Arhivă pentru 7 decembrie 2008

07
dec.
08

O fetita de 1 an din Arabia Saudita, gravida cu fratele geaman

Un caz neobisnuit zguduie lumea medicala araba. O fetita de un an s-a dovedit a fi insarcinata.

Micuta nu a ramas gravida dupa ce a venit pe lume, ci s-a nascut asa, relateaza Pravda consultata de ziare.com. Opinia publica din Arabia Saudita este cutremurata, iar medicii nu stiu cum sa procedeze, religia oprindu-i sa ii faca micutei un chiuretaj.

Fetusul care se gaseste in uterul fetitei nu este altceva decat fratele geaman al acesteia, care nu s-a prins in uterul mamei, gasindu-si un alt loc pentru a se dezvolta.

Oricat ar parea de ciudat, astfel de cazuri s-au mai intalnit in istorie.

Fratele-tumoare

Un fermier de 36 de ani, care credea ca are o tumoare, a aflat cu stupoare, in 2006, ca era vorba despre propriul frate, care se dezvoltase, pana la un anumit stadiu, in propriul sau trup. In urma operatiei, medicii indieni au scos „tumoarea”: un masa nedefinita, cu par, plamani, organe genitale, maini si picioare cu unghii extrem de lungi.

Fetus-parazit

In 2002, medicii indieni au descoperit un fetus in corpul fratelui sau, de sase luni. Fetusul fara viata cantarea un kilogram, in conditiile in care fratele sau avea doar 6,5 kilograme.

Fenomenul neobisnuit se numeste „fetus in fetu” si apare extrem de rar. Un embrion aflat in interiorul altui embrion poate fi intalnit o data la 500.000 de sarcini si apare in stadiile incipiente ale vietii intrauterine. De obicei, ambii fetusi mor inainte de nastere.

Rare sunt cazurile in care un bebelus nenascut supravietuieste cu un fetus parazit vietii intrauterine intreaga sarcina. In acest caz, fetusul traieste in corpul celuilalt fetus, mai dezvoltat, ca un parazit.

Un fetus in fetu poate fi considerat viu doar in masura in care tesuturile componente nu au murit inca sau nu au fost eliminate. In toate cazurile de fetus in fetu, corpul parazit avea mari probleme: creier nefunctional, la fel ca si inima, plamanii sau tractul intestinal ori urinar.

07
dec.
08

Despre GPS-uri: pesimism, optimism

Volumul vânzărilor de dispozitive GPS poate depăşi, la finalul anului, suma de 100.000 unităţi, în condiţiile unei estimări iniţiale de 180.000 unităţi. Pentru 2009, părerile sunt împărţite.

gps

După doi ani de creştere masivă a vânzărilor de dispozitive cu platformă GPS (inclusiv PDA şi smartphone), criza economică afectează atât piaţa din acest an cât şi estimările pentru 2009. Potrivit reprezentanţilor Mio Technology România, criza actuală va micşora vânzările de dispozitive GPS, de la un prognozat 200% la „doar” 40% pentru anul viitor. Pentru anul în curs, piaţa este estimată la 90-100.000 de unităţi. Conform oficialilor Sheba Distribution, reprezentanţii Garmin în România, piaţa este de 110.000 dispozitive GPS, fără PDA şi Smartphone. În ceea ce priveşte valoarea pieţei, Bogdan Condurăţeanu, director tehnic al Sheba Distribution, estimează 12,5 milioane de euro. Potrivit Laurei Samson, country manager Mio Technology România, valoarea pieţei ar urma să crească doar cu 10% în 2009, cumpărătorii urmând să aleagă modele mai ieftine, ţinând cont de situaţia economică.

ATLASUL DIGITAL 2008
Din această săptămână este disponibilă şi a treia ediţie a Atlasului Digital al României, RO.A.D 2008, un produs realizat în cadrul iniţiativei Proiectul România Digitală. Printre nouăţi: s-au înmulţit detaliile topografice (curbe de nivel, hidrografie, căi ferate, acoperirea cu vegetaţie etc.). De asemenea, au fost adăugate cetăţi dacice, greceşti, romane, medievale, aşezări istorice, sate „turistice”, podgorii, baraje, târguri de olărit/pictură naivă, monumente de artă, istorice şi multe altele. În plus, harta Deltei a fost refăcută şi au fost revizuite potecile turistice rutabile în masivele Piatra Craiului şi Făgăraş. Preţul CD-ului ROAD2008 v3.01 este de 600 de lei (TVA inclus). Posesorii de versiuni anterioare vor putea face upgrade la versiunea nouă la preţuri promotionale. Harta poate fi folosită pe orice aparat GPS Garmin care este compatibil NT, pe PDA-urile şi telefoanele mobile cu Symbian, PalmOS şi Windows Mobile cu ajutorul aplicaţiei Garmin Mobile XT, pe PC-urile cu Windows şi pe Mac folosind aplicaţiie MapSource, nRoute şi Garmin Mobile PC.

MAŞINI ŞI MODELE
Raportat la numărul de maşini, rata de penetrare a echipamentelor GPS este de aproximativ 3% faţă de peste 50% în ţări din Europa de Vest, spun reprezentanţii filialei locale Mio. Pentru Garmin, cele mai bine vândute modele pe piaţa din România au fost Nuvi 200 EE si Nuvi 250W, în timp ce pentru Mio, modelul de succes a fost C720b. Dacă Mio se aşteaptă la 50.000 de unităţi GPS vândute pe piaţa din România în 2008 şi o creştere de 40% în 2009, Garmin îşi propune să atingă un prag de 25.000 de unităţi în 2009, o creştere de peste 100% faţă de anul anterior.

*Jurnalul

07
dec.
08

Bacău: Un poliţist a căzut într-un canal când ancheta un accident provocat de un coleg

Un poliţist din Bacău care a mers să facă anchetă la locul unui incident rutier, a rămas fără permis de conducere după ce a rănit două persoane, iar un alt poliţist a ajuns la spital după ce a căzut într-un canal în timp ce investiga accidentul în care era implicat colegul său.

Primul poliţist fusese chemat la locul unui incident rutier fără victime, produs miercuri noapte pe Calea Moineşti, din municipiul Bacău, şi a întors maşina în mijlocul străzii. Autovehiculul care venea din urmă a intrat în maşina poliţistului şi a ricoşat în alt autovehicul, în urma acestui accident două persoane au fost rănite, transmite Mediafax.

„Au venit la spital două persoane, una cu traumatism cranian şi alta cu traumatism cervical. Sunt în afara oricărui pericol. Împreună cu ele, a fost adus şi un poliţist care a avut un accident stupid, căzând într-un canal şi rănindu-se la genunchi şi torace”, a declarat Liliana Petrescu, medic la Unitatea de Primire a Urgenţelor, din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău.

*adevarul

07
dec.
08

Taxă de 1.800 de lei pe o maşină din 2002!

golfUn Golf IV vechi de şase ani este taxat cu 614 lei. În zece zile, birul se va tripla. Decizia luată ieri de Guvern va fi pusă în aplicare din 15 decembrie. În aceeaşi zi, maşinile noi vor scăpa de taxa de înmatriculare.

Guvernul a hotărât ieri triplarea taxei de auto pentru maşinile second-hand, decizie ce va fi pusă în aplicare din 15 decembrie. În aceeaşi zi se va suspenda aplicarea taxei auto pentru maşinile noi, informează Mediafax.

Astfel, dacă acum taxa de poluare pentru un Golf IV (motor 1,4 litri) vechi din 2002 se ridică la 160 de euro, după noile norme taxa se va ridica la 480 de euro (adică peste 1.800 de lei).

La o maşină cu un motor mai puternic (1,6 litri, Opel Astra din 2006), taxa va creşte de la 380 de euro în prezent la 1.140 de euro (aproape 4.400 de lei). Pentru varianta de 2.000 de cmc, taxa de poluare va ajunge la aproape 2.000 de euro.

Fără taxă pe maşinile noi

În paralel, prima de casare a rablelor a fost majorată de la 3.000 lei la 3.800 lei pentru un număr de 60.000 maşini estimate că vor fi scoase din uz, dublu faţă de cota stabilită pentru acest an. Bugetul total alocat acestui program se va ridica la 228 milioane lei.

Călin Popescu Tăriceanu a mai precizat că nu a primit încă un răspuns de la Comisia Europeană în legătură cu decizia Guvernului de a suspenda pentru un an taxa auto pentru maşinile noi.

Guvernul a decis în urmă cu două săptămâni suspendarea, în perioada 1 decembrie 2008 – 31 decembrie 2009, a aplicării taxei auto pentru maşinile noi Euro 4 care nu depăşesc capacitatea cilindrică de 2000 cm cubi.

Decizia urma să fie pusă în practică din 1 decembrie, dar Guvernul a decis aplicarea din 15 decembrie, în lipsa unui răspuns pozitiv de la CE până la această dată.

Efecte dezastruoase

Din iulie, odată cu introducerea taxei „de poluare”, prin care înmatricularea unei maşini noi devenea mai scumpă decât cea pentru autoturismul mai vechi, România s-a umplut de rable.

În paralel, vânzările de maşini noi au scăzut drastic, până la a ajunge în noiembrie anul acesta cu 55% mai mici faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Scăderea bruscă a vânzărilor pe piaţa locală forţează Dacia să pună la punct planuri de reducerea a producţiei şi disponibilizări.

Avem cea mai mică putere de cumpărare

România are cel mai redus salariu minim raportat la puterea de cumpărare din toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, potrivit unei statistici anunţate de Eurostat.

Salariul minim în România, în anul 2008, a fost de 137 de euro, cifră care plasează ţara pe penultimul loc înaintea Bulgariei, cu un salariu minim de 112 euro. Ajustat la puterea de cumpărare (Purchasing Power Standard – PPS), România se clasează, însă, pe ultimul loc în UE, cu 232 puncte (PPS).

Cel mai mare salariu minim din UE este de 1.610 euro şi se înregistrează în Luxembourg, care deţine primul loc şi în ceea ce priveşte puterea de cumpărare a salariului minim – 1.532 PPS pe lună.

România se încadrează în grupul statelor cu cel mai mic salariu minim lunar, din care mai fac parte Bulgaria (112 euro), Letonia (228 euro), Lituania (232 euro), Slovacia (267 euro), Estonia (278 euro), Ungaria (285 euro), Cehia (329 euro) şi Polonia (334 euro).

Doar criza de bani lichizi sperie managerii români

Majoritatea companiilor româneşti (60%) reacţionează abia când ajung la criză de lichidităţi, relevă un studiu privind restructurarea şi gestionarea crizei, realizat de compania de consultanţă Roland Berger.

Înaintea falimentului, o companie traversează mai multe etape criza strategică, criza de profitabilitate şi criza de lichidităţi, iar o companie care ajunge deja în criză de lichidităţi are şanse mult mai mici de a evita falimentul, chiar dacă aplică un program de restructurare, avertizează consultanţii.

Încă din etapa crizei strategice, 35% dintre companiile din Vest reacţionează imediat.

În Occident, 60% dintre companii iau măsuri în faza crizei de profitabilitate şi numai 5% aşteaptă criza de lichidităţi. În Est, procentajele sunt de 49% şi, respectiv, 12%.

*adevarul

07
dec.
08

Mesageri din spaţiul cosmic

meteoritMeteoriţii: mesageri cereşti, sosiţi din locuri în care omul n-a pus niciodată piciorul. Şi nici n-o să-l pună prea curând. Dar şi călători prin timp şi participanţi la pornirea „caruselului” cosmic care a pus în mişcare întregul nostru sistem solar.

„Obiect mineral sau metalic provenit dintr-un corp cosmic, care, traversând atmosfera, cade pe suprafaţa Pământului.” Sunt cele câteva cuvinte cu ajutorul cărora dicţionarele definesc meteoriţii. Pe care noi îi vedem de obicei noaptea, chiar în momentul când dispar definitiv, arşi la contactul cu atmosfera terestră. Iar atunci, în ultimele lor clipe de „viaţă”, lasă în urmă dâre de lumină de o frumuseţe nelumească. Sunt „stelele căzătoare”, pe care tradiţia, străină de cunoştinţe astronomice, le leagă de soarta noastră, a muritorilor. Uneori, bucăţi mai mari sau mai mici din ei ajung pe suprafaţa Pământului. Deosebit de spactaculoasă, „aterizarea” lor nu produce, de obicei, mari pagube. Cândva, în antichitatea timpurie, meteoriţii erau consideraţi mesageri ai zeilor atotputernici. Dar ceva mai aproape de zilele noastre, faimosul savant francez Lavoisier le-a contestat nobleţea originii cosmice, susţinând, sus şi tare, că este imposibil să cadă obiecte cereşti pe Pământ. Chiar dacă era bazată pe aplombul „academic”, obtuzitatea acestei afirmaţii a fost rapid contrazisă, iar savanţii au început să studieze amănunţit „pietrele căzute din cer”.

UNIVERSUL,ACASĂ
Acum, în zilele noastre, foarte multe muzee deţin colecţii bogate de meteoriţi. În acelaşi timp, ajutaţi de aparatură ultramodernă, specialiştii unor institute celebre din toată lumea întorc „mesagerii cerului” pe toate feţele şi storc de la ei toate informaţiile posibile. Sunt informaţii extrem de complexe, care vorbesc despre începuturile sistemului nostru solar, dar şi despre corpurile cereşti, vecine apropiate cu Pământul. Motiv pentru care acest domeniu al ştiinţei este un adevărat „banchet” al cunoaşterii, de la care nu sunt excluşi nici cercetătorii particulari. Sunt oameni pasionaţi, care, chiar dacă nu beneficiză de „instrumentarul” marilor institute, obţin totuşi rezultate cu totul remarcabile. La noi în ţară, unul dintre aceşti pasionaţi este inginerul Răzvan Alexandru, din Târgu-Jiu, posesorul uneia dintre cele mai complete colecţii de meteoriţi din această zonă a lumii. Nu este vorba despre cantitate, cu toate că nici aceasta nu este de neglijat, ci de complexitate. Clasificate atent, fiecare exemplar după specificul său, cele aproape cinci sute de piese pe care le-a adunat de prin toată lumea alcătuiesc un întreg univers. O lume aparent miniaturală, care acoperă însă cam cinci miliarde de ani din istoria sistemului nostru solar. Şi se întinde până în spaţii în care, până acum, au ajuns doar cele mai sofisticate dintre aparatele cosmice create de om. Sau poate că nici măcar ele.

GEOLOGIA SPAŢIALĂ
Răzvan Alexandru este un personaj complicat, amestec de om practic, savant şi aventurier. La bază este inginer constructor. Iar după 1990 şi-a făcut o firmă cu acest obiect de activitate. În timp a mai absolvit şi Facultatea de Automatizări. Iar acum mai are puţin şi termină şi Geologia. Ultimele două specializări i-au fost necesare în activitatea de zi cu zi la firmă. Dar, dincolo de interesele firmei sale, Geologia l-a adus mai aproape de marea lui pasiune: studiul meteoriţilor. Şi asta pentru că, dacă treci dincolo de scoarţa lor topită de frecarea cu aerul atmosferic, „mesagerii cosmici” sunt tot nişte roci. Roci a căror structură mineralogică vorbeşte, celui care ştie să o descifreze, despre o istorie uriaşă, întinsă în timp prin tot sistemul nostru solar. Dar cum a ajuns el să se ocupe de meteoriţi? „Păi, simplu. La fel ca majoritatea puştilor, în copilărie am fost şi eu fascinat de Cosmos. Atâta doar că pe mine fascinaţia asta nu m-a mai părăsit. Dar mult timp a fost aşa… ca o dragoste platonică: niciodată nu mi-am închipuit că ar putea fi posibil să ţin în mână o bucată dintr-un alt corp ceresc. Dar ştii cum se zice: niciodată să nu spui niciodată.” De fapt, totul a început prin 1996, când Răzvan a dat peste un site dedicat acestui domeniu. Acolo a aflat că, în Alaska, există un dealer care vinde meteoriţi. A luat legătura cu omul şi i-a trimis cei 50 de dolari ceruţi. În scurt timp, primul său meteorit nu i-a căzut din cer în faţa casei, ci i-a fost adus, frumos ambalat, într-un colet poştal. „Era un meteorit metalic micuţ. Dar, drept să-ţi spun, atunci mi s-a părut cel mai interesant obiect pe care l-am atins vreodată. Şi era al meu!” Până în acel moment acumulase deja foarte multe conoştinţe în domeniu şi ştia bine cu ce are de-a face. La fel cum ştia că lumea meteoriţilor este deosebit de bogată, cu foarte mulţi „reprezentanţi”. După un meteorit metalic a vrut şi unul pietros, pe care l-a obţinut tot de la un dealer. De la un moment dat încolo şi-a dorit în colecţie şi nişte „piese” găsite de el însuşi. De asta spuneam că, în felul său, Răzvan este şi un aventurier. În loc să stea acasă şi să butoneze calculatorul în căutarea unor vânzători cu care să intre în contact, a plecat să-şi caute el însuşi meteoriţii. Pe care i-a şi găsit.

COSMOSUL DIN NISIP
Savanţii au calculat că, anual, pe Pământ ajung cam 200 t de materie cosmică. Cea mai mare parte sub formă de praf, pe care planeta noastră îl găseşte pe traiectorie şi îl absoarbe prin atmosferă. Există şi bucăţi mai mari de rocă. Dar, aşa cum am mai spus, cele mai multe dintre acestea ard complet în urma frecării cu aerul şi lasă în urmă doar nişte particule microscopice, nedetectabile. Cu toate acestea, cazurile în care meteoriţii ajung să atingă solul nu sunt chiar atât de rare pe cât ne-am aştepta. Partea proastă este că sunt foarte greu de găsit. De cele mai multe ori cad nevăzuţi de nimeni, în zone nepopulate ale globului. Şi, dacă nu sunt atât de mari încât să lase prăpăd în urmă, sunt acoperiţi rapid de vegetaţie. Compuşi mai ales dintr-un aliaj de fier şi nichel, cei metalici ruginesc într-o aşa măsură, încât par nişte bucăţi banale de fier vechi. Iar cei pietroşi, acoperiţi rapid de muşchi sau licheni, nu mai pot fi deosebiţi decât cu foarte mare greutate de nişte pietre obişnuite. Astfel se face că locurile cele mai bune unde se pot descoperi meteoriţi sunt deşerturile aride şi zăpezile veşnice de la poli, unde condiţiile de mediu îi protejează mai bine. Bineînţeles că inginerul a ales prima variantă. Astfel că prin 2002 a plecat în prima sa expediţie. În anii care au urmat a fost de trei ori în Sahara. Şi încă o dată în Oman, în Deşertul Arabiei. A avut noroc, şi de fiecare dată
s-a întors acasă cu câteva zeci de kilograme de meteoriţi de toate tipurile.

DRUMURI PRIN DEŞERT
De fiecare dată, Răzvan Alexandru şi-a pornit expediţiile în Sahara din Maroc. De fapt, lui nici nu prea îi place să fie definit drept un aventurier. Şi poate că are dreptate. Că doar de, nici Sahara nu mai e ce a fost odată. Din capitala Marocului se merge cu maşina închiriată până în oaza Moharid. De acolo trebuie să apelezi la cămile. Dar asta doar în cazul în care nu ai avut inspiraţia să închiriezi o maşină îndeajuns de puternică, încât să răzbată prin dunele de nisip fin. „Aventură? Mde, nu ştiu ce să-ţi spun. Evident că nu mai este ca acum o sută de ani. Totuşi, nici nu poţi spune că-i chiar o plimbare de plăcere. Este foarte cald şi drumurile foarte lungi. Iar în deşert se ia apă doar de băut. Nu şi pentru spălat. Dimineaţa te cureţi pe faţă cu nisip, la fel ca tuaregii. Îţi dai seama cum arăţi după o săptămână de asemenea tratament «cosmetic»? Odată eram într-o oază sahariană pe care n-o părăsisem de vreo zece zile. La un moment dat, au apărut nişte franţuzoaice. Erau turiste de salon, grup organizat cum scrie la carte, cu tot confortul posibil în acele condiţii. Când le-am ieşit în faţă, neraşi, cu feţele pline de praf şi arse de soare, fetele alea s-au speriat de moarte: au crezut că le atacă bandiţii deşertului. Dacă eşti fumător trebuie să-ţi faci provizii zdravene de ţigări. Asta pentru că pe acolo ţigări dintr-astea normale se găsesc foarte greu. În schimb, haşişul se găseşte pe toate drumurile.” Oricum ar fi, un drum prin Sahara rămâne totuşi o aventură spectaculoasă. „Ştii, zona este superbă. Parcă eşti pe o planetă străină. Sunt locuri frumoase de-ţi taie respiraţia. Dar tot pe acolo am văzut ceva uluitor: pungi de plastic. Intrasem adânc în inima deşertului, cred că peste două sute de kilometri. Însă, chiar şi pe acolo, nisipul era plin de pungi din plastic. Erau peste tot, pungi dintr-astea ieftine, de culoare neagră. Parcă am fi fost acasă, pe maidanele de la marginea oraşelor noastre, şi nu în mijlocul celui mai mare deşert de pe planetă.”

VÂNĂTOAREA
Şi totuşi, pe unde s-or găsi meteoriţii? Că doar deh, Sahara este imensă, iar ei nu s-or afla chiar pe toate drumurile. Încet, încet, Răzvan a început să cunoască zonele cele mai „productive”. „Din Libia până în Egipt, este doar nisip, dune nesfârşite. Acolo nu ai de ce să te duci, pentru că eventualii meteoriţi sunt acoperiţi rapid, la orice pală de vânt. Cea mai bună zonă este deşertul pietros din Sahara de vest. Clima este tot uscată şi îi conservă foarte bine. În plus, nisipul, mult mai puţin, nu este deosebit de mobil.” Dar lucrurile se complică după ce căutătorii ajung pe acele meleaguri. Calculele statistice arată că în Sahara există, în medie, în jur de zece meteoriţi pe kilometrul pătrat. Totul este să-i şi găseşti. Cum se face? De obicei mergând la pas, cu ochii ţintă pe sol. De obicei, rocile de acolo au culori deschise. Aşa că orice piatră negricioasă are şanse mari să fie un meteorit. Uneori se folosesc şi detectoare, pentru identificarea exemplarelor metalice. Lucrurile se complică după identificarea unui posibil meteorit. „Prima grijă este determinarea precisă a coordonatelor locului în care l-ai găsit. Este foarte important, pentru că astfel afli dacă acolo s-au mai identificat şi alte exemplare. Dacă da, este un motiv în plus să extinzi căutările. În plus, coordonatele stabilite prin GPS vor fi incluse în numele «oficial» pe care îl va primi meteoritul. Acum, ei primesc numele celei mai apropiate localităţi sau obiectiv înscris pe o hartă geografică. Este o localizare relativ precisă, pentru că, până nu demult, li se acorda numele celei mai apropiate localităţi care avea un oficiu poştal. Îţi dai seama: câte oficii poştele există în Sahara? Aşa că precizia localizării putea să fie de plus-minus câteva sute bune de kilometri. Tot acolo, la faţa locului, se face şi o primă analiză, ce-i drept sumară, a structurii obiectului pe care l-ai găsit. Adevăratele analize încep însă acasă, în condiţii stricte, de laborator.” Pe de altă parte, există şi foarte mulţi localnici care se ocupă de căutarea meteoriţilor. Pe care apoi îi vând amatorilor veniţi acolo. „Ei, cu ăştia trebuie să fii foarte atent. În general, meteoriţii nu pot fi falsificaţi. Ei încearcă, dar dacă ai ochiul format nu ai cum să confunzi un meteorit adevărat cu o piatră banală arsă în cuptor. Începătorii au însă şanse mari să «şi-o fure» şi să ducă acasă o bucată lustruită de bazalt terestru, care nu are în comun cu meteoriţii decât culoarea negricioasă.”

COLECŢIA
Şansa de a atinge un meteorit este o experienţă stranie, aproape metafizică. Este un obiect venit din hăurile Cosmosului. Şi uneori din vremuri în care însuşi sistemul nostru solar abia începea să se formeze. Era o lume exotică, pe care noi, cei de acum, abia dacă o putem intui. Iar colecţia lui Răzvan Alexandru este compusă din câteva sute de exemplare. „Strict cantitativ, colecţia mea nu este chiar cea mai mare. Dar din punct de vedere al diversităţii, pe tipuri de meteoriţi, este cea mai bine reprezentată din ţară. O spun cu toată modestia cuvenită. Pe mulţi dintre ei i-am găsit eu. Pe alţii i-am cumpărat de la colegi din străinătate, pasionaţi de acest domeniu. De fapt, eu nu caut neapărat cantitatea. Îmi este de ajuns dacă am chiar şi numai câteva grame dintr-un anumit tip. Pentru mine, important este studiul lor. Iar ceea ce aflu este deosebit de interesant. Acum studiez geologia, iar asta mă ajută extrem de mult.” Fiecare dintre piesele care compun colecţia lui Răzvan sunt în felul lor nişte unicate. Pe cele mai rare dintre ele le-a cumpărat. Sau le-a obţinut prin schimburi. Are câţiva meteoriţi proveniţi de pe Marte. Chiar dacă au doar câteva grame, aceştia sunt extrem de rari. Cândva, în urmă cu multe milioane de ani, planeta vecină a fost supusă unui bombordament cosmic deosebit de violent. Urmele sale se văd şi acum, sub forma unor cratere de mari dimensiuni. Atunci, şocul impacturilor a smuls materie de pe Marte şi a proiectat-o în spaţiul cosmic. Apoi, în timp, acele resturi au intrat pe orbita terestră şi, la un moment dat, au căzut pe Pământ. La fel au apărut şi meteoriţii lunari, prezenţi şi ei în colecţia lui Răzvan. De asemenea, el are eşantioane din alţi meteoriţi, celebri în lumea conoscătorilor. Unul dintre ei provine din „Gibeon”, un meteorit metalic imens, de peste 15 tone, căzut în Namibia în 1830. Un altul este un fragment din „Chinga”, meteorit de 250 kg găsit în 1913, în Rusia. „Fukang” este un meteorit găsit în 2002, în China, în localitatea de la care şi-a luat numele. Din el a fost recuperat cam o tonă, iar un eşantion se află în colecţia românului. La fel ca şi un fragment din celebrul meteorit „Campo del Cielo”, găsit în 1936. Acesta a fost un adevărat uriaş: 50 de tone de piatră cosmică. Nu se ştie, cu exactitate, când a căzut. Dar legendele Mayaşilor, care au trăit cândva, la mare distanţă, în Peninsula Yucatan, vorbesc despre nişte fenomene cereşti ciudate, similare celor provocate de un meteorit de mari dimensiuni care a trecut pe deasupra ţării lor. Au căzut meteoriţi şi în ţara noastră? Da, iar câteva bucăţi din ei se află şi în colecţia lui Răzvan. Istoria a consemnat opt căderi mai importante. Cel mai mare a fost cel din 1882, de la Mocs, din care s-au recuperat cam 300 de kilograme. Cel căzut în 1852 la Mădăraş a avut 23 kg, iar „ultimul venit” este cel care s-a prăbuşit la Tăuţi în 1937, din care s-au recuperat 21 de kilograme.

MARTORI LA FACEREA LUMII
Studiul meteoriţilor spune multe „poveşti”. Poveşti despre vremurile în care sistemul nostru solar era doar o nebuloasă de materie cosmică adunată la un loc de forţele de atracţie gravitaţională. De când se preocupă de meteoriţi, Răzvan Alexandru a devenit un adevărat expert în acest domeniu. „Studiul compoziţiei chimice a meteoriţilor, dar şi a raportului dintre izotopii de oxigen pe care ei îi conţin, ne vorbeşte clar despre originea lor, despre locul în care s-au format şi despre istoria pe care au «trăit-o» înainte de a cădea pe Pământ. Sunt împărţiţi pe clase şi familii, fiecare după specificul său. O primă clasificare se face pe baza compoziţiei lor minerale. Există meteoriţi de tipul «Pietros», «Fieros» şi «Mixt». La rândul lor, meteoriţii Pietroşi sunt «primitivi» numiţi Condrite şi «diferenţiaţi» numiţi «Acondrite». Extrem de vechi, «Condritele» fac parte din nebuloasă originală din care s-a format întregul nostru sistem solar. În general, aceştia sunt compuşi din silicaţi şi fier metalic. «Acondritele» provin din vechi obiecte cereşti care au apucat să evolueze, au căpătat o masă mai mare, iar fierul a migrat către nucleul lor. La suprafaţă a rămas doar roca obişnuită. În schimb, «Palasitele» provin de la marginea nucleului metalic, unde acesta era în contact cu mantaua de silicaţi a corpului ceresc. Meteoriţii metalici provin din corpuri care au avut, cândva, dimensiuni îndeajuns de mari încât să aibă o structură complexă, cu un nucleu metalic. În general, aceştia sunt compuşi din Fier de mare puritate la care se adaugă Nichelul.” Acum câteva decenii s-a lansat ipoteza că dinozaurii au fost exterminaţi, acum 65 de milioane de ani, în urma ciocnirii catastrofale cu un meteorit gigantic. Iar principalul argument în favoarea acestei ipoteze este identificarea unor straturi geologice bogate în Iridiu, răspândite aproape uniform pe suprafaţa întregii planete. De fapt, Iridiul nu se găseşte într-o mare cantitate în meteoriţi. Ceea ce susţine însă această ipoteză este faptul că raportul în care el se găseşte în corpurile cereşti primitive este aproape identic cu cel descoperit în straturile geologice de acum 65 de milioane de ani. Adică exact din vremea dispariţiei dinozaurilor.

UN ALT „NOMENCLATOR”
Strict teoretic, rocile şi mineralele care intră în compoziţia meteoriţilor seamănă foarte mult cu rocile terestre. Dar pentru a le diferenţia de acestea, cele venite din spaţiul cosmic au nume specifice, legate de obicei de numele locului în care a fost descoperit meteoritul din clasa respectivă. Spre exemplu, bazaltul marţian, care seamănă foarte mult cu cel terestru, este numit „Shergottit” după numele unui meteorit găsit în India. Ajunşi în laboratoare, meteorţii metalici sunt tăiaţi în „felii” subţiri şi apoi lustruiţi. În acest mod li se pune în evidenţă structura cristalină, iar după dimensiunile şi dispunerea cristalelor metalice se pot descifra anumite episoade din istoria vechiului corpului ceresc din care acestea provin. Şi, implicit, din istoria necunoscută a sistemului nostru solar. De altfel, pornind de la studiul meteoriţilor, Răzvan Alexandru speră că într-o bună zi o să fundamenteze o nouă ipoteză care o să „rescrie” istoria formării sistemului nostru solar. Dar până atunci mai are mult de studiat. Motiv pentru care va face tot posibilul să-şi adauge alte piese la colecţia proprie. Astfel că, la anul, are de gând să meargă din nou în Sahara. Multă baftă!


Sosiţi din spaţiu
Indiferent din ce categorie fac parte, meteoriţii au sosit pe Pământ după călătorii spaţiale lungi de milioane şi miliarde de ani. Cea mai mare parte dintre ei îşi au originea între orbitele planetelor Marte şi Jupiter. Cei pe care-i vedem căzând periodic, în anumite sezoane ale anului, provin din dezintergarea unor comete. Cu mult înainte de momentul în care omul o să ajungă în locurile lor „de baştină”, studiul atent al fiecăruia dintre aceşti „mesageri cosmici” descifrează episoade necunoscute din istoria sistemului nostru solar. Şi, în acelaşi timp, ne vorbeşte şi despre vremurile de început ale planetei noastre. Şi, cine ştie, poate ne va ajuta să evităm un episod cosmic catastrofal, asemănător celui care a provocat dispariţia dinozaurilor.

*Jurnalul

07
dec.
08

Instrumente meteo

meteoNu putem vorbi despre instrumentele meteorologice folosite în zilele noastre fără să amintim că în antichitate oamenii credeau că fenomenele naturii sunt răspunsuri ale zeilor la acţiunile celor de pe Pământ.

Primele „instrumente” folosite în „detectarea” vremii au fost simţurile noastre – în special vederea, atingerea, mirosul şi auzul. Când vorbim despre vreme sau despre climă, trebuie luaţi în calcul următorii parametri de bază: temperatura, presiuneai şi umiditatea aerului, tipurile de nori, precipitaţiile, vizibilitatea, vântul şi radiaţia solară. La aproximativ 1.400 de ani după ce Aristotel a scris „Meteorologia”, lucrare care mai degrabă poate fi descrisă ca un compendiu al ştiinţelor Pământului, omul de ştiinţă persan Avicenna inventa termometrul. În 1441, prinţul Munjong, fiul lui Sejong cel Mare (creatorul alfabetului corean hangul), a construit un pluviometru, pentru a determina cantitatea de precipitaţii atmosferice căzute într-un anumit interval de timp pe o anumită suprafaţă. În 1450, Leone Battista Alberti, arhitect, filosof şi criptograf italian, inventa anemometru (care măsura viteza vântului) cu placă mobilă. Una dintre contribuţiile savantului italian Galileo Galilei s-a concretizat în inventarea în 1607 a termoscopului (pentru observarea diferenţelor de temperatură). La jumătatea secolului al XVII-lea, fizicianul şi matematicianul italian Evangelista Torricelli a creat barometrul (pentru măsurarea presiunii atmosferice), iar în 1662, Sir Christopher Wren, unul dintre cei mai proeminenţi arhitecţi englezi, a inventat plurivometrul mecanic, autoreglabil. Aparatul care determina cantitatea de precipitaţii atmosferice a fost dezvoltat ulterior de Robert Hooke (1667). Anul 1714 reprezintă un moment de referinţă o dată cu inventarea termometrului cu alcool şi mercur de fizicianul german Gabriel Fahrenheit.

FIRUL DE PĂR. Deşi omul este foarte sensibil la umiditate, el nu a reuşit să efectueze măsurători ale vaporilor din atmosferă decât în secolul al XVIII-lea. Unul dintre primele instrumente folosite în acest scop a fost higrometrul sau umidometrul (inventat, în 1783, de Horace-Benedict de Saussure), care foloseşte principiul prin care firul de păr creşte pe măsură ce creşte umiditatea. Psihrometrul ventilat al lui Assmann, un alt instrument pentru măsurarea corectă a vaporilor şi a temperaturii, a fost conceput ca un sistem portabil, ataşat la baloanele meteorologice.

BALONUL. Pentru a cuantifica valorile atmosferice, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, meteorologul şi fizicianul german Richard Assmann şi francezul Leon Philippe Teisserenc de Bort au dezvoltat mai multe instrumente ataşate la zmee, aparate de zbor sau baloane pentru a efectua măsurători la altitudini mari. De Bort a efectuat o serie de experimente de explorare a atmosferei superioare cu ajutorul balonului-sondă. După 200 de lansări, francezul a declarat, în 1902, că atmosfera terestră este compusă din două straturi: troposfera şi stratosfera.

În secolul al XIX-lea s-au făcut cele mai multe măsurători exacte, iar oamenii de ştiinţă devin interesaţi de atmosferă în sensul larg al cuvântului. James Glaisher, meteorolog şi aeronaut englez, membru fondator al Societăţii de Meteorologie (1850), a fost primul om care a zburat cu un balon la o altitudine superioară (între 9.000 şi 11.200 de metri) în 1862 pentru a măsura temperatura şi umiditatea.

Baloanele meteorologice de astăzi, dotate cu GPS şi alte sisteme de navigare, sunt lansate în toată lumea, de regulă de două ori pe zi, la 00:00 şi, respectiv, 12:00 GMT. Pe măsură ce se ridică de la sol, vehiculul aerian se măreşte pentru a menţine în echilibru presiunea din interior cu cea din exteriorul său. Baloanele obişnuite nu depăşesc altitudinea de 20-25 de kilometri, dar există unele special concepute pentru a ajunge până la 35 de kilometri. Informaţiile transmise de acestea sunt preluate, prin metode radio, de centre specializate de la sol, unde se stabileşte, între altele, viteza vântului în straturile superioare ale atmosferei.

Baloanele secolului trecut erau dotate cu radiosonde (construite, de regulă, din spumă stirenică pentru a le conferi greutate mică) şi, uneori, cu paraşute. În zilele noastre, ele poartă în straturile superioare ale atmosferei aşa-numitele ozonesonde (pentru măsurarea ozonului din stratosferă). Aceste vehicule aeriene gonflabile au fost dezvoltate în ultima perioadă, astfel încât ele pot naviga uşor în jurul Globului.

Pentru a culege informaţii de la nivelele superioare ale atmosferei este nevoie de radiosonde, unităţi folosite la bordul baloanelor pentru a măsura diverşi parametri atmosferici şi a-i transmite la o destinaţie prestabilită. Prima radiosondă care a transmis, în 1929, cele mai precise date telemetrice codate îi aparţine francezului Robert Bureau. În 1930, meteorologul rus Pavel Molkanov a dezvoltat radiosonda, conferindu-i un design mai simplu şi un sistem de transmitere cu ajutorul codului Morse. În 1935, Serghei Vernov a testat pentru prima dată o radiosondă modificată pentru a înregistra razele cosmice, la o altitudine de 13,6 kilometri.

Radiosondele moderne, ridicate de la sol cu ajutorul baloanelor din latex sau cauciuc şi umplute cu heliu sau hidrogen, măsoară sau calculează presiunea, altitudinea, poziţia geografică (longitutine/latitudine), temperatura, umiditatea relativă, precum şi viteza şi direcţia vântului. În prezent, radiosondele sunt foarte uşoare şi folosesc senzori foarte mici pentru a determina temperatura, presiunea şi umiditatea.

EVOLUŢIE. Un alt sistem performant de măsurare a valorilor meteorologice este avionul manevrabil de la sol, care poate atinge altitudini impresionante (comparativ cu „fraţii” săi mai mici). În timpurile moderne au fost construite staţii meteorologice, în care se măsoară presiunea, temperatura, valorile maxime şi minime ale temperaturii, viteza şi direţia vântului, umiditatea, zona de întindere a norilor, radiaţiile solare şi precipitaţiile. Astfel de staţii trebuie construite în câmp deschis, iar instrumentele să fie calibrate şi upgradate regulat.

Pe măsură ce tehnologia a avansat, a apărut necesitatea lansării în spaţiu a rachetelor şi sateliţilor special concepuţi pentru a măsura diferite valori atmosferice. În al doilea război mondial, când Statele Unite au testat rachetele V2 (confiscate de la germani), oamenii de ştiinţă au văzut oportunitatea de a folosi aceste aparate pentru măsurătorile atmosferice. Ei au modificat rachetele, dotându-le cu echipament de măsură a temperaturii, a presiunii şi a razelor cosmice, precum şi cu sisteme de studiere a ionosferei (stratul superior al atmosferei cuprins între 100 şi 1.000 de kilometri). După anii 1970, oamenii de ştiinţă şi-au construit propriile rachete de cercetare, mult mai mici decât V2, dotate, de la caz la caz, cu senzori de presiune şi de densitate, spectometre de masă, detectoare de praf meteoric, aparate de măsură a gazelor rarefiate încărcate cu ioni etc. Pe măsură ce rachetele au devenit tot mai performante, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cercetătorii au trecut la următoarea etapă: construirea sateliţilor pentru monitorizarea activităţii norilor, înregistrarea ozonului din stratosferă, măsurarea temperaturilor din straturile de mijloc ale atmosferei, fotografierea uraganelor şi măsurarea concentraţiilor de substanţe poluante. Primul satelit meteorologic a fost TIROS-1 (0,48 metri înălţime, 1,1 metri diametru şi 120 de kilograme greutate; dotat cu două camere de televiziune şi cu două instalaţii de captare de imagini), plasat pe orbită în 1960. Avantajul forte al utilizării sateliţilor constă în faptul că ei sunt singurele instrumente care oferă o viziune globală, eficientă, a ceea ce se întâmplă, din punct de vedere meteorologic, deasupra Terrei.

*Jurnalul

07
dec.
08

Arme de foc: tunurile

Praful de puşcă a fost utilizat pentru arme după trecerea unui secol de întrebuinţare în scopuri paşnice. Tunul sau, mai bine zis, strămoşul lui a fost prima armă de război funcţională cu ajutorul prafului de puşcă.

tunPrimele elemente de artilerie au fost construite de poporul chinez la începutul secolului al XII-lea, tunurile fiind descendente ale tuburilor de bambus umplute cu praf de puşcă, utilizate ca aruncătoare de flăcări. Cea mai veche dovadă a existenţei tunurilor constă într-o sculptură din secolul al XII-lea, găsită în provincia chineză Sichuan. Opera înfăţişează o persoană transportând un aruncător de flăcări şi o ghiulea. Cel mai vechi tun păstrat până în zilele noastre datează din anul 1288 şi are un diametru de 2,5 centimetri. Tunurile au ajuns în Europa în secolul al XIII-lea, cel mai probabil aduse din est, pe Drumul Matăsii. Uneori, aceste elemente de artilerie sunt menţionate ca fiind cele mai potrivite arme pentru bătăliile dintre două corăbii, datorită combinaţiei explozive a muniţiei din cărbune cu sulf. Diametrele gurilor de tun primitive nu se potriveau însă aproape niciodată cu cele ale ghiulelelor, astfel încât trebuiau efectuate ajustări cu ajutorul paielor, beţelor de lemn sau a bucăţilor de cârpă, pentru a fixa ghiulelele.

Un secol mai târziu, în timpul războiului de 100 de ani, francezii utilizau primul tun construit în totalitate din fier, denumit şi „pot-de-fer” sau „vasul de fier”, datorită formei sale neobişnuite, aspectul său fiind asemănător unei sticle cu gâtul îngust şi corpul bombat. Praful de puşcă era introdus pe la gura tunului cu ajutorul unei săgeţi, asemănătoare celei de arbaletă, îmbrăcată în fier. Pe tun se afla un orificu în formă rotundă prin care trecea un fir care, odată aprins, genera explozia prafului de puşcă şi lansarea ghiulelei. În Anglia, primele tunuri au fost utilizate împotriva Scoţiei, în bătălia din anul 1327.

ARTILERIE ROMÂNEASCĂ. Prima baterie de artilerie românească a fost înfiinţată în anul 1843, în Ţara Românească, după întoarcerea domnitorului Bibescu de la Constantinopol cu patru tunuri de bronz primite cadou din partea sultanului. Anterior acestui an, tunurile existente erau împărţit doar în cadrul structurilor de infanterie. Prima baterie de artilerie pedestră a Moldovei a fost organizată în 1849, având în componenţă şase tunuri. Un secol mai târziu, la începutul celui de-al doilea război mondial, armata română dispunea de 8.301 piese de artilerie, dintre care 2.160 artilerie uşoară, 492 artilerie grea, 200 artilerie antitanc, 4.758 artilerie reglementară şi 691 artilerie antiaeriană.


Evoluţie
Un pas important pentru evoluţia tunurilor a fost făcut în timpul Dinastiei Tudorilor. Pentru a împiedica invaziile masive din Spania şi Franţa, la jumătatea secolului al XVI-lea, Henry al VIII-lea a construit fortificaţii de artilerie în care au fost utilizate pentru prima dată bateriile de tun. Tunurile deveniseră astfel nelipsite din dotarea armatei engleze, deoarece zidurile fiecărui fort erau dotate cu mai mult de 200 de astfel de piese de artilerie. La sfârşitul aceluiaşi secol, tunurile au devenit parte obligatorie a artileriei navale, datorită puterii mult mai mari de distrugere în comparaţie cu cea a catapultei. Cele mai bune tunuri erau construite din bronz, fiind perforate astfel încât ghiulele din piatră, fier sau plumb să stea fixate fără a necesita ajustări ulterioare.

*Jurnalul

07
dec.
08

Gadgeturi care nu-şi merită banii

Multe produse tehnologice arată bine şi promit performanţă, dar au preţuri care te fac să te gândeşti de două ori înainte de a le cumpăra.

Multe dintre gadgeturile şi serviciile din domeniul IT&C tentează încă de la prima vedere, însă cumpărătorul trebuie să se gândească de mai multe ori înainte de a lua o decizie. În comparaţie cu alte produse similare ca performanţe sau cu alternativele lor, multe tehnologii au preţuri „umflate“. Acum, că lumea trece printr-o criză financiară şi economică severă, preţurile acestora par şi mai ridicole pentru omul de rând. Revista „PC Magazine“ a enumerat câteva dintre tehnologiile cu preţuri excesive.

htcHTC Advantage. Poate fi numit laptop-telefon sau telefon-laptop. Oricum, preţul ultimei versiuni, X7510, este acelaşi, 1.400 de dolari. Iar până la urmă nu excelează la niciuna dintre cele două funcţii. Puţini sunt cei care plătesc cu uşurinţă peste 1.000 de dolari pentru un dispozitiv care rulează Windows Mobile, are un procesor de 624 Mhz, 124 MB memorie RAM şi 16 GB capacitate de stocare.

internet_mobilInternetul mobil. Cine are nevoie de internet mobil pe oriunde ar merge are nevoie şi de un modem wireless, care să funcţioneze în reţeaua unui operator de telefonie mobilă. Însă costurile unui astfel de serviciu sunt piperate. Chiar dacă marele avantaj este moblitatea, nu poate fi uitat faptul că vitezele de până la 7,2 Mbps nu prea permit multe lucruri în afară de e-mail şi navigarea pe internet. Ne referim aici la descărcarea de date, jucatul pe internet etc. Un abonament ieftin pentru acasă, care să permită accesul nelimitat la internet, costă minim 20 de euro pe lună fără TVA, iar viteza scade drastic după un prag de trafic aprins – de exemplu, 6 GB.

ssdSSDurile. Solid State Driveurile sunt hard diskuri care nu presupun părţi mobile. În cazul lor, informaţia este stocată pe memorie flash, şi nu pe discuri magnetice. Au astfel avantajul că sunt mult mai rezistente, ceea ce le face ideale pentru dispozitivele mobile, care pot fi supuse la şocuri mai des. Un SSD cu capacitate de 16 GB are un preţ minim de 250 de dolari. Unul de 128 GB costă de la 1.000 de dolari în sus, cam cât un laptop întreg.

iriver_spinniRiver Spinn. Acest player muzical a fost îndelung aşteptat, însă la ce oferă are un preţ ridicat. Modelul cu capacitate de stocare de 4 GB costă minim 250 de dolari – cam cât un iPod Touch de 8GB -, iar cel cu 8 GB, în jur de 300 de dolari. La aceiaşi bani, iPod-ul produs de Apple oferă capaciate de stocare dublă, ecran mai mare, conexiune Wi-Fi şi un magazin on-line de aplicaţii dedicat – App Store.

iphone_3giPhone 3G. În România, achiziţionarea unui telefon iPhone de la operatorul care are exclusivitate, Orange, presupune încheierea unui abonament de minimum 39 de euro pe lună, plus preţul telefonului, care este de minimum 175 de euro. Cine vrea să îl achiziţioneze cu cartelă preplă tită, Orange oferă modelul de 8 GB – la preţul de 509 euro, şi pe cel de 16 GB – la 609 euro. Pentru a fi folosit şi în altă reţea, la nota de plată se mai adaugă 100 de dolari, preţul cerut de Orange pentru a-l debloca.

*evz




Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte