Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de biserica Sfîntul Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin.
Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrînd în viaţa monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea şi mama Sfîntului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.
Tînărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă, învăţînd carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lîngă biserici.
În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.
Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfînt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea şi milostenia. Încă de cînd era călugăr tînăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osîrdie, se lupta împotriva somnului şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrînului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele grele ale mănăstirii.
După plecarea la Sfîntul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rînduială, ca în toată săptămîna să nu mănînce bucate fierte la foc, fără numai pîine cu apă, după apusul soarelui, iar sîmbăta şi Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinţii şi să se mîngîie cu înfrînare.
Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfîntul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adînciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atîtor lacrimi. Căci dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.
În anul 1813, murind de ciumă mulţi preoţi călugări din Mănăstirea Cernica, stareţul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător şi lăsîndu-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoţii, săvîrşind cele sfinte în toată viaţa sa cu lacrimi şi cu multă evlavie.
După primirea darului preoţiei, la 13 februarie, 1813, Sfîntul Calinic a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osîrdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toţi, după cuvîntul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi”. De vedea pe cineva scîrbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mîngîia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc. Apoi era atît de smerit, că pe cît se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atît mai mult se smerea către toţi, după cuvîntul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întîi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).
Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi este rînduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte se mărturiseau la el, pentru că toţi se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpost şi mîngîiere supărărilor lor. Şi era atît de iscusit duhovnic, încît veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.
Acest fericit părinte, ori de cîte ori era ocărît de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl nedreptăţea, îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dînsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinţii că în chilia sa cuviosul era atît de liniştit, încît nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cînd adică se odihnea şi cînd era la rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvîrşea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni şi trei sute de metanii mari, precum şi pravila cea rînduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiaşi duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfîntul Calinic, încă din anii tinereţii, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care s-a făcut casă a Duhului Sfînt şi vas al alegerii.
În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul şi cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvîrşit tot Postul Mare pînă la Sfintele Paşti. Deci, luînd binecuvîntare de la stareţul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră şi mai presus de putere nevoinţă; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toţi o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cîteva săptămîni, s-a îmbolnăvit şi cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvîrşit pînă în joia Canonului Mare – adică pînă în joia din săptămîna a cincea a Postului Mare, cînd a mîncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mîntuitorului şi sfinţilor de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală de cap şi slăbire a firii, încît n-a mai ştiut nimic de sine pînă în Duminica Tomei. Pentru aceasta stareţul Dorotei era foarte mîhnit, crezînd că nu va mai scăpa cu viaţă.
Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic şi-a venit din nou în simţire, spre bucuria stareţului şi a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rînduit să ţină toată viaţa calea cea împărătească. Adică, să se împărtăşească zilnic din masa cea de obşte la trapeză. Deci, făcînd ascultare, Sfîntul Calinic mînca zilnic cu fraţii la masă, fără să mai aibe nimic de mîncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvîntare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simţit-o pînă la obştescul său sfîrşit.
În vara aceluiaşi an, Sfîntul Calinic n-a mîncat pîine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mînca cîte o felie de pepene şi fructe crude, ca să-şi potolească slăbiciunea firii şi să nu calce porunca sareţului.
Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viaţa sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci aţipea cîteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricînd de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gînduri.
Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfîntului Calinic, pentru că era înaintevăzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau să se întîmple în viitor. Acelaşi ucenic preaiubit al Sfîntului Calinic spunea că dascălul său era atît de blînd şi smerit cu inima, încît oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu om pămîntesc. De aceea toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfînt, atît călugării şi mirenii, cît şi episcopii şi dregătorii ţării.
Cu binecuvîntarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfîntul Munte Athos în vara anului 1817, minunîndu-se de nevoinţele călugărilor atoniţi. Apoi, cu rînduiala lui Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luînd mult folos sufletesc de la părinţii atoniţi.
La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareţ al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu şi a Sfîntului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfînt locaş, avînd doar 30 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi păstoreşte obştea Cernicăi timp de 32 de ani, adunînd în jurul său mulţi călugări, căci se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, să îndrepteze pe cei leneşi şi tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulţi îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului, ca să nu vatăme pe alţii.
Urmînd Sfinţilor Părinţi el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfînta ascultare, a întemeiat-o însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii sale pămînteşti”.
Spuneau părinţii şi acestea: că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus. Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare rîvnă şi frică de Dumnezeu, ştiind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mîntuirii”.
Uneori zicea către ucenici: „Stareţul este inima tuturor inimi-lor care îl caută şi îi cer sfat şi mîngîiere. El este calea spre desăvîrşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.
Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. Într-o zi, un călugăr tînăr, curăţind de solzi o caracudă mică, a început a cîrti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl tău, pe mamă-ta, pe moşul tău, pe strămoşul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai necăjeam atîta!” Apoi tot el răspundea: „Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ”.
Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stînd puţin pe gînduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: „De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea!” Şi, într-adevăr, pînă la sfîrşitul vieţii sale, nu a mai mîncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrînare.
În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în Insula Sfîntul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfîntul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mîngîiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.
În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfîntul Calinic a adunat tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvînt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfîntului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfîntului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de moarte.
Terminîndu-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzînd Sfîntul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanelor Maicii Domnului şi a Sfîntului Nicolae şi cerîndu-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de cîte doi boi, pline cu pesmeţi de pîine, trimise de paşa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.
Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic, nerăbdînd ca mireasa lui Hristos să fie în mîinile păgînilor, a făcut jalbă la stăpînire şi a izbăvit călugăriţa din mîinile turcului. Deci, supărîndu-se cumplit paşa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ. Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe cînd paşa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fîntînă cunoscută pînă astăzi sub numele de „Fîntîna Turcului”.
Pe lîngă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de cele necesare vieţii pămînteşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfîntului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfîntului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.
Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfîntul Ierarh Nicolae, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfîntul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: „Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfîntului Mucenic Gheorghe…”. Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi îţi vom trimite tot ce-ţi va trebui”. Iar stareţul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta!”
Această vedenie arătînd-se deodată şi cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredinţat pe Sfîntul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărîmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, aşa cum se vede pînă astăzi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea şi alte cîteva biserici parohiale.
Sfîntul Calinic a fost, de asemenea, şi un bun iconom al Mănăstirii Cernica şi al celorlalte mănăstiri – Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogîrla şi Poiana Mărului -, care erau sub povăţuirea sa. Cînd a intrat Cuviosul ca stareţ, Cernica avea doar „o teleguţă cu un bou cu care umbla un călugăr pe uliţele Bucureştilor şi oricine voia din popor arunca cîte o pîine în acea teleguţă şi apoi se întorcea la mănăstire şi împărţea acea pîine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie şi de la alţi buni creştini…”.
Însă venerabilul stareţ, în puţină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Bueşti-Ilfov, a ridicat case şi adăposturi pentru oameni şi vite, a cultivat pămîntul cu tot felul de cereale, a plantat vii şi păduri, încît se mirau toţi de priceperea lui. Acolo creştea mănăstirea cirezi de vite şi turme de oi pentru hrana şi îmbrăcămintea călugărilor din lavră.
Fiind chemat şi propus de cîteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfîntul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe cînd marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în decădere”. În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.
Pentru blîndeţea şi sfinţenia vieţii sale, atît de mulţi călugări s-au strîns în jurul Sfîntului Calinic, încît nu mai încăpeau în amîndouă insulele. În anul 1850, cînd a plecat ca episcop la Rîmnicu-Vîlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.
Pe cînd era stareţ, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: „Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfîntul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi”. Apoi, intrînd în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicînd: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mîngîietorule al săracilor şi cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mîntuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine…”. Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfîntului Nicolae.
Sfîntul Ierarh Nicolae, ascultînd rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpînul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după pavecerniţă, a pus să se facă pîine în noaptea aceea pentru mîngîierea părinţilor şi fraţilor.
În altă zi, pe cînd vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfîntul Calinic un om cerîndu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tînăr şi i-a spus stareţului: „Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei şi restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrînul duhovnic a întrebat pe cuviosul: „Ce cugetai, părinte Calinic, cînd ai dat milostenie acelui om?” Iar blîndul stareţ i-a răspuns: „Aş fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit 500”.
În anul 1829, luna iulie, în dimineaţa unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulţime de musafiri care veniseră atunci, iar pe bieţii călugări, „ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părţile ca să slujească musafirilor. Deci, căutînd la dînşii cu durere de inimă, a zis în sine: „Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii!” Şi, tare oftînd, a început să citească icoasele Sfîntului Ierarh Nicolae!
Spuneau ucenicii Sfîntului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăţa, aşa şi lucra. Că zice şi Mîntuitorul: Să vă fie cuvîntul aşa, aşa şi nu, nu! (Matei 5, 37)
La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obşte, Sfîntul Calinic a fost ales episcop la Rîmnicu-Vîlcea, despărţindu-se cu multă durere şi lacrimi de fiii săi, fiindcă „n-a putut strica hatîrul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei, domnul Ţării Româneşti şi s-a supus la voia obşteştii Adunări…”.
Iată şi cuvîntul de învăţătură al Sfîntului Calinic rostit către întreaga obşte, în ziua plecării sale la episcopie:
Fraţilor şi Părinţilor,
„Dumnezeu aşa binevoieşte ca astăzi să ne despărţim trupeşte unii de alţii, dar cu duhul cred că vom fi împreună pînă la sfîrşitul acestei vremelnice vieţi, că eu aşa m-am rugat lui Dumnezeu, ca unde mi s-au topit tinereţile, acolo să mi se sfîrşească şi această viaţă, şi cred că se va adeveri. Că nici un lucru nu este mai dulce decît creşterea în căminul părintesc, după cum adesea se întîmplă la noi călugării, iar mai vîrtos înţeleg cuvîntul meu cei ce au gustat din acest pahar.
Căci, călugărul, oriunde va merge şi oricît bine va găsi, tot nu este ca unde şi-a pus metania; fiindcă inima lui nu este în pace. Aşa şi eu, ca un călugăr ce sînt, am petrecut aici între aceste ostroave 43 de ani. Gîndiţi-vă cu ce mîhnire le las acum şi ce jale mă cuprinde, care singuri o vedeţi pe faţa mea că, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot să vă spun tot ce am în inimă, fără numai aceste puţine învăţături şi vă rog să le păziţi, ca de la un duhovnicesc părinte al vostru şi ascultaţi, iubiţilor, cu luare-aminte.
Fraţilor şi Părinţilor,
Domnul nostru Iisus Hristos a zis către iudei: Casa Mea casă de rugăciune se va chema la toate limbile, iar voi aţi făcut-o peşteră de tîlhari (Matei 21,12). Ca să nu pătimim şi să auzim şi noi una ca aceasta, iubiţii mei fraţi şi fii, trebuie dar să avem mare grijă cînd intrăm în Sfînta Biserică sau în Sfîntul Altar, că acolo este Însuşi Domnul noastru Iisus Hristos de faţă în Sfintele Taine.
Nu este nimeni iertat, fără de mare trebuinţă, a intra în Sfîntul Altar. Iar cînd sîntem siliţi, să intrăm cu mare sfială şi frică, după cum zice Proorocul David: Slujiţi Domnului cu frică… (Ps.2,9); şi să intrăm cu învăţătură, ca nu din neştiinţă să greşim şi să mîniem pe Domnul şi să pierim din calea cea dreaptă. De aceea noi cu mare evlavie să cinstim cele sfinte. Cînd este trebuinţă să intrăm, să facem trei închinăciuni înaintea uşii şi, intrînd, să descoperim capul. Apoi să facem alte trei închinăciuni înăuntru. Cei hirotoniţi sărută Sfînta Masă, iar monahii nu se ating de dînsa. Şi cîtă vreme vom fi în Sfîntul Altar să stăm cu mare frică şi cu e-vlavie, ca înaintea lui Hristos. Şi fiind vremea pomenitului la Proscomidie, tot cu capul descoperit să pomenim, după cum zice Pavel Apostolul: „Bărbatul, rugîndu-se sau proorocind cu capul acoperit, ruşinează pe Hristos, Capul său”. Iar fiind cineva bolnav sau fiind frig tare, poate a-şi acoperi capul, că Dumnezeu cunoscător de inimi este; ştie gîndul nostru pentru care ne va şi răsplăti. Aşa sîntem datori a urma.
Iar în vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimănui a intra în Sfîntul Altar, numai preoţii, diaconii şi paraclisierii cei slujitori, şi aceştia cu evlavie şi cu linişte să umble. Iar ceilalţi toţi sîntem datori a sta în Sfînta Biserică cu mare evlavie şi frică; nici făcînd vreo neorînduială sau vorbind, sau cu ochii uitîndu-ne în vreo parte sau în alta; nici să ieşim pînă la sfîrşitul slujbei, ca să nu cădem în blestemul Sfintelor Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, care afurisesc pe cei ce fug mai înainte de otpust. Iar avînd ascultare sau neputinţă, să meargă la preot, să-i sărute mîna, să ia anafură şi aşa să iasă. Însă să se cerce fiecare pe sine, ca nu cumva să fie ispită diavolească sau lenevie, sau nebăgare de seamă, ca să nu cadă în blestemul cel proorocesc, că zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu lenevire sau cu nebăgare de seamă.
Aşa, fraţilor, să petrecem în Casa lui Dumnezeu, că este Casă de rugăciune, iar nu cort de comedii. Să cinstim cele sfinte ca şi noi să fim cinstiţi de Dumnezeu; iar nu să-L mîniem ca fiii lui Aaron şi să pierim. Acestea vă sfătuiesc şi vă învăţ, iubiţilor, ca toţi să ne mîntuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, că deşi vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespărţiţi, rugîndu-ne şi ajutîndu-ne unii cu alţii, după cuvîntul ce zice: „Frate cu frate ajutorîndu-se se vor face ca o cetate nebiruită”.
Aşa şi voi, fiilor, cînd vă veţi face rugăciunile cele rînduite de duhovnic, să vă aduceţi aminte şi de mine, părintele vostru, care multă grijă am purtat pentru fiecare din voi, din ziua în care v-am primit în mănăstire. Că v-am iconomisit pe fiecare după puterea voastră şi am îngrijit de voi pînă astăzi. Şi acum vă dau în mîna Sfîntului Ierarh Nicolae, mîngîietorul neputinţelor mele, ca să îngrijească de mîntuirea voastră. Şi după dînsul, vă încredinţez în îngrijirea cuviosului şi al meu iubitor, chir Nicandru, pe care din mica copilărie l-am primit în mănăstire şi este sporit şi vrednic de a povăţui suflete la mîntuire.
Apoi, întorcîndu-se către cuviosul stareţ, părintele Nicandru, a început cu dulci şi jalnice cuvinte a-i zice aşa:
Iubite fiule Nicandru,
Dumnezeu aşa binevoind, ca să te las în locul meu să păstoreşti această turmuliţă, ce de 32 de ani, prin multe osteneli o am îngrijit; şi multe necazuri şi trude am tras pentru locuşorul acesta, numai şi numai să-l văd împodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Şi iată, fiule, ţi-i încredinţez astăzi, la număr 354 de călugări, afară de fraţi, şi te rog să porţi grijă de mîntuirea tuturor, ca să iei şi cuvioşia ta plată de păstor adevărat.
Şi acum, cu darul lui Dumnezeu să ne mîntuim toţi şi peste puţin iarăşi ne vom vedea”.
Apoi, aşezîndu-se în strană cu ochii plini de lacrimi, i-au sărutat mîna toţi părinţii, plîngînd după dînsul, iar cîntăreţii cîntau cîntări de despărţire. Şi după otpust au ieşit toţi din biserică în sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi, chiar de avea inimă de piatră. Şi petrecîndu-i pînă la un loc, şi-a luat ziua bună, s-a urcat în căruţă şi a plecat, luînd cu sine vreo cîţiva din părinţi ca să-i fie de slujbă în eparhie.
După un an de zile, Sfîntul Calinic, episcopul Rîmnicului, trimite iarăşi un cuvînt de învăţătură către obştea Mănăstirii Cernica, plin de aceiaşi mireasmă duhovnicească, precum urmează:
Fraţilor şi Părinţilor,
„Vin cu duhul cercetîndu-vă, că m-am depărtat de voi cu trupul, dar cu duhul sînt împreună cu voi. Pentru că vă doresc sporirea cea sufletească şi buna petrecere, ca să sporiţi în cele duhovniceşti fapte: în dragoste, unire, ascultare şi întru supunerea către mai marele vostru şi către toţi cei în Hristos fraţi, cum ne-am făgăduit înaintea Sfîntului Jertfelnic, la primirea sfîntului chip al călugăriei, cu umilinţă.
În locul lui Hristos, vă rog, fraţilor, umblaţi cu bună rînduială între cei de afară, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc, iar nu să se defaime numele lui Dumnezeu prin voi. Iată cum veţi putea păzi cinstea lui Dumnezeu şi a voastră, prin paza poruncilor şi a făgăduinţelor călugăreşti:
– a păzi mai întîi pravila bisericească, cu mare luare aminte şi umilinţă, iar nu cu împrăştieri de gînduri şi cu vorbe deşarte. Că dacă Domnul zice că pentru tot cuvîntul deşert vom da seamă în ziua judecăţii, cu cît mai vîrtos cei ce vorbesc în vremea sfintei slujbe;
– a păzi masa de obşte;
– a vă păzi de adunări la mîncări, la băuturi, la vorbe deşarte, că acestea duc la mare pierzanie pe călugări;
– a nu ieşi din mănăstire fără binecuvîntare;
– a nu merge în Capitală sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare nevoie a sa. Călugărul care zăboveşte afară de chilie fără a fi de ascultare se strică ca peştele scos din apă;
– a nu avea prieteşuguri osebite;
– a nu avea pungă osebită, ca Iuda.
Vă rog, păziţi-vă şi de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare.
Aşa vă rog, fraţilor, păziţi poruncile lui Dumnezeu ca şi El să vă păzească pe voi. Vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi pentru mine ca să-mi ierte toate păcatele şi să mă păzească de văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi, să mă întărească în lupta care mi-a pus-o înainte şi ca să am sfîrşit bun, creştinesc.
Iar pentru că vă veţi osteni întru rugăciune, atît pentru voi, cît şi pentru cei împreună cu mine, fraţii voştri cei duhovniceşti, şi ei din osteneala lor vor trimite vouă ajutor trupului, ca să nu slăbiţi întru rugăciune şi să nu-i aveţi despărţiţi de această sfîntă adunare; că şi noi încă nu vă uităm în sfintele rugăciuni. Iar dacă vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni, fie-le lor asemenea. Însă nu cred că se va afla vreunul necredincios ca să uite dragostea noastră cu care v-am iubit şi vă iubim.
De veţi petrece întru poruncile lui Iisus Hristos, şi El va fi cu voi împreună. Că El a zis că cel ce Mă iubeşte pe Mine, poruncile Mele le păzeşte, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).
Aşa vă rog, iubiţii mei fraţi şi fii, păziţi rînduielile pe care vi le-am aşezat, după canoanele Sfinţilor Părinţi, pe care şi eu le-am păzit, după cum m-aţi văzut, fiind între voi.
Iar eu sînt al cuvioşiei voastre către Dumnezeu smerit rugător şi de tot binele voitor. Spuneţi tuturor celor ce ne iubesc închinăciunile, cu mîna mea”.
CALINIC, Rîmnic, 1851, Aprilie 11
Spunea ucenicul său, Anastasie, că îndată după aşezarea sa în scaunul episcopiei de la Rîmnicu-Vîlcea, a şi început a da porunci la protopopi, ca „unde s-ar afla un om necununat să-l cunune şi să-l cerceteze pentru ce nu se cunună şi şade cu posadnică”.
Sfîntul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfîntul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui Ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea, casele episcopale şi seminarul, între anii 1854-1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blîndul episcop a redeschis şi vestita tipografie din Rîmnic, în care a tipărit tot felul de cărţi de slujbă şi de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoţi şi credincioşi.
Spunea iarăşi Arhimandritul Anastasie despre dascălul său, preasfinţitul Calinic: „Mă minunam de aşa viaţă supranaturală, pentru că vedeam că slujesc un sfînt viu. De aceea îndrăzneam de multe ori şi-l întrebam cîte ceva despre tainele dumnezeieşti şi el îmi descoperea ceea ce cunoştea că-mi este de folos şi cît putea să încapă în mintea mea cea slabă şi întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea: „Nu este acum timpul pentru asemenea întrebări””.
Acelaşi ucenic spunea: „Avea obicei fericitul, că după rugăciunea de seară mă ţinea lîngă preasfinţia sa mai mult timp, povăţuindu-mă în credinţă şi la datoriile mele monahale şi multe lucruri de taină îmi descoperea”. Adeseori îmi zicea fericitul: „Fiul meu, mulţi sînt din călugări şi mireni numai cu numele creştini, iar cu viaţa şi cu faptele sînt departe de adevărul creştinătăţii. De aceea, la unii ca aceştia nu ai voie să le arăţi ce ai văzut la mine. Iar acelora pe care îi vei cunoaşte că sînt creştini buni şi cred în darul şi puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăţi şi să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare”.
În vara anului 1854, mergînd Sfîntul Calinic spre Tîrgu-Jiu, însoţit de ucenicul său şi de mai mulţi slujitori, la rugămintea credincioşilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Şi fiii unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulţi ani, dar trupul lui n-a putrezit în pămînt. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei şi cu preoţi, dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă. Deci, l-au rugat pe Sfîntul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor. Iar după ce fericitul va termina Liturghia arhierească, să citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormînt. Şi bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat.
După terminarea Liturghiei, au mers cu toţii la mormînt. Trupul răposatului, întreg şi nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Şi, iată, o minune preaslăvită! În timp ce Sfîntul Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în ţărînă, de la picioare spre cap. La sfîrşitul rugăciunilor, întreg trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de ţărînă amestecată cu oase albe. Uimindu-se toţi de aceasta, au dat slavă lui Dumnezeu.
Părintele Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic, spunea că au poposit împreună timp de trei zile la schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic şi arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viaţa sa în toate hotarele Olteniei şi dincolo de Carpaţi. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Rîmnicu-Vîlcea, a poposit puţin într-o poiană. Şi plecînd însoţitorii săi înainte, Sfîntul Calinic stătea jos şi plîngea. „De ce plîngi, preasfinte? l-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul?” „Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ schimbîndu-se la Cernica. Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit!…” Ucenicul, însemnînd ziua şi ceasul acela, a plecat după două săptămîni la Mănăstirea Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul cînd plînsese Sfîntul Calinic.
Odată, pe cînd Sfîntul Calinic slujea Sfînta Liturghie în paraclisul Episcopiei Rîmnicului cu mai mulţi slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanţuri, cumplit chinuită de un duh necurat. La sfîrşitul slujbei, protoiereul oraşului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o rugăciune de vindecare. Arhi-mandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii, Sfîntul Calinic a binecuvîtat pe femeia bolnavă de trei ori în numele Preasfintei Treimi şi a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te!” În clipa aceea bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculîndu-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulţumind binefăcătorului ei. Apoi, intrînd Sfîntul Calinic în chilia sa, a început a plînge cu multe lacrimi. „De ce plîngi, preasfinţite?” l-a întrebat ucenicul. „Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepseşte Dumnezeu. Spuneţi la toţi că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe femeia bolnavă!”
Acelaşi ucenic spunea despre Sfîntul Calinic: „Era atît de milostiv, încît atunci cînd nu avea ce să dea de milostenie îşi dădea hainele de pe el şi, plîngînd, mă ruga pe mine nevrednicul să caut bani de unde voi şti ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos”, că aşa numea fericitul pe săraci şi pe neputincioşi”.
Odată, pe cînd Sfîntul Calinic ieşea de la slujbă la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie, cerîndu-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mîinile ei. După trei zile, femeia aceea a venit iar la uşa Sfîntului Calinic să ceară milostenie. Deci chemînd pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit, zicînd: „Dă milostenie femeii de afară!” „Prea sfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni cînd ne-am întors de la biserică”. Dar blîndul păstor i-a zis cu asprime: „Dar cuvioşia ta, dacă ai mîncat ieri, astăzi nu mai mănînci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie!” Din clipa aceea pînă la sfîrşitul vieţii Sfîntului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.
Spunea iarăşi ucenicul despre Sfîntul Calinic: cînd hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii de a le lua ceva. Iar cînd plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor, apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi în dar.
În timpul domniei lui Cuza Vodă – spunea ucenicul Sfîntului Calinic – s-a întîmplat o tulburare în seminarul Episcopiei de Rîmnic şi el, cu darul şi cu blîndeţea sa, a potolit acea tulburare. Aflînd de aceasta Mitropolitul Nifon şi ministrul de Culte, Scarlat Creţulescu, au trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă. „Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare, a zis Sfîntul Calinic, pentru că eu, ca episcop, i-am liniştit şi mulţumit pe toţi. Să spui la cei care te-au trimis că sînt în neştiinţă de aceasta”.
Auzind de cuvintele Sfîntului Calinic, ministrul s-a supărat şi intrînd în audienţă la domnitor i-a spus: „Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a Episcopului de Rîmnic şi darea lui în judecată, iar dacă nu, să-mi primiţi demisia”. „Demisia dumitale pot s-o primesc, iar decretul contra Episcopului de Rîmnic niciodată nu-l voi semna!” a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă, a strigat: „Măi, Scarlate, acela, Episcopul Rîmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfîntul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea”.
Sfîntul Calinic, avînd darul înainte-vederii, într-una din zile a spus ucenicului său, Anastasie: „Să ştii, fiul meu, că la 1866, Cuza nu va mai fi domn al ţării şi au să se facă mari schimbări. Să mai ştii că la 1877 are să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştirile sale şi are să treacă Dunărea să se bată cu turcii; dar ruşii au să fie învinşi de turci. După aceea, ruşii au să cheme în ajutorul lor oştirea română şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încît să-i laude şi să-i admire toate continentele lumii. După acest război sîngeros are să fie un război cu condeiul, adică cu diplomaţia. Şi după aceasta are să vină un război aşa de mare, cum nu a fost de cînd pămîntul, şi ferice de aceia care vor scăpa de acest mare război”.
Adeseori, mergînd Sfîntul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniştit de la schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mănăstire de chinovie, ca la Cernica. Deci, numaidecît, în anul 1863, a pus de s-a zidit biserică frumoasă, şi chilii pentru părinţi şi a aşezat reguli ca în Cernica, unde s-au adunat vreo cîţiva călugări. Însă, pentru asprimea locului n-au putut să se adune prea mulţi părinţi.
După zidirea Mănăstirii Frăsinei, a voit Sfîntul Calinic ca în acest locaş sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un km mai jos de Frăsinei o piatră pe care scrie următoarele:
„Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Rîmnicului, Noului Severin. Acest sfînt lăcaş s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor vieţuitori acolo, de aceea, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum sărăcia, gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărîre să aibă binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor tot fericitul bine. Amin”.
CALINIC. Rm, 1867, ianuarie, 17.
În vara aceluiaşi an, după înnoirea Mănăstirii Frăsinei, o copilă din satul Muereasca, care păştea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergînd după vite, a trecut din greşeală mai sus de piatra cu legămîntul pus de Sfîntul Calinic. În ceasul acela, copila s-a îmbolnăvit de epilepsie.
La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfîntului Calinic, rugîndu-l s-o ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare.
„Ce tristă întîmplare, a zis blîndul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dînsa!” Deci a venit anume în satul Muereasca şi a intrat în casa bolnavei. Copila zăcea în pat în grea suferinţă. „Mă cunoşti?” a întrebat-o Sfîntul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi, mîngîind-o i-a zis: „Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă! Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El”. Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu aghiasmă pe frunte şi i-a zis din nou: „Da, ai să te faci sănătoasă!” şi a plecat.
După o zi copila s-a sculat sănătoasă din pat. Vestea acestei minuni s-a răspîndit în toate părţile, căci toţi îl cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfînt şi făcător de minuni.
Spunea Arhimandritul Anastasie şi despre altă minune. Fiul meşterului Costache, care zidise catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea şi Mănăstirea Frăsinei, s-a îmbolnăvit de epilepsie. Boala îl chinuia tot mai cumplit. Bătrînul meşter a alergat la Sfîntul Calinic, cerîndu-i, cu lacrimi, rugăciuni de vindecare pentru fiul său. „Du-te acasă, meştere Costache, i-a zis preasfinţitul, şi te roagă Maicii Domnului!” Cum a intrat în casă tatăl, şi-a găsit feciorul sănătos, rugîndu-se în faţa icoanei Maicii Domnului. „Rugaţi-vă şi voi Maicii Domnului, a zis copilul, nu vedeţi cum se roagă preasfinţitul episcop? De acum înainte nu mă mai îmbolnăvesc!”
În acelaşi ceas a venit şi părintele Anastasie, cu moaştele Sfîntului Mercurie, să le sărute copilul, după porunca preasfin-ţitului Calinic.
Spunea iarăşi ucenicul său că din anul 1820 şi pînă cînd s-a mutat din viaţa aceasta, peşte n-a mîncat, fără numai verdeţuri şi acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt de vaci, ouă, brînză şi lapte numai sîmbăta gusta cîte puţin, ca să biruiască mîndria.
Acelaşi arhimandrit spunea că din anul 1850, cînd a fost ales episcop şi pînă în anul 1868, cînd a trecut la Domnul, nu şi-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia întru toate faptele cele bune. Chiar şi hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cînd era stareţ în Mănăstirea Cernica.
Pe cînd era episcop de Rîmnic, Sfîntul Calinic toată ziua şedea cu cartea în mînă şi citea. Pentru ca să nu-l prindă somnul, sau să-şi risipească mintea de la lucrarea ei, obişnuia să pună pe carte o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărţii un lighean de tablă gol. Îndată ce Sfîntul Calinic se îngreuia de somn şi îşi pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în lighean şi îl deştepta din nou la rugăciune şi la citit. Astfel, cuviosul era permanent stăpîn pe voinţa şi pe trupul său.
Se mai spunea despre dînsul un fapt vrednic de ştiut. Întrucît nu mînca niciodată carne, după rînduiala vieţii monahale, dăduse poruncă părinţilor de la episcopie să nu mănînce nici ei carne. Într-o zi, stînd în cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne friptă. Atunci a pornit încet după miros şi a ajuns la chilia unui călugăr. După ce a bătut la uşă, a intrat înăuntru. Călugărul tocmai frigea o bucată de carne. Deci mîniindu-se prea-sfinţul de aceasta, a început să-l mustre cu asprime, zicînd: „Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu vezi că faci mîncare viermilor şi putoare?” Într-adevăr, Sfîntul Calinic ţinea ca ucenicii săi să fie călugări şi cu fapta, nu numai cu cuvîntul.
După 17 ani de rodnică păstorire a turmei lui Hristos, adică la 24 mai 1867, Sfîntul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea obştescul sfîrşit. A doua zi, de Înălţarea Domnului, a venit la biserică, a stat la liturghie şi la urmă a dat anaforă părinţilor, sărutîndu-i toţi mîna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită pentru sine, şi de aici n-a mai ieşit pînă la sfîrşitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrîneţe şi de mult post.
Spunea Mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic: „Ştiu că voi, fraţii Baldovini, aţi servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cînd vei vedea că este greu bolnav să mă vesteşti şi pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe cuvinte care trebuie să i le arăt cît este în această viaţă şi să-mi cer iertăciune”. După aceea Mitropolitul a intrat la Sfîntul Calinic şi s-a mărturisit lui, ieşind de la el aşa de vesel şi luminat la chip, cum nu mai fusese în toată viaţa lui.
Plecînd Mitropolitul Nifon, a zis Sfîntul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic, Anastasie: „Fiul meu, Nifon, mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mîntuirea lui. Să ştii că la şapte ani, cînd mă vor dezgropa pe mine, va intra Mitropolitul în mormînt”. Această prevestire s-a împlinit întocmai.
În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfîrşitul lunii martie, Sfîntul Calinic a chemat la chilia sa şapte preoţi de au slujit Sfîntul Maslu. După otpust, le-a zis preasfinţitul: „Părinţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărţi!”
La rugămintea Sfîntului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, cuviosul Anastasie, şi îi citea toată pravila, căci acum slăbise şi nu mai putea să şi-o facă singur. După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie şi ceilalţi părinţi apropiaţi, dîndu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.
Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune şi priveghere, i-a zis Sfîntul Calinic: „Adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus în anul 1852 la Craiova, şi de atunci pînă acum, că voi, fraţii Baldovini, Anastasie şi Orest, aveţi să-mi închideţi ochii şi să mă duceţi la groapă. Aşa că, acum mai am 14 zile şi mă duc din această lume. Ai grijă, să mă îmbraci la moarte cu veşmintele ce ţi-am spus că sînt trimise de călugăriţa Brîncoveanca din Moldova”.
Spunea iarăşi părintele Anastasie: „Într-o seară, preasfinţia sa întinzînd cu mine vorba despre mai multe învăţături şi eu, ştiind că darul Sfîntului Duh este cu desăvîrşire în el, i-am zis: „Prea sfinţite Stăpîne, ştiu că mult-puţin, cît te-am servit, dar te-am servit cu credinţă şi dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decît să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume”. Atunci preasfinţia sa a început să plîngă amarnic, încît m-a făcut şi pe mine păcătosul să plîng. După ce s-a liniştit, a început a-mi zice: „Fiul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit şi v-am luat din mănăstire şi aţi urmat mie. Ştiu că nu v-aţi păzit datoriile şi făgăduinţele călugăriei, însă să vă siliţi a le păzi de aici înainte şi vă făgăduiesc, că dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi şi pentru toţi ai mei””.
Dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt şi să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea, şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868.
În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic. Cîteva zile mai înainte, a venit la el stareţul mănăstirii, Arhimandritul Ştefan, pe care îl iubea foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amîndoi multe ceasuri.
În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic şi i-a citit Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire şi alte lucruri folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineaţa, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvîntat pe toţi cîţi erau în casă. Spunea ucenicilor: „Au venit nişte oameni mari în casă şi vor să mă ia cu dînşii”.
Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a sărutat-o şi a zis: „Sfîntă Cruce, ajută-mi!” Iar către ucenici a zis: „Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!” Şi rezemîndu-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinţilor Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.
La înmormîntarea Sfîntului Calinic, care a avut loc sîmbătă, 13 aprilie, a venit Mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, încît nu mai încăpeau în amîndouă ostroavele. Cu toţii se sileau să-i sărute mîinile. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, era aşezat pe scaun, cu cîrja şi Evanghelia pe braţ.
Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfîntului Nicolae. Apoi patru preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu zeci de arhierei, preoţi şi diaconi şi l-au înmormîntat aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfîntul Gheorghe, ctitorită de el.
Tot atunci s-a citit şi testamentul lăsat de Sfîntul Calinic de la Cernica, pe care îl dăm în continuare:
DIATA (Testamentul)
PREA SFNŢITULUI EPISCOP CALINIC
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
„Eu, smerit arhiereu Calinic, Episcopul Rîmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice în Sfînta Evanghelie: Fiţi gata, că în ceasul care nu gîndiţi, Fiul Omui va veni, seara sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără de veste, să vă afle dormind (Luca 12,40).
Acest glas al lui Dumnezeu auzind, şi temîndu-mă, fiind cu totul cuprins de neputinţe şi bătrîneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, aşteptînd în toată vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul morţii, după putere înainte găsindu-mă spre ieşirea dintru această vremelnică viaţă, am gîndit să scriu această duhovnicească a mea înştiinţare şi diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar voi, după sfîrşitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care din tinereţe o am adunat.
Pentru că de cînd am îmbrăcat sfîntul şi îngeresc cin monahicesc, în Sfînta Monastire Cernica, la anul al nouăsprezecea al vieţii mele – 1808, noiembrie, 12 – şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am vieţuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme pînă la apropierea de mormînt, n-am cîştigat averi sau mişelii, ci numai sfinte cărţi! N-am adunat aur şi argint; n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.
Că necîştigarea cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, după putinţă m-am sîrguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, şi punîndu-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi şi ale monastirei trebuinţe, cît am fost arhimandrit.
Asemenea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la trebuinţele mele şi nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit, şi la înnoirea Episcopiei, fiind cu totul în dărăpănare.
Drept aceea, nimeni să nu se ostenească după moartea mea cercînd sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mare la sfîrşit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi voi fi lui Dumnezeu de nu va rămînea după moartea mea nici un ban, decît de s-ar împărţi cea mai multă strînsoare după mine. Şi dacă n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac, să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi tîrască păcătosul meu trup la oricare biserică săracă şi acolo lîngă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stăpînitorilor ar porunci să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lîngă biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvîrşirea afară de eparhie, să mă îngroape în Sfînta Monastire Cernica, lîngă biserica cea nouă de noi zidită, unde ne-am călugărit şi mult ne-am ostenit din tinereţe la bătrîneţe.
Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la rugăciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela şi singur să fie pomenit întru împărăţia cerului. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atîta de sărac, cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar Milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie păcătosul, în veci. Amin.
Aceasta este diata şi duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înştiinţarea de averea mea. Iar necrezînd cineva aceasta şi ar începe cu iscodire a cerca aur şi argint, măcar şi mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar Milostivul Dumnezeu va judeca. Amin”.
Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu
CALINIC, Episcopul Rîmnicului, Noul Severin
După înmormîntarea Sfîntului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca să-l cerceteze pentru stare, adică averea personală. Şi a aflat bani, o rilă şi o jumătate de napoleon şi multe adeverinţe întărite cu iscălituri de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atît de aici din România, cît şi din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfîntul Munte) şi alte locuri de prin Turcia, hîrtii care s-au luat de minister”.
Despre acest mare episcop, Sfîntul Calinic de la Cernica, spunea ucenicul său, Cuviosul Anastasie, aceste cuvinte: „Acest Sfînt Episcop şi Arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a săvîrşit multe fapte mari şi folositore pentru această ţară şi Biserica Română”.
Spunea iarăşi despre el că în timpul cît a trăit, a făcut şapte biserici mari şi trei paraclise şi a crescut mii de fii duhovniceşti.
Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioşi: „Declar pe conştiinţa mea, ca arhimandrit şi duhovnic ce sînt eu păcătosul, şi în numele adevărului adevărat, că acest Sfînt Episcop Calinic, cum a ieşit din pîntecele maicii sale, tot aşa a intrat în pîntecele pămîntului”.
Aceasta a fost nevoinţa şi viaţa plină de sfinţenie, precum şi sfîrşitul minunat al Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care s-a mutat la cereştile locaşuri, în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.
Canonizarea Sfîntului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască şi să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente