Arhivă pentru 24 ianuarie 2009

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(7)

adunare

În urmă cu 150 de ani, la 24 ianuarie, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei, din 5 ianuarie 1859, era ales şi domnitor al Munteniei, desăvârşindu-se astfel Unirea celor două Principate Române sub sceptrul unui singur domnitor. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a devenit primul şi singurul domnitor pământean al României.

„A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic şi cu inima curată de orice patimă dezbinătoare; căci neîncrederile, defăimările, urile şi împerecherile sunt unele fatale care aduc pieirea neamurilor. Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între români! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată şi trista dezbinare dintre ei. Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru, care vă cheamă la înfrăţire, românilor! Căci, precum de la suirea noastră pe Tronurile Moldovei şi Munteniei noi nu am mai cunoscut în aceste ţări nici moldoveni, nici munteni, ci numai români, asemenea nu voim a vedea între români nici partide, nici clase înduşmănite, ci numai fii ai aceleeaşi mume şi fraţi de acelaşi sânge. În ochii noştri toţi românii sunt buni; în inima noastră sunt toţi iubiţi deopotrivă, deşi chiar unii din ei, rătăciţi de patimi violente, se expun a fi înfrânaţi şi a cădea sub asprimea legilor. Ne adresăm dar către toţi, ca adevărat Principe român, care liber de orice înrâuire voieşte prosperitatea ţării prin aplicarea înţeleaptă a Con­venţiei şi mărirea Naţiei prin sincera înfrăţire a celor ce au onorul de a face parte din ea”, afirma Cuza, în proclamaţia adresată ro­mânilor de dincolo şi dincoace de Milcov.


Astăzi se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional marchează aniversarea marelui act istoric de la 24 ianuarie 1859, de la Bucureşti, prin reproducerea celor mai importante documente de epocă privind Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia, extrase din lucrarea „Cuza Vodă România” editată de istoricul Stelian Neagoe.
Discursul rostit de deputatul Vasile Boerescu, în şedinţa secretăa Adunării Elective a Munteniei
Bucureşti, 24 ianuarie 1859

Domnilor deputaţi,

Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu suntem toţi români? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie? Ori nu suntem toţi fiii aceleaşi mame? Pentru ce să zicem noi şi voi? De ce să nu zicem noi, românii? Nu avem toţi aceeaşi amoare comună? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul de discordie dintre noi?

Acest măr de discordie, să nu-l ascundem, el este Domnia. Cine va fi Domnitorul? Fiecare îşi are convicţiile sale, fiecare îşi are simpatiile sale personale; fiecare din noi crede că ţara va fi mai fericită având de Domnitor pe cutare şi pe cutare. Dar discordia există; căci nu toţi cugetăm asemenea. Din astă discordie rezultă discreditul Camerei, discreditul nostru. Nimeni nu mai are credinţă la noi; anarhia nu e departe şi inamicul e la porţile noastre. Cum să respingem anarhia? Cum să oprim pe străini? Făcând să piară discordia, făcând să piară punctul care ne desparte.

Noi (partida naţională) declarăm că nu avem nici un candidat; dumneavoastră (partida conservatoare) aveţi vreunul? Se poate. Însă nici unul din noi toţi nu cred că a venit aici cu hotărârea a face să fie candidatul lui cu orice preţ. Toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale, nimeni nu ar voi ca candidatul său să ajungă la Tron pe urme de sânge sau sprijinit de străini. Ar fi o ofensă pentru ţară de a crede că ea a putut trimite la Cameră asemenea oameni.

Ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat, este posibil? Cred că nu; fiindcă am zis, fiecare îşi are credinţa sa. Dar a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni; mai cu seamă când acest principiu este cel mai mare al naţionalităţii noastre. Acest principiu este al Unirii.

Mulţi din dumneavoastră, acum un an, au reprezentat ţara în această Cameră şi au susţinut cu căldură Unirea. Prinţul Bibescu, fostul Domnitor, a fost între alţii cel mai elocvent şi ardent apărător al Unirii. S-ar putea oare estimp ca aceste persoane să se contrazică? Aceasta nu se poate crede. Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire, acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră! Să ne dăm mâna ca fraţii, să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios, creat de noi! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, Domnul Moldovei! Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa naţională va fi împăcată că ne-am îndeplinit cu religiozitate o datorie sfântă.


Mesajul adresat Adunării Elective a Ţării Româneşti
10 februarie 1859

Domnilor deputaţi ai Ţării Româneşti,

Actul de înalt patriotism care a întrunit în unanimitate asupra mea voturile dumneavoastră este demn de admirarea lumii. El este şi va fi în ochii istoriei mai mult decât înălţarea pe Tron a unui om devotat cauzei naţionale, el este triumful unui principiu mântuitor şi înălţarea unei naţii întregi. Onoare domniilor voastre domnilor reprezentanţi ai Ţării Româneşti, căci aţi ştiut a realiza dorinţa cea vie a naţiei române: Unirea Tronurilor Româneşti!

Aceste Tronuri glorioase ne sunt oferite nouă prin voinţa unanimă a românilor din Principatele Unite. Mândri de a ne sui pe ele, noi vom avea cea mai sacră datorie de a redobândi şi păstra vechea lor demnitate.

În împlinirea acestei frumoase chemări, vom fi fericiţi să ne putem răzima pe energicul, luminatul dumneavoastră patriotism.

Primiţi, domnilor deputaţi, mulţumirile sincere ale Domnului ales de domniile voastre şi a cărui deviză este şi va fi: binele Principatelor Unite în toate şi înainte de toate.

Alexandru Ioan I
Contrasemnaţi: Ioan Al. Filipescu, Barbu Catargiu, Nicolae Golescu,Ioan C. Cantacuzino, Barbu Vlădoianu, Grigore Filipescu, Dumitru C. Brătianu.
Anul 1859, februarie 10

Domnitorul Alexandru Ioan I CuzaDomnitorul Alexandru Ioan I Cuza

Noi Alexandru Ioan I. cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională domnitor al Principatelor Unite, Ţara Românească şi Moldova

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!
Români din Ţara Românească,

Găsim de datorie a vă arăta a noastră vie mulţumire pentru patriotica voastră purtare înainte de actul Învestiturii, atunci pe când ambiţiile personale cutezau încă a hrăni oarecare sperări deşarte şi tot de odată pentru demnitatea şi liniştea ce aţi păstrat la 28 septembrie, în faţa unei încercări nesocotite a unor oameni rătăciţi, afară din drumul legalităţii.

Ne place a crede că şi în viitor veţi fi vrednici de admirarea ce aţi insuflat Europei prin actul glorios de la 24 Ianuarie şi că bunul-simţ românesc va lumina pe toţi a se pătrunde de adevărul că o naţie se măreşte şi se întăreşte atunci numai când ea are conştiinţa îndatoririlor sale către patrie, către Guvern şi către legi.

Puterile garante au înzestrat pe ambele ţări surori cu o Convenţie ce cuprinde în sine toate elementele de o fericită propăşire. De la noi atârnă acum ca să profităm de dânsele, dezvoltându-le cu un chip potrivit stării de faţă a societăţii române şi aducând cu toţii partea noastră de activitate, de lumini şi de devotament la măreaţa lucrare a renaşterii.

Spre acest sfârşit, arătând mai întâi a noastră deplină mulţumire Ministerului trecut pentru serviciile ce a desăvârşit în folosul binelui general, şi care acum s-a retras de buna sa voinţă pentru a face loc unei nouă combinări ministeriale, am format un Cabinet menit de a susţine cu energie principiile noastre constituţionale şi spre a da mai mare garanţie de menţinerea ordinului legal, de care sunt legate înflorirea comerţului şi întemeierea creditului public, am luat în persoană comanda superioară a oştirii din ambele Principate.

A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic şi cu inima curată de orice patimă dezbinătoare; căci neîncrederile, defăimările, urile şi împerecherile sunt unelte fatale care aduc pieirea neamurilor.

Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între români! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată şi trista dezbinare dintre ei.

Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru, care vă cheamă la înfrăţire, românilor! Căci, precum de la suirea noastră pe Tronurile Moldovei şi Munteniei noi nu am mai cunoscut în aceste ţări nici moldoveni, nici munteni, ci numai români, asemenea nu voim a vedea între români nici partide, nici clase înduşmănite, ci numai fii ai aceleaşi mume şi fraţi de acelaşi sânge.

În ochii noştri toţi românii sunt buni; în inima noastră sunt toţi iubiţi deopotrivă, deşi chiar unii din ei, rătăciţi de patimi violente, se expun a fi înfrânaţi şi a cădea sub asprimea legilor. Ne adresăm dar către toţi, ca adevărat Principe român, care liber de orice înrâuire voieşte prosperitatea ţării prin aplicarea înţeleaptă a Convenţiei şi mărirea Naţiei prin sincera înfrăţire a celor ce au onorul de a face parte din ea.

Mărginească-se fiecare individ sau corp social în cercul drepturilor şi îndatoririlor sale bine înţelese; pătrundă-se cu toţii de respectul ce se cuvine legilor, şi fie ţara întreagă bine încredinţată că noi vom şti menţinea ordinul legal înăuntru şi demnitatea naţională în afară.

Alexandru Ioan I
Contrasemnat: Ministrul secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Străine, Vasile Alecsandri
Nr. 451, anul 1859, octombrie 12


Proclamaţie către Naţiunea Română
Români!

Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante, şi s-a înscris în datinile naţiilor.

Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu Ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus naţia către un falnic viitor.

În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domnitor. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.

Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări!

Să trăiască România!

Dat în Iaşi, la 11 decembrie 1861.

Alexandru Ioan I
Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri din Ţara Românească şi ministru Dinăuntru
Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.
Alexandru Plagino, ministrul de Finanţe.
Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.
Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.
Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiţiei.
Alexandru C. Moruzi, preşedintele Consiliului de Miniştri din Moldova şi ministru al Finanţelor.
Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne şi ad-interim la Justiţie.
Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice.
Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.
Constantin N. Şuţu, ministrul Lucrărilor Publice.


Discursul deputatului Barbu Catargiu, rostit în Adunarea Electivă a Munteniei
Bucureşti, 11 decembrie 1861

Domnilor deputaţi,

Sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care limba omenească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile.

Evenimentul zilei de astăzi e din acelea ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimii noastre.

Unirea e săvârşită, ni s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorul ţării. De aceea, el a circulat ca o scânteie electrică în inimile noastre ale tuturor, şi sunt încredinţat că, dacă există nemurirea sufletelor, după cum religia ne încredinţează, strămoşii noştri au simţit şi ei acea înfiorare şi cu lacrimi de bucurie ne binecuvântează din înălţimea cerurilor.

Unirea s-a făcut. Această Unire este simţită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem aduce noi aminte; dar, de au simţit-o, nu s-a făcut sau, de s-a făcut, n-a ţinut decât un moment. În adevăr, încă din veacurile trecute, fură bărbaţi, care încercară împreunarea naţiilor despărţite în două. Dar fu în zadar; şi de ce aceasta, e lesne de înţeles. Pricina neizbutirii lor fură mijloacele ce întrebuinţară. Aceste mijloce erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înţelepciunii, a cuvântului, a înfrăţirii, pentru unirea naţionalităţilor.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înţelepciunii şi înfrăţirii; şi înţelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrăţirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca biserica noastră: „ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a mai despărţi”; nu. Dar, ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul Unirea între ţările surori; ne trebuie şi unirea între fiii ei. Aşa numai, vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; aşa numai, vom păstra locul nostru între naţiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscrişi. Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noştri ce ne privesc din sânul veşniciei se va preface într-un blestem şi sunt în drept de a zice că acel ce

va îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri, el va avea hula şi blestemul chiar al naţiilor ce ne privesc.

24 Ianuarie fu o zi asemenea de înfrăţire între noi; dar din nenorocire nu eram încă pregătiţi: de aceea o şi văzurăm sfâşiată a doua zi.

Atunci ne lipsea încrederea. Mai multe împrejurări ce trebuie să le dăm uitării slujiseră încă a întemeia între noi acea neîncredere. De aceea, având aceeaşi dorinţă, aceeaşi ţintă, ne aflam cu toate acestea în neunire; temerea unora şi îndrăzneala prea mare a altora se pretălmăceau într-un fel nepăstuitor, şi de aci răul dezbinării mergea crescând.

Acum ne cunoaştem mai bine. Până aci voiam toţi acelaşi lucru, numai mijloacele de a ajunge ne despărţeau.

Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi; „Totul pentru ţară, nimic pentru noi!”

Să trăiască România!

Să trăiască Puterile ce priveghează fericirea ţării noastre!

Să trăiască Domnitorul nostru, care sigur prin a sa stăruinţă ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi:

Să trăiască România!

Să trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!

• (Reprodus din ziarul Independenţa, Bucureşti, 12 decembrie 1861)

Steaua României în timpul lui Cuza VodăSteaua României în timpul lui Cuza Vodă

Proclamaţie către sătenii clăcaşi
Sătenilor!

Îndelungata voastră aşteptare, marea făgăduinţă dată vouă de Înaltele Puteri ale Europei prin art. 46 al Convenţiei, interesul patriei, asigurarea proprietăţii funciare şi dorinţa mea cea mai vie s-au îndeplinit.

Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de-a pururea, şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în fiinţă.

Megeţi dar, mai înainte de toate, la poalele Altarului şi, cu genunchii plecaţi, mulţămiţi Atotputernicului Dumnezeu, pentru că prin ajutorul Său în sfârşit aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele şi mare pentru viitorul României.

De astăzi, voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi, voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat.

Şi, acum, după ce, cu braţul Celui de Sus, am putut săvârşi o asemenea mare faptă, Mă întorc către voi, spre a vă da un sfat de Domnitor şi de Părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi, de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.

Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri.

De acum înainte, voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături decât acelea ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru ambele părţi. Faceţi dar ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi din proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre.

Mulţi din ei au lucrat cu toată inima ca să ajungeţi la această frumoasă zi, pe care voi astăzi o serbaţi. Părinţii voştri şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre. Uitaţi, dar zilele grele prin care aţi trecut; uitaţi toată ura şi toată vrajba; fiţi surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moşii, şi, în legăturile de bună voie ce veţi mai avea de aici încolo cu proprietarii, nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleeaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?

Stăpâni liberi pe braţele şi pe ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământ. Nu părăsiţi această frumoasă meserie, care face bogăţia ţării, şi dovediţi şi în România, ca pretutindenea, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiţi încă hărnicia voastră, şi ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri.

Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care, de astăzi, devin comune neatârnate, şi lăcaşuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni.

Siliţi-vă dar a le îmbunătăţi şi a le înfrumuseţa; faceţi-vă case bune şi îndestulătoare; înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori.

Înzestraţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai ales şi pretutindenea şcoli, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni. Actul din 2 Mai v-a dat la toţi drepturi; învăţaţi dar pe copiii voştri de a le preţui şi a le bine întrebuinţa.

Şi, mai presus de toate, fiţi şi în viitor ceea ce aţi fost şi până acum, şi chiar în timpurile cele mai rele, fiţi bărbaţi de pace şi de bună rânduială; aveţi încredere în Domnitorul vostru, care vă doreşte tot binele; daţi, ca şi până acum, pilda supunerii către legile Ţării, la a cărora facere aveţi şi voi de acum a lua parte; şi, în toată întâmplarea, iubiţi România, care, de astăzi, este dreaptă pentru toţi fiii săi.

Şi, acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bună voie, care înalţă şi îmbogăţeşte; şi Dumnezeul părinţilor noştri să binecuvânteze sămânţa ce veţi arunca pe prima brazdă liberă a ogoarelor voastre.

Alexandru Ioan I
M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, N. Rosetti Bălănescu, generalul S. Manu
Nr. 1015, la 14 august 1864


*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(6)

costache-negri1

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Astăzi, despre Costache Negri.

ispravnicului, devenit vel agă, Petrache Negri şi al Smarandei Donici – cu ascendenţă în vechea familie a logofătului N. Rosetti Roznovanu.

Învăţătura primară a primit-o în casa părintească. Din fragedă copilărie avea să rămână orfan de tată. După recăsătoria mamei sale cu poetul Costache Conanchi, acesta din urmă şi-a manifestat interesul generos şi sprijinul material constant faţă de adolescentul în formare. După moda vremii, tatăl adoptiv l-a dat în seama profesorilor francezi stabiliţi în Moldova. Trimis la Odessa, în 1828, elevul Costache Negri a frecventat pensionul institutorului L. Repey. La vârsta de 16 ani i-a murit prematur şi mama, de la această dată înainte rămânând în grija nemijlocită a remarcabilului om de cultură Costache Conachi, din a cărui căsătorie cu mama lui Negri rezultase o singură fiică, Caterina (Cocuţa), ce avea să se căsătorească peste ani cu vestitul Caimacam al Moldovei, Nicolae Vogoride.

Încă de la acea vârstă crudă s-a întrezărit în Costache Negri sentimentul demnităţii şi dezinteresului material funciar. Rămas fără moştenitori în linie bărbătească, C. Conachi i-a propus adopţiunea, cu tot ce decurgea din ea – un nume ilustru şi o avere, una dintre cele mai întinse.

Politicos dar ferm, tânărul Negri a refuzat tentanta propunere, hotărât să-şi păstreze numele străbun şi modesta avere rămasă de la bunii săi părinţi, între care moşioara de la Mânjina, ce va deveni locul ospitalier şi preferat pentru junimea paşoptistă.

Din toamna anului 1832, C. Conachi i-a asigurat toate cele pentru continuarea studiilor în Apusul luminat. Primul an l-a petrecut la Viena, mai mult nevoit să-şi îngrijească sănătatea ce da semne de boală, decât să se prepare metodic în vreo şcoală vieneză. Pornit spre Franţa, avea în gând să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină. A fost, însă, mai puternic imboldul de a se dedica pentru moment cunoaşterii lumii apusene reale, peregrinând prin oraşele mari ale statelor europene, cu precădere germane şi italiene. Aproape un an întreg s-a stabilit în Neapole, fascinat de acţiunile societăţilor revoluţionare ale carbonarilor, în vederea emancipării Italiei şi, implicit, a patriei sale de origine.

Revenit în ţară, în anul 1837,n-avea să rămână prea mult timp, paşii îndrumându-l din nou către Neapole, Florenţa, Veneţia şi Paris, unde tinerimea generoasă proiecta înnoirile revoluţionare pentru o Europă prea mult întârziată în imobilismele unei orânduiri social-politice ce-şi încheiase mesajul său istoric.

În Capitala Franţei fiind, cu ocazia Carnavalului începutului de an 1839, a făcut cunoştinţă cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Rolla – din Moldova sa iubită, cu muntenii Nicolae Creţulescu şi Ioan Em. Florescu, alături de care se va regăsi în toate înfăptuirile “generaţiei de aur” paşoptiste şi apoi unioniste.

RECUNOSCUT CA “DECANUL TINERIMII”
A revenit în ţară, pentru mai multă vreme, în anul 1841. Avea treizeci de ani, cutreierase lumea cu bune rezultate întru instruirea şi formarea sa, se distingea prin nobleţea şi înţelepciunea caracterului său – şi repede a fost recunoscut “decanul tinerimii” idolul generaţiei ieşene ce avea să contribuie în mod determinant la renaşterea naţională a românilor.

După sărbătorirea onomasticii lui Negri la 21 mai 1845, moşioara sa Mânjina a devenit lăcaş pentru tinerii revoluţionari din cele două principate române.

Împrejurările au fost de aşa natură încât Costache Negri n-a luat parte directă la mişcarea paşoptistă ieşeană din martie 1848. Se afla într-o altă călătorie pe drumurile europene. Dar cunoscut fiind de stăpânire ca un lider al noilor idei reformatoare, a trebuit să apuce şi el, împreună cu ceilalţi tineri tribuni, calea exilului – la Braşov, la Cernăuţi şi, în fine, la Paris.

După ce regimul politic din Moldova a luat un curs ceva mai permisibil pentru iconoclaştii unei lumi noi Negri a revenit la Iaşi, debutând în viaţa politică în calitatea de membru al Divanului de Apel al Moldovei. A fost, mai apoi, numit pârcălab al ţinutului Covurlui, cu reşedinţa la Galaţi – precedându-l în funcţie pe intimul său prieten Alexandru Cuza.

Revenirea pe Tronul Moldovei a Domnitorului Grigore Ghica a dus la înteţirea luptei pentru unirea celor două principate, Moldova şi Muntenia – Domnitorul însuşi fiind un sincer partizan al făuririi Statului naţional unitar român.

Costache Negri a deţinut în acea perioadă funcţia de ministru al Departamentului Lucrărilor Publice, cu care prilej s-a evidenţiat prin inspirate măsuri de propăşire a ţării.

În acele timpuri, Domnitorul Ghica l-a folosit cu succes pe Negri în timpul unor complicate negocieri internaţionale atingătoare de interesele naţionale ale ţării.

Costache Negri a fost membru fondator al societăţii Unirea, creată la 25 mai 1856, cu ajutorul căreia se căuta centralizarea tuturor acţiunilor unioniste. Negri a fost ales între cei 11 membri ai Comitetului Central al Unirii, alături de Kogălniceanu, Epureanu, Panu ş.a. – organism de coordonare a anevoioasei lupte pentru Unirea Principatelor Române.

Evenimentele precipitându-se în sensul dorit de generaţia paşoptistă, Costache Negri a fost cooptat în februarie 1857, în Comitetul electoral al Unirii menit să asigure victoria unioniştilor în alegerile pentru Divanul ad-hoc, cerut de Cancelariile Europei la conferinţele de pace care au urmat războiului Crimeii, areopagul internaţional hotărând să se facă paşi pregătitori privind doleanţele românilor vizavi de o nouă organizare politică a Principatelor Moldova şi Muntenia.

Ales deputat de Galaţi – ca şi prietenul său Al. Cuza – lui Costache Negri i s-a încredinţat conducerea efectivă a Divanului ad-hoc în calitate de vicepreşedinte, preşedinte nominal fiind după datină mitropolitul ţării.

Modest şi clarvăzător în noianul evenimentelor ce se precipitau de la o zi la alta, Negri n-a dorit să fie înscris pe lista candidaţilor la Domnie, lăsând cale liberă colonelului Alexandru Cuza, urcat pe Tronul domnesc al lui Ştefan cel Mare, la 5 ianaurie 1859.

De aci înainte începe activitatea de iscusit diplomat pro-Unirea deplină a celor două Principate Române. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – cunoscându-i calităţile de neîntrecut negociator şi însuşirile frumoase ale caracterului său – l-a numit agentul său diplomatic perpetuu la Constantinopol – centrul internaţional de pertractare a ideilor Împăratului Napoleon al III-lea cu privire la noul destin politic al românilor.

Lupta diplomatică a fost acerbă, trebuia să afişezi o răbdare ieşită din comun pentru ca să urneşti inerţiile unui sistem diplomatic devenit anacronic, spre a reuşi să convingi asupra cauzelor vitale şi nobile ale românilor.

S-A RETRAS DIN VIAŢA POLITICĂ DUPĂ AUTOEXILUL LUI CUZA
Între meritele incontestabile ale lui Costache Negri, se numără recunoaşterea dublei alegeri pe tronurile româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza; recunoaşterea Unirii definitive, la 11 Decembrie 1862, prin care s-a fondat România; rezolvarea cu bine a sinuoasei probleme internaţionale iscată prin secularizarea averilor mănăstireşti; admiterea de Puterile Garante şi Suzerană a preparativelor loviturii de stat de la 2 mai 1864, prin care Cuza Vodă a dat o Constituţie naţională României; iar prin reformele agrară şi electorală a pus adevărate şi solide baze tânărului Stat naţional modern român.

Obosit şi mâhnit de modul în care s-a produs abdicarea silită a Domnitorului pe care l-a iubit şi l-a servit cu credinţă ca pe un frate scump, Costache Negri s-a retras cu totul din viaţa politică după autoexilul lui Cuza Vodă. S-a retras în liniştea patriarhală a căsuţei din Târgu-Ocna, fără să poată fi capacitat revenirii în arena politică, nici de vizita proaspătului Domnitor Carol de Hohenzollern, nici de stăruinţele unor alţi prieteni dragi, Kogălniceanu şi Alecsandri care n-au rezistat tentaţiei de a-şi servi, în felul lor, în anii deplinei maturităţi creatoare, ţara şi interesele ei majore.

După ce a fost de faţă la înmormântarea regească de la Ruginoasa, a Prinţului Unirii, Costache Negri abia mai făcea rare vizite Doamnei Elena Cuza sau încercatului său amic Vasile Alecsandri.

S-a stins din viaţă pe când se afla în puterea vârstei, 64 de ani, la 28 septembrie 1876.

Cel care ar fi putut să fie Domnitor, prim-ministru sau Preşedinte al Parlamentului în ţara sa mult venerată – a preferat să fie doar marele consilier al întâiului Domnitor al României, încredinţat că aceasta era menirea lui, să facă ce ştie el mai bine pentru devenirea şi dăinuirea sacrei idei a Unirii românilor.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(5)

ctitori5

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Constantin Bosianu şi Nicolae Creţulescu.

Constantin Bosianu s-a născut la 10 februarie 1815, în Bucureşti. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri (26 ianuarie-14 iunie 1865); preşedinte al Senatului României, în perioada 29 mai-15 noiembrie 1879, Guvernul Ion C. Brătianu. Ministru de Interne (26 ianuarie-14 iunie 1865), în propriul Guvern. Paharnicul Andrei Bosianu, tatăl, – urmaş al unor boieri de neam vechi – a ales pentru instrucţia fiului său Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Absolvent al prestigioasei şcoli, o vreme a fost slujbaş în administraţia publică, ajungând ierarhic până la funcţia de şef al Serviciului Controlului Obştesc din Departamentul Finanţelor. Fusese, pe rând: contabil la Creditul Agricol din Caracal, contabil la Serviciul Statistic din Ministerul Domeniilor, şef de birou în Serviciul Contabilităţii din Ministerul Domeniilor, referendar la Înalta Curte de Conturi. Beneficiar al unei burse, şi-a continuat studiile la Anvers şi la Paris, cu licenţa în Litere la Sorbona (1874) şi doctoratul în Drept (1851). Conferenţiar de Contabilitate, la Şcoala Centrală de Agricultură. Profesor de Drept roman, la Şcoala Specială ce fiinţa sub auspiciile Colegiului „Sf. Sava” (1851). Director al Eforiei Şcoalelor (1852). Director al Departamentului Dreptăţii (Justiţiei de mai târziu), 1856-1857.

A VOTAT DUBLA ALEGERE A LUI CUZA
Unionist fervent, în anul 1857 a editat periodicul România şi a fost cooptat vicepreşedinte al Comitetului Central al Unirii, cu sediul în Bucureşti. La 24 ianuarie 1859, în calitatea sa de membru al Adunării Elective a votat pentru dubla alegere a lui Alexandru Cuza pe Tronurile reunite ale Moldovei şi Munteniei. Facultatea de Drept din Bucureşti l-a prenumărat printre profesorii săi de incontestabilă autoritate (începând cu anul 1859). Domnitorul Alexandru Ioan I. Cuza i-a apreciat cum se cuvenea însuşirile profesionale şi politice, numindu-l membru al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1862), apoi vicepreşedinte al Consiliului de Stat (în anul 1864). Încă de pe vremea când partidele politice îşi proiectau programele şi formele organizatorice, a optat pentru partida liberală născând, ca senator (din 1867) şi ca deputat (din 1869). A deţinut o seamă de funcţii cu caracter obştesc sau profesional: decan al Baroului de Ilfov (1871-1873); două săptămâni primar al Capitalei (decembrie 1878); preşedinte al unor importante Societăţi – cea Juridică, cea pentru Învăţătura Poporului Român, cea a Corpului Didactic. Academia Română l-a ales membru de onoare la 30 iunie 1879. Prestigiul său ştiinţific de mare jurist l-a propulsat în înalte demnităţi politice şi de stat. Constantin Bosianu a fost un liberal moderat care n-a dorit cu tot dinadinsul să imite avânturile şi dezamăgirile liderilor politici, contemporani, înnăscuţi sau făcuţi. A murit la 21 martie 1882, în Bucureşti.

NICOLAE CREŢULESCU, AUTORUL MEMORIULUI PRO UNIRE
Nicolae Creţulescu (Kretzulescu) s-a născut la 1 martie 1812, în Bucureşti. Ministru de Interne: 27 martie-6 septembrie 1859, în Guvernul de la Bucureşti condus de fratele său, Constantin Al. Creţulescu; 6 septembrie- 11 octombrie 1859, 24 iunie 1862-11 octombrie 1863, 30 ianuarie-11 februarie 1866 – în guvernele conduse de el însuşi. Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în intervalul 6 septembrie-11 octombrie 1859. Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în două rânduri: 24 iunie 1862-11 octombrie 1863; 14 iunie 1865-11 februarie 1866. Preşedinte al Senatului României (13 decembrie 1889-9 iunie 1890), Guvernul George Manu. Al treilea copil al marelui logofăt Al. Creţulescu şi al Anicăi, născută Câmpineanu. Şi-a început învăţătura în casa părintească, îndrumat de dascăli greci; a luat, de asemenea, lecţii de franceză. Concomitent cu instrucţia, a ocupat diferite dregătorii (din anul 1832): registrator la secţia civilă a Curţii de Apel, comisar la Departamentul din Lăuntru (Năuntru) – Ministerul de Interne (1833). Din anul 1834 s-a aflat la Paris, unde şi-a trecut Bacalaureatul, a studiat apoi Medicina, obţinând doctoratul, în anul 1839, la Universitatea din Nantes. Reîntors la Bucureşti, a funcţionat ca medic pentru culoarea de Negru (Sectorul) din Capitală (din februarie 1840). În Spitalul bucureştean Colţea a deschis o modestă şcoală de chirurgie, la care a predat lecţii de Anatomie (1842). A trecut mai apoi medic la Spitalul Pantelimon (1847). Participant la evenimentele revoluţionare paşoptiste. Trimis în Ungaria pentru punerea bazei unei înţelegeri româno-ungare, îndreptată împotriva Rusiei ce sta să intre în Principate şi să înăbuşe revoluţia. Guvernul provizoriu l-a nominalizat în Comisia pentru pregătirea Constituţiei (domeniile şcoli şi lucrări publice); a îndeplinit şi însărcinarea de inspector administrativ „revoluţionar” peste şapte judeţe ale Munteniei. Pentru a scăpa de iminenta arestare, după înăbuşirea revoluţiei, s-a refugiat la Paris, iar de aici a trecut la Constantinopol şi a desfăşurat activitatea de medic la cazarma Kuleli. Socotit unul dintre participanţii mai puţin remarcaţi în Revoluţia de la 1848, Nicolae Creţulescu a fost lăsat liber să revină în ţară, în iulie 1849. Trei ani a funcţionat ca medic primar la Spitalul Colţea (1851-1854). În timpul Căimăcămiei lui Alexandru Dimitrie Ghica, a fost numit director la Departamentul din Lăuntru; curând după încetarea din viaţă a titularului, lui N. Creţulescu fiindu-i încredinţat interimatul acelui important departament. A avut funcţii de seamă în Justiţie: membru al Curţii de Apel (1855), al Înaltei Curţi de Justiţie (1856). În fine, a fost titular al Ministerului de Finanţe, în perioada 23 octombrie 1857-29 octombrie 1858. Din situaţia de
Înalt funcţionar al statului, n-a manifestat interes pentru amnistierea foştilor paşoptişti exilaţi. Slăbiciune atenuată, prin cunoscutul său Memoriu pro Unire, adresat marilor Puteri. După alegerea Domnitorului Moldovei şi pe Tronul Munteniei, Nicolae Creţulescu a deţinut – pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri şi portofoliul Ministerului de Interne – încă o serie de interimate: la Ministerul Afacerilor Străine: (1 septembrie-10 octombrie 1859); la Ministerul de Justiţie (5-27 septembrie 1862); la Ministerul Lucrărilor Publice (10-15 decembrie 1862); din nou la Justiţie (30 decembrie 1862-14 iunie 1863; 8-15 august 1863). În marele Guvern condus de Mihail Kogălniceanu a fost numit Ministru al contopitelor Ministere de Justiţie şi Culte (19 iulie 1864-21 ianuarie 1865). A deţinut interimatul la preşedinţia Consiliului de Miniştri, la ministerele Internelor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice pe când titularul M. Kogălniceanu s-a aflat în „călătoria de lucru” din Oltenia (16-28 august 1864). În ultimul Guvern pe care l-a condus, premierul N. Creţulescu a ocupat şi portofoliul Ministerului de Finanţe (24 iunie 1865-30 ianuarie 1866).

DE LA CUZA VODĂ, LA CAROL I
După lovitura de stat de la 10/11 februarie 1866, Locotenenţa Domnească l-a ţinut sub atentă observaţie pe ultimul premier al lui Cuza Vodă; a fost trimis în judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cele din urmă a fost scos de sub acuzaţie şi lăsat slobod să se reintegreze în viaţa politică. A devenit, rând pe rând, deputat, senator, demnitar guvernamental. Ministru de Justiţie (11 martie-8 iunie 1871), ministru al Lucrărilor Publice (11 martie 1871-15 decembrie 1872, cu un interimat între 11 martie-8 iunie 1871), în prima parte a guvernării conservatoare de patru ani, condusă de Lascăr Catargiu. Ulterior, a fost numit agent diplomatic al României la Berlin (15 decembrie 1873-1 mai 1876). În timpul războiului pentru neatârnare (1877-1878), a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care l-a pus la dispoziţia Armatei române. Ion C. Brătianu l-a inclus printre membrii Guvernului său de 12 ani, repartizându-i Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 iulie 1879-21 ianuarie 1880). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma (22 ianuarie 1880-25 iulie 1881), la Petersburg (25 iulie 1881-10 aprilie 1886), la Paris (15 noiembrie 1891-29 ianuarie 1893). Membru titular al Societăţii Academice Române (din 9 septembrie 1871); preşedinte al Societăţii Academice Române (18 august 1872-16 august 1873); preşedinte al Academiei Române (29 martie 1895-1 aprilie 1898). A mai fost şi preşedinte al Secţiunii Ştiinţifice a academicului for (1874-1882; 1889-1893). N. Creţulescu a fost un om politic care a pus mai presus de persoana sa interesele naţionale majore ale patriei sale. El poate fi considerat – la o repede evaluare – un oportunist şi un adaptabil, un deductibil pentru toate regimurile politice – de la moderaţia paşoptistă şi loialitatea faţă de Cuza Vodă la trecerea spre Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu şi Domnitorul Carol I. În fond, însă, neînregimentat politic, s-a dovedit a fi un bun organizator, care atât cât i-a stat în putinţă a gestionat onorabil administraţia ţării, cu deosebire în perioadele când a fost prim-ministru şi ministru de Interne. A murit la 26 iunie 1900, în Leurdeni, judeţul Muscel. Deşi fraţi, la Constantin se poate vorbi fără păcat de o adversitate acumulată faţă de Cuza Vodă, ce s-a transformat în „trădare”; pe când la Nicolae se observă strădania de a luneca printre oameni şi evenimente, cu riscul şifonării consecvenţei politice, însă mereu cu privirea ţintită către menţinerea ordinii, legalităţii şi spre propăşirea ţării.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române(4)

ion-c-bratianu

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Ion C. Brătianu.

Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, în Piteşti. A fost Ministru de Interne, în mai multe rânduri: 1 martie-4 august 1867, în Guvernul Constantin Al. Creţulescu; 13 noiembrie 1867-12 august 1868, în Guvernele conduse de Ştefan Golescu, respectiv, Nicolae Golescu; 27 ianuarie 1877-26 mai 1878; 25 noiembrie 1878 -5 iulie 1879; 25 ianuarie-1 august 1882; 23 iunie 1884-29 aprilie 1887, în Guverne conduse de el însuşi. Preşedinte al Adunării Deputaţilor, în sesiunea legislativă 18 noiembrie 1868-29 ianuarie 1869, Guvernul Dimitrie Ghica. Preşedinte al Partidului Naţional Liberal, din 24 mai 1875 şi până la 4 mai 1891. Preşedinte al Consiliului de Miniştri, vreme de 12 ani (24 iulie 1876 -20 martie 1888), cu un scurt interimat al fratelui său Dumitru (din 10 aprilie la 9 iunie 1881).

Tatăl – stolnicul Constantin (Dincă) Brătianu – şi mama sa – născută Tigveanu – au căutat să dea o instrucţie temeinică fiilor lor. După ce a absolvit cursurile şcolii lui D. Simonide din Piteşti, adolescentul Ion Brătianu a fost dat la învăţătură militară, ajungând în aprilie 1838 la gradul de praporcic. Trimis la Paris, în anul 1841, a urmat cursurile Şcolii Politehnice dar a audiat şi prelegerile marilor filoromâni Jules Michelet şi Edgar Quinet, la vestitul College de France. Aidoma fratelui său mai mare, precum şi a celorlalţi tineri studioşi din generaţia sa, s-a remarcat în acţiunile desfăşurate în cadrul Societăţii studenţilor români de la Paris (1845), „Însocierii Lazariene” (1847) pentru promovarea instrucţiunii publice în Principatele Române. Şi tot asemeni fratelui său s-a înscris în cele două loji masonice ale radicalilor francezi – „l’Athenee des Etranges” şi „La Rose du parfait silence” – ajungând şi el până la gradul de maestru.

După experienţa trăită pe viu în evenimentele paşoptiste de la Paris, a venit în ţară şi s-a angajat de la început în revoluţia din Muntenia: a figurat ca membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, a fost secretar al Guvernului revoluţionar provizoriu, prefect al Poliţiei Capitalei.

Mişcarea revoluţionară paşoptistă fiind înfrântă prin pătrunderea în ţară a trupelor ruseşti, I.C. Brătianu şi ceilalţi tovarăşi de ideal au trebuit să traverseze o prelungită perioadă a exilului. Stabilit la Paris s-a încadrat în pleiada tinerilor apostoli români care au propovăduit cu ardoare şi eficienţă cauza naţională, unionistă a românilor, în faţa instanţelor oficiale şi opiniei publice europene.

În iulie 1857, în cea mai mare parte proscrişii paşoptişti au fost lăsaţi liberi să se întoarcă în ţară. În privinţa lui Ion C. Brătianu, nu înainte de a fi avut de-a face cu justiţia franceză (în anii 1853-1856), din cauza implicării sale într-un complot ce-l avea drept ţintă pe Împăratul Napoleon al III-lea.

MEMORIU PENTRU CUZA VODĂ
Revenit în ţară, Brătianu n-a întârziat să se angajeze în campania electorală desfăşurată în vederea constituirii Divanului ad-hoc, dătător de seamă pentru dorinţele românilor exprimate în faţa marilor Puteri ale Europei. A fost membru al acelui Parlament democrat sui generis şi a contribuit în mod determinant la punerea în acte oficiale a dreptelor doleanţe româneşti. I.C. Brătianu a făcut parte şi din Adunarea Electivă care a votat dubla alegere a lui Cuza Vodă ca Domnitor al Principatelor Unite.

La 1859, Ion C. Brătianu era stăpânit de ideile liberalismuui radical, pe care i le întreţinea cu fervoare prietenul său C.A. Rosetti. Aşa se explică reţinerile liberalului moderat Cuza Vodă faţă de prea repedea implicare a liberalilor radicali în afacerile Principatelor Române, intrate în febra Unirii definitive.

Când Cuza Vodă a poposit pentru prima oară la Bucureşti, Ion C. Brătianu l-a întâmpinat cu un elaborat memoriu ce cuprindea punctul său de vedere asupra dezvoltării imediate şi de perspectivă a României. Domnitorul n-a marşat. Mai mult, chiar. Cât timp a ocupat Tronul ţării, nu i-a încredinţat niciodată formarea Guvernului, deşi în cei şapte ani de Domnie a schimbat peste 15 Cabinete. Abia dacă a prins portofoliul Finanţelor în Guvernul de o lună şi jumătate, de la Bucureşti, condus de Nicolae Golescu.

Conştient de valoarea sa politică (încă nematurizată complet, totuşi), ofensatul Ion C. Brătianu s-a regăsit cap de listă în „monstruoasa coaliţie” din februarie 1866. Dacă nu l-au lăsat complotiştii pe Cuza Vodă să predea el însuşi Domnia în mâinile unui Principe străin Ion C. Brătianu s-a grăbit să ia el această iniţiativă, înrâurind în chip decisiv aducerea Principelui Carol Hohenzollern-Sigmaringen pe locul detronatului Prinţ al Unirii. Şi ca un făcut, când Brătianu şi Rosetti au avut surpriza să constate şi să se izbească de puternica personalitate a noului Domnitor, au încercat să repete „pozna” de la 10/11 februarie 1866, încurajând ridicola „revoluţie de la Ploieşti” (august 1870) şi alte manifestări anticarliste.

Numai că expresia „anii cuminţesc” nu este doar vorbă în vânt pentru caracterele puternice. Ion C. Brătianu a avut tăria să se desprindă de făcăturile conjuraţilor de tot soiul şi să devină un bărbat de Stat „curajos numai în cele bine chibzuite”. Aşa s-a putut forma şi a putut rezista, ani şi ani, tandemul Regele Carol – premierul I.C. Brătianu.

TRAIECTORIE MEREU ASCENDENTĂ
Reluând firul cronologic, să consemnăm că I.C. Brătianu a avut o traiectorie mereu ascendentă din 1866 înainte, atât ca om politic cât şi ca bărbat de Stat. Membru influent al Constituantei din 1866, care a dat românilor o Constituţie pentru 50 de ani. Apoi, deputat sau senator în toate legislaturile de până în anul 1888. Ministru al Diferitelor Departamente: de Finanţe (11 mai-13 iulie 1866), în Guvernul Lascăr Catargiu, (27 octombrie 1867-16 noiembrie 1868), în Guvernele conduse de Ştefan Golescu şi, respectiv Nicolae Golescu, (27 aprilie-23 iulie 1876), în Guvernul Manolache Costache Epureanu, (24 iulie 1876-27 ianuarire 1877, 15 iulie 1880-9 aprilie 1881), în Guverne conduse de el însuşi. Ad-interim la Ministerul de Război (12 august-16 noiembrie 1868; 20 august 1877-16 martie 1878; 25 noiembrie 1878 -7 ianuarie 1879; 9 iunie-30 noiembrie 1881; 13 ianuarie-20 februarie 1886 şi 5 noiembrie 1887-10 martie 1888) ş în Guvernul Nicolae Golescu şi în cele conduse de el însuşi. Titular la Ministerul de Război (1 decembrie 1881-24 ianuarie 1882); 1 august 1882-22 ianuarie 1884); la Ministerul Lucrărilor Publice (26 martie-24 noiembrie 1878; 11 iulie 1879-23 octombrie 1880; ad-interim la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (31 octombrie-24 noiembrie 1878); ad-interim la Ministerul de Interne (17 aprilie-14 mai 1880); ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (28 octombrie-15 decembrie 1885); ad-interim la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (17 octombrie-28 aprilie 1887) – toate în Guvernele conduse de el însuşi.

Este considerat, alături de C.A. Rosetti şi de Dumitru Brătianu, fondator (din anul 1875) al Partidului Naţional Liberal-PNL. Copreşedinte al PNL împreună cu C.A. Rosetti, de care s-a despărţit după anul 1883, pentru flagrantă nepotrivire de păreri în diriguirea treburilor Statului naţional modern român.

Însuşirile intelectuale alese şi substanţialele sale merite politice i-au adus recunoaşterea de către Academia Română, al cărui membru de onoare a fost ales la 19 martie 1885.

Într-un alt plan este de menţionat că a fost şi ţinta a două atentate, din fericire nereuşite.

Pagini dense şi măreţe a înscris Ion C. Brătianu în cartea de istorie a neamului. Nu i se poate tăgădui nicicum priceperea în administrarea ţării, în procesul de însănătoşire a finanţelor Statului şi în dezvoltarea social-economică a României. A fost primul şi cam singularul ministru de război, civil, din epocă şi de mai târziu chiar. A prezidat cu inspiraţie şi competenţă marile şi istoricele evenimente naţionale, culminate cu războiul pentru cucerirea independenţei de Stat absolute. A avut bucuria rotunjirii de pământ românesc în părţile dobrogene şi lichidarea oneroasei afaceri Strousberg – dar şi tristeţi legate de pierderea silnică a sudului Basarabiei, de imixtiunea mai marilor lumii în treburile interne ale României şi de ingratitudinea unor contemporani, care poate că nu-l urau, dar cu siguranţă se temeau de atotputernicia sa.

AMURGUL CTITORULUI DE VOCAŢIE
A existat o scurtă eclipsă în lunga-i guvernare. Reminiscenţe republicane nerisipite întrutotul l-au decis să se retragă de la Guvern tocmai în fastele momente ale proclamării Regatului Român şi încoronării Regelui Carol I. Nedumeriţilor le-a lăsat să înţeleagă cum că ar fi fost plictisit de iniţiativa Parlamentului pentru solemnităţile regale din 10 Mai 1881, lipsindu-l pe primul-ministru de rostuirea acelor acte de care doar o dată în viaţă poţi să ai parte.

Ion C. Brătianu a întârziat prea mult la postul de comandă a Statului, pentru ca să nu aibă un sfârşit trist. Anotimpuri treceau unele după altele, deceniile se întretăiau între ele, departe în lume şi primprejur se făceau şi se desfăceau atâtea, numai Ion C. Brătianu nu mai părăsea puterea. „Mamelucii” din preajmă-i, interesaţi, ajunseseră să creadă că Regele îl hărăzise să fie prim-ministru pe viaţă. În anii deplinei maturităţi, I.C. Brătianu s-a dovedit un mare bărbat de Stat. Bătrâneţele ce cochetau de-acum cu evoluţionismul prudent, par a ne înfăţişa un mare om înfrânt.

Chestiune de imagine, numai. Fiindcă la anul 1888 proiecţiile programatice ale autoritarului bărbat de stat erau deja puse în operă. Făcuse istorie. Teama de-a nu se strica nimic din splendidul edificiu statal, i-a impus grija pentru conservarea binelui, ştiut fiind că de cele mai multe ori mai binele este răul binelui. Pe termen scurt, bătrânul Brătianu a avut de înfruntat reflexele pizmaşe din cotidian. În eternitate, a dus cu el imaginea ctitorului de vocaţie.

Ion C Bratianu a murit la 4 mai 1891, în casa sa de la Florica – Argeş.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române(3)

ctitori3

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Anastasie Panu şi Christian Tell.Anastasie Panu s-a născut în anul 1810, în Iaşi. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi în perioada 17 ianuarie-23 octombrie 1861. Studiile şcolare primare şi cele superioare le-a urmat la Iaşi.
Mulţi ani a trăit în Huşi; membru (din anul 1845) al Tribunalului Huşi, mai apoi preşedinte al acestuia.
Susţinător al candidaturii la deputăţie a lui Lascăr Rosetti – împotriva voinţei domnitorului Mihail Sturdza –, Panu a fost destituit din magistratură şi închis pentru trei luni în cazarma de la Galaţi.
Amestecat în anemica mişcare paşoptistă de la laşi, Anstasie Panu a fost iarăşi arestat. După înlocuirea lui M. Sturdza pe tronul Moldovei, Panu şi-a stabilit domiciliul în Iaşi, iar noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, l-a numit director (din anul 1852), apoi ministru ad-interim al Ministerului Justiţiei. Vornicul A. Panu a fost un timp membru al Divanului Domnesc (1856). Unionist entuziast. Membru fondator al Comitetului Electoral Central – Iaşi, februarie 1857. Deputat activ în timpul dezbaterilor unioniste din cadrul Divanului ad-hoc al Moldovei (1857).UN IDEALIST PLIN DE ENERGIE
Membru al Căimăcămiei de Trei (octombrie 1858-5 ianuarie 1859), ca locţiitor al logofătului Dreptăţii, având posibilitatea să impulsioneze pregătirile pentru Unirea Principatelor Române. Deputat pro-colonelul Alexandru Cuza, în şedinţa istorică a Adunării Elective a Moldovei din 5 ianuarie 1859. Preşedinte al Adunării Elective de la Iaşi, în prima parte a domniei lui Cuza Vodă. Deputat în Parlamentul României (începând din anul 1862). Bolnav incurabil, Panu a încetat din viaţă în anul 1867, în drum spre un sanatoriu din Viena. Anastasie Panu s-a manifestat ca un idealist plin de energie pe tot parcursul complexului proces care a dus la Unirea Principatelor şi făurirea României. S-a implicat cu toată dăruirea în acţiunile politice şi activităţile publice consacrate făuririi statului naţional român modern, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan I.Cuza.

CHRISTIAN TELL, ADEPTUL TACTICII LEGALISTE
Christian Tell s-a născut la 12 ianuarie 1808, în Braşov. A fost locotenent domnesc, 28 iulie-13 septembrie 1848, în timpul Revoluţiei paşoptiste din Muntenia. A fost elev al lui Gheorghe Lazăr, la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Înrolat în unităţile de panduri, în războiul ruso-otoman din anii 1828-1829. Apoi a intrat iuncăr în armata naţională din Muntenia din anul 1830. Dovedind reale aptitudini militare, a fost înaintat la gradul de căpitan (în anul 1836), polcovnic comandir (în anul 1837) şi maior (la anul 1841), comandant al Batalionului 1, cu garnizoana în oraşul Giurgiu.
Idealist şi patriot luminat, Tell a activat în Societatea Filarmonică (în anii 1837-1838), s-a aflat printre membrii societăţii secrete „Frăţia” (în anul 1843) – cu un rol important în pregătirea Revoluţiei de la 1848.

Christian Tell a fost unul dintre principalii organizatori şi conducători militari ai Revoluţiei paşoptiste în Muntenia. Semnatar al Proclamaţiei de la Islaz, judeţul Romanaţi, la 19 iunie 1848, ce da semnalul acţiunii revoluţionare şi în care se preconizau a fi înfăptuite: „independenţa administrativă şi legislativă, pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V. şi neamestecul nici unei puteri din afară în cele într-ale sale”; „egaliatea drepturilor politice”, „emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor”; „desfiinţarea robiei”. Recunoscut ca un om de acţiune şi bun militar, în zilele Revoluţiei a fost înaintat la gradul de colonel şi, în mod excepţional, la cel de general, fiind desemnat ca un fel de şef militar, în cadrul noilor structuri instituţionale. Membru al Guvernului revoluţionar vremelnicesc (provizoriu), 13 iunie-28 iulie 1848, şi al Locotenenţei Domneşti, instituită în locul Guvernului provizoriu de trimisul sultanului, Suleyman Paşa.

În vederile lui Chr. Tell, armata şi nou-creata gardă naţională reprezentau un element de „statornicire”. De asemenea, luând în calcul covârşitoarele forţe imperiale intervenţioniste în ţară, el n-a îmbrăţişat ideea rezistenţei armate cu orice preţ. După cum nu consiliase nici pentru măsuri revoluţionare interne repezi; a fost, mai degrabă, adeptul tacticii legaliste într-un proces evoluţionist, fără seisme sociale destabilizatoare.

NEVOIT SĂ SE EXILEZE
O dată cu pătrunderea trupelor ţariste şi otomane în Muntenia, pentru a înăbuşi Revoluţia, generalul Tell a fost scos din serviciul militar şi nevoit să se exileze; a mers, prin Transilvania, la Paris, şi de acolo la Constantinopol; datorită atitudinii sale de moderator, manifestată în timpul evenimentelor paşoptiste, sultanul Abdul Medjid i-a acordat o pensie şi i-a îngăduit să rămână în Insula Chiros vreme de nouă ani.
Când a izbucnit războiul Crimeii (1853), Christian Tell a dorit să se înroleze într-o legiune română, cu care să ia parte efectiv la lupte de partea coaliţiei antiţariste, însă proiectata unitate militară nu s-a îngăduit să ia fiinţă.

Tell a revenit în ţară în iulie 1857 şi s-a angajat cu entuziasm în acţiunile unioniste, ajunse la ordinea zilei după războiul Crimeii şi Pacea de la Paris – evenimente epocale în urma cărora organizarea viitoare a Principatelor Române devenise o chestiune de însemnătate europeană. Participant activ la lucrările Divanului ad-hoc de la Bucureşti, în anul 1857. Deputat în Adunarea Electivă care a aclamat pe alesul Moldovei, colonel Alexandru Cuza, domnitor şi al Munteniei, la 24 ianuarie 1859. Membru în Comisia Centrală (Parlamentul) de la Focşani în anii 1859-1861.

În timpul domniei lui Cuza Vodă a fost titular la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, perioada 30 decembrie 1862-26 mai 1863, în Guvernul Nicolae Creţulescu. Uşor influenţabilul cuzist (de până atunci) şi-a dat adeziunea la lovitura de stat din 10/11 februarie 1866. Christian Tell a fost deputat în Constituanta din 1866, ministru – în primii ani ai domniei lui Carol I. Titular la Ministerul de Război, 11-14 martie 1871; din nou la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 14 martie 1871-7 aprilie 1874; ad-interim la Ministerul de Justiţie, 31 martie-15 octombrie 1873 – cu toate în Guvernul Lascăr Catargiu; titular la Ministerul de Finanţe, 4-16 aprilie 1876, în Guvernul condus de generalul Ioan Em. Florescu.

GENERAL REVOLUŢIONAR
Din activitatea sa de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice ne-a rămas îndeosebi legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor şi pentru constituirea Sfântului Sinod – elaborată după modelul rusesc. Christian Tell a fost încă un general făcut într-un timp revoluţionar şi rămas fără armată. De fapt, nici n-a mai perseverat în cariera militară. Trecând cu nonşalanţă de la liberalii moderaţi la conservatori, s-a mulţumit să poarte titlul onorific de general, aură care i-a hrănit orgoliul şi cu care a trecut fălos prin Guvernele României Mici. Christian Tell a murit la 12 februarie 1884, în Bucureşti. Moderaţia, dar şi oscilaţiile în acţiuni, pe de o parte, precum şi felul său franc de a fi în viaţa de toate zilele, pe de altă parte, i-au frânat o ascensiune politică rămasă, astfel, doar virtuală.
Se poate spune că bravul general Tell a fost un revoluţionar de factură ceva mai specioasă…
Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

*jurnalul

24
ian.
09

CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române(2)

ctitori1La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre C.A. Rosetti şi Nicolae Rosetti-Bălănescu.C A Rosetti s-a născut la 2 iunie 1816 în Bucureşti. A fost Preşedinte al Adunării Deputaţilor în mai multe legislaturi; 25 iunie 1876-28 marite 1877; 17 aprilie 1877-26 mai 1878 şi 15 noiembrie 1878-25 martie 1879; 30 mai 1879-9 iunie 1881; 16 mai-17 octombrie 1883 – toate în timpul guvernării naţional-liberale prezidate de I.C. Brătianu; ministru de Interne, 26 mai-17 noiembrie 1878 şi 9 iunie 1881-25 ianuarie 1882, în Guvernul I.C. Brătianu.

Descendent din două vechi familii româneşti– Rosetti, după tată, şi Obedeanu, după mamă. Primele învăţături le-a primit în casa părintească, sub îndrumarea unor preceptori particulari. Apoi, a frecventat cursul de limba franceză predat de J.A. Vaillant la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. La vârsta de 16 ani a intrat în armată, praporcicul Rosetti devenind adjutant al Domnitorului Alexandru Dumitrie Ghica, funcţie din care a demisionat după trei ani, în 1836.

Prezenţă activă în viaţa culturală a ţării. Membru fondator al Societăţii Filarmonice, al Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi-a probat calităţile de actor, a scris versuri şi a făcut traduceri din autori francezi şi englezi. În asociere cu Eric Winterhalder, Rosetti a pus bazele unei tipografii şi a deschis o librărie.

S-a numărat printre întemeietorii societăţii secrete „Frăţia” (1843).

În anul 1842 era şef al Poliţiei oraşului Piteşti. De unde a trecut preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti.

Au urmat câţiva ani de studiu în capitala Franţei. A frecventat cursurile lui Edgar Quinet, Jules Michelet şi Adam Mickiewicz, de la Colege de France. S-a iniţiat în practica masonică, activând în lojile „l’Athenee de Etrangers” şi „La Rose du parfait silence”. A participat la constituirea Societăţii studenţilor români de la Paris, în decembrie 1845.

Implicat direct în revoluţia paşoptistă din Muntenia. Membru al Comisiei executive din cadrul Comitetului revoluţionar, având răspunderea pentru acţiunile revoluţionare din Bucureşti. Prefect al Poliţiei Capitalei (de la 11 iunie 1848), secretar al guvernului provizoriu, director în Ministerul din Năuntru în timpul scurtului mandat al Locotenenţei Domneşti, gazetar-patron al ziarului revoluţionar Pruncul Român. După înăbuşirea revoluţiei, C.A. Rosetti a devenit unul dintre fruntaşii emigraţiei române din Occident. A editat două gazete: România Viitoare şi Republica Română. A dezvoltat legăturile politice şi culturale cu cercurile oficiale şi în opinia publică din Europa.

I s-a permis revenirea în ţară, în vara anului 1857, şi s-a încadrat de îndată în acţiunile unioniste declanşate deja în Principatele Române. Fondator al cotidianului Românul (la 9 august 1857) şi unul din gazetarii iluştrii ai ţării; deputat şi secretar al Divanului ad-hoc (1857) şi al Adunării Elective a Munteniei (ianuarie 1859), menită să aleagă Domnitorul românilor.

La început C.A. Rosetti şi-a manifestat aprobarea entuziastă pentru alegerea Domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi pe Tronul Munteniei. Sub Domnia lui Cuza Vodă, a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti (în anul 1859) şi a funcţionat, pentru puţin timp, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (28 mai-5iulie 1860), în Guvernul de la Bucureşti, condus de Nicolae Golescu.

A FĂCUT CUNOŞTINŢĂ CU ARESTUL PREVENTIV
Era prea puţin pentru exponentul curentului liberalismului radical. Agitator al spiritelor şi pasionat de manoperele conspirative de tip mazzinist, C.A. Rosetti a făcut cunoştinţă cu arestul preventiv, i s-au suspendat publicaţiile. După lovitura de stat de la 2 mai 1864, Rosetti s-a declarat făţiş duşman al lui Cuza Vodă, devenind un fel de şef al „monstruoasei coaliţii”, destabilizatoare de ţară.

După ce „pozna” faţă de Domnitorul sublim din ianuarie 1859 a fost comisă la 10/11 februarie 1866, C.A. Rosetti s-a bucurat de oarece onoruri guvernamental-parlamentare, însă nici acestea pe măsura radicalismului său devastator, intrat în nepotrivire de păreri cu însuşi fratele de ideal juvenil – Ion C. Brătianu.

Imediat după detronarea lui Cuza Vodă, lui C.A. Rosetti i s-a repartizat portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 februarie-10 mai 1866), în Guvernul de tranziţie condus de Ion Ghica – un alt complotist de vază, stăpânit de o aroganţă fără de margini. Deputat în Constituanta din 1866 şi în continuare, vreme de decenii. În două rânduri, nesatisfăcut de modul prudent în care Domnitorul Carol I privea şi promova la guvernarea ţării pe liberalii radicali, C.A. Rosetti a gândit că ar fi fost bine să se repete „pozna” de la 10/11 februarie 1866, înrăurind împreună cu alţi vechi conspiratori acţiunile anticarliste din august 1870 şi martie 1871, menite să „bage frica în neamţ”, eventual până la a-l determina să renunţe la tron. S-a creat atunci o stare de criză constituţională gestionată duplicitar de premierul Ion Ghica, situaţie-limită pe care a dezaminat-o înţeleptul bărbat de stat Lascăr Catargiu.

Fondator şi lider (împreună cu Ion C. Brătianu) al Partidului Naţional Liberal (în anii 1875-1883).

Primar al Capitalei în lunile mai-august 1877. De asemenea, s-a aflat printre fondatorii Societăţii Literare Române (la 2 iunie 1867), Academia Română de mai târziu.

REVOLUŢIONARUL PERPETUU
Peste timp, pentru a nu fi incomodat de veşnic agitatul său amic politic, în anevoiosul proces de consolidare a Statului naţional român modern, Ion C. Brătianu a avut grijă să-l păstreze şi să-l menţină pe C.A. Rosetti într-o funcţie de maximă responsabilitate, însă fără putere de decizie. În guvernarea naţional-liberală de aproape 13 ani, C.A. Rosetti a fost continuu preşedinte al Adunării Deputaţilor; ca un rebel imprevizibil, ţărmurit de o majoritate parlamentară supusă numai voinţei „Vizirului”. Încremenit în invariabila postură de „revoluţionar de dragul revoluţiei”, C.A. Rosetti nu şi-a găsit astâmpărul sub Domnia liberalului moderat Alexandru Ioan I. Cuza, după cum nu şi-a aflat mulţumirea nici atunci când „cuminţitul” om politic Ion C. Brătianu se nevoia să rostuiască neatârnarea şi regatul. La bătrâneţe, „cei doi fraţi din tulpina renaşterii române” s-au înstrăinat iremediabil. C.A. Rosetti a murit la 8 aprilie 1885, în Bucureşti. A fost omul potrivit la locul potrivit în câteva momente esenţiale din istoria românilor. A fost o fericire că, în acele vremuri de grele încercări, a existat fermentul C.A. Rosetti care a animat viaţa politică şi publică. Numai că temperamentalul om al Cetăţii n-a putut, sau n-a dorit, să „sară din proiect”, complăcându-se în starea revoluţionarului perpetuu. Un formidabil răscolitor de conştiinţe, niciodată izbăvit. Toate bune, până la un punct şi cu o singură condiţie. Să nu te cramponezi de putere, pe când te simţi rob al unei idei fixe şi lipsit de chemare pentru a fi un bărbat de stat care ştie să clădească şi să conserve în istorie edificiul unei naţiuni.

NICOLAE ROSETTI-BĂLĂNESCU, UN DIPLOMAT DE LARGĂ DESCHIDERE
Nicolae Rosetti-Bălănescu s-a născut la 6 decembrie 1827 în Iaşi . A fost ministru al Afacerilor Străine, 11 octombrie 1863-2 octombrie 1865, în Guvernele României conduse de Mihail Kogălniceanu, Constantin Bosianu şi, respectiv, Nicolae Creţulescu. Studiile secundare şi superioare le-a urmat în Franţa. Absolvent al Liceului Henric al IV-lea şi licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris.

În ţară a deţinut, la început, funcţii administrative, între care pe cea de ispravnic de Suceava, până la 18 august 1856, când a primit rangul de agă. Membru fondator al Comitetului central al Unirii – Iaşi. Deputat şi secretar al Divanului ad-hoc al Moldovei (1857). Deputat de Covurlui şi în anul următor, 1858. Pârcălab (prefect) al Galaţiului şi al judeţului Covurlui în perioada 27 august 1858-16 martie 1859.

Pe când a deţinut portofoliul Ministerului Afacerilor Străine, Rosetti-Bălănescu a mai asigurat, pe perioade de timp variabile, interimatele Ministerului Controlului, Ministerului de Finanţe.

N. Rosetti-Bălănescu s-a numărat printre iniţiatorii măsurilor legislative referitoare la secularizarea averilor mănăstireşti.

Fiind unul din miniştrii preferaţi ai lui Cuza Vodă, N. Rosetti-Bălănescu l-a însoţit, în calitate de şef al diplomaţiei, pe Domnitor în vizita istorică întreprinsă la Constantinopol (24 mai-5 iunie 1864).

Sub ministeriatul său la Afaceri Străine, au fost încheiate două importante convenţii româno-austriace – asupra extrădării şi privind reglementarea serviciului telegrafic.

Senator, ales la electoralele din anul 1865. După ce a demisionat din Guvernul N. Creţulescu, Rosetti-Bălănescu a fost numit de Domnitorul Alexandru Ioan I. Cuza membru în Consiliul de Stat.

După detronarea Domnitorului său admirat, Al. Rosetti-Bălănescu nu s-a mai regăsit în viaţa politică, rezumându-se la activitatea exclusiv parlamentară, ca deputat de Neamţ, ales în ani 1867-1870.

În lunile februarie-aprilie 1866, pe când era preşedine al Consiliului judeţean Neamţ, N. Rosetti-Bălănescu a ştiut cum să potolească răzleţele atitudini separatiste, generate de lovitura de stat din noaptea de 10/11 februarie 1866. A murit la 11mai 1884 în Paris (unde a şi fost înmormântat). Nicolae-Rosetti Bălănescu face parte din lunga serie a înfăptuitorilor unirii românilor. Diplomat de largă deschidere, el a fost cel mai longeviv ministru în funcţie neîntreruptă al lui Cuza Vodă. Într-o ţară aflată în tranziţia de după „chinurile facerii”, N. Rosetti-Bălănescu s-a reliefat ca un om de onoare şi un factor de stabilitate pentru tânărul stat naţional modern român.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

24
ian.
09

CTITORI AI ROMĂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române

ctitoriLa 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia „Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Costache Manolache Epureanu şi Ion Gr. Ghica.

Costache Manolache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, în Iaşi. A fost: Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, în perioada 27 aprilie 1859-30 aprilie 1860; Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în perioada 13 iulie 1860-14 aprilie 1861; Preşedinte al Adunării Elective (17 decembrie 1865-3 ianuarie 1866), Guvernul Nicolae Creţulescu; Preşedinte al Constituantei din 9 mai-6 iulie 1866, Guvernul Lascăr Catargiu; Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în două rânduri: 20 aprilie-14 decembrie 1870;

27 aprilie-23 iulie 1876; Ministru de Interne, 20 aprilie – 14 decembrie 1870, în Guvernul condus de el însuşi. Preşedinte al Partidului Conservator, 3 februarie-7 septembrie 1880.

Familia boierească Epureanu este menţionată în hrisoave încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

Manoil (Manolache) era fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi, născută Negel; neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Trimis de mic în străinătate, M.C. Epureanu a absolvit şcolile primară şi secundară la Heidelberg, în Germania. Studii universitare la Berlin, Gotingen, Jena – unde şi-a trecut doctoratul în Drept (1803) – şi la Paris.

Revenit de la studii, a intrat în magistratură, preşedinte al Tribunalului Tutova (1844-1846).

Implicat în mişcarea paşoptistă de la Iaşi, a trebuit să se refugieze din ţară. A pribegit prin Transilvania, prilej cu care a asistat la Adunarea Naţională de la Blaj din 3-5 mai 1848. A trecut de aici la Braşov, apoi la Cernăuţi, participând la o seamă de acţiuni revoluţionare.

După retragerea trupelor ruseşti de ocupaţie s-a întors în Moldova, unde Domnitorul Grigore Alexandru Ghica l-a numit preşedinte al Divanului de Întărituri (1854-1856).

Adept al ideilor unioniste, a desfăşurat o susţinută activitate în Comitetul central al Unirii (Iaşi), ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Moldovei (din decembrie 1859). Deşi se afla el însuşi pe lista candidaţilor la Tronul Moldovei, Manolache Costache Epureanu a renunţat în favoarea colonelului Alexandru Cuza.

APRECIAT DE CUZA VODĂ
Cuza Vodă i-a cotat la justa lor valoare calităţile de om politic priceput în gestionarea administraţiei. După ce, scurt timp (27 aprilie-1mai 1859), s-a numărat printre membrii Comisiei Centrale de la Focşani, a fost desemnat în funcţii guvernamentale. Pe lângă cele trei preşedinţii la Consiliul de Miniştri din Iaşi şi, respectiv, din Bucureşti, a mai fost titular sau interimar la unele Departamente: ministru de Justiţie (17 ianuarie-6martie 1859) în Guvernul de la Iaşi condus de Vasile Sturdza; ministru de Justiţie (27 aprilie-10 noiembrie 1859), la Ministerul de Finanţe (27 aprilie-4 mai 1859), la Ministerul de Interne (14 martie-3 aprilie 1860) – în Guvernele din Iaşi, conduse de el însuşi. În Guvernul de la Bucureşti, pe care l-a condus, a fost şi titular la Ministerul de Finanţe (13 iulie 1860-14 aprilie 1861), ad-interim la Ministerul Controlului (23 noiembrie-31 decembrie 1860).

A intrat în Guvernul Lascăr Catargiu titular la Justiţie (la 28 octombrie 1872), dar a demisionat (la 31 martie 1873), nefiind de acord cu înfiinţarea Creditului Funciar fără participarea capitalului străin.

În acelaşi timp, şi din aceleaşi motive, s-a declarat disident din Partida Conservatore. S-a alăturat opoziţiei coalizate ce a dus la căderea Guvernului Lascăr Catargiu. Trecut la liberali, a făcut parte din Comitetul executiv (fondator) al Partidului Naţional Liberal (1875).

A prezidat ultimul său Guvern (fiind şi titular la Lucările Publice), din care făceau parte Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Vernescu. După trei luni (la 23 iulie 1876), Epureanu a demisionat şi din Guvern, şi din PNL şi a revenit în tabăra conservatore, devenind întâiul preşedinte al Partidului Conservator (la 3 februarie 1880).

Deputat, senator în toate legislaturile anilor 1859-1880.

Orator distins, de o pregnantă vioiciune a spiritului.

ZIGZAGURI POLITICE ÎN CARIERĂ
Observând traiectoria politică a lui Manolache Costache Epureanu, am fi tentaţi repede la o evaluare, să-l considerăm un oportunist şi un inconsecvent. Liberal moderat filocuzist, conservator ezitant şi disident în primii ani ai domniei lui Carol I, opozant de marcă în cadrul coaliţiei de la Mazar Paşa şi membru fondator al Partidului Naţional Liberal, în cele din urmă, autotransferat preşedinte-fondator al Partidului Conservator.

Aceste zigzaguri politice ale lui Epureanu urmeză, de fapt, crezul bărbatului de Stat care, indiferent de „disciplina” de partid, a pus totdeauna mai presus interesele naţionale majore ale ţării. A slujit politica lui Cuza Vodă corect şi dezinteresat, şi-a dat adeziune pentru noua Domnie şi a ajutat la consolidarea Statului naţional modern – ca premier, ca ministru, ca deputat, senator –, chiar dacă pentru aceasta, ca om politic, s-a servit de contextele politice date.

Când a simţit că „monstruoasa coaliţie” era pe cale să dea lovitura de Stat, M.C. Epureanu a demisionat din funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor. Acel gest i-a adus preşedinţia Constituantei, care l-a proclamat domnitor al românilor pe Principele Carol Hohenzollern de Sigmaringen.

N-a intrat, de la constituirea sa, în Guvernul Lascăr Catargiu; a făcut-o după un an şi jumătate, însă n-a întârziat să demisioneze atunci când unele măsuri guvernamentale nu se potriveau cu concepţia sa economico-financiar-bancară. N-a avut scrupule să se alăture, ca disident conservator (pretextul: semnarea controversatei Convenţii comerciale cu Austro-Ungaria), coaliţiei liberale de la Mazar Paşa, care a trântit de la putere Guvernul L. Catargiu. Manolache Costache Epureanu nu şi-a făcut vreun proces de conştiinţă nici atunci când a dezertat cu totul de la conservatori pentru a deveni membru fondator al Partidului Naţional Liberal. Nemulţumit de plasarea în plan secund, în conducerea PNL, Epureanu a părăsit şi această formaţiune, pentru a reveni la conservatori – mai aproape de vederile sale politice decât liberalii prea radicali ai lui Brătianu-Rosetti.

Pentru experienţa omului politic în vârstă de 60 de ani, partida conservatorilor era mai potrivită. Epureanu a murit la 7 septembrie 1880, în Wiesbaden (Germania). Surpinzătorea încetare din viaţă a preşedintelui proaspăt-înfiinţatului Partid Conservator a scutit istoria politică de o nouă „schimbare la faţă” a imprevizibilului, spiritualului (până la sarcasm) Manolache Costache Epureanu.

Ion Gr. Ghica, un unionist convins Ghica Ion Gr. s-a născut la 10 decembrie 1830, în Iaşi. A fost ministru al Afacerilor Străine, perioada 30 septembrie 1862-17 august 1863, în Guvernul României condus de Nicolae Creţulescu. Principe, fiu al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, şi al Elenei, fiica fostului domnitor Ioniţă Sandu Sturdza.

Studiile elementare la Colegiul des „Jesuites” din Fribourg (Elveţia), literare şi militare cu profesori renumiţi, tot la Fribourg şi la Paris.

După cinci ani (1843-1848) a revenit în ţară, unde a avut reuşite încercări literare, s-a înrolat în armată.

Pentru a-şi desăvârşi învăţătura, a plecat din nou la Geneva, spre a studia Filosofia, Dreptul, Arta militară (din anul 1849 şi până în anul 1851).

Dregător al judeţului Iaşi. Membru al Divanului Domnesc şi de două ori senator de Stat (1853, 1856), în timpul Domniei tatălui său. Înaintat la gradul de colonel în anul 1853.

Unionist, membru al Adunării Elective care a desemnat pe colonelul Alexandru Cuza domnitor al Moldovei. A făcut parte din Guvernul de la Iaşi condus de Mihail Kogălniceanu, fiind titularul Ministerului Lucrărilor Publice (29 septembrie 1860 – 16 ianuarie 1861).

Comandant al Garnizoanei militare Iaşi (de la 1 februarie 1861), adjutant personal al lui Cuza Vodă. Ministru de Război (22 iulie 1861-22 ianuarie 1862) în Guvernele de la Iaşi, conduse de Anastasie Panu şi, respectiv, Alexandru C. Moruzi.

S-a mutat cu domiciliul de la Iaşi în Bucureşti şi în primul Guvern al României, condus de Barbu Catargiu, a deţinut portofoliul Ministerului de Război (22 ianuarie-30 septembrie 1862).

Deşi în anul 1864 a fost numit de către domnitorul Cuza membru al Consiliului de Stat, generalul Ion Gr. Ghica s-a depărtat de Cuza Vodă, nemulţumit de lovitura de Stat de la 2 mai 1864, intrând chiar în rândurile „monstruoasei coaliţii”. Ales membru al Constituantei din anul 1866.

La începutul Domniei lui Carol I a mai fost titular al Ministerului de Război (11 mai-6 augusut 1866), în Guvernele conduse de Lascăr Catargiu şi, respectiv, Ion Ghica.

Ultima parte a vieţii a petrecut-o în diplomaţie. Agent diplomatic la Constantinopol (16 mai 1872-4 aprilie 1877). General de divizie, ataşat al Guvernului român pe lângă Ţarul Alexandru I (din aprilie 1877 şi până în anul 1878). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Petersburg (10 octombrie 1878-21 martie 1881).

Fiu de domnitor unionist, el însuşi un unionist convins, generalul Ion Gr. Ghica l-a slujit pe Cuza Vodă cu credinţă, până în momentul în care a fost capacitat de ideea „Domnitorului străin”. Politic, militar – ingratitudinea faţă de Alexandru Ioan I nu i-a adus, în schimb, recunoştinţa aşteptată din partea noului regim politic. Motiv pentru care a decis să treacă în diplomaţie, unde a adus servicii notabile în momentele critice pentru soarta ţării sale – cu referire expresă la atitudinea manifestată ca agent diplomatic la Constantinopol, până în preajma Declaraţiei de Independenţă a României; chiar şi în misiunea diplomatică de la Petersburg s-a dovedit un negociator redutabil întru apărarea intereselor majore ale ţării sale. A murit la 21 martie 1891, în Petersburg.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

*jurnalul




Blog Stats

  • 323.481 hits
ianuarie 2009
L M M J V S D
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Arhive

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte