Arhivă pentru aprilie 2009

26
apr.
09

Predica la Duminica Tomei


Predica la Duminica Tomei
( Despre indoiala in credinta )

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.

Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.

Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta: Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.

La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.

Iubiti credinciosi,

Indoiala lui Toma la Invierea Domnului a avut si un rol providential. Caci, prin pipairea ranilor Mintuitorului, Toma dovedeste celor necredinciosi ca Hristos a avut cu adevarat trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat si ca a patimit cu trupul pe cruce pentru mintuirea lumii. Iar daca Toma s-a indoit de Invierea Domnului, dupa ce si-a pus mina in coasta Lui, s-a cait de necredinta sa si, cazind in genunchi, si-a marturisit cu lacrimi credinta si pacatul sau, prin aceste cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Oare citi dintre crestinii de astazi nu cad in pacatul indoielii si al necredintei in Dumnezeu? Insa se intorc la credinta, cu cainta si smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii si Petru s-a lepadat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar indata dupa cintatul cocosului, din miezul noptii, Petru a iesit afara si a plins cu amar. Toata viata s-a cait Petru de caderea si necredinta sa. Dar dintre noi citi crestini nu se indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Citi nu-L injura si-L hulesc? Citi nu cauta dovezi si zic: „Nu cred pina nu vad!” Citi nu cauta sa pipaie ranile si coasta Domnului, cautind dovezi ale existentei lui Dumnezeu prin pamint, prin marturii vechi, prin tainele planetelor si ale Universului? Citi nu zic dintre crestini: „Aici este raiul si iadul! Aici pe pamint este totul!” Iar cind se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei si a mortii, nici atunci nu se caiesc ca Toma, sa zica: „Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu! Acum cred in Tine Doamne, ca Tu m-ai zidit si m-ai mintuit. Iarta-ma de necredinta mea!” Nici macar la batrinete nu se intorc la Dumnezeu ca sa plinga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfriu, in rautati si necredinta.

Putini sint acei ce se pocaiesc de pacate la batrinete. Cei multi mor asa cum au trait, in necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osinda. Cu adevarat, mare dar este credinta in Dumnezeu insotita de fapte bune! De aceea a si zis Mintuitorul catre Toma cea de-a zecea fericire: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis catre ucenicii Sai: Fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine (Matei 11, 6). Adica nu se va sminti din dreapta credinta in Dumnezeu, cum s-au smintit multi in zilele noastre.

De ce credeti ca se smintesc unii crestini in Hristos si cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase? Pentru ca ei vor sa cuprinda cu mintea lor tainele si dogmele credintei. Ei vor sa pipaie cu ratiunea lor limitata miinile si coasta Domnului, adica vor sa inteleaga adincul cel nepatruns al credintei, mai mult decit este dat omului sa inteleaga.

Dar cei mai multi se leapada si se smintesc de Biserica intemeiata de Hristos din cauza mindriei si a neascultarii lor. Se smintesc de Maica Domnului si din mindrie si neascultare o defaima spunind ca ar fi fost o femeie de rind. Se smintesc de Sfinta Cruce si din aceleasi pricini spun ca este un semn de ocara, iar nu arma a crestinilor impotriva diavolilor, sfintita cu singele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane si le numesc idoli, neintelegind sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinti si de cinstea data lor si-i numesc oameni de rind, iar pe ei se numesc drepti si mintuiti.

Se smintesc de preoti, nu le recunosc harul Duhului Sfint primit la hirotonie si ii judeca. Se smintesc de Tainele Bisericii intemeiate de Hristos, prin care se revarsa harul Duhului Sfint si le refuza pe toate. Se smintesc de invatatura Sfintei Scripturi si o rastalmacesc dupa voia si mintea lor, spre a lor osinda si amagirea multora.

De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!

Iubiti credinciosi,

Se cade noua astazi, sa ne bucuram ca stam neclintiti in dreapta credinta si sintem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amina pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I raminem credinciosi pina la sfirsit, stiind ca cel ce va rabda toate pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 24, 13). Astazi, a opta zi dupa Sfintele Pasti, Domnul inviat S-a aratat Apostolilor si le-a dat pacea Duhului Sfint dupa care suspina toata lumea. Astazi Mintuitorul l-a incredintat pe Toma ca a inviat cu adevarat si ne incredinteaza si pe noi ca vom invia cu totii la judecata de apoi.

De aceea sa ne bucuram pentru inviere. Sa ne bucuram pentru marturisirea de credinta a lui Toma si sa ne rugam lui Dumnezeu ca si ceilalti indoielnici in credinta si doritori de semne si minuni, tineri sau batrini, rude, vecini si chiar fii, sa martu-riseasca si ei pe Hristos impreuna cu Apostolul Toma. Sa ne bucuram cu adevarat ca avem cu noi, in miinile noastre, pe Domnul inviat si sintem izbaviti de chinurile sufletesti ale necredintei si indoielii.

Noi credem in Dumnezeu si nu cautam sa iscodim tainele credintei sau sa pipaim coasta Domnului. Cerul instelat ne arata puterea Lui. Soarele si luna ne amintesc de stralucirea Lui. Florile cimpului si armonia creatiei ne incredinteaza ca Dumnezeu este frumusete. Copiii cei nevinovati, asemenea ingerilor, ne amintesc de bunatatea lui Dumnezeu si ne indeamna la sfintenie. Mamele cu pruncii la sin, cind se roaga, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate, care se roaga pentru mintuirea lumii.

Pentru toate acestea sa ne intarim mai mult in credinta si sa ne bucuram. Ne putem si noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu vointa si chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu indoiala ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinta, evlavie si rugaciune curata, duhovniceasca. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi si a altor carti ziditoare de suflet.

Cu vointa ne atingem de Domnul prin savirsirea faptelor bune, in dragoste si smerenie. Iar cu sufletul si cu trupul ne hranim si ne unim mistic cu Hristos Mintuitorul prin Sfinta Impartasanie, care este cea mai inalta cale de unire a noastra cu Hristos, fara de care nu ne putem mintui.

Va reamintim ca astazi, la Duminica Tomei, numita si „Pastele blajinilor” in unele sate ies credinciosii la cimitir unde fac pomenire, dau de mincare unii altora si cinta cu totii troparul Invierii. Pastrati cu sfintenie acest obicei crestinesc. De altfel fiecare Duminica este un Paste, este ziua Invierii Domnului, ziua bucuriei si a mintuirii noastre.

Sa pastram cu sfintenie credinta curata si fierbinte in Dumnezeu. Sa ne ferim de necredinciosi, de sectanti si de indoielnici, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa pastram cu grija frumusetea cultului ortodox si toata traditia strabuna mostenita de la inaintasi si sa traim in pace si iubire unii cu altii, ca impreuna sa cintam cu ingerii „Hristos a inviat!”. Amin.

24
apr.
09

Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tamaduirii – praznic inchinat Maicii Domnului

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati”. Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.

Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.

In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, contrar sensului originar de „apa sfintita”. Explicatia este urmatoarea.

Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: „Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau”. Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga „aratarea urata si rea”, adica duhul cel rau.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tamaduirii – Traditii si credinte populare

In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

23
apr.
09

Din minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe (23 aprilie)

În părţile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părţi depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preţ. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie şi credinţă către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp. Şi, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd cîţiva stîlpi îi punea în corabie; şi a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia şi stîlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în corabie numai stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la pămînt, plîngea cu jale şi chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic, ca să rînduiască precum ştie el, ca şi stîlpul ei să fie dus în Ramel, la biserica lui.

Astfel femeia, mîhnindu-se şi plîngînd, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod, mergînd călare şi ridicînd-o de la pămînt, i-a zis: „Spune-mi de ce te mîhneşti, o, femeie?” Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe sfînt descălecînd de pe cal şi zicînd către dînsa: „Unde voieşti să-ţi pui stîlpul?” Iar ea a zis: „În partea dreaptă a bisericii”. Şi îndată sfîntul a scris cu degetul său pe stîlp astfel: „Stîlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi stîlp, ca să fie acesta al doilea”. Aceasta scriind, a zis către femeie: „Ajută-mi tu singură”.

Şi, apucînd ei stîlpul, piatra s-a uşurat şi de către amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzînd-o femeia în vedenia somnului şi deşteptîndu-se, n-a găsit stîlpul în locul acela. Dar punîndu-şi nădejdea către Dumnezeu şi spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum şi a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stîlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stîlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de degetul sfîntului foarte bine, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi cunoscînd minunea ce se făcuse de sfîntul mare mucenic şi pricepînd greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la sfînt, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobîndit de la el, arătîndu-i-se în vedenie. Deci stîlpul acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.

După mulţi ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea lor, s-a întîmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:

Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, şi văzînd icoana Sfîntului Gheorghe şi pe preot stînd înaintea ei şi închinîndu-se şi săvîrşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: „Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură. Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scîndura aceea”. Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stînd dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus şi căzînd din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mînă şi i-a rănit-o.

Deci, a ieşit îndată afară, ducîndu-se acasă, durîndu-l mîna foarte şi curgîndu-i mult sînge; apoi se umflase şi striga suspinînd, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemîndu-le, le-a zis: „Am fost în biserica Sfîntului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se săgeata, mi-a rănit mîna şi iată mor de nesuferită durere”. Iar ele i-au zis: „Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfîntului mucenic?” Zis-a saracinul: „Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?” Slujnicele au răspuns: „Noi sîntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi”. Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: „Vreau să ştiu ce putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini tu?” A răspuns preotul: „Eu nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scîndură cu chipul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu”.

Zis-a barbarul: „Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?” Răspuns-a preotul: „Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pămîntean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdîndu-le şi bine săvîrşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci avînd îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întîmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfîntului mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora”.

Acestea auzindu-le saracinul, a zis: „Ce voi face? Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă apropii”. Zis-a lui preotul: „De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn arzînd, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luînd untdelemn din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa”. Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a tămăduit mîna.

De o minune ca aceea, mirîndu-se şi veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărţile sale despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i viaţa şi pătimirea sfîntului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultînd, ţinea în mîini icoana mucenicului, grăind către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu, zicîndu-i cu lacrimi: „O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă cu minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr eşti prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit şi sînt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său”. După aceea căzînd la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă văzîndu-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.

A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi stînd în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dînsul mulţime de saracini şi umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a sfîrşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.

În insula Melitinei era o biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită şi mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toţi anii, la ziua pomenirii sfîntului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflînd agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia şi cîţi oameni au fost afară din biserică, apucînd să fugă, au scăpat din mîinile agarenilor; iar cîţi s-au aflat în biserică, pe aceia prinzîndu-i şi legîndu-i, i-au dus în robie.

A fost robit atunci şi un tînăr oarecare de acolo şi ducîndu-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a trecut un an, sosind praznicul sfîntului, părinţii tînărului aceluia, deşi erau lipsiţi de fiul lor, însă nu şi-au schimbat obiceiul, ca în toţi anii să meargă la praznic în biserica mucenicului şi să facă în casa lor masă îndestulată întru cinstea şi pomenirea Sfîntului Gheorghe. Deci, cînd a început a aşeza la ospăţ pe cei chemaţi, maica tînărului robit s-a întors iar la biserică şi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi rugînd pe sfîntul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum ştie el cu ajutorul său. Şi a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce şi-a sfîrşit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăţ la cei chemaţi, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul şi sprijinul sfîntului lăudînd, a început a cinsti pe cei chemaţi, stînd dregătorii pregătiţi.

În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfîntul Gheorghe din robie, a stat înaintea lor ţinînd în mîini un pahar cu vin, dîndu-l maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stînd în Crit la masa voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar şi-l gătea să-l dea stăpînului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit şi a stat în Melitina cu paharul de vin în mînă. Văzîndu-l, toţi cei ce şedeau şi se ospătau la masă, s-au înspăimîntat şi l-au întrebat unde a fost, de unde a venit şi cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: „Am umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului şi am fost răpit de un bărbat prealuminat, care era călare pe cal şi m-a pus pe mine lîngă el. Deci cu o mînă am ţinut paharul, iar cu alta mă ţineam de brîul lui; şi astfel mă aflu aici, precum mă vedeţi”. Acestea auzindu-le toţi, s-au spăimîntat, minunîndu-se de acea slăvită minune. Apoi, sculîndu-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.

Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune şi Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind tînăr, stăpînul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului, care slujea în biserica Sfîntului Gheorghe, a fost robit de saracini, şi la praznicul Sfîntului Gheorghe s-a aflat lîngă tatăl său în biserică, la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemînd la sine pe preot şi pe fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tînărul a început a-i spune astfel:

„Precum Dumnezeu a voit, aşa Sfîntul Gheorghe m-a liberat. Însă eu nu ştiu cum am venit, decît ştiu numai, că am fost robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o corabie cu alţi oameni pentru neguţătorie. Şi năvălind asupra noastră saracinii, pe toţi ne-au robit şi am fost dus de dînşii în Palestina, căci atunci Ierusalimul şi toată Palestina erau stăpînite de saracini. Acolo am slujit, zicea tînărul, stăpînului meu trei ani. Şi, iată, a optsprezecea zi este de cînd stăpînul meu mi-a poruncit să-i duc aşternutul la baia cea de obşte, vrînd să se spele acolo. Şi spălîndu-se, mi-a zis: „Nu mi-ai adus dulceaţă şi apă să beau?” Eu i-am răspuns: „Nu ţi-am adus stăpîne”. Iar el voia să mă prindă, ca să mă bată. Dar eu am scăpat şi am alergat acasă la stăpîna mea şi, luînd degrabă de la ea dulceaţă, mă întorceam spre baie la stăpîn. Şi îmi era calea pe lîngă o curte creştinească, în care era o biserică şi se săvîrşea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după întîia intrare, cîntîndu-se condacul Sfîntului Gheorghe, pentru că era praznicul lui. Auzind acea cîntare, am plîns şi am zis: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu şi ţie nici o suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu vederea lacrimile şi rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie şi pradă?”

Aceasta zicînd, alergam spre baie, şi văzîndu-mă stăpînul meu plin de lacrimi, a început cu mînie a mă ocărî şi mi-a zis: „Toarnă!” Şi am turnat în pahar dulceaţa, şi mi-a zis stăpînul: „Toarnă!” Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe stăpînul meu, zicînd ceva şi am auzit cîntarea ce se cînta: „Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!”. Şi m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ţinînd Sfîntul Potir şi zicînd către eclesiarh: „Daţi-mi apă”. Iar eu, stînd înaintea lui cu vasul, voiam să torn în Sfîntul Potir; pentru că, precum stăteam în baie înaintea saracinului, într-o mînă ţinînd paharul cu dulceaţă, iar în alta, vasul din care turnam şi deodată m-am aflat în Altar stînd înaintea tatălui meu pe cînd el slujea. Iar tatăl meu căutînd spre mine, a zis către eclesiarh: „Cine este acest tînăr?” Acesta a zis cu mirare: „Nu ştim cine este acesta şi de unde vine”. Şi eram cu părul ras şi cu hainele saracineşti. Apoi am zis către tatăl meu: „Oare nu mă recunoşti pe mine, tată? Eu sînt fiul tău!” Şi a zis către mine tatăl: „Dar acest vas şi paharul pentru ce le ai în mîinile tale şi ce este în ele?” Şi am zis: „Aceasta este dulceaţă, pentru că fiind eu în baie cu stăpînul, aproape de Ierusalim, cînd voiam să-i dau lui băutura aceasta, îndată m-am aflat în biserică”.

Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, şi puţin a fost, că n-a scăpat din mîini Sfîntul Potir, pe care îl ţinea. Iar eu am lăsat jos paharul şi vasul şi am zis: „Nu te tulbura, părinte, ci sfîrşeşte-ţi slujba”. Apoi, punînd tatăl meu Potirul pe Sfîntul Prestol şi, ridicîndu-şi mîinile, a dat laudă lui Dumnezeu şi a preamărit pe Sfîntul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea şi vasul celălalt. Şi sfîrşind tatăl meu slujba, m-a cuprins şi m-a sărutat cu lacrimi şi am mers acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele şi prietenii noştri, s-au adunat la noi. Şi, văzîndu-mă, s-au bucurat şi au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în clipeala ochilor”.

O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o voievodul şi toţi cei împreună cu dînsul, foarte mult au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe. Şi dîndu-i şi tatălui său daruri mari, i-au liberat.

Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, se află şi această minune: În părţile Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie şi soţia lui Teofana, şi amîndoi aveau mare credinţă şi osîrdie către Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe şi năzuiau totdeauna la biserica lui, care era nu departe de acolo, lîngă rîul ce se numea Partenos. După numirea rîului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea „Partenia”. Pe acea biserică, cei doi soţi au împodobit-o din averile lor cu toată bunacuviinţă, din dragostea lor către Sfîntul Gheorghe, pe care îl aveau peste averile lor purtător de grijă, păzitor şi apărător. De aceea, în toţi anii săvîrşeau pomenirea mucenicului cu cinste şi cu cucernicie, făcînd milostenii multe şi masă îndestulată săracilor, scăpătaţilor, străinilor, rudeniilor şi prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi dăduseră numele Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului totdeauna în minte şi pe limbă cu dragoste.

În zilele acelea împărăţea la greci, Constantin al VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înţelept. Şi au ridicat război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii şi cu tătarii, năvălind asupra părţilor greceşti, le pustiau, prădîndu-le şi a fost nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie era locuitor al cetăţii Amastridei în Paflagonia, din rînduiala ostăşească, îi poruncea şi lui să iasă la război. Însă Leontie acum era bătrîn, iar fiul Gheorghe era în vîrstă de bărbat; deci, a socotit ca în locul său să-şi trimită fiul la oaste. Şi luîndu-l pe el Leontie şi Teofana, l-au dus mai întîi în biserica mai sus-zisă şi, rugîndu-se înaintea icoanei mucenicului, au zis: „Ţie, o, Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, îţi încredinţăm pe fiul nostru cel unul-născut şi iubit, pe care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii povăţuitor în cale şi păzitor în război şi să-l întorci la noi întreg şi sănătos, ca rodul credinţei noastre celei către tine, prin a Ta facere de bine luîndu-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta purtare de grijă şi apărare pentru noi”.

Aşa rugîndu-se, au liberat pe fiu la ceata oştirii greceşti. Iar cînd s-a făcut război cu vrăjmaşii, mai întîi grecii au biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptîndu-se bulgarii au început a birui pe greci, căci aşa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Şi s-a făcut măcel mare şi a căzut puterea grecească în ascuţişul sabiei vrăjmaşilor, încît abia a scăpat cineva de la acel război.

În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfîntului de la moarte. Văzîndu-l bulgarul tînăr şi frumos la faţă, l-a cruţat şi l-a dus la pămîntul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie şi Teofana, auzind de biruirea taberilor greceşti şi văzînd că nu s-a întors fiul lor, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere, socotind că este ucis la război; şi căzînd la icoana Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în biserica lui strigau: „Oare într-o nădejde ca aceasta, mucenice al lui Hristos, ţi-am încredinţat pe fiul nostru cel iubit, ca să fie mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului? Oare aşa ai auzit rugăciunile şi suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am îmbătrînit nu ţi-a fost milă, apoi cel puţin pentru tinereţile cele înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu vederea pe a noastră ticăloşie, plăcutule al lui Dumnezeu?”

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu negrăită tînguire şi strigare cîtăva vreme, la toţi cei ce erau acolo, i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seamă maica plîngea neîncetat cu amară tînguire. Şi a fost acea biruinţă asupra grecilor în luna lui August; dar trecînd toamna şi iarna, a sosit luna aprilie şi praznicul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soţia sa, deşi îşi pierduseră orice nădejde, crezînd că fiul lor a căzut de sabie la război, n-au încetat rugăciunile către sfîntul mucenic şi, după obicei, au pregătit, precum se cădea, masă îndestulată. Iar după săvîrşirea slujbelor bisericeşti, au luat la sine mulţi oaspeţi şi săraci, care toţi fiind aşezaţi la masă şi ospătîndu-se, de nimic nu le era vorba decît numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.

Deci, părinţii s-au pornit a plînge, iar oaspeţii îi mîngîiau şi mai ales pe maica care se tînguia. Iar fiul său Gheorghe, fiind în robie, avea la stăpînul său slujba bucătăriei şi în aceiaşi zi, fierbînd bucate, îşi aduse aminte de casa părinţilor săi şi de prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni şi de vecini şi zicea în mintea sa: „Acum în casa părinţilor mei, ce fel de mese sînt? Cine sînt acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă vor socoti că sînt, sau mort?” Zicînd acestea se tînguia amar.

Apoi a sosit vremea să prînzească stăpînul lui şi trebuia ca singur Gheorghe să ducă mîncarea cu ulcica, înaintea stăpînului său. Deci, ştergîndu-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica fierbînd şi o ducea. Şi îndată s-a aflat în casa părinţilor săi, înaintea feţii tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au spăimîntat toţi văzînd deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe, stîndu-le înainte şi fierbîndu-i ulcica în mînă. Iar părinţii lui credeau că văd o nălucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar nu nălucire, s-au repezit la dînsul cu bucurie şi căzînd pe grumajii lui, îl cuprindeau şi-l sărutau, plîngînd de nemăsurată şi nenădăjduită bucurie. Asemenea şi toţi cei ce erau acolo plîngeau de bucurie.

Şi fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la război, unde a fost şi cum a venit la dînşii, el le-a spus toate cu amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: „În acest ceas slujeam în bucătăria stăpînului meu şi aveam poruncă ca să-i aduc ulcica cu mîncarea aceasta, pe care luînd-o, o duceam la masă. Dar păşind eu pe cîteva trepte spre foişorul în care stăpînul meu ospăta, deodată am văzut un ostaş călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină, care m-a luat cu ulcica aceasta şi nu ştiu cum m-a adus aici înaintea voastră.

Auzind toţi aceasta, şi mai ales părinţii lui, au dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi au gustat apoi toţi din mîncarea aceea şi s-a făcut altă minune; căci cu cît gustau din ulcica aceea, cu atît într-însa se înmulţea mîncarea; şi era ulcica mică, cît să mănînce un om, iar cei ce mîncau erau foarte mulţi şi toţi au mîncat din destul, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: „Iată că Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană aleasă de la bulgari”. După aceasta a dat ulcica la biserica Sfîntului Marelui Mucenic, cu multe mulţumiri şi jertfe. Şi se păstra ulcica aceea între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte minuni a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.

Acea biserică a Sfîntului Gheorghe din vremea cea de demult a fost mică şi învechită şi acum era să cadă, nefiind cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă şi să o înnoiască. Însă aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo şi aşa biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, şi s-a întîmplat într-însa o minune ca aceasta: nişte copii adunîndu-se acolo, se jucau; şi era între dînşii un copil totdeauna biruit şi ocărît de ceilalţi. Dar supărîndu-se copilul de ocările cele multe şi-a întors ochii spre biserica Sfîntului Gheorghe şi a zis: „Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să biruiesc şi îţi voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă”. Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii la jocurile lor cele copilăreşti şi încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut aceasta, mai mult decît ceilalţi.

Deci, ducîndu-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit sfîntului să dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dînsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfîntul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu şi mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului şi i-a dat o plăcintă bună şi caldă, iar el, ducînd-o în biserică, a pus-o înaintea Altarului şi, închinîndu-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme, trecînd pe acolo patru neguţători, au intrat în biserică, să se închine Sfîntului Gheorghe şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis în sine neguţătorii: „De aceasta nu are trebuinţă sfîntul, s-o mîncăm noi şi în locul ei să punem tămîie”. Iar după ce au mîncat-o, vrînd să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că li se păreau că e zid şi nu puteau să iasă. Deci au pus cîte un ban de argint dar n-au ieşit; apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat sfîntului ca să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Apoi toţi cei patru au pus cîte un galben şi s-au rugat cu căldură; şi astfel li s-a dat ieşirea, pentru că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără să-i oprească.

Acei galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru că a străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi dînd de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu podoabe şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvîrşeau în acea biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.

Să se scrie şi această minune a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, despre un tînăr ce era muşcat de un şarpe veninos. Căci unul din monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume Gheorghe, avînd ajutător pe Sfîntul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce urmează: Ducîndu-mă pe calea spre munte, avînd în mîini o cruce, m-a întîmpinat un monah bătrîn şi, luînd de la mine crucea, se ducea înainte. Şi mergînd puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi iată o turmă de oi, iar tînărul care era păstor zăcea jos muşcat de şarpe. Era în apropiere un izvor şi stareţul mi-a zis: „Scoate apă şi să udăm crucea”. Făcînd aceasta şi deschizînd gura tînărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar stareţul i-a zis: „În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe”. Şi, întorcîndu-se, tînărul a vărsat dintr-însul nişte venin purtător de moarte şi s-a sculat. Iar stareţul i-a zis: „Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a cărei oaie, care ţi-a dat-o s-o paşti, ai vîndut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus că a mîncat-o lupul?” Tînărul a zis: „Adevărat, părinte, aşa este; dar tu cum de ai ştiut?”

Stareţul a răspuns: „Şezînd eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis: „Sofronie, scoală-te şi du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei găsi un tînăr muşcat de şarpe. Vei întîmpina acolo pe un monah purtînd o Cruce în mînă, săpată în lemn şi, luînd Crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tînărului aceluia muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicîndu-i astfel: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe”. Şi să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă cuiva strîmbătate şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie ceva şi mai rău””.

După ce a auzit aceasta de la acel bătrîn, tînărul a căzut la picioarele lui, zicînd: „Iartă-mă, părinte, că aşa este; am vîndut oaia acelei femei pe trei arginţi şi ieri am amăgit-o, zicînd că a mîncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: „Oare acesta este adevărul sau este minciună?” Eu i-am răspuns: „Aşa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel adevărat!” Şi femeia a zis: „Tu nu mă ştii că sînt săracă? Cum voieşti, aşa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu şi Sfîntul Gheorghe; căci am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfîntului Gheorghe, să o dau de mîncare la săraci”. Deci, eu – zice tînărul – am greşit, şi rog a ta iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu şi Sfîntului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei femei trei berbeci de ziua Sfîntului Gheorghe şi în toată viaţa mea, pentru praznicul acestui sfînt, voi da zeciuială la săraci din turma pe care o pasc”.

Şi astfel, tînărul care s-a tămăduit, cerînd rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la locul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe”.

Dar nu se cuvine a tăcea şi acea vestită minune despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofiniciei, lîngă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe; pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei vrednici de credinţă zugravi ai pămîntului Palestinei, despre acea minune ce se pomeneşte. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:

Era lîngă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigător, care, ieşind din lac, pe mulţi oameni îi apuca şi-i pierdea, mîncîndu-i. Şi de multe ori oamenii, înarmîndu-se spre uciderea lui, erau goniţi şi ucişi, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetăţii, cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încît mulţi se vătămau şi mureau. Şi era necaz şi mîhnire, strigare şi plîngere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau necredincioşi cu însuşi împăratul, stăpînitorul lor, fiind toţi închinători la idoli.

Deci, într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: „Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?” Iar el le-a răspuns: „Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune”. Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a dat: „De nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi la rînd şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mîncare acelui balaur”. Şi a zis împăratul: „Dacă va veni rîndul pînă la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da”. Şi au primit acel sfat împărătesc, dar mai ales diavolesc, oamenii aceia, şi astfel hotărînd, făceau după sfatul şi după rînduiala aceea. Şi îşi dădeau toţi cetăţenii mari şi mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mîncare, punînd pe malul acelui lac pe fiii şi fiicele lor, cîte unul, înfrumuseţîndu-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plîngeau foarte mult pentru ei. Iar balaurul acela ieşind, îi apuca şi-i mînca.

După ce a înconjurat rîndul pe toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la împărat şi i-au zis: „Iată, împărate, noi toţi, după sfatul şi după hotărîrea ta, am dat pe copiii noştri balaurului. Dar acum s-a sfîrşit rîndul. Deci, ce ne mai porunceşti să facem?” Răspuns-a împăratul: „Voi da şi eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după aceea ce ne vor descoperi iarăşi zeii, eu vă voi spune”. Deci, chemînd împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviinţă, cu toate că îi era jale de ea şi a plîns foarte mult cu toată casa sa. Însă, neputînd să strice hotărîrea aceea, ca şi cum ar fi fost dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a hotărît să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obişnuit, unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tînguindu-se şi aşteptînd să iasă balaurul din lac şi să o mănînce.

Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mîntuiască şi cetatea aceea voind să o izbăvească de pierzarea trupească şi de cea sufletească, a sosit acolo Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc, care avea suliţa în mîini. Şi văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi foarte mult plîngînd, a întrebat-o: „Pentru ce stai aici şi plîngi aşa?” Iar ea a zis lui: „Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine!” Iar sfîntul a grăit către ea: „Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie, ce aştepţi, şi de ce priveşte la tine poporul de departe?” Zis-a către el fecioara: „O, alesule tînăr, te văd viteaz şi voinic, dar pentru ce doreşti să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de la locul acesta”. Iar sfîntul i-a zis: „Nu mă voi duce, pînă nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce zăboveşti aici plîngînd, şi pe cine aştepţi?” Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rînd, despre balaur şi despre sine. Şi a zis către ea Sfîntul Gheorghe: „Nu te teme, fecioară, că eu în numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur”. Iar ea a răspuns: „Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici, căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar şi tu vei pieri”.

Acestea grăindu-le fecioara către dînsul, acel balaur înfricoşat s-a arătat ieşind din lac şi se apropia la obişnuita lui mîncare. Pe acesta văzîndu-l fecioara a strigat cu mare glas, zicînd: „Fugi, omule, iată că balaurul vine!” Iar Sfîntul Gheorghe s-a însemnat cu semnul Crucii şi chema pe Domnul, zicînd: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”, şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, ră-nindu-l, l-a culcat la pămînt, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea Sfîntul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brîul şi să-l ducă în cetate ca pe un cîine. Iar poporul privind cu mirare la aceea şi văzînd pe balaur fiind dus de fecioară, a început a fugi de frică. Apoi Sfîntul Gheorghe a zis către dînşii: „Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi spre Domnul nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!” Şi a ucis Sfîntul Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi oamenii, trăgîndu-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.

Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfîntul Botez. Şi erau cei botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. În acel loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare şi preafrumoasă, în numele Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi întru cinstirea Sfîntului purtătorului de biruinţă Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adîncul iadului şi de păcat, ca de un şarpe purtător de moarte.

Aici s-a mai făcut şi o altă minune. Căci în acea vreme cînd s-a sfinţit biserica cea zidită în cinstea Sfîntului purtătorului de biruinţă Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului dar ce s-a vărsat acolo, a izvorît din altar apă vie, care tămăduia toate bolile celor ce năzuiau cu credinţă, spre slava lui Hristos, Care este izvorul vieţii, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, lăudat între sfinţii Săi în veci. Amin.

23
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Slăvitului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

Sceptrul împărăţiei Romei luîndu-l cu nevrednicie păgînul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întîi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecînd în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebînd Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns ca acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pămînt şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere”. Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: „Cine sînt drepţii aceia de pe pămînt, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?” Iar slujitorii i-au răspuns: „Creştinii de sub cer sînt drepţii aceia”. Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpînirii sale. Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tîlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obişnuite, lepădîndu-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflîndu-se, prin care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini, numărul acelora este fără de sfîrşit; pentru că atîta s-au înmulţit, încît este de trebuinţă, ca ori să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor. Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunîndu-l; le-a descoperit mînia sa asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfîrşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decît să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: „Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osîrdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sîrguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvînt împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rînd să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta. În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţînd buna credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfîrşindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vîrstă desăvîrşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rînduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale, după ce maica lui se sfîrşise întru Domnul. Şi cînd acel sfat tirănesc se săvîrşea spre pierderea creştinilor, Sfîntul Gheorghe era lîngă împăratul. Deci, în ziua dintîi, văzînd atîta pornire a păgînilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mîntuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărît să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sîngeros al păgînului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfîntul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădînd toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, avînd numai frica Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgîneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice: „Pînă cînd, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rînduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mînia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărîrile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dîndu-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strîmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgînătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfînta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sînt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfînt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!” De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunîndu-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrînd să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcînd, înăbuşind în sine pornirea de mînie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemînd la sine mai aproape pe sfînt, i-a zis: „Cine te-a îndemnat la o atît de mare îndrăzneală şi grăire?” Răspuns-a sfîntul: „Adevărul!” Magnenţie i-a zis: „Care este adevărul acela?” Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenţie: „Dar şi tu eşti creştin?” A răspuns Sfîntul Gheorghe: „Sînt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”. Cu aceste cuvinte ale sfîntului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicînd unele şi alţii altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rînduială, precum se obişnuieşte a se face într-o mulţime de popor păgîn. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors ochii spre sfînt şi, cunoscîndu-l, i-a zis astfel: „Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecînd-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”. Iar Sfîntul Gheorghe a răspuns: „O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sînt vremelnice şi nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”. Acestea zicînd sfîntul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mînie şi nelăsîndu-l să-şi sfîrşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvîrşind degrabă porunca lui, o suliţă atingîndu-se de trupul sfîntului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducînd ostaşii pe mucenic în temniţă, l-au întins la pămînt cu faţa în sus, bătîndu-l peste tălpile picioarelor, punîndu-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfîntul răbdînd, neîncetat înălţa mulţumire lui Dumnezeu, pînă în ziua următoare. Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzîndu-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicînd: „Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?” Iar sfîntul, avînd pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: „Dar oare într-atîta slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atît de mică suferinţă să-mi lepăd credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decît eu fiind muncit”. Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scînduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strîmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcînd roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scînduri sub roată. Aşa, fiind sfîntul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărîmîndu-se, răbda cu vitejie; şi mai întîi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţînd nici un suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda. Iar împăratului, părîndu-i-se că mucenicul este mort, bucurîndu-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicînd: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?” Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicînd: „Nu te teme, Gheorghe, căci sînt cu tine!” Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tînăr preafrumos, stînd lîngă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punînd mîna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!” Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cît timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorît singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemînd pe Domnul. Ostaşii, văzînd aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergînd, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvîrşirea necuratei jertfe idoleşti, urmînd după ostaşi şi Sfîntul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzîndu-l împăratul, întîi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutînd cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: „Eu sînt Gheorghe”. Şi toţi s-au spăimîntat şi, nepricepînd, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzînd acea minune străină, s-au întărit desăvîrşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicînd: „Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor”. Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică. Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzînd acolo pe mucenic tămăduit prin minune şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Diocleţian, neputînd să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfîntul Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo pînă a treia zi. Sfîntul, ducîndu-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicînd: „Mîntuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă putere, ca pînă la sfîrşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfînt. Nu mă lăsa, Stăpîne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: „Unde este Dumnezeul lui?” Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”. Aşa rugîndu-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorît în groapă, bucurîndu-se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundîndu-l legat, după poruncă, în varul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezînd că a ars în var. Şi, ducîndu-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfînt întreg, mai presus de nădejde, viu şi sănătos, stînd dezlegat, cu faţa luminată, cu mîinile întinse în sus şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lîngă el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe şi-L numeau mare! Aflînd despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfînt înaintea lui şi, preamult minunîndu-se, a zis: „De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcînd pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi că eşti mare”. Sfîntul răspunse: „Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sînt cu putinţă şi cu minuni izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire şi o pierzare atît de adîncă, încît numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noştri; deci plîng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec nevrednici de răspunsul meu!” Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi şi arzîndu-le, să-i încalţe amîndouă picioarele mucenicului, apoi bătîndu-l, să-l fugărească pînă la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi bătea joc, zicînd: „Cît de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!” Iar mucenicul fiind tîrît aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: „Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti”. După aceea, chemînd pe Dumnezeu, grăia: „Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urîciune nedreaptă m-au urît, pentru numele Tău cel Sfînt. Deci Tu Însuţi mă vindecă, Stăpîne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare pănă la sfîrşit ca să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: „M-am întărit asupra lui””. Aşa se ruga Sfîntul Gheorghe, mergînd la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, avînd picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul. A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu împăratul toată suita. Văzînd împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele, ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dînsul: „Ce este, Gheorghe, ţi-au plăcut încălţămintele?” Sfîntul răspunse: „Cu adevărat mi-au fost plăcute!” Împăratul zise: „Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blînd şi supus. Apoi, lepădînd meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfîntul Gheorghe răspunse: „Cît sînteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mîndriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine”. Deci Diocleţian, căutînd cu ochi mînioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfînt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou pînă ce trupul lui se va vedea plin de sînge. Astfel, Sfîntul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mîniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: „Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de meşteşugire şi vrăjitoresc”. După aceea Magnenţie a zis către împărat: „Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Şi îndată, chemînd pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului şi a zis către dînsul Diocleţian: „Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască pînă acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă. Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfîntul, intrînd în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicînd: „Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvîrşeşte alergarea mea întru credinţa Ta; ca întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfînt!” A doua zi iarăşi a şezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mîndrindu-se întru a sa înţelepciune, ducînd împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: „Să se aducă acum aici osînditul acela şi va vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele”. Şi luînd un vas a zis: „De voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăşi alt vas luînd, a zis: „Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfîntul Gheorghe înaintea lui la judecată. Şi a zis către dînsul, Diocleţian: „Acum se vor strica şi vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!” Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfîntul bînd-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurîndu-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi diavolească. Împăratul, înnebunind de mînie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfîntul neaşteptînd ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suita; asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunîndu-se şi nepricepîndu-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: „Pînă cînd, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Pînă cînd ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încît nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blîndeţe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: „Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dînsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură”. Zis-a Diocleţian: „Care este tainica învăţătură a Hristosului Tău?” Sfîntul Gheorghe a răspuns: „Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face. Zis-a Diocleţian: „Şi care lucruri ziceţi voi, că sînt ale Lui?” Răspuns-a sfîntul: „Pe orbi a-i lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sînt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcîndu-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: „Tu ce zici de acestea?” „Mă minunez cum, batjocorind blîndeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mîini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort şi ţinîndu-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormînt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de cînd era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!” Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormînt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce era lîngă porţile cetăţii şi se vedea mormîntul acela din cetate. Că elinii aveau obicei ca nu în cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis către dînsul: „Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi ne vei aduce la credinţa Lui”. A zis către el sfîntul: „Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cîndva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”. Aceasta zicînd, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculîndu-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicînd: „Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormînt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfîntului Duh. Astfel, Stăpîne, arată celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci. Amin!” Iar cînd a zis „Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încît toţi s-au spăimîntat foarte. Atunci acoperămîntul mormîn-tului a căzut la pămînt şi mormîntul deschizîndu-se, mortul s-a sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau. Iar împăratul şi cei împreună cu dînsul, umplîndu-se de spaimă şi de necredinţă, mai întîi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a sculat din mormînt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscînd că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morţi, care chema numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergînd, a căzut la picioarele Sfîntului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic şi rugînd pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din neştiinţă. Iar după cîtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: „Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutînd vrăjitorului celui de un obicei cu dînsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din morţi l-ar fi înviat”. Aceasta zicînd, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le taie capetele, iar pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături, pînă ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfîntul Gheorghe, intrînd în temniţă, se bucura cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: „Slavă Ţie, Stăpîne, că nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinînd pe diavol pînă în sfîrşit!” Şezînd Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dînsul, mergeau la el, dînd aur străjerilor şi căzînd la picioarele lui, erau povăţuiţi de dînsul la sfînta credinţă. Iar cîţi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea, mulţi mergeau la dînsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întîmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfînt, a alergat la dînsul, plîngînd după boul lui. Iar Sfîntul Gheorghe, zîmbind, a zis către dînsul: „Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul tău!” Iar el, crezînd cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după spusele sfîntului. Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergînd, cu mare glas striga: „Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!” Deci, prinzîndu-l pe acela ostaşii ce se întîmplaseră acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplîndu-se de mînie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurîndu-se, ca un chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecînd pe ostaşi şi cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugîndu-L, ca vărsarea sîngelui să o socotească lui în loc de Botez; şi astfel s-a sfîrşit. Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezînd în temniţă, tulbură poporul; pentru că pe mulţi întorcîndu-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osîndească degrabă. Iar împăratul, chemînd pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lîngă capiştea lui Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugîndu-se Sfîntul Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătîndu-i-se în vis, Care cu a Sa mînă îl sprijinea şi, cuprinzîndu-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicîndu-i: „Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!” Iar Sfîntul Gheorghe, deşteptîndu-se şi lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicînd: „Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat sluga la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria faptele sfîntului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte. Intrînd sluga, s-a închinat pînă la pămînt stăpînului său care şedea în legături şi, căzînd la pămînt lîngă picioarele lui, plîngea. Iar sfîntul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicîndu-i: „Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutîndu-ţi Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărîte de mine să le împlineşti şi să ai frica lui Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi mult plîngînd, sfîntul l-a cuprins cu dragoste şi, dîndu-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace. A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punînd înainte pe sfîntul mucenic, a început a vorbi către dînsul cu blîndeţe şi, oprindu-şi mînia în sine, îi zicea: „Nu socoteşti, o, Gheorghe, că sînt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdînd pînă la îndurare? Martori îmi sînt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gîndeşti despre aceasta?” Sfîntul Gheorghe răspunse: „Se cădea, o, împărate, ca mila ta cea atît de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticeşti atît de mult asupra mea”. Împăratul ascultînd cu plăcere nişte cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: „De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri”. Grăit-a Sfîntul Gheorghe: „De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să vedem pe zeii cei cinstiţi de voi”. Împăratul sculîndu-se cu osîrdie şi cu bucurie, a mers în capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducînd cu cinste şi pe Sfîntul Gheorghe împreună cu dînşii, iar poporul striga lăudînd pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrînd şi făcîndu-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptînd fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfîntul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzînd mîna către el, a întrebat pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicînd: „Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?” Sfîntul, zicînd aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns nişte cuvinte ca acestea: „Nu sînt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpîniţi de zavistie”. Atunci sfîntul a zis către el: „Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?” Zicînd sfîntul acestea, un sunet şi glas de plîngere ieşea de la idoli, apoi deodată căzînd toţi la pămînt s-au sfărîmat. Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mînie asupra sfîntului, bătîndu-l şi legîndu-l. Apoi strigau asupra împăratului: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!” Făcîndu-se o strigare şi o tulburare ca aceasta şi străbătînd vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care pînă atunci avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputînd s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzînd gîlceava poporului şi pe mucenic legat, privindu-l de departe şi neputînd să se apropie de dînsul din cauza mulţimii, a început a striga cu mare glas, zicînd: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti Dumnezeul Cel Atotputernic!” După ce s-a liniştit puţin gîlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic şi fiind ca îndrăcit de mînia cea cumplită, a zis către sfîntul: „Oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?” Sfîntul Gheorghe răspunse: „Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos”. Zicînd acestea sfîntul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzînd la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărînd pe zei şi blestemînd pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzînd pe soţia sa cu o îndrăzneală atît de mare slăvind pe Hristos, defăimînd pe idoli şi căzînd la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dînsa: „Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atîta neruşinare?” Ea s-a întors de la dînsul, nedîndu-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplîndu-se de mai multă mînie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărît pedeapsă de moarte pentru amîndoi, într-acest chip: „Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărît pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia”. Atunci ostaşii cei rînduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, tîrînd împreună cu dînsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmînd cu osîrdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mişcîndu-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungînd la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul spre zid şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului. Văzînd aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugîndu-se Domnului, ca şi alergarea lui să se săvîrşească cu bine. Apoi, cînd s-a apropiat de locul cel hotărît, unde era să fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vînătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpîne, şi stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfîrşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscîndu-Te, să cîştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecînd cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpîne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviinţă, că binecuvîntat şi preamărit eşti în veci. Amin”. Astfel rugîndu-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi trei a lunii Aprilie, săvîrşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sînt nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sînt biruinţele lui asupra vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

19
apr.
09

HRISTOS A INVIAT!!!

HRISTOS A INVIAT!!! hristos-a-inviat

Matei 28.1-20

1. După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
2. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.
3. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
4. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi.
5. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.
6. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.
7. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.
8. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.
9. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.
10. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.
11. Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate.
12. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
13. Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam;
14. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face.
15. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi.
16. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.
17. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră.
18. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
19. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
20. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Marcu 16. 1-20

1. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
2. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
3. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?
4. Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
5. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
6. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.
7. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.
8. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
9. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.
10. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau.
11. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut.
12. După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină.
13. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut.
14. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.
15. Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.
16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.
17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
18. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.
19. Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.
20. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin.

Luca 24. 1-53

1. Iar în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră.
2. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt.
3. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus.
4. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare.
5. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?
6. Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea,
7. Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.
8. Şi ele şi-au adus aminte de cuvântul Lui.
9. Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.
10. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea.
11. Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut.
12. Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase.
13. Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
14. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
15. Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
16. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
17. Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
18. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?
19. El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor.
20. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri;
21. Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.
22. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt,
23. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.
24. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.
25. Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii!
26. Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?
27. Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.
28. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe.
29. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei.
30. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor.
31. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei.
32. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?
33. Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei,
34. Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon.
35. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
36. Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă.
37. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh.
38. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?
39. Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am.
40. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.
41. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare?
42. Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere.
43. Şi luând, a mâncat înaintea lor.
44. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.
45. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.
46. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.
47. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.
48. Voi sunteţi martorii acestora.
49. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.
50. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.
51. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
52. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
53. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Ioan 20. 1-32

1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt.
2. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus.
3. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt.
4. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt.
5. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.
6. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos,
7. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc.
8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.
9. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi.
10. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor.
11. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt.
12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus.
13. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.
14. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus.
15. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.
16. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule)
17. Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.
19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!
20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.
21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.
22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.
24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.
25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.
31. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Ioan 21. 1-25

1. După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa:
2. Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui.
3. Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Şi i-au zis ei: Mergem şi noi cu tine. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic.
4. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus.
5. Deci le-a zis Iisus: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu.
6. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor.
7. Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă.
8. Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti.
9. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine.
10. Iisus le-a zis: Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum.
11. Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.
12. Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul.
13. Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele.
14. Aceasta este, acum, a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi.
15. Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
16. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.
17. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.
18. Adevărat, adevărat zic ţie: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.
19. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Şi spunând aceasta, i-a zis: Urmează Mie.
20. Dar întorcându-se, Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi I-a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde?
21. Pe acesta deci, văzându-l, Petru a zis lui Iisus: Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?
22. Zis-a Iisus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie.
23. De aceea a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus nu i-a spus că nu va muri ci: dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?
24. Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată.
25. Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.

19
apr.
09

Predica la Invierea Domnului de Pr. Ilie Cleopa

Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Cor. 15, 20)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa. Cerul şi pămîntul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pămîntul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborîrea Mîntuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pămînt.

Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrîngerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpînul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintîi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17).

Şi proorocul David zice prin Duhul Sfînt: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicînd: Veţi pogorî bătrîneţele mele în iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mîna iadului (Psalm 48, 16).

Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mîntuitorul, zicînd: Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc (Ioan 11, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpînul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvîntul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: Lazăr a murit! (Ioan 11, 14).

Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesalonicenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas pînă la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi (I Tesaloniceni 4, 13-15).

Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cît de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sîrguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi.

Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mîntuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mîntuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mîntuirea noastră pe toate le-a lucrat.

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfîrşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvîntul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor (I Corinteni 15, 42-44).

Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pămînt şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, cînd le va zice Domnul: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adînc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urîciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.

Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu pînă la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mîntuitorul ne spune că: Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 10, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar cînd ajung la liman sînt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stîncă şi să li se întîmple primejdie şi pagubă mare.

Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: „Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decît înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtînd grijă pentru rob, de stăpîn să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.

Iubiţi credincioşi,

Zice Sfîntul Apostol Pavel: Oricine se luptă, se înfrînează de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: „Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut”.

Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care sîntem datori să le facem toţi cei ce sîntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mîntuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mîntuire, nu sînt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.

Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere.

Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întîlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărît şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.

A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amîndoi în fiecare Duminică la Sfînta Biserică. În Sîmbăta Mare s-au spovedit amîndoi, urmînd să se împărtăşească la Sfînta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gîndurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfînta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adîncă mîhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.

Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfînta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cîntarea: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.

Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dînsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicînd încet: „Hristos a înviat!” După răspunsul plin de dragoste al vecinului: „Adevărat a înviat!”, a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: „Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întîmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfînta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfînta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvîntat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.

Cît de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reîntoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cît de mult ar trebui noi să ne revizuim gîndurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrîntă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricînd să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfînta Sa Evanghelie: Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu, rămîne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).

Vrem noi să ne hotărîm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pămînteşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adînc adevăratul rost al vieţii noastre pămînteşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvîrşiri morale şi spre slăvile nesfîrşitei vieţuiri în cele cereşti.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.

Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormîntul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mîntuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobîndit iertarea şi mîntuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.

Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cîntăm împreună cîntarea Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. A m i n.

Hristos a înviat !

19
apr.
09

Cuvant la Inviere de Sf. Ioan Gura de Aur

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancare, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat.

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!” – Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni” – I Timotei 5, 23). Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul” (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer (Luca 15, 7), cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi.

Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi”, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane?

Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin Inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca.

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.

In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, cad pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra.

19
apr.
09

Evanghelia la Sfanta Inviere Ev. Ioan 1, 1-17

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.”

18
apr.
09

Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor

Traditii si obiceiuri in Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor

Saptamana Mare, ultima saptamana a Postului Pastelui, numita si Saptamana Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere.

Pentru a simti bucuria pascala trebuie sa ne pregatim in aceasta saptamana atat sufletul, cat si trupul, inasprind postul pe cat ne sta in putinta macar in aceste ultime zile, care sunt si cele mai importante din Post. Dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit inca din ceasul intai la Hristos.

Postul Negru este tinut in credinta ca Dumnezeu il va feri pe cel care posteste de toate bolile, il va face sa fie sanatos si sa-i mearga bine tot restul anului si-l va ajuta la necazuri si nevoi.

Pentru Saptamana Patimilor sunt caracteristice urmatoarele traditii: pastrarea linistii, a tristetii generale; focuri rituale; respectarea stricta a postului; interdictia unor importante lucrari casnice; ingrijirea locuintelor; curatenia prin curti; intreruperea provizorie a lucrarilor principale in camp; confectionarea hainelor noi pentru sarbatoare; taierea vitelor si pasarilor pentru sarbatori; tocmirea lautarilor pentru hora satului; impartasirea la biserica; iertarea reciproca intre oameni

Numita si Saptamana Neagra in Bihor si Maramures, Saptamana Mare gaseste pe toata lumea ocupata, toti se pregatesc sa intampine marea zi a Invierii Domnului.

In aceasta saptamana se face curatenie generala in casa, in curte si in acareturi: se matura curtile, se repara gardurile, se curata gunoiul din suri, se lipesc si se varuiesc peretii, se spala perdelele si mobilierul, se sterg geamurile, se aerisesc toate hainele, asternuturile si covoarele. Se face curatenie si in grajdul animalelor, varuindu-se inauntru.

Barbatii muncesc la camp pana cel tarziu in ziua de joi, cand revin in gospodarie si isi ajuta nevestele la treburile casnice.

In Maramures, in aceasta saptamana oamenii poarta haine de doliu, iar casa o imbraca tot in negru si albastru inchis. Stergarurile se schimba in ziua de Inviere cu cele albe, iar femeile isi schimba portul.

Luni si marti, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Pasti, fiecare credincios luand aminte in aceasta zi la doua exemple: cel al pacatoasei desfranate, instrainate de Dumnezeu (dar care aducand in aceasta zi mir si ungandu-L pe Hristos, devine mironosita) si cel al lui Iuda (ucenicul care, desi apropiat de Domnul, L-a vandut, tot astazi, pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida). Gestul lui Iuda a facut ca, mai tarziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptamanii in care trebuie sa posteasca crestinii de-a lungul anului.

In Joia Mare, oamenii merg la biserica sa se spovedeasca si impartaseasca. Tot in Joia Mare, in Maramures nu se da prescura acasa, ci se opreste de la toata lumea, caci din ea se pregatesc pastile. Seara, lumea se duce la priveghi, la denie, toti in haine de doliu, facute din panza alba si cusute cu negru.

Vopsitul oualor in rosu se face in Joia Mare, urmand ca in Sambata Mare sa se coaca pasca si cozonacul ce vor fi aduse la biserica in noaptea de Inviere pentru a fi sfintite.

Patru lucruri sunt praznuite in Joia Mare: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida.

Exista si cateva superstitii referitoare la aceasta zi:
– nu este bine sa dormi in Joia Mare, caci cine doarme in aceasta zi va ramane lenes un an intreg;
– daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila de lucru tot anul;
mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde stau pana in sambata dinainte de Rusalii;
– in credinta populara aceasta zi este termenul final cand femeile trebuie sa termine de tors canepa.
Dintre obiceiurile din Joia Mare amintim:
– se fac focuri in curtea casei, pentru ca mortii sa se poata incalzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzand pentru fiecare mort cate o gramajoara, daca vreti sa fie si ei luminati pe lumea cealalta in unele locuri se duc la biserica bauturi si mancaruri, care se sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti se impart la biserica coliva si colaci;
– o alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de mancat;

In Vinerea Mare, nu se mai slujeste Sfinta Liturghie, se tine post negru si nu lucreaza nimeni nimic, nici macar clopotele nu se trag. Daca trebuie vreun mort ingropat, se-ngroapa numai cu bataie de toaca. De cand se slujeste Punerea in Mormant si pana in ziua Invierii, nu se trag clopotele.

Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tinguirii lui Hristos, care se afla acum in mormant. La sfarsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfantul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfantul Aer este o panza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormantarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos.

Sambata Mare este ultima zi de pregatire a Pastilor, cand gospodinele pregatesc cea mai mare parte a mancarurilor traditionale, definitiveaza curatenia si fac ultimele retusuri la hainele pe care le vor imbraca la Inviere si in zilele de Pasti.

Traditii in Sambata Mare:
– se sacrifica mielul si se prepara drobul, friptura si borsul de miel. De Paste nu se pregatesc foarte multe feluri de mancare.
– pe vremuri era obligatoriu ca femeile sa imbrace, la slujba de Inviere si in zilele de Pasti, macar o camasa noua, cusuta in orele de taina ale noptii, iar barbatii sa aiba cel putin o palarie noua.

La miezul noptii, lumea porneste in liniste spre biserica, pe drum se vorbeste in soapta, iar la slujba toata lumea sta cu mare evlavie. Dupa ce iau lumina, oamenii merg in cimitir la capataiul mortilor familiei si aprind si acolo lumanari, ca si cei trecuti dincolo sa stie ca a venit Invierea Domnului. Lor li se da de pomana si in ziua de Inviere, dar si peste o saptamana, cand e Pastele Mortilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouale de Pasti nu se arunca, ci se pastreaza o saptamana, cand se rosesc din nou oua, se duc la biserica, se slujesc si apoi se duc afara, la morminte, si se dau de sufletele celor dusi.

Copiii abia asteapta sa vina de la slujba de Pasti, ca dorm o ora, doua, si se scoala sa mearga prin vecini, sa vesteasca Invierea si sa primeasca oua rosii si banuti. Baietii merg intai, in zori, si apoi fetitele, dupa ceasurile zece, unsprezece. Ca asa e credinta, in ziua de Pasti trebuie sa-ti intre intai in casa un baiat, ca sa ai spor si bogatie, ca daca-ti intra o fata, ti-aduce saracie si ghinion.

La masa de Pasti, la amiaza, se aduna cei ai casei, se mananca miel si cozonac si se petrece in liniste, fara muzica si galagie. Batranii ies apoi la portile caselor si vorbesc, povestesc.

In Maramures si Bihor se fac vizite in sat la alte familii, a doua si a treia zi de Pasti, cand se organizeaza si hora satului sau higheghe. Se angajeaza lautari, si acolo, in mijlocul satului, se aduna toti, tineri si batrani, si petrec.

Un obicei, in zona Bihorului este Ruga pentru ploaie. Se face dupa Pasti, aproape de Rusalii, cand vremea e secetoasa si holda de grau are nevoie de ploaie. Se aduna sapte feciori (cate zilele saptamanii), in fata bisericii, fiecare cu cate un snop de spice in mana. Merg in cimitir si scot doar cu mainile goale cea mai veche cruce. Insotiti de preot si de tot alaiul satului la Valea Chijicului, crucea este pusa sa pluteasca pe apa si preotul citeste de dezlegarea ploii. Apoi, toata lumea arunca cu spice si cu flori peste crucea din apa, rugandu-se sa aduca ploaie si sa fie holdele bogate. La terminarea slujbei, cei sapte feciori scot crucea din apa si o duc la loc, in cimitir.

In intervalul dintre rastignirea pe cruce si Inviere, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormant trei zile si in acest timp S-a coborat cu sufletul la iad, sfaramandu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup. Pana la El, oricine murea se ducea la viata chinuita din iad, intrucat toti treceau pragul eternitatii cu sufletul transfigurat de pacat. Aceste trei zile de viata ale lui Iisus cu sufletul despartit de trup formeaza inceputul Raiului. Incepand din acest moment, sufletele celor drepti sunt asezate in Rai pana la Invierea lor cu trupurile. Aceasta inviere, numita si Invierea de Obste, va avea loc la a doua venire a Mantuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorat la iad a fost acela de a incredinta si celor de acolo, care au trait pe pamant inaintea Sa, Vestea cea buna a mantuirii neamului omenesc de sub robia diavolului si a pacatulu

18
apr.
09

18 aprilie

În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea sfântului preacuviosului părintelui nostru Ioan, ucenicul sfântului Grigorie Decapolitul.Acest între sfinţi părintele nostru Ioan, din cruda vârstă urând viaţa lumească şi iubind pe Hristos, s-a dus către marele Grigorie Decapolitul şi, fiind făcut de către acela monah, era împreună cu el, nevoindu-se întru toate şi slujind lui Dumnezeu. Şi aşa de vestit s-a făcut întru ascultare şi aşa de plecat întru supunere şi prea gata spre slujire, încât şi marele Grigorie se bucura de el şi slăvea pe Dumnezeu. După săvârşirea sfântului Grigorie apoi s-a mutat la loc străin şi necunoscut şi acolo se nevoia. De aici mergând la Locurile Sfinte, s-a mutat la Lavra sfântului Hariton, şi s-a dat pe sine spre mai multe nevoinţe şi virtuţi şi aşa în pace s-a odihnit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului părintelui nostru Cosma, episcopul Calcedonului.

Sfântul Cosma arhiereul şi mărturisitorul lui Hristos a fost din cetatea Constantinopol, şi din copilărie iubind pe Hristos a lăsat lumea aceasta deşartă, şi a fost tuns în cinul monahicesc. Şi cu postirea şi cu celelalte fapte bune pe sineşi curăţindu-se, s-a făcut locaş al Sfântului Duh, şi a fost pus episcop în Calcedon, în vremea răucredincioşilor luptători împotriva icoanelor şi multe nevoinţe a arătat, ajutând dreptei credinţe. Şi silit fiind de împăraţii eretici ca să se lepede de închinarea la sfintele icoane, nu i-a ascultat. Pentru aceea izgonire a suferit şi multe încercări a răbdat. Şi iarăşi chemat fiind, şi silindu-l ca să se împreuneze cu eresul acelora, n-a vrut să-i asculte. Întru scârbe fără de număr a fost aruncat şi împreună cu cuviosul Auxentie se nevoia. Şi fiind ispitit şi chinuit de către cei răucredincioşi şi ticăloşi luptători împotriva icoanelor, s-a săvârşit şi către Domnul s-a dus.

Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei Maicii noastre Atanasia.

Această fericită, cu numele nemuririi, s-a născut din părinţi dreptcredincioşi în insula Eghina. Învăţând apoi Psaltirea şi toată slujba bisericească, s-a dat pe sine lui Dumnezeu; părinţii ei însă au însoţit-o fără voia ei cu bărbat; dar după şaisprezece zile de însoţire, năvălind barbarii, au tăiat şi pe bărbatul ei cu sabia. Atunci sfânta înnoindu-şi gândul său cel dintâi se nevoia cum ar putea scăpa de părinţi, ca să nu ajungă la a doua însoţire şi în acestea zăbovindu-şi ea cugetul, a sosit poruncă împărătească, ca toate femeile de acolo cele întru văduvie să se însoţească cu păgânii, pentru care iarăşi fără voia ei, a ajuns la a doua însoţire. Însă şi de mântuirea sa pururea îngrijindu-se, zăbovea în rugăciuni, împărţindu-şi bogăţia sa la săraci; iar după câtăva vreme a înduplecat pe bărbatul său să se facă monah, deşi era păgân. Care şi în câtăva vreme cu cuvioşie fiind împodobit s-a mutat către Domnul; şi de atunci câştigând ea slobozenie, şi-a împărţit toată averea şi luând cu sine şi alte femei, s-a dus la o sihăstrie, unde făcându-se călugăriţă, foarte se nevoia împreună cu acelea. Hrana ei era numai puţină pâine şi apă după al nouălea ceas, dar şi acestea cu înfrânare. În cele trei posturi de peste an, numai cu verdeţurile se hrănea, şi acestea la două zile. Apoi după patru ani a fost rânduită să fie stareţă schitului şi de atunci a voit să fie ea cea mai mică decât toate călugăriţele; încât nici nu se cunoştea că este stareţă. Când dormea, nu pe aşternut, ci pe o piatră, înadins spre aceasta gătită culcându-se, se împărtăşea de puţin somn. Iar după trecerea a patru ani îmboldită fiind de dorul liniştii, ieşind de acolo împreună cu cele ce merseseră la sihăstrie, s-au dus la loc liniştit, unde din destul secerau roadele liniştii. Iar mai înainte cu douăsprezece zile cunoscând sfânta mutarea sa către Dumnezeu şi vestind-o surorilor călugăriţe, mulţumea Domnului; iar pe ele adunându-le a rânduit pe cea care să fie în locul ei stareţă; şi în ziua de pe urmă când era să fie mutarea ei către Domnul, stăruind ea la cântarea Psaltirii împreună cu surorile, şi ajungând la sfârşitul ei, făcând pentru surori rugăciune, şi-a dat duhul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan cel din Ianina, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1527 şi care de foc şi de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Culica, cel care a suferit în anul 1564 când s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

17
apr.
09

Viaţa Cuviosului Acachie, Episcopul Melitinei (17 aprilie)

Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni şi prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvîntat. Apoi, crescîndu-l în învăţătura cărţii, l-au dus la episcopul cetăţii aceleia şi l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, cînd au cerut de la Dumnezeu acest rod. Şi era atunci episcop al cetăţii Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh.

Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinţi Părinţi, bine se nevoia pentru dreapta credinţă, împreună cu Sfîntul Grigorie Teologul şi cu ceilalţi rîvnitori şi apărători ai dreptei credinţe, stînd tare şi luptînd împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredinţat de către părinţi fericitul copil Acachie. Iar Sfîntul Otrie episcopul, văzînd mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Şi mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune şi în bisericeştile osteneli întinzîndu-se, iar cu anii, cu înţelegerea şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvîrşire şi sfinţenie, s-a făcut şi altora spre folos şi învăţătură. La dînsul fiind şi Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învăţat carte, precum de aceasta se povesteşte în viaţa lui Eftimie. Şi nu numai copiilor, ci şi bătrînilor a fost învăţător Fericitul Acachie, cu cuvîntul şi cu chipul îmbunătăţitei sale vieţi, după ce acum şi la treapta preoţiei se suise şi i se încredinţase grija pentru mîntuirea sufletelor omeneşti.

Fiind vas ales al Sfîntului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfîntul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viaţa aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegîndu-se de toţi cu un glas şi la scaunul acela ridicîndu-se după rînduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeşnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Şi atît a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, şi s-a făcut mare cu sfinţenia, încît s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.

Fiind secetă mare în acel an şi foametea stînd deasupra şi mîhnirea poporului înmulţindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămînd la biserica Sfîntului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugînd pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor şi împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pămîntului celui uscat. Şi, afară de biserică, la un loc frumos făcînd jertfelnic şi prestol dumnezeiesc, în cîmp, fără de acoperămînt şi poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sînge a o săvîrşi, ridicîndu-şi ochii cei plini de lacrimi spre cer. Şi n-a amestecat în sfîntul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălţîndu-şi mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul şi brazdele pămîntului cele uscate să le adape. Şi atît a fost de tare şi de puternică la Domnul rugăciunea lui, încît îndată s-a vărsat ploaie mare şi nu numai paharul a amestecat, ci şi pămîntul a adăpat din destul. Şi s-a schimbat în bucurie mîhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau şi mulţumeau lui Dumnezeu. Şi a fost în acel an îmbelşugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.

Un rîu din acele părţi de multe ori surpîndu-şi malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atît s-a umplut, încît şi casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărîma şi din ceas în ceas mai mult ameninţa cu înecarea mai multor locuinţe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzînd necazul cel mare al poporului său de potopul acela şi făcînd rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal şi a poruncit rîului să nu treacă de hotarul cel pus de dînsul. Şi îndată s-a împreunat apa în malurile sale şi se vedea că-şi făcea curgerea mai sus decît pămîntul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai pînă la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat rîul acela în ale sale hotare.

A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit şi desfătat, avînd de amîndouă părţile cîmp larg, care se despărţea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un rîu repede şi curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur şi cu bălţi era înconjurat şesul acela. Şi era acolo la un loc deosebit ales şi preafrumos, o capişte idolească şi sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleştile urîciuni, pentru că adunîndu-se acolo elinii cei ce se ţineau de închinarea de idoli cea veche, îşi săvîrşeau necuratele lor jertfe. Iar rîvnitorul lui Hristos, Sfîntul Acachie, a voit să curăţească acel loc şi să-l sfinţească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Şi multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsîndu-şi locul lor de jertfit idolilor.

După ce sfîntul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioşii, pe acelea noaptea le dărîmau păgînii închinători la idoli. Dar, înarmîndu-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărîmat capiştea idolească şi a săvîrşit Biserica Maicii lui Dumnezeu şi a sfinţit-o, făcînd locul acela locuinţă sfinţilor îngeri, care mai înainte era locaş al diavolilor. Şi a zidit o mănăstire lîngă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătăţiţi. Apoi unde se făceau jertfele sîngeroase ale diavolului, acolo fără de sînge şi curată jertfă se aducea lui Dumnezeu şi în toate zilele, măriri şi rugăciuni. Apoi se săvîrşeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzîndu-le elinii, îşi părăseau păgînătatea şi se întorceau la Hristos Dumnezeu.

Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vîrful bisericii, din întîmplare nefiind bine întemeiat, pe cînd Arhiereul lui Dumnezeu săvîrşea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începînd chiar a cădea. Şi poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: „Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” Şi îndată s-a ţinut vîrful bisericii şi stătea spînzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfîntului ca de un stîlp tare, pînă ce arhiereul a săvîrşit slujba şi a ieşit afară cu clerul său; iar după ce a ieşit, a căzut vîrful la pămînt cu mare zgomot, nevătămînd pe nimeni.

Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe cînd acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvîntătoare, adică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulţime de rîndunele care erau acolo, cu cîntarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încît nu se auzeau bine cuvintele ce ieşeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.

Atunci învăţătorul, încetînd puţin din vorbirea cea către popor, şi-a întors cuvîntul spre rîndunele şi le-a poruncit în numele Celui de obşte Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor şi îndată rîndunelele au tăcut, fiind legate cu amuţire; şi nu numai au tăcut, ci au şi zburat mai departe, lăsîndu-şi cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo şi chiar dacă una din rîndunele zbura din întîmplare pe la biserica aceea, nu putea să-şi dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; şi îndată se ducea de acolo, ca şi cum era gonită de cineva.

Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetăţii, în care vieţuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniţă de odihnă săracilor şi bolnavilor şi adeseori mergea la dînşii, îi cerceta, le dădea cele de trebuinţă şi slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerişului, mergînd la bolnavi, îi întreba de ce sînt lipsiţi, sau de ce nu le ajung cele de trebuinţă. Ei spuneau că sînt îndestulaţi cu de toate, decît numai de una au necaz, că îi supără mulţime de muşte, căzînd pe rănile şi bubele lor şi cu durere le pişcă trupurile. Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu, a izgonit muştele cu rugăciunea şi a pus hotar, să nu fie acolo muşte niciodată. Şi a fost aceea pînă la sfîrşitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toţi anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.

Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe nişte broaşte, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după cîtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuţire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-şi dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată şi pe cei însetaţi i-a adăpat. Şi cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, cu Sfîntul Chiril patriarhul Alexandriei şi împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi l-au dat anatemei. El era lăudat şi iubit de toţi Sfinţii Părinţi, precum şi de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Şi păscînd biserica lui Hristos din destul şi făcînd multe minuni, s-a dus către Domnul şi s-a aşezat lîngă mormîntul Sfîntului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinţilor slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci. Amin.

17
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Simeon, Episcopul Persiei, şi a celor împreună cu dînsul (17 aprilie)

Înmulţindu-se creştinii în Persia şi avînd biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgîneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sînt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întîi au clevetit pe Sfîntul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întîi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rînduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărîma bisericile şi a le face una cu pămîntul. Iar pe Sfîntul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgîne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfîntul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mînia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mîniindu-se împăratul, a întrebat pe sfîntul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfîntul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sînt adus acum şi mă închinam, dînd vrednica cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sînt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfîntul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfîntul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrîn şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, avînd cel mai dintîi loc în casa împărătească. Acela şezînd lîngă palatul împărătesc şi văzînd pe Sfîntul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat pînă jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mînie ridicîndu-şi glasul, l-a ocărît ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plînge şi a se tîngui şi, dezbrăcîndu-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezînd lîngă uşile palatului plîngea, zicînd în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”

Aceasta zicînd, se mîngîia greu. Şi, înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzîndu-l plîngînd, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întîmplat, că atît de mare îţi este mîhnirea?” Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mîhnire nu mi s-a întîmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mîhnirile şi primejdiile să le sufăr, decît aceea de care acum mă doare inima şi plîng. Căci pînă acum trăiesc pe pămînt, fiind atît de bătrîn; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întîi, decît să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; şi am cinstit zidirea mai mult decît pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcînd după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amîndouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrîneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pămîntului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mînia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mînia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrîn, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mîhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o pînă la bătrîneţile mele, iar mai mult decît acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decît pe Făcător”.

Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzînd pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dînsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergînd la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întîi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit pînă acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, cînd cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrîn, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii. Iar Sfîntul Husdazat într-alt chip se gîndea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mîhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfîntului muce-nic i s-a tăiat capul, strigînd propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decît numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.

Sfîntul Simeon episcopul, aflînd despre un sfîrşit ca acesta al lui Husdazat, şezînd în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mîniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osîndiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfîrşit şi Simeon să fie ucis.

Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dînşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osîrdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfîntul episcop îi întărea pe dînşii, ca să nu se teamă de moarte, spunîndu-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mîngîindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfîrşit şi Sfîntul Simeon, păstorul turmei celei cuvîntătoare, trimiţîndu-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.

Şi au fost tăiaţi şi amîndoi preoţii prinşi împreună cu dînsul, Avdelae şi Anania, amîndoi bătrîni. Dar pe cînd Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzînd pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dînsul: „Nu te teme, bătrînule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrînul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplîndu-se de mînie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorît pe sfînt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfîntul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dînsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunîndu-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.

Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci cînd a ieşit porunca păgînului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pămîntul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, singuri ieşind cu sîrguinţă din casă, se dădeau pe dînşii cu osîrdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfîntul Azad, a plîns după dînsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mîntuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.

16
apr.
09

Pătimirea Sfintelor Muceniţe şi surori Agapia, Hionia şi Irina (16 aprilie)

Zăbovind împăratul Diocleţian în Acvilinia, cetatea Italiei, i s-a dat de ştire de la Roma, cum că toate temniţele Romei sînt pline de creştini care, deşi pătimesc mai multe feluri de munci, nu se leapădă de Hristosul lor, ci toţi îl au de învăţător pe Hrisogon şi-l ascultă, ţinîndu-se de învăţătura lui. Deci, Diocleţian a poruncit ca pe toţi creştinii să-i dea la moarte, iar pe Hrisogon să-l aducă la dînsul spre cercetare.

Deci, Hrisogon, mărturisitorul lui Hristos, fiind adus legat din Roma în Acvilinia, la împăratul Diocleţian, Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, îi urma de departe, ca unui învăţător al său. Deci, cercetîndu-se de către împărat mucenicul lui Hristos şi nesupunîndu-se păgîneştii porunci a împăratului, l-a condamnat la moarte şi i-a tăiat capul afară din cetate, departe, la un loc pustiu. Şi se afla cinstitul lui trup pe malul mării, fiind aruncat spre mîncare fiarelor şi păsărilor.

Nu departe de acel loc era locuinţa unui oarecare preot cu numele Zoil, bărbat creştin şi sfînt şi aproape de el îşi aveau locuinţa aceste trei fecioare surori după trup şi după duh: Agapia, Hionia şi Irina. Acel preot, prin descoperire dumnezeiască, aflînd de trupul Mucenicului Hrisogon, l-a luat pe el împreună cu capul şi, punîndu-l într-o raclă de lemn, l-a ascuns în cămara sa. După treizeci de zile i s-a arătat în vis Sfîntul Hrisogon, zicîndu-i: „Să ştii că în timpul celor nouă zile, cele trei fecioare ale lui Hristos vor fi supuse la chinuri. Deci, tu să spui roabei lui Dumnezeu Anastasia ca să se îngrijească de dînsele, deşteptîndu-le spre vitejeasca nevoinţă pînă ce se vor încununa prin pătimire. Şi să fii şi tu cu bună nădejde, că îţi vei lua rodadele cele dulci ale ostenelilor tale; pentru că degrabă de cele de aici te vei libera şi la Hristos vei trece cu bucurie şi te vei odihni împreună cu sfinţii”.

S-a descoperit despre aceasta şi Sfintei Anastasia şi, pornindu-se cu Duhul lui Dumnezeu, a mers la casa preotului pe care niciodată nu l-a cunoscut înainte şi-l întreba unde sînt fecioarele acelea de al căror mucenicesc sfîrşit ce avea să fie i s-a descoperit lui. Deci, aflîndu-le casa, a mers la dînsele, le-a sărutat cu dragoste şi a petrecut o noapte, vorbind cu dînsele multe cuvinte folositoare de suflet şi pline de dragostea dumnezeiască. Apoi le îndemna să stea cu bărbăţie în munci pentru Hristos, Mirele lor, pînă la sînge; şi au văzut în casa preotului şi moaştele Sfîntului Hrisogon, mucenicul lui Hristos şi iubitul său învăţător şi au plîns peste moaşte mult timp cu lacrimi fierbinţi, încredinţîndu-le rugăciunilor aceluia.

După aceea iarăşi s-a întors în cetatea Acvilinia să facă obişnuita slujire legaţilor lui Hristos celor din temniţă. Şi a fost după cum a grăit Sfîntul Hrisogon preotului Zoil în vedenie. Acel sfînt preot, în timpul celor nouă zile s-a mutat către Domnul, iar pe sfintele fecioare Agapia, Hionia şi Irina le-au prins păgînii şi le-au dus la împăratul Diocleţian la cercetare. Văzîndu-le împăratul, a zis către dînsele: „Ce nebunie v-a îndemnat pe voi să urmaţi rătăcirii celei deşarte şi de prisos, să daţi defăimare legii celei drepte, iar pe zei, ca pe o urîciune, să-i treceţi cu vederea? Dar, deoarece vă văd că sînteţi de bun neam, tinere şi frumoase, de voi fiindu-mi milă, vă cruţ şi vă sfătuiesc ca, lepădîndu-vă de Hristos al vostru, să aduceţi zeilor jertfe, iar eu vă voi da din palatele mele tineri de mare neam, vrednici de frumuseţile voastre, ca să aveţi pentru voi bărbaţi slăviţi, pentru care veţi fi cinstite”.

Cea mai mare dintre surori, Sfînta Agapia, a răspuns zicînd: „Împărate, ţie îţi stă înainte purtarea de grijă pentru trebuinţele poporului, a neamurilor şi oştirilor, iar tu grăieşti cele nedrepte spre defăimarea Dumnezeului Celui viu, al Cărui ajutor îţi este de trebuinţă şi a Cărui bunătate îndelung te rabdă, iar tu îl huleşti pe El”. Diocleţian a răspuns: „A înnebunit aceasta; să se apropie cealaltă”. Deci, apropiindu-se cealaltă, Sfînta Hionia, a zis: „Nu a înnebunit sora mea, ci sfatul tău cel nedrept l-a mustrat cu dreaptă judecată”. Iar împăratul, lepădînd-o şi pe aceea, a poruncit ca pe a treia să o aducă mai aproape de dînsul. Şi a zis către ea: „Deoarece s-au făcut rele surorile tale, măcar tu, cea mai tînără, pleacă-ţi capul zeilor ca şi surorile tale, uitîndu-se la tine, să facă la fel”.

Sfînta Irina a răspuns: „Să-şi plece capul idolilor toţi cei ce stăruiesc zadarnic în nebunia lor, cei ce-L supără pe adevăratul Dumnezeu. Şi ce poate să fie mai deşert şi mai nebunesc lucru decît acesta, ca să se închine omul idolului făcut de mîini omeneşti, care pentru preţ a fost lucrat; căci mai întîi te sfătuieşti cu meşterul cu ce preţ şi ce fel de idoli să-ţi facă ţie, adică ori stînd, ori şezînd, ori culcat, ori jucînd, ori rîzînd, ori plîngînd şi din ce fel de materie să-l facă, adică ori de lemn, ori de piatră, ori de aramă, sau din oricare altă materie. Şi, dacă îl lucrează rău, atunci îi lepezi lucrul; iar dacă este bine, îi dai preţul ce te-ai tocmit. Apoi lucrului aceluia cumpărat îţi pleci capul, numind pe acel idol zeu al tău, pe care mai bine se cade a-l numi rob cumpărat”.

Zis-a Diocleţian: „La nişte cuvinte ca acestea, cu munci se cade a răspunde”. Şi a poruncit ca pe sfintele fecioare să le arunce în temniţă, iar Sfînta Anastasia îndată, după obiceiul ei mîngîia pe cei ce pătimeau în legături şi a mers la sfintele fecioare, mîngîindu-le cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui Hristos şi cu nădejdea slăvitei biruinţe asupra vrăjmaşilor.

Nu după multe zile, a trebuit ca împăratul să se ducă în Macedonia pentru oarecare rînduieli ale poporului şi au fost duşi după dînsul toţi creştinii cei ce se aflau în temniţele Acviliniei, între care erau şi aceste trei sfinte fecioare – Agapia, Hionia şi Irina -, iar Sfînta Anastasia le urma de departe. Dar după ce au ajuns în Macedonia, împăratul a încredinţat lui Dulţie, ighemonul, cercetarea creştinilor, ca să-i silească la jertfa idolească; iar pe cei ce nu se vor îndupleca, să-i piardă cu felurite munci. Dar patimile acelor mulţi sfinţi mucenici, munciţi în acea vreme acolo, în multe feluri, nu s-a putut a le scrie, ci, numai cumplitele chinuri ale acestor trei sfinte fecioare se pun înainte. Pe aceste mirese ale lui Hristos, cînd le-au pus la cercetare înaintea ighemonului Dulţie, acela, văzînd frumuseţea cea mare a lor, a nutrit gînduri necurate pentru dînsele şi le-a dat în pază la un străjer, care le făgăduia libertate şi daruri de se vor învoi cu ighemonul la necurata poftă. Însă sfintele fecioare voiau mai bine să moară de o mie de ori, decît o dată să se prihănească; încît nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, nici cu daruri, nici cu chinuri, nu se înduplecau la pofta ighemonului. Iar ighemonul, nemairăbdînd focul desfrînării celei aprinse într-însul, a gîndit ca singur să se ducă la dînsele noaptea, în casa în care erau ţinute şi să le silească la păcat.

Deci, după ce a înnoptat, sfintele fecioare stăteau la rugă-ciune, înălţînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea, cîntînd psalmi. Iar ighemonul, vrînd să intre la dînsele, cînd s-a atins de pragul uşii lor, îndată a înnebunit. Şi era acolo o bucătărie şi stăteau vasele bucătăriei, oalele, căldările, tigăile înnegrite de funingine. El, neintrînd la sfintele fecioare, a mers la vasele acelea şi în loc de fecioare, cuprindea şi săruta căldările cele înnegrite, oalele şi tigăile, pentru că mintea lui se întunecase de diavolul desfrînării şi nu era cunoştinţă întru el. Şi a fost chinuit de necuratul duh multă vreme, părîndu-i-se că vasele cele înnegrite sînt sfintele fecioare. Şi cu totul i s-a înnegrit faţa; mîinile şi toate hainele întinîndu-se foarte mult. Apoi a ieşit afară la slujitorii cei ce-l aşteptau pe el, stînd cu lumînările. Iar aceia, văzîndu-l cu totul înnegrit şi înfricoşat ca un arap, sau mai bine zis ca un diavol, s-au spăimîntat şi, aruncînd lumînările au fugit de dînsul. Părîndu-i-se că este defăimat de dînşii, s-a mîniat asupra lor.

Apoi a început a se lumina de ziuă şi oriunde se ducea, în toate părţile fugeau de dînsul slugile, străjerii şi străinii, ca de o nălucă înfricoşată. Deci, s-a dus la palatul împărătesc, vrînd să se jeluiască împăratului de ostaşii care erau sub stăpînirea lui, că nu-l ascultă şi îşi bat joc de dînsul. Dar, după ce s-a apropiat de palat, toţi au rîs în hohote de el şi unii fugeau de dînsul, iar alţii îl împingeau, nelăsîndu-l şi dîndu-i brînci de la uşile palatului, că nu-l cunoştea nimeni, cum că este ighemonul Dulţie, ci li se părea că este un nebun. Nici el nu putea să se cunoască pe sine că este înnegrit, fiindu-i schimbaţi ochii de lucrarea diavolească; ci i se părea că este la faţă alb, iar la haine şi la mîini curat.

Şi, abia înţelegînd slugile că a înnebunit stăpînul lor, au alergat după dînsul şi, prinzîndu-l, l-au dus în casă, zicîndu-i: „Vezi-te singur în ce chip eşti”. Iar după ce a intrat în casă, femeia lui şi toţi cei din casă, slugile şi slujnicile au început a se tîngui pentru dînsul, ca pentru un îndrăcit, iar alţii se mîhneau pentru el, ca de un ieşit din minte; însă el nu înţelegea şi se mira pentru ce unii plîngeau pentru dînsul, iar alţii fugeau. Dar abia atunci i s-au deschis ochii lui necuraţi şi s-a văzut înnegrit, faţa sa în oglindă a văzut-o ca de arap şi s-a cunoscut pe sine că este batjocorit de diavolul.

Atunci s-a mîniat asupra sfintelor fecioare, socotind că acelea i-au făcut aceasta cu oarecare vrajă şi gîndea în ce chip să le pedepsească. Spălîndu-şi trupul şi hainele schimbîndu-şi, a şezut la judecată la vedere, înaintea poporului. Iar uneltele cele de muncire punîndu-le înainte şi pe sfintele fecioare aducîndu-le de faţă, a poruncit să le dezgolească, ca să vadă trupurile lor. Însă cînd au început slujitorii să dezbrace hainele de pe dînsele, nu puteau să le dezbrace nicidecum, pentru că prin lucrarea lui Dumnezeu, hainele lor atît de mult se lipiseră de sfintele lor trupuri, ca pielea de trup şi toţi se mirau de o minune ca aceea; deci, mult s-au ostenit slujitorii ca să le dezbrace şi nimic n-au sporit. Iar ighemonul, şezînd la judecată, deodată a dormit un somn greu, încît nici nu puteau a-l deştepta. Pentru că îl clătinau şi cu mare glas strigau spre dînsul, iar el dormea ca un mort. Şi, luîndu-l, l-au dus în casa lui. Iar după ce l-au dus în casă, îndată s-a deşteptat.

Auzind împăratul de cele ce s-au întîmplat ighemonului Dulţie îl batjocorea, iar pe sfintele fecioare le-a dat spre cercarea lui Sisinie comitul. Iar acela, mai întîi pe Sfînta Irina punînd-o înaintea sa, a întrebat-o: „Te vei supune poruncii împărăteşti?” Răspuns-a sfînta: „Nu mă voi supune, căci sînt creştină şi roabă a Atotputernicului Dumnezeu”. Şi a poruncit comitul să o ducă în temniţă. Apoi pe Agapia şi pe Hionia punîndu-le înaintea judecăţii sale a zis către dînsele: „Sora voastră cea mai tînără a fost amăgită şi învăţată de voi ca să defaime dumnezeieştile legi; pentru aceea i-am mutat pe urmă chinuirea ei ca, privind la voi, să se teamă şi să ne asculte. Dar şi voi, de voiţi să vă liberaţi de munci, aduceţi zeilor jertfă, precum aducem şi noi, supunîndu-ne împărăteştilor porunci”. Răspuns-a Sfînta Agapia: „Credinţa noastră este nebiruită!” Zis-a comitul către Sfînta Hionia: „Dar tu ce zici?” A răspuns Sfînta Hionia: „Credinţa noastră este neschimbată!” Zis-a comitul: „Sînt la voi cărţi creştineşti?” Grăit-au sfintele: „Sînt cărţi, dar sînt ascunse în mintea noastră, de unde nicidecum nu se pot lua de vrăjmaşii lui Hristos”. Zis-a comitul: „Cine v-a sfătuit să vă daţi de bunăvoie la o primejdie ca aceasta?” Fecioarele răspunseră: „Primejdia aceasta este vremelnică, dar folositoare; căci dintr-însa se naşte slava cea veşnică”. Comitul zise: „Împliniţi porunca împărătească şi jertfiţi zeilor”. Iar sfintele fecioare au răspuns: „Noi aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, iar diavolului nu vom jertfi niciodată. Deci nu nădăjdui, că nu ne vei întoarce de la Domnul nostru Iisus Hristos, ci fă cele poruncite ţie de împăratul tău cel pămîntesc, precum şi noi facem cele poruncite de Împăratul nostru cel ceresc”.

Atunci Sisinie comitul a dat un răspuns ca acesta asupra lor: „Agapia şi Hionia, care nu s-au supus prin îngrozirea de judecată să împlinească împărăteasca poruncă, poruncesc să se ardă”. Auzind aceasta, sfintele fecioare s-au umplut de bucurie şi au strigat cu mare glas: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi mărturisitoare numelui Tău celui Preasfînt, în mîinile Tale, Stăpîne, primeşte sufletele noastre”. Şi le-au aruncat în foc şi, rugîndu-se, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului lor, iar acel mare foc arzînd, nu numai că nu s-a atins de trupurile acelor sfinte fecioare, dar nici de hainele lor şi nici urmă nu era pe dînsele de arderea focului, spre arătarea necredincioşilor că nu au murit de arderea focului, ci cu rugăciune şi-au cerut de la Dumnezeu acel sfîrşit fericit. Iar trupurile lor, fiind nevătămate, le-au furat noaptea din foc slugile Sfintei Anastasia, vindecătoarea de răni şi le-au dus la stăpîna lor, în casa în care locuia. Iar Sfînta Anastasia, ungînd cu aromate acele trupuri muceniceşti, le-a pus cu cinste în mormîntul cel nou, bucurîndu-se cu duhul şi rugîndu-se Domnului, ca să o învrednicească şi pe ea a fi părtaşă darului acelora.

A doua zi, Sisinie comitul, şezînd la judecată, a adus pe Sfînta Irina şi a zis către dînsa: „Jertfeşte zeilor ca să nu pieri în foc ca şi surorile tale”. Sfînta răspunse: „Nu voi jertfi, ci mă sîrguiesc a fi părtaşă surorilor mele, ca să nu fiu străină de dînsele cînd voi sta înaintea feţei lui Dumnezeu!” Comitul zise: „Supu-ne-te, ca să nu cazi în mai mari munci decît surorile tale”. Sfînta răspunse: „Sînt gata pentru toate muncile, pentru că doresc să mor pentru adevăr; apoi prin moarte să dobîndesc viaţă şi prin foc trecînd, să ajung la odihnă şi la răcorire”. Comitul zise: „Voi porunci să te ducă în casa de desfrînare, ca acolo să fii batjocorită pînă vei muri”. Sfînta răspunse: „Trupul meu va pătimi de la desfrînaţi, mîncîndu-se ca de un cîine, sau de lup, sau de urs, sau de balaur muşcîndu-se şi mai cu voie îmi este să pătimesc prihănirea aceea a trupului, decît să-mi întinez sufletul cu închinarea la idoli; pentru că necurăţia care se face fără de voie şi pe care sufletul nu o voieşte nu se socoteşte păcat înaintea lui Dumnezeu. Oare s-au întinat sfinţii care au pătimit mai înainte pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cărora călăii le turnau în gură cu sila din sîngiuirile cele jertfite idolilor?”

Comitul zise: „Cu adevărat nu s-au întinat mîncînd din jertfele noastre?” Sfînta Irina răspunse: „Cu adevărat nu s-au întinat; încă s-au şi încununat. Căci, avînd mîinile legate şi gura deschizîndu-le cu sila, le-aţi turnat sîngele cel jertfit; că plăcerea ce se primeşte de voie are pedeapsa păcatului, iar ceea ce se dă de silă aduce cunună celui silit. Aşa şi mie, care mi-am dat trupul Hristosului meu, chiar orice fel de silire îmi veţi face în acest fel, nădăjduiesc că neprihănită voi fi înaintea Mirelui meu Cel fără de moarte; încă nădăjduiesc că voi lua şi cinste de la Dînsul, ca una ce pătimesc pentru Dînsul nevoie şi silă. Deci n-am nici o grijă de orice veţi voi să faceţi trupului meu ori la bătăi, ori la foc de îl veţi da, sînt gata a le pătimi pe toate pentru numele Dumnezeului meu, căci este puternic Dumnezeul meu să nu vă lase să-mi faceţi ceea ce aţi gîndit asupra mea”.

Atunci comitul a dat-o ostaşilor, ca s-o ducă în casa de desfrînare şi s-o batjocorească oricîţi vor voi, pînă ce va muri. Deci, fiind dusă sfînta de ostaşi, i-au ajuns alţi doi ostaşi al căror chip era minunat şi luminat, ca trimişi de la comitul şi au grăit către cei ce o duceau pe sfînta: „Ne-a trimis comitul să duceţi pe această fecioară la locul unde vă vom arăta”. Apoi i-au dus după cetate şi, suindu-i pe un deal foarte înalt, au zis ostaşilor: „Duce-ţi-vă şi ziceţi comitului Sisinie că am pus fecioara pe deal cum ne-a poruncit”. Deci, s-au dus ostaşii la comit, iar cei doi luminaţi s-au făcut nevăzuţi, căci fuseseră îngerii lui Dumnezeu. Şi stătea Sfînta Irina pe deal, lăudînd şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu, Cel ce a izbăvit-o de mîinile desfrînaţilor.

Aflînd de aceea, comitul s-a mîniat că nu i s-a îndeplinit porunca şi încălecînd pe cal a alergat la dealul acela. Şi vedea pe sfînta fecioară stînd pe deal, dar nu putea să se suie, pentru că i se arăta dealul acela îngrădit ca de un zid mare şi de nesuit. Deci, umblînd împrejurul dealului, se trudea cu mînie, că nu putea să ajungă la aceea ce o vedea; şi, ostenindu-se aşa de dimineaţă pînă seara, nimic n-a sporit. Dar unii din ostaşi care erau lîngă el au întins arcurile, au slobozit săgeţi către dînsa şi au rănit-o. Iar ea a strigat cu glas mare către comit: „Eu rîd de tine, ticălosule, căci ca la un bărbat tare ai ieşit cu oaste şi cu război către mine neputincioasa. Însă, iată, mă duc curată la Domnul meu Iisus Hristos, Care mă însoţeşte acum cu surorile mele!” Zicînd aceasta şi lui Dumnezeu dînd mulţumire s-a culcat pe pămînt şi şi-a dat duhul său Domnului. Aceasta a fost cu o zi mai înainte de Paşti, iar după ce a înnoptat, Sfînta Anastasia a trimis pe slugile sale şi au luat cinstitul trup al Sfintei Muceniţe Irina din deal şi, ungîndu-l cu miruri binemirositoare, l-au pus alături de trupurile surorilor ei.

Astfel s-a săvîrşit pătimirea Sfintelor trei muceniţe, surori şi fecioare Agapia, Hionia şi Irina şi îndată sfintele muceniţe fecioare au stat înaintea Scaunului Prea Sfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al Unuia Dumnezeu, Căruia se cade slava în veci. Amin.

15
apr.
09

Pomenirea Sfinţilor Apostoli Aristarh, Pud şi Trofim, din cei şaptezeci (15 aprilie)

Sfîntul Apostol Aristarh, pe care îl pomenesc Faptele Apostolilor şi epistolele Sfîntului Pavel către Coloseni şi către Filimon, a fost episcop în Apamia Siriei. Sfîntul Pud, de asemenea este pomenit de Sfîntul Apostol Pavel în epistola a doua către Timotei, unde zice: „Închină-se ţie şi Pud”. El a fost bărbat drept şi credincios între boierii Romei, primind în casa sa pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi adunarea celorlalţi credincioşi. Acea casă s-a prefăcut după aceasta în biserică şi se numea „păstorească”, în care se zice că şi Sfîntul Petru lucra cele sfinte.

Pe Sfîntul Trofim la fel îl pomenesc Faptele Apostolilor, cum şi Sfîntul Pavel spune în aceeaşi scrisoare către Timotei, zicînd: „Pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet”. Sfîntul Trofim împreună cu Pud şi cu Aristarh au urmat în toate prigonirile Sfîntului Pavel; iar la sfîrşit, adică la tăierea lui Pavel de către Nero în Roma, au fost tăiaţi şi aceşti trei Apostoli ai Domnului, Aristarh, Pud şi Trofim, împreună cu Sfîntul Pavel.

14
apr.
09

Pomenirea Sfintei Muceniţe Tomaida (14 aprilie)

Această Sfîntă Muceniţă Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinţi dreptcredincioşi şi a fost crescută de dînşii în învăţătură şi în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vîrsta de 15 ani, părinţii ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tînăr creştin. Şi vieţuia Tomaida cea tînără în casa bărbatului ei cu cinste, avînd laudă pentru întreaga înţelepciune, blîndeţe, bunătate şi pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeaşi casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gîndea cu vicleşug asupra nurorii sale, ispitit de frumuseţea ei şi aprinzîndu-se cu poftă trupească spre dînsa, căuta timp ca să facă cu dînsa păcat, dar nu afla, decît numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări şi adeseori o săruta. Dar tînăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înşelătoare şi gîndul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta şi se ruşina de el ca de un tată.

Bărbatul ei era vînător de peşte şi într-o noapte, venind alţi vînători, l-au luat să vîneze peşte; iar după plecarea tînărului din casă, s-a sculat tatăl lui şi a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimîntîndu-se, ca de o răutate neaşteptată, a început a se împotrivi bătrînului celui fără de ruşine şi-i zicea: „Ce faci tată? Fă-ţi semnul Crucii pe faţa ta şi te du, că diavolesc este lucrul acesta”.

Dar bătrînul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de ruşine, dar ea fiind înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugîndu-l şi sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege şi necurată poftă ca aceea. Ci pe cît ea se apăra, pe atît o silea mai tare, arzînd ca o văpaie de păcatul poftirii spre dînsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spînzurată şi bătrînul ajungînd cu mîna la sabia aceea şi scoţînd-o din teacă, a început a o înfricoşa, zicîndu-i: „De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îţi voi tăia capul”. Iar tînăra i-a răspuns: „Chiar şi bucăţi de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege”. Atunci bătrînul, umplîndu-se de mare mînie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, şi a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decît să mînie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea şi să-şi întineze trupul şi patul bărbatului său. Iar pe ucigaşul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit şi cu ochii şi, aruncînd sabia, căuta uşile, vrînd să iasă afară din casă şi să fugă fără de ştire; dar neputînd să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereţii şi căutînd uşile, însă neaflîdu-le a rămas acolo.

Apoi venind alţi vînători şi bătînd în uşă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: „Fiul meu s-a dus la vînarea peştelui, arătaţi-mi uşile casei mele, deoarece nu pot să le aflu”. Aceia, deschizînd, au intrat şi au găsit pe bătrîn avînd mîinile şi hainele pline de sînge şi pipăind pereţii; iar pe femeia cea moartă zăcînd la pămînt, tăiată în două şi tăvălindu-se în sîngele său. Aceasta văzînd-o s-au înspăimîntat şi întrebau ce este aceasta şi cine a făcut uciderea. Iar bătrînul şi-a mărturisit păcatul său şi-i ruga să-l ducă la divan şi să-l dea judecăţii celei după lege, ca să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Deci, întorcîndu-se bărbatul de la vînarea peştelui şi văzînd ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale şi ruşine. El se tînguia pentru soţia sa cea atît de înţeleaptă şi se ruşina de tatăl său cel atît de fărădelege; căci netemîndu-se nici de Dumnezeu, nici de cărunteţile sale ruşinîndu-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrîn judecăţii, de şi-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulţime de popor din cetatea Alexandriei, mirîndu-se de un lucru nemaipomenit şi înfricoşat ca acesta şi fericind întreaga înţelepciune a ei cu laude.

S-a întîmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: „Fiule, să mergem să vedem moaştele sfintei celei tinere”. Şi, ducîndu-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea şi au întîmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste şi cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicîndu-le: „Duceţi-vă şi aduceţi aici cinstitele ei moaşte, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinţii părinţi”. Dar unii din fraţi au început a cîrti nevrînd ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinţii părinţi. Iar cuviosul le-a răspuns: „Acea tînără pe care nu voiţi să o aduceţi aici, îmi este maică şi mie şi vouă, deoarece pentru întreaga ei înţelepciune a murit”. Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfîntului Părinte Daniil, s-au dus şi au luat acel trup şi l-au îngropat cu cinste în gropniţa mănăstirii cu sfinţii părinţi.

După aceasta, sărutînd cuviosul pe toţi părinţii, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Şi s-a întîmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrînării şi, mergînd la Cuviosul Daniil şi-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: „Mergi la Mănăstirea Octodecatului şi întrînd în gropniţa sfinţilor părinţi, roagă-te, zicînd: „Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida, ajută-mă şi mă izbăveşte de păcatul desfrînării!” Apoi nădăjduieşte spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească”.

Iar fratele, luînd porunca părintelui, s-a dus acolo şi a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Şi întorcîndu-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicînd: „Cu rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida şi cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrînării”. Şi l-a întrebat stareţul cum s-a liberat, iar fratele a zis: „Numai două-sprezece rugăciuni am făcut şi din candela ce era la mormîntul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn şi am pus capul pe mormîntul ei, unde am adormit. Şi, iată, mi s-a arătat o tînără luminoasă, adică Sfînta Muceniţă Tomaida şi mi-a zis: „Părinte, părinte, primeşte binecuvîntarea aceasta şi mergi cu pace la chilia ta”. Iar eu, luînd binecuvîntare, m-am deşteptat din somn şi m-am simţit desăvîrşit liber de patimile trupeşti. Însă nu ştiu ce era binecuvîntarea aceea care mi-a dat-o în somn sfînta, decît numai am cunoscut liberare de patimi”.

Şi a zis Cuviosul Daniil: „O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toţi cei ce se nevoiesc pentru întreaga înţelepciune”. Deci a petrecut după aceea fratele acela neavînd nici o supărare trupească şi slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea şi pe Sfînta Muceniţă Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Şi făceau aceasta şi alţii, cîţi se tulburau de nişte patimi ca acelea. Căci alergau la mormîntul sfintei şi cîştigau uşurare şi liberare de războaiele trupeşti cu sfintele ei rugăciuni. Şi aşa slăveau prin Sfînta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

***

În patericul Romanilor, în 14 Aprilie, se vorbeşte de această sfîntă astfel: În Alexandria, Sfînta fecioară Muceniţă Tomaida, deşi a avut bărbat, însă la rînduiala mucenicilor se socoteşte fără de nici o îndoială, nu atît pentru aceea că era foarte tînără şi demult şi-a adus fecioria în însoţire cu curăţenia, cît pentru aceasta, că pentru curăţenie a pătimit şi vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate. Iar Mineiul cel mare o numeşte pe ea cuvioasă muceniţă, dar acel titlu de cuvioasă muceniţă, se cuvine numai la monahiile care pătimesc pentru Hristos. Cu toate că Sfînta Tomaida nu era monahie cu rînduiala, însă a arătat monahicească faptă bună, pentru întreaga înţelepciune, pătimind pînă la sînge. Drept aceea şi în gropniţa monahicească între cuvioşii părinţi, fericitul Părinte Daniil Schiteanul nu s-a îndoit a o pune pe ea. Deci, cu vrednicie s-a cinstit cu titlul de cuvioasă muceniţă în Minei.

14
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Martin Mărturisitorul, Papă al Romei (14 aprilie)

După sfîrşitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărăţea peste greci, Consta, fiul lui Constantin şi nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împăraţii greceşti stăpîneau şi Roma cea veche, iar rudele stăpîneau părţile Apusului şi se înmulţea atunci la Răsărit eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieşise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întăreşte a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sînt două firi, precum şi două voinţe şi lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărţite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.

Şi a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei şi Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta şi împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de acelaşi eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliţilor, numind-o „tipos” şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulţi din cei dreptcredincioşi, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărăteşti, suferind prigoniri, bătăi, chinuri şi morţi. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viaţa lui pe larg. La preasfinţitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească şi cu credinţa cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credinţă şi să se întărească soborniceşte. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credinţă, zicînd: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învăţătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica şi apostolica învăţătură şi de la aşezămintele Sfinţilor Părinţi, măcar de voi pătimi şi moartea”. Şi a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbaţi cinstiţi din rînduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga şi-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grîului credinţei dreptcredincioase; şi să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar şi pe trimişii lui i-a surghiunit cu necinste şi cu bătăi în ţări îndepărtate.

Atunci preasfinţitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemînd pe episcopii Apusului, în număr de 105; şi punîndu-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros şi a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; şi a scris către toţi credincioşii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credinţă, arătîndu-le ereticeasca vătămare şi poruncindu-le să se ferească cu străşnicie de ea.

Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mînie şi de mare tulburare, încît a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfîntul Martin Papă. Iar cînd a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; şi văzînd mulţimea episcopilor şi a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească şi mirenească rînduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învăţat pe unul din ostaşi, să-l ucidă în biserică. Şi intrînd acel ostaş în biserică, avînd ascunsă pe sub haine o sabie ascuţită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, n-a lăsat pe ucigaş să-şi ridice mîna de călău asupra credinciosului său rob.

Văzînd Olimpie că Domnul păzeşte pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin şi s-a dus în Silicia împotriva saracinilor şi a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncînd asupra lui nişte pricini mincinoase, zicînd că s-ar fi înţeles cu saracinii, îndemnîndu-i asupra împărăţiei greceşti şi că voieşte să se scoale cu război împotriva împăratului, ca şi cum n-ar fi păzit credinţa cea dată de la părinţi şi că ar fi hulit şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.

Ajungînd trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicînd: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înţelegere, numai că am trimis milostenie fraţilor celor dreptcredincioşi, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinsteşte cineva, nu o mărturiseşte şi nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum şi în cel viitor. Şi sfînta credinţă cea dată de la Sfinţii Apostoli şi de la purtătorii de Dumnezeu părinţi, nu noi, ci cei ce înţeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.

Dar trimisul împăratului, neascultînd îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrşit şi aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, cu putere ostăşească a prins pe papa, l-a dus la liman şi punîndu-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Şi la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ţinut sfîntul un an întreg, chinuindu-se cu foamea şi cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuinţă. Iar cînd i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei ţări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte şi o luau cu sila, de la cei ce aduceau şi, ocărîndu-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească şi să-i fie milă de dînsul, acela este vrăjmaş patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu şi răsturnător a toată împărăţia grecească”. Şi străjerii aceia făceau mult necaz sfîntului, batjocorindu-l şi ocărîndu-l. Şi slăbea sfîntul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile şi neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea şi cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulţumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanţ.

Ajungînd corabia în Bizanţ pe o vreme senină şi sosind de dimineaţă la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfîntul, care era foarte bolnav, diferiţi oameni fără de omenie, trimişi anume de la palatele împărăteşti şi de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele şi cu defăimări pe cel atît de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfîntul de dimineaţa pînă seara. Apoi, apunînd soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulţi ostaşi şi, luînd pe sfîntul din corabie, l-au pus pe o pîrghie, neputînd nicidecum să meargă de boală, şi l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă şi strîmtă şi îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu ştie de dînsul nimeni din cetate că este acolo. Şi a petrecut sfîntul în acea închisoare nouăzeci şi trei de zile, neputînd către nimeni să vorbească.

După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului şi adunîndu-se acolo senatorii, pe cînd îl duceau pe pîrghie la dînşii, un oarecare senator mai mare a strigat la dînsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mînie ca şi bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputînd să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfîntul şi a stat în mijloc, sprijinindu-se de alţii. Mai erau acolo şi mulţi martori mincinoşi, pregătiţi anume pentru aceea şi mai înainte învăţaţi, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus şi alte feluri de pricini nedrepte şi mincinoase şi mărturiseau, jurîndu-se pe Sfînta Evanghelie. Şi fiindcă Fericitul Martin nu ştia să vorbească greceşte, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta şi nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărîndu-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfîntul Papa a grăit către dînşii: „Ştie Domnul că îmi veţi face mare bine, dacă mă veţi ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.

După aceasta sfîntul a fost dus la un loc oarecare înalt, de privelişte, unde tot poporul obişnuia a se aduna, şi acolo, neputînd să stea, îl ţineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dînsul pe ascuns din oarecare case înalte. Şi mergînd Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfîntul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lăsat pe tine!” Zicînd aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin şi striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!” Iar cei ce ştiau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu faţa mîhnită şi cu ochii plini de lacrimi ieşeau de la acea privelişte.

După aceea a zis Sachelarie către mai marele curţii: „Ia-l pe acesta şi să-l zdrobeşti, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Şi îndată, luînd pe sfîntul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus pînă jos şi i-au pus fiare grele pe grumaz şi pe tot trupul şi de acolo îl duceau prin cetate la divan şi o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau şi clătinînd capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învăţătura credinţei lui?” Iar alţii plîngeau şi se tînguiau, văzînd o necinstire ca aceea şi chinuire făcută pentru nevinovăţie, unui atît de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele şi de mîinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdînd ruşine şi durere.

Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniţă, între făcătorii de rele şi între tîlhari, tîrîndu-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfîntul căzînd şi lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul pînă la vărsare de sînge. După cîteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniţă, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri şi de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniţei milostivindu-se de sfîntul, a mers în taină în temniţă la sfîntul legat. Luîndu-l de acolo, i-a bandajat rănile şi l-a pus pe patul său şi l-a îmbrăcat cu haine şi a zăcut sfîntul pînă seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară tîrziu, Grigorie, mai marele famenilor împărăteşti, a trimis pe vătaful casei sale, cu puţine mîncări la Sfîntul Martin, zicîndu-i: „Nu slăbi de tristeţe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”

Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvînt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credinţă; şi îndată a luat de pe dînsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte şi i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinînd şi întorcîndu-se spre perete, a zis: „Vai mie şi aceasta s-a adăugat la osîndirea mea!” Şi l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăieşti astfel?” Patriarhul a răspuns: „Au doar puţină tiranie este aceasta stăpîne, ca să pătimească papa unele ca acestea?” Şi cu jurămînt sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.

După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alţi bărbaţi vestiţi, în temniţa lui Diomid, la Sfîntul Martin. Aceia intrînd, i-au zis: „Stăpînul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai şi la cîtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decît numai tu singur”. Iar preasfinţitul papă, nerăspunzîndu-le nimic, ci ridicîndu-şi spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă şi mulţumită Împăratului Celui fără de moarte!” Şi întrebau pe Sfîntul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma şi a făcut lepădarea de credinţa a monoteliţilor şi dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfîntul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunţit; că, mergînd de bună voie la Roma, a dat pe hîrtie lepădarea sa de nedreapta credinţă, deşi după aceea s-a întors iarăşi la cea dintîi rea credinţă a monoteliţilor; şi că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop şi îndestulat cu toate cele de trebuinţă. Iar la sfîrşit, sfîntul a spus şi aceasta către ei: „Iată în mîinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărîma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu cei rău credincioşi, cît timp vor sta în credinţa cea rea. Încercaţi cu lucrul şi veţi vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.

Acestea auzindu-le trimişii, s-au întors la împărat, minunîndu-se de astfel de mărime de suflet şi de neînfricata inimă a sfîntului, care nu se înfricoşa de chinuri şi de moarte. Şi petrecînd sfîntul în temniţa lui Diomid optzeci şi cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfîntul, zicînd: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfîntul îl întreba, unde va fi trimis şi în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsaţi-mă să fiu aici pînă în ceasul acela, în care voiţi să mă trimiteţi unde voiţi”. Şi s-a dus notarul. Apoi apunînd soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legaţi: „Apropiaţi-vă, fraţilor, şi să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfîntul cu faţa veselă le-a zis: „Nu plîngeţi, ci mai bine bucuraţi-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credinţă!”

După aceea iarăşi a mers notarul cel sus-pomenit şi luînd pe sfîntul, l-a dus; şi toţi cei ce erau în temniţă, se tînguiau fără de mîngîiere pentru despărţirea lui de ei. Sfîntul a fost pus în corabie şi trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strîmtorarea şi cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfîntul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormîntul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

13
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Artemon (13 aprilie)

În timpul împărăţiei lui Diocleţian a fost mare prigoană împotriva creştinilor; de vreme ce au fost trimişi muncitori prin toate cetăţile şi ţările stăpînirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor şi să silească pe creştini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască şi să-i ucidă. Deci, a mers în părţile Capadochiei un comit cu numele Patrichie, care săvîrşea porunca împăratului.

Dar mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflînd că se apropia comitul, a luat pe Sfîntul Artemon presbiterul şi pe oarecare din creştini şi s-a dus noaptea în capiştea Artemidei şi au sfărmat pe toţi idolii ce au fost acolo şi i-au ars cu foc. Apoi întorcîndu-se la biserica creştină, care era la cinci stadii de cetate, îşi săvîrşeau obişnuitele rugăciuni şi-i întărea pe credincioşi, zicîndu-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrînd să ucidă pe creştini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele şi nici un fel de moarte oricît de cumplită”.

Iar după ce a intrat în cetate comitul Patrichie, a adus mai întîi o jertfă în capiştea lui Apolon şi a făcut în acea zi cercetare. Apoi îngrozirile împărăteşti le-a pus înainte şi s-au îndeletnicit cinci zile în cercetări şi în vînătoare. După aceea a intrat în capiştea Artemidei, vrînd să săvîrşească necurata jertfă şi negăsind pe idoli, întreba unde sînt. Iar oarecare din elini i-au spus că episcopul Sisinie cu preotul său Artemon şi cu alţi creştini au sfărîmat pe Artemida şi pe ceilalţi idoli ce au fost acolo.

Deci, întrebînd comitul unde este episcopul şi creştinii, i-a răspuns că s-au adunat în biserica lor. Atunci comitul îndată încălecînd pe cal, s-a dus cu ostaşi înarmaţi spre biserica creştină, ca să verse sîngele celor credincioşi, iar pe Sisinie şi pe Artemon să-i taie bucăţi. După ce s-a apropiat el de biserică, cînd era ca de o stadie, deodată l-a cuprins nişte friguri mari, încît a căzut şi foc peste măsură l-a cuprins, încît pe năsălie l-au dus la o casă ce se afla acolo.

După ce a înnoptat, ostaşii au stat cu lumînări pe lîngă comi-tul cel bolnav, aşteptîndu-i moartea, iar comitul a zis către casnicii săi: „Creştinii m-au blestemat şi Dumnezeul lor mă munceşte”. Zis-au lui casnicii: „Puternicii zei şi luminata zeiţă Artemida, te vor face pe tine sănătos”. Bolind el greu şi simţind că moare, a zis către ostaşi: „Duceţi-vă în biserica creştină şi spuneţi episcopului Sisinie, că aşa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Deci, roagă-te către dînsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea şi-ţi voi face chipul tău din aur şi în mijlocul cetăţii îl voi pune”.

Ducîndu-se ostaşii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Şi iarăşi a trimis comitul, zicînd: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!” Deci, episcopul a făcut pentru dînsul rugăciune şi îndată comitul s-a sculat sănătos, neavînd nicidecum boală trupească. După cîteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii şi a întîmpinat pe Sfîntul Artemon venind de la vînat. Pentru că, cu cuvîntul lui Hristos, vîna fiare sălbatice şi îl urmau doi cerbi şi şase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi şi într-însa voia să aibă şi fiare sălbatice.

Deci, poruncind comitul să stea, a întrebat pe robul lui Dumnezeu Artemon, cum a vînat fiarele acelea. Iar el a răspuns: „Cu cuvîntul Hristosului meu am vînat acestea!” Şi i-a zis comitul: „Bătrînule, mi se pare că eşti creştin”. Sfîntul a răspuns: „Din tinereţe sînt creştin”. Atunci legîndu-l cu două lanţuri, l-a dat pe el la doi ostaşi, poruncind să-l ducă pe Artemon după dînsul, în cetatea Cezareei. Iar sfîntul, fiind legat şi întorcîndu-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeţi la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus şi au stat lîngă uşile ogrăzii bisericii şi episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?” Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luînd glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit şi l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”.

Episcopul s-a spăimîntat de grăirea cerbului şi suspinînd greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie şi i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunînd, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit şi l-a dus în Cezareea legat. Şi m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului şi jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia cîteva prescuri şi du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sînt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luînd prescurile şi o slugă, rugîndu-se, s-a dus.

Sosind în Cezareea, a aflat pe Sfîntul Artemon şezînd în temniţă şi închinîndu-se lui, a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel de sus şi păstor al oilor cuvîntătoare, cum ne-ai lăsat şi ai căzut în mîinile tiranului, căci noi n-am ştiut? Ci una din fiarele sălbatice a vestit episcopului despre tine, vorbind omeneşte; de aceea m-a trimis episcopul aici, să văd dacă sînt adevărate cele grăite, pentru că greu se mîhneşte pentru tine”. Sfîntul Artemon a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vesteşte stăpînului meu, sfîntului episcop, că sînt prins la cazne pentru Hristos şi şed în temniţă. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urît de Hristos şi să mă învrednicesc a fi părtaş cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi şi-au dat sărutare unul altuia şi s-au despărţit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanţuri.

Venind diaconul la episcop şi spunîndu-i cuvintele lui Artemon, episcopul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei şi pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăveşte şi pe robul tău Artemon de vrăjmaşul Patrichie şi fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia şi îl numără în ceata sfinţilor mucenici”.

Într-una din zile comitul Patrichie, făcînd cercetare în cetatea Cezareei, a poruncit să aducă înaintea sa pe Sfîntul Artemon, presbiterul Laodichiei şi a zis către dînsul: „Bătrînule, spune-ne cum te numeşti!” El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu eşti cel care ai sfărîmat chipul cel cioplit al marii zeiţe?” Sfîntul răspunse: „Eu sînt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrînule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruţat chipul acela şi cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blîndă te-a lăsat să trăieşti încă”. Sfîntul Artemon răspunse: „Şi pe tine te voi asupri, rugîndu-mă Dumnezeului meu, şi-ţi voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort şi mut cum n-aş fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numeşti Artemon, socoteam că eşti rob al zeiţei Artemida şi mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăieşti, pentru că eşti de un nume cu dînsa”. Sfîntul răspunse: „Preanecuratule păgîn, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voieşti să auzi de numele meu, înţelege că eu, fiind încă în pîntecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinsteşte-ţi bătrîneţile, cruţă-ţi cărunteţile şi jertfeşte marelui Asclipios, zeul acestei cetăţi”. Sfîntul răspunse: „Şaisprezece ani am fost citeţ, citind cărţile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci şi opt de ani am fost diacon, citind Sfînta Evanghelie şi treizeci şi trei de ani am împlinit în preoţie, învăţînd pe oameni şi povăţuindu-i la calea mîntuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi porunceşti să fiu asemenea ţie şi să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimţitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău şi să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă şi putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămîie cu rugăminte înaintea capiştei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau nişte balauri petrecători în capiştea lui Asclipios şi slujitorii le aduceau mîncăruri dulci odată pe an”. Sfîntul zise: „Să mergem în capiştea lui Asclipios şi dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămîie!”

Mergînd comitul şi poporul cu sfîntul, apropiindu-se de capiştea aceea, balaurii şi mai ales necuratele duhuri dintr-înşii, nesuferind venirea mucenicului şi puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau şuierături înfricoşate în capişte şi tulburare, încît se clătina ca un copac de vînt, şi văzînd aceea popoarele şi comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfînt: „Vezi cît de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dînsul fără tămîie?” Sfîntul zise: „Porunceşte jertfitorului tău să-mi deschidă capiştea, căci eu voi intra”. Şi a poruncit comitul să deschidă capiştea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpînirii tale, nu pot deschide fără tămîie şi fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luînd slujitorul tămîia, a adus-o după obiceiul său şi a deschis uşa cea încuiată, apoi a fugit îndată.

Atunci comitul, stînd departe, a zis către sfînt: „Bătrînule, dacă poţi să intri, intră”. Iar sfîntul, apropiindu-se de uşă şi făcînd semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală şi balaurii stăteau nemişcaţi. Sfîntul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicînd: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon şi ai ucis balaurul, tu şi acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceştia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfînt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze şi a ieşit cu dînşii afară. Iar poporul şi comitul, văzînd cum ieşiseră balaurii din capiştea lui Asclipios, s-au spăimîntat şi au început să fugă.

Sfîntul a strigat în urma lor: „De ce fugiţi? Nu vă temeţi! Staţi şi vedeţi cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceştia vor muri înaintea ochilor voştri!” Şi suflînd asupra lor, îndată i-a lăsat morţi, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviţi ca de un tunet. Atunci Sfîntul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiţi de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?” Iar comitul şi tot poporul s-au înspăimîntat, văzînd pe balauri ucişi fără fier, între care era unul foarte mare, avînd cinci coţi grosime, iar în lungime douăzeci şi cinci de coţi.

Văzînd aceasta Vitalie slujitorul, şi-a ridicat glasul şi a zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe aceşti balauri” Şi, căzînd la picioarele sfîntului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ţie, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvîrşit, oaie a turmei tale. Pentru că pînă acum am fost în înşelăciune, uitîndu-mă la idoli şi la aceşti balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!” Iar păgînul comit, avînd ochii sufleteşti orbiţi, deşi vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii.

Nesuferind ruşinea şi umplîndu-se de mînie pentru a sa ruşinare şi pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăşi să piardă pe sfîntul mucenic şi să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăţi. Şi a zis cu mînie către sfîntul: „Aşa mă jur pe zeiţa cea mare Artemida şi pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăţi te voi sfărîma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos şi cu ajutorul Sfîntului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voştri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?” Zis-a sfîntul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăţi şi moştenitorule al iadului, ai auzit şi încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplîndu-se de mînie, a ars o tigaie unde a pus pe sfîntul mucenic, încă şi ţepi de fier a ars şi a poruncit ca să-l împungă şi cu alte fiare ascuţite să-i taie mădularele trupului. Şi zicea către dînsul: „Vezi, nesupusule bătrîn, cum piere trupul tău în munci?” Iar pătimitorul, căutînd la cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să rîdă de mine robul Tău; căci ştii, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare pînă în sfîrşit, să se ruşineze vrăjmaşul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău şi ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt minunate sub cer. Tu eşti Domn al tuturor şi nu este cel ce poate să se împotrivească Ţie. Deci cu mila Ta mîntuieşte-mă, Doamne. Tu ai sfinţit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate şi junghiat fără vină. Tu ai îndreptat şi la înălţime ai rînduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe şi ai înălţat pentru binecuvîntare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulţit neamul lui Iacov prin naşterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot şi ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupeşti, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmaşilor şi toţi cei îndreptaţi prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum şi eu, robul Tău, mă rog Ţie, Doamne, miluieşte-mă pe mine cu mila Ta şi ajută-mă cu puterea Ta”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea şi trecînd prin mijlocul poporului în acea privelişte, a căzut înaintea sfîntului mucenic Artemon şi-i lingea picioarele cele sfinţite. Apoi, stînd înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea şi înfruntarea păgînilor, iarăşi luînd glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaşte că nimic nu este care să fie cu neputinţă la Dumnezeu şi puternic este şi celor necuvîn-tătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieştii Sale puteri. Deci să ştii că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cereşti vei fi răpit şi vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit şi ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat şi pe omul cel drept, fără omenie îl munceşti”.

Iar necuratul comit, fiind dat în vileag şi mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mîniat foarte şi a poruncit ostaşilor să ucidă cerbul acela. Şi unul din ostaşi, luînd o suliţă, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar suliţa a lovit pe stolnicul comitului şi l-a străpuns, iar cel însuliţat, îndată în acel loc şi-a dat sufletul. Acest lucru văzîndul comitul, i-a fost jale de stolnicul său şi, sculîndu-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniţă.

A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală şi s-o fiarbă, vrînd ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Şi făcîndu-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrînd cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal şi s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorît din cer doi îngeri ca doi vulturi şi, apucînd de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare şi s-a topit, încît nici oasele nu i-au mai rămas.

Atunci ostaşii şi tot poporul, văzînd aceasta, s-au înspăimîntat şi au fugit, iar sfîntul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, şi stînd, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat şi a izvorît din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc şi alţi mulţi, au fost învăţaţi şi s-au botezat de sfîntul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicînd către mucenic: „Ieşi din cetatea aceasta şi vino în Asia, în locul ce se numeşte Vuli, care este lîngă mare. Acolo vei afla pe Alexandru şi pe Pironia, maica aceluia, şi vei curăţi împreună cu dînşii pe mulţi de diavoli şi de felurite boli şi mulţi luminîndu-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”.

A doua zi, s-au adunat la Sfîntul Artemon toţi cei nou-luminaţi prin botez. Iar el, luînd pîinea dumnezeieştilor Taine, a frînt-o în bucăţi şi amestecînd-o în paharul sfînt, le-a dat, zicînd: „Această pîine este Trupul lui Hristos şi acest vin este Sîngele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziţi-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărţiţi de dragostea lui Hristos, ci staţi neclintiţi în credinţă; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”.

Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfîntul Mucenic Artemon, că mulţi au fost botezaţi de el şi că învaţă pe popor cuvîntul adevărului, a mers la dînsul cu credincioşii care erau cu el şi sărutînd pe sfînt şi făcînd rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfîntul Mucenic Artemon şi după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezaţi, pe unii i-a sfinţit preoţi, pe alţii diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a şi încredinţat părţile Palestinei. Iar Sfîntul Mucenic Artemon, sărutînd pe episcop şi pe popor, a ieşit spre partea Asiei hotărîtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulţi i-a luminat şi i-a adus la Dumnezeu.

După aceea prinzîndu-l cei necredincioşi, i-au tăiat capul şi astfel s-a dus la veşnicele locaşuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

12
apr.
09

Predica la Duminica Floriilor

Predica la Duminica Floriilor

Predica la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim

Despre implinirea proorociilor pentru Hristos
si despre orbirea spirituala

Si Iisus, gasind un asin tinar, a sezut pe el,
precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului!
Iata Imparatul tau vine, sezind pe minzul asinei (Ioan 12, 14-15)

Iubiti credinciosi,

Daca citim in Sfinta si dumnezeiasca Scriptura a Vechiului si Noului Testament aflam ca toate proorociile care au fost spuse despre Mintuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au implinit cu mare uimire la vremea lor. Asa vedem ca sfintii prooroci, prin descoperire de la Sfintul Duh, au aratat cu mii de ani inainte ca Mintuitorul nostru Iisus Hristos Se va naste dupa trup din saminta femeii (Facere 3, 15); ca Se va naste din saminta lui Avraam (Facere 22, 17-18); ca va fi din neamul lui David dupa trup (Isaia 9, 6).

La fel si pentru ziua acestui mare si prealuminat praznic al Intrarii Domnului in Ierusalim, vedem implinindu-se proorocia Sfintului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te fiica Ierusalimului, ca iata Imparatul tau vine la tine, drept si biruitor, smerit si calare pe minzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, fratii mei, ce simbolizeaza minzul asinei despre care a proorocit Zaharia atit de aratat, iar Domnul sezind pe el a implinit proorocia? Minzul asinei, ca orice minz, este salbatic si anevoie de imblinzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit intre cele ce se aduceau lui Dumnezeu dupa lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pamintului pentru necredinta lor si salbatice si cu anevoie de imblinzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Sederea lui Iisus Hristos pe minzul asinei insemna suspinarea neamurilor catre El; si vezi ca Apostolii au adus la Iisus minzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, si aruncindu-si hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele asternute pe jos erau semne si inchipuiri aratate cum ca Apostolii, intinzind propovaduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus si le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeiesti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cind S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca I le-au facut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania impreuna cu cei din Ierusalim, auzind ca Mintuitorul a facut acea mare si preaslavita minune, a invierii lui Lazar, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazare, vino afara!, a iesit inaintea Domnului cu mare evlavie si mirare si L-a intimpinat cu stilpari si cu ramuri. Dar oare tot cu aceasta e-vlavie si credinta l-au primit pe Mintuitorul arhiereii, fariseii si carturarii? Nu. Acestia erau plini de zavistie si de ura impotriva Mintuitorului si, auzind despre preaslavita minune cu invierea lui Lazar, nu numai ca nu au crezut, ci s-au si grabit sa ia toate masurile pentru a ucide pe Iisus. Caci adunind sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru ca Omul acesta face multe minuni? Daca-L lasam asa toti vor crede in El si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeti, fratii mei, cita orbire si rautate era in mintea si inima carturarilor, arhiereilor si a fariseilor impotriva lui Iisus? Cita deosebire era intre popor si intre conducatorii lor sufletesti! Poporul cu atita evlavie si cinste il primea pe Mintuitorul. Inca si multi din iudeii, care venisera la Maria si care vazusera ce a facut Iisus, au crezut in El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii si fariseii, orbiti de ura, de rautate si necredinta, nu numai ca nu au crezut in El, ci in graba pregateau si planul de a-L omori. Cita dreptate avea Mintuitorul cind ii mustra pe acesti carturari si farisei si le zicea: Nebuni si orbi! (Matei 23, 17). Cita orbire sufleteasca si cita ura si zavistie era in mintea si in inima acestor conducatori spirituali ai poporului lui Israel! In loc sa creada in preaslavita minune a invierii lui Lazar si sa-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru ca Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie si ura! Despre aceasta orbire si impietrire a fariseilor, a arhiereilor si carturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicind: Ca s-a invirtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda, si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca si sa-l vindece (Isaia 6, 10).

Iubiti credinciosi,

Cauzele impietririi si orbirii sufletesti a arhiereilor si fariseilor erau ura si zavistia, pe care le aveau impotriva Mintuitorului. De aceea cautau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit sa vorbim cite ceva despre blestemata pricina a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfintilor Parinti.

Ascultati ce zice Sfintul Vasile cel Mare despre zavistie: „Bun este Dumnezeu si de bine datator celor vrednici. Rau este numai diavolul si izvoditor a tot felul de rautati si precum la cel bun lipseste zavistia, asa la diavol exista zavistia. Sa ne pazim, fratilor, de patima zavistiei ca sa nu ne facem partasi lucrurilor diavolului si potrivnicului si sa ne aflam osinditi intru aceeasi osinda cu el. Ca daca cel ce se mindreste, cade in osinda diavolului, cum zavistnicul va scapa de munca cea gatita diavolului? Ca nici o patima mai pierzatoare decit zavistia nu ramine in inimile oamenilor, care preaputin mihneste pe cei de afara, dar este cea intii si mai aproape rautate la cel ce o are.

Caci precum rugina roade in fier, asa zavistia maninca in sufletul celui ce o are. Precum viperele maninca pintecele celor ce le poarta ca sa se nasca, asa si zavistia are putere a minca sufletul celui ce o are. Pentru ca zavistia este mihnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodata scirbele si intristarile nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit tarina aproapelui sau, este indestulata casa lui cu toate cele necesare vietii. Bucurii de la barbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sint hrana bolii si sporesc suferintele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeste de omul gol care de toti se raneste. Este cineva viteaz? Este sanatos? Acestea ranesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la fata. Alta rana a zavistnicului. Cutare intrece mult darurile sufletesti si pentru intelepciunea si puterea cuvintelor este vazut si rivnit. Altul este bogat, da multe daruri celor saraci si se lauda de cei ce dobindesc de la el faceri de bine.

Acestea toate sint batai si rani care patrund in inima celui zavistnic. Si ce este mai rau la patima aceasta este ca nici a o spune nu poate. Ci cauta cu privirea in jos si este posomorit si se tulbura, cirteste, si se pagubeste de raul acesta si amintindu-i-se de patima sa, se rusineaza sa-si arate necazul, ca este zavistnic si amarit si se chinuie de bunatatile prietenului si de veselia fratelui si nu poate suferi bunatatile si indestularea aproapelui. Deci nevoind a-si spune patima, tine boala intru adinc care roade si maninca cele dinlauntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecatoare nu poate afla, macar ca sint pline Scripturile de leacuri pentru ea…” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).

Sa auzim si pe Sfintul Ioan Gura de Aur vorbind despre zavistie. „Nu este alt pacat mai rau care desparte pe om de Dumnezeu si de ceilalti oameni ca zavistia, adica pizma. Aceasta boala rea este mai cumplita decit iubirea de argint. Pentru ca iubitorul de argint atunci se bucura cind dobindeste banii; iar invidiosul si zavistnicul atunci se bucura cind altul patimeste si pagubeste si isi pierde munca lui si socoteste cistig primejdiile si pagubele altora.

Deci care alta patima este mai rea decit aceasta? Ca rautatile lui nu le cerceteaza, iar de binele altora se topeste pe sine si se lipseste de rai. Nici in lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Caci in ce chip cariul maninca lemnul si molia roade lina, asa si pizma roade cu totul sufletul si oasele omului zavistnic si pizmas, caci aceste patimi sint mai rele decit fiarele, care pentru hrana, sau din fire se pornesc spre minie. Iar oamenii zavistnici si pizmasi, cind le face cineva bine, ca si cind le-ar face o strimbatate, asemenea demonilor, sint nemilostivi si amari vrajmasi. Zavistnicii si pizmasii fug de adunarea si vorbirea cea fireasca si nici mintuirea lor nu o doresc. Pentru ca pizma nu stie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca acestia pururea se afla plini de tulburari si de mihnire si sufletele lor merg la iad. Ca nu este alt pacat mai rau decit pizma si zavistia”.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Floriilor cind Mintuitorul nostru Iisus Hristos intra ca un imparat in Ierusalim, spre a se da de buna voie la chinuri si la moarte pentru noi pacatosii. Ati auzit in Sfinta Evanghelie cu cita bucurie Il insotea multimea si cu cita ura si zavistie Il priveau carturarii si arhiereii iudeilor.

Astazi se incheie Postul Mare si incepe Saptamina Mare a Sfintelor si mintuitoarelor patimi. Cei care ati fost mai silitori cred ca pina acum v-ati spovedit si impartasit cu Trupul si Singele Domnului. Care inca nu v-ati curatit de pacate prin spovedanie si Sfinta Impartasanie, mai aveti numai citeva zile pina la Sfintele Pasti. Nu mai aminati, ci alergati la preot, ca nu putem sa ne bucuram de Invierea Domnului necuratiti si plini de pacate. Nu va lasati pe ultimele zile ca saptamina aceasta preotii sint foarte ocupati.

Fratii mei, din seara aceasta incep deniile, cu patimile lui Hristos. Sint cele mai frumoase si miscatoare slujbe si cintari de peste an. Veniti seara de seara cit mai multi la sfinta biserica. Cum putem noi sa dormim sau sa lipsim de la biserica cind Hristos privegheaza si se roaga pentru toata lumea? Cum putem noi sa ridem si sa bem cind Fiul lui Dumnezeu este dat in miinile hulitorilor si ucigasilor necredinciosi? Cum putem noi sa mincam acum cind Domnul vietii, posteste si suspina pentru noi? Cum sa lipsim de la biserica acum, cind Hristos este tradat de propriul sau ucenic si este vindut iudeilor ca sa fie judecat si rastignit?

Sa mergem saptamina aceasta dupa Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vietii, al iertarii si al mintuirii. Fara acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mintui.

Iata astazi Hristos intra triumfal in Ierusalim insotit de multime de oameni cu ramuri de finic in miini. Sa-L intimpinam si noi pe Hristos cu stilpari de fapte bune. Hristos blesteama smochinul fara roade care se usuca. Sa ne temem si noi, ca sintem ca niste pomi fara roade pe pamint, lipsiti de multe bunatati duhovnicesti. Hristos primeste pe femeia pacatoasa sa-I spele picioarele. Sa ne apropiem si noi de Domnul si cu lacrimi de pocainta sa-I udam picioarele si sa I le sarutam.

Hristos este vindut de Iuda la iudei pe 30 de arginti. Sa ne fereasca Dumnezeu sa-L tradam si noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frica. Hristos spala picioarele ucenicilor la Cina cea de Taina, ca sa ne invete smerenia pe toti. Hristos Mintuitorul nostru savirseste prima Sfinta Liturghie la Cina cea de Taina, intemeiaza deci jertfa liturgica si impartaseste pe ucenici, inainte de patima Sa. Sa pretuim toata viata biserica, sa mergem regulat la Sfinta Liturghie si sa ne apropiem cu evlavie si pregatire de Sfinta Impartasanie, mai ales la marile praznice si sarbatori crestine. Numai Iuda, vinzatorul, cind s-a impartasit „a intrat satana in el”, caci a primit cu nevrednicie Trupul si Singele Domnului. Asa vor patimi toti cei ce se impartasesc cu necredinta si cu pacate mari pe suflet. Vai de cei ce zac in pacate grele si nici macar in sfintele posturi nu se pocaiesc si nu se impaca cu Mintuitorul.

Iata, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este rastignit intre doi tilhari, pentru mintuirea noastra. Sa mergem cu sfintele femei mironosite sa plingem pe Iisus Hristos si mai ales sa ne plingem pacatele noastre linga Crucea Lui. Hristos isi da duhul si apoi este pus in mormint. Sa ingenunchem cu mare credinta la Mormintul Domnului, sa-L tamiiem, sa ne rugam si sa ne cerem iertare, sa ne impacam unii cu altii si in noaptea sfinta a Sfintelor Pasti sa asteptam clipa de taina a Invierii Domnului si a invierii noastre.

De vom face asa, ne vom bucura cu totii de lumina invierii Mintuitorului si vom putea cinta cintarea ingereasca de biruinta asupra mortii si a iadului. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

12
apr.
09

Pe drumul catre Betania si Ierusalim

A sasea si cea din urma saptamana a Postului este numita „Saptamana Stalparilor”. In timpul celor sase zile care premerg Sambetei lui Lazar si Duminicii Stalparilor (Floriilor – n.tr.), slujbele Bisericii ne indeamna sa fim urmaritorii lui Hristos, dupa cum intai El insusi ne vesteste moartea prietenului Sau iar apoi incepe calatoria Sa catre Betania si Ierusalim. Tema si tonul saptamanii sunt date Duminica seara, la Vecernie: „Incepand cu dragoste a sasea saptamana a cinstitului post, sa aducem credinciosilor cantare inaintea praznuirii stalpilor Domnului Celui ce vine in slava cu puterea dumnezeirii in Ierusalim, ca sa omoare moartea.”

Centrul atentiei este Lazar, boala sa, moartea sa, mahnirea rudeniilor sale si raspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim: „Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar…” Martea: „Ieri si astazi a fost boala lui Lazar…” Miercurea: „Astazi Lazar murind se ingroapa si-l jelesc surorile…” Joi: „Doua zile are astazi Lazar cel mort. In cele din urma, Vinerea: „in ziua de maine Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort (al Martei si al Mariei).”

Intreaga saptamana este astfel petrecuta in contemplatia duhovniceasca asupra viitoarei intalniri dintre Hristos si moarte – intai in persoana prietenului Sau, apoi in insasi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui „ceas al lui Hristos” despre care El a vorbit adesea si spre care a fost orientata intreaga sa slujire pamanteasca. Atunci trebuie sa ne intrebam: Care este locul si intelesul acestei contemplatii in slujbele Postului? Care este legatura acesteia cu nevointele noastre din timpul Postului?

Aceste intrebari presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, sa ne ocupam acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viata lui Hristos foarte des, daca nu cumva intotdeauna, Biserica transpune trecutul in prezent. Astfel, in ziua Nasterii Domnului cantam: „Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste…”; in Vinerea Patimilor: „Astazi sta inaintea lui Pilat…”; in Duminica Floriilor (Stalparilor): „Astazi vine la Ierusalim…” intrebarea
este: care este intelesul acestei transpuneri, semnificatia acestui astazi liturgic?

O covarsitoare majoritate a credinciosilor inteleg, probabil, ca este vorba de o metafora retorica, o poetica „figura de stil in vorbire”. Modul nostru modern de abordare a cultului este fie rational fie sentimental. Abordarea rationala consta in reducerea praznuirii liturgice la idei. Este inradacinata in aceasta teologie „occidentalizata” care s-a dezvoltat in Rasaritul ortodox dupa sfarsitul perioadei patristice si pentru care cultul este in cel mai fericit caz o zona palpabila pentru definitii si afirmatii pur intelectuale. Ceea ce in cult nu poate fi redus la un adevar intelectual este etichetat drept „poezie” – adica ceva ce nu trebuie luat foarte in serios. Si chiar daca este evident ca evenimentul praznuit de catre Biserica apartine trecutului, liturgicului astazi nu i se da nici un inteles serios. Cat despre abordarea sentimentala, ea este rezultatul unei pietati individualiste si egocentriste, care este din mai multe puncte de vedere corespondentul teologiei intelectuale. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezinta inainte de orice altceva un cadru util pentru rugaciunea particulara, un fundal inspirator, al carui scop este de a ne „incalzi” inima si de a o intoarce catre Dumnezeu. Continutul si intelesul slujbelor, al textelor, al randuielilor si actelor liturgice este aici de o importanta secundara; sunt de folos si suficiente atata vreme cat ma indeamna sa ma rog. Si astfel liturgicul astazi este dizolvat aici, ca de altfel si toate celelalte texte liturgice, intr-un soi de „rugaciune” nediferentiata din punct de vedere al devotiunii si al inspiratiei.

Datorita lungii polarizari in mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste doua moduri de abordare, este foarte dificil astazi sa aratam ca adevaratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la „idei”, nici la „rugaciune”. Nu putem praznui idei! Cat despre rugaciunea particulara, nu sta scris in Evanghelie ca atunci cand vrem sa ne rugam sa inchidem usa camarii noastre si sa intram acolo intr-o comuniune harica personala cu Dumnezeu (Matei, VI, 6)? Adevarata praznuire implica atat un eveniment cat si reactia sociala sau obsteasca la acesta.

O praznuire este posibilaI numai cand oamenii se aduna laolalta si, depasind separarea siI izolarea lor obisnuita unul fata de altul, reactioneaza impreuna cu un trup, intocmai ca o persoana in fata unui eveniment (de exemplu: venirea primaverii, o casatorie, o inmormantare, o biruinta etc). Iar miracolul natural al intregii praznuiri este exact acela ca depaseste, chiar daca numai pentru o vreme, nivelul ideilor si pe acela al individualismului. Unul se pierde cu adevarat in praznuire, iar altul ii gaseste pe ceilalti intr-un fel unic. Dar care este atunci astazi intelesul liturgicului prin care Biserica isi incepe toate praznuirile sale? Cu ce inteles intamplari ale trecutului sunt praznuite astazi?

Se poate spune fara exagerare ca intreaga viata a Bisericii este o continua comemorare si aducere aminte. La sfarsitul fiecarei slujbe ne referim la sfintii „a caror pomenire o savarsim”, dar inainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cat se poate de firesc memoria este o facultate ambigua. Astfel, sa ne aducem aminte de cineva pe care il iubim si pe care l-am pierdut; aceasta semnifica doua lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decat simpla cunoastere a trecutului. Cand imi amintesc de raposatul meu tata, il vad; el este prezent in memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce stiu despre el, ci asa cum l-am cunoscut in intreaga sa realitate vie. Totusi, pe de o alta parte, tocmai aceasta prezenta ma determina sa simt acut faptul ca el nu mai este aici, ca niciodata in aceasta lume si in aceasta viata nu-i voi mai atinge mana pe care atat de viu o pastrez in amintire. Memoria este astfel cea mai minunata, dar in acelasi timp si cea mai dramatica facultate umana, pentru ca nimic nu descopera mai bine natura cazuta a vietii noastre, imposibilitatea omului de a pastra, de a poseda cu adevarat ceva in aceasta lume.

Memoria ne descopera faptul ca „timpul si moartea stapanesc pe pamant”. Dai’, tocmai din pricina acestei functii umane unice a memoriei, crestinismul este axat pe ea, pentru ca ea consta mai intai in amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopti, in adancul si intunericul despre care ni s-a spus: „… faceti aceasta spre pomenirea Mea”. Si, iata, minunea se implineste! II pomenim si El este aici – nu ca o icoana nostalgica a trecutului, nu ca un trist „niciodata mai mult”, ci cu o asa puternica prezenta incat Biserica poate repeta la nesfarsit ceea ce apostolii au rostit dupa intalnirea pe drumul spre Emaus: „Oare nu ardea in noi inima noastra? (Luca, XXIV, 32.)

Memoria naturala este intai de toate o „prezenta a absentei”, astfel incat, in masura in care cel pe care ni-l amintim este prezent, cu atat este mai acuta durerea absentei sale. Dar in Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul intrerupt de pacat si moarte, de ura si uitare. Aceasta memorie, ca putere peste timp, si frangerea lui reprezinta tocmai ceea ce se afla in centrul praznuirii liturgice, a liturgicului astazi. Sa fim siguri, Fecioara nu naste astazi, ca „stare de fapt” nimeni nu sta in fata lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente apartin trecutului. Dar astazi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai intai de toate darul si puterea acelei amintiri care transforma faptele trecutului in evenimente vesnic pline de inteles.

Praznuirea liturgica este astfel o re-intrare a Bisericii in eveniment, iar aceasta nu inseamna pur si simplu „ideea” acestuia, ci este bucuria sau tristetea lui, realitatea vie si concreta a sa. Una este sa stim ca prin strigarea „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit!” Hristos cel rastignit isi manifesta „chenoza” si smerenia Sa. Cu totul altceva este sa praznuim acest eveniment in fiecare an, in acea Vinere unica, cand, fara sa-l „rationalizam”, stim cu toata convingerea ca aceste cuvinte, fiind oferite o data, raman etern reale, astfel incat nici o biruinta, nici o slava, nici o „sinteza” nu pot sa le stearga vreodata. Una este sa explicam faptul ca invierea lui Lazar era spre „incredintarea invierii cea de obste” (troparul zilei), cu totul altceva este sa praznuim aceasta intalnire de lenta apropiere dintre viata si moarte, sa devenim parte a acesteia, sa vedem cu ochii nostri si sa simtim cu intreaga noastra fiinta cele ce implica cuvintele Sfantului Apostol Ioan: „… a suspinat cu duhul si S-a tulburat intru Sine… si a lacrimat” (Ioan, XI, 31 -35). Pentru noi si cu noi toti acestea se savarsesc astazi.

Noi nu am fost acolo, in Betania, la mormant cu surorile lui Lazar. Despre aceasta cunoastem numai din Sfanta Evanghelie. Praznuirea acestui astazi al Bisericii este vremea cand un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere in viata mea, o aducere aminte, o bucurie. Teologia nu poate patrunde dincolo de „idee”. Iar din punctul de vedere al ideii, avem nevoie de aceste cinci lungi zile, cand este asa de simplu doar sa marturisim, „sa incredintam invierea cea de obste”? Dar toata problema este ca in sine si prin sine fraza nu incredinteaza nimic. Adevarata incredintare vine din praznuire si exact din aceste cinci zile in care marturisim inceputul acestei lupte decisive dintre viata si moarte si incepem, nu asa de mult, sa intelegem cat sa-L marturisim pe Hristos, Cel ce va calca cu moartea pe moarte.

Invierea lui Lazar, minunata praznuire a acelei Sambete unice, se afla spre sfarsitul Postului Mare. in Vinerea de dinainte cantam: „Savarsind patruzeci de zile cele de suflet folositoare…”, iar in termeni liturgici, Sambata lui Lazar si Duminica Stalparilor (a Floriilor) sunt „inceputul Crucii”. Dar ultima saptamana a Postului Mare, care este o continua inainte-praznuire a acestor zile, este revelarea ultima a intelesului Postului. La inceputul acestei lucrari am spus ca Postul este pregatirea pentru Paste; totusi, in realitate, in practica uzuala care a devenit intre timp traditionala, aceasta pregatire ramane abstracta si individuala; Postul si Pastele sunt alaturate, insa fara o intelegere reala a legaturii si interdependentei lor.

Chiar si atunci cand Postul nu este inteles ca perioada de savarsire a Spovedaniei si a impartasaniei anuale, este de obicei inteles ca un efort individual si astfel ramane egocentric. Altfel spus, ceea ce in mod practic este absent din experienta Postului este ca acel efort fizic si duhovnicesc tinteste participarea noastra la acel astazi al invierii lui Hristos, si nu o moralitate abstracta, nu un progres moral, nu o mai mare paza a patimilor, nici macar o imbunatatire personala, ci impartasirea de acel astazi fundamental al lui Hristos. Spiritualitatea crestina care nu aspira la aceasta este in pericol de a deveni pseudo-crestina, pentru, ca in ultima instanta, aceasta este motivata prin „sine” si nu prin Hristos. Pericolul ce exista aici este ca o data ce camara sufletului este curatita si eliberata de diavolul care locuia intr-insa ea ramane goala, iar diavolul se reintoarce” si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo; si se fac cele de pe urma mai rele decat cele dintai.” (Luca, XI, 26). in aceasta lume orice – chiar si „spiritualitatea” – poate fi demonic.

Asadar este foarte important sa redescoperim intelesul si ritmul Postului ca adevarata pregatire pentru marele astazi al Pastelui. Am vazut pana acum ca Postul are doua parti. inaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne indeamna sa ne concentram asupra noastra, sa luptam impotriva carnii si a placerilor, a raului si a tuturor celorlalte pacate. Dar chiar si atunci cand implinim acestea, suntem permanent indemnati sa privim inainte, sa masuram si sa motivam efortul nostru prin „ceva mai bun” pregatit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferintei lui Hristos, a Crucii si a Mortii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin „urcusul spre Ierusalim”.

In cele din urma, de-a lungul acestei ultime saptamani de pregatire incepe praznuirea tainei. Nevointa postului ne-a facut capabili sa dam la o parte tot ceea ce de obicei si statornic ascunde obiectul central al credintei, al nadejdii si al bucuriei noastre. Timpul insusi, ca sa zicem asa, se apropie de un sfarsit. El este masurat acum nu prin preocuparile si grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc in drumul spre Betania, si mai departe, la Ierusalim. Iar, o data in plus, toate acestea nu sunt retorice.

Pentru oricine care a gustat din viata liturgica adevarata – fie aceasta numai o data si fie chiar imperfect – este aproape de la sine inteles ca din momentul in care auzim: „Bucura-te Betanie, casa a lui Lazar!…” iar apoi: „… maine Hristos vine…” lumea exterioara devine usor ireala, iar unii aproape ca sufera cand intra intr-un contact zilnic si necesar cu aceasta (cu lumea exterioara – n.tr.) „Realitatea” este aceea care se desfasoara in Biserica, in acea praznuire care, zi dupa zi, ne face sa realizam ce inseamna sa astepti si de ce crestinismul este, mai presus de orice, asteptare si pregatire. Astfel, atunci cand acea seara de Vineri se apropie si cantam „savarsind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare…” nu am implinit doar o „obligatie” crestineasca anuala, suntem pregatiti sa ne impropriem cuvintele pe care le vom canta ziua urmatoare: „Prin Lazar te prada Hristos pe tine, moarte, dar unde-ti este biruinta, iadule?”

Parintele Alexander Schmemann

12
apr.
09

Obiceiuri de Florii

Obiceiuri de Florii

La inceputul ciclului, in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei numita Lazar sau Lazarica. Obiceiul a fost atestat numai in sudul tarii: Muntenia si Dobrogea. Totusi, acesta este circumscris intr-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloristi sa-l ataseze unui stravechi strat cultural traco-elen.

Una dintre fete, participanta la ceremonial (de mentionat ca obiceiul era practicat numai de catre fete), numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completeaza scenariul ritual al mortii si inmormantarii cu invierea si prefacerea lui Lazar in flori, moment culminant marcat, printr-o hora de veselie a colindatoarelor. Ovidiu Birlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiaza de nici o descriere etnografica reda un ritual atat de complex: moartea violenta, scalda rituala, care aduce cu sine prosperitatea vegetatiei sau, si mai direct, invierea si transformarea eroului in vegetatie luxurianta si, in final, bucuria marcata de hora colindatoarelor.

Originea obiceiului ar trebui cautata intr-una din formele trace ale cinstirii lui Dionysos care avea loc la inceputul primaverii, strans inrudite cu cele din antichitatea greaca despre Adonis si Afrodita, Attis la frigieni, Osiris la egipteni etc, in care baza scenariului ritual era moartea violenta a zeului, bocirea zgomotoasa in grup, iar in final invierea lui concomitent cu eruperea vegetatiei, in bucuria generala a cortegiilor participante.

Dupa acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma sarbatoarea prepascala a Floriilor. Zeita romana a florilor, Flora, in cinstea careia se organizau vestitele sarbatori de primavara, devenise foarte cunoscuta in Dacia romana. Sarbatoarea ofera insa numeroase practici populare legate de cultul mortilor: pomeni, infigerea ramurilor de salcie in morminte, amenajarea si curatirea mormintelor, acte de divinatie in care se solicita ajutorul spiritelor mortilor. Ramurile de salcie, simboluri ale vegetatiei de primavara, erau la loc de cinste: se duceau la biserica pentru a fi sfintite, se foloseau la farmece si descantece, capatau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pastrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile si furtunile distrugatoare, pentru a fertiliza cu ele stupii si vitele, etc.

Personajele Calendarului popular sunt insa oameni obisnuiti, agricultori sau crescatori de animale, cu calitati si defecte, cu parinti, frati, surori, soacre. Astfel, baba Dochia era mama lui Dragobete, Cap de Primavara, casatorit cu o fata ce mai avea un frate mai mic, pe nume Lazar. Intr-o sambata Lazar a plecat de dimineata cu caprele, lasand-o pe maica-sa sa faca placinte. Urcandu-se intr-un stejar sa culeaga muguri, isi aduce aminte de placinte. Se grabeste sa coboare, cade si moare. Sora lui, nevasta lui Dragobete, il cauta pana il gaseste si il boceste pana cade moarta langa frate-sau. Rudele si neamurile i-au gasit tarziu, in ziua de Santamarie, cand iarba crescuse peste ei. „Se zice ca de atunci ar fi ramas si jelitul la morti”. In felul acesta sora lui Lazar scapa de traiul greu ce-l ducea cu soacra-sa, Baba Dochia.

Cele doua zeitati preistorice, Lazar si Flora, provenite din straturi culturale diferite (tracic si roman), inrudite in ceea ce priveste scopul final (renasterea vegetatiei la inceputul unui nou ciclu calendaristic), sunt celebrate in Calendarul popular in sambata lui Lazar si in Duminica Floriilor.

Este adevarat ca in Evanghelia lui Luca se vorbeste de un anume Lazar cel sarac, ca fratele Martei si al Mariei, despre care se spune ca a fost inviat de Iisus, se numea Lazar, ca dupa aceasta minune, la intrarea in Ierusalim, locuitorii orasului l-au intampinat pe Iisus cu ramuri verzi. Dar, de la aceste date consemnate in Evanghelie si pana la ritologia pagana expusa sumar in randurile de mai sus este o distanta imensa.

12
apr.
09

Intrarea Domnului in Ierusalim

florriiii-2Pe cand Domnul Se gasea inca in Betania, multi iudei, afland de prezenta Sa in acel loc, venira sa-L cerceteze, dupa cum relateaza Sfantul Ioan Evanghelistul (12, 9). Acestia erau doritori sa vada atat pe Iisus, cat si pe Lazar, cel reintors de pe celalalt taram.Printre pelerinii veniti la Ierusalim cu prilejul sarbatorilor domnea din pricina Lui o mare neliniste, toti intrebandu-se: „Ce vi se pare? Oare nu va veni la sarbatoare?” (Ioan 11, 56). Hristos Se afla deci in centrul atentiei, fiecare asteptand sa vada daca Se va incumeta sa Se arate in cetatea sfanta.

Fariseii si arhiereii erau la curent cu aceasta stare de spirit, de aceea inversunarea lor crestea pe masura ce isi dadeau seama cat de precumpanitoare devenise influenta lui Iisus asupra multimilor. Sfantul Ioan afirma ca acestia dadusera porunci sa-L aresteze daca se va afla unde Se gaseste (11, 57). Ei nu isi inchipuiau ca Domnul va intra in vazul tuturor in cetatea sfanta si de aceea voiau sa cunoasca toate miscarile Sale, spre a pune mana pe El atunci cand li se va parea momentul cel mai potrivit. Iisus avea insa sa dejoace uneltirile lor.

A doua zi dupa ce avusese loc ungerea savarsita de Maria, Domnul, impreuna cu ucenicii si cu iudeii care venisera la Betania spre a-L vedea, porni spre Ierusalim. Ajuns la Betfaghe, la poalele muntelui Maslinilor, trimise doi ucenici in satul invecinat, spre a-I aduce de acolo un „manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om” (Marcu 11,2). Marcu si Luca pomenesc numai de manz, pe cand, in versiunea lui Matei, Iisus ii trimite pe ucenici sa aduca o asina impreuna cu manzul ei, poruncindu-le sa spuna aceluia care li s-ar impotrivi ca ii trebuie Domnului (Matei 21,2-3).

Ucenicii indeplinira intocmai dorinta lui Iisus, aducand cele doua dobitoace, pe care asezara vesmintele lor. Domnul Se sui atunci pe manz si astfel isi continua drumul spre Ierusalim, urmat de multimea care il insotea.

Matei, preocupat continuu sa sublinieze ca in Persoana lui Iisus isi aflau implinirea toate profetiile, citeaza urmatorul text: „Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug” (Matei 21, 5). Aceste cuvinte provin din profetiile conjugate ale proorocilor Isaia si Zaharia.

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie sinagoga, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta. Este o interpretare simbolica, ce nu anuleaza realitatea faptului. Manzul pe care nu mai sezuse nici un om sugereaza neprihanirea Domnului, El neputand sa Se atinga decat de acele fapturi ce nu fusesera intinate sub nici o forma.

Pe masura ce Iisus inainta, ceata ce-L urma se preschimba intr-un adevarat alai, iar cand ajunsera la locul de pe Muntele Maslinilor, de unde incepea coborasul spre paraul Cedronului, multimea ucenicilor incepu sa strige: „Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Matei 21, 9).

Luca noteaza o aclamatie si mai semnificativa: „Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus” (Luca 19, 38).

Cand intrara in cetate, procesiunea deveni triumfala: locuitorii Ierusalimului isi asterneau hainele pe unde avea sa calce Domnul, iar altii asezau pe pamant ramuri tinere de fmic, culese de prin gradinile orasului. Luca spune ca multimile il laudau pe Iisus pentru toate minunile pe care le vazusera (19, 37), iar Ioan adauga ca multi dadeau marturie despre invierea lui Lazar, la care fusesera martori (12, 17).

De fapt, minunea invierii lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Niciodata Israel nu se aratase atat de binevoitor si de entuziast fata de Iisus. Strigatele inaltate atunci dovedesc ca de data aceasta poporul recunostea in El pe Mesia si este semnificativ ca Domnul nu incearca sa opreasca aceasta izbucnire de entuziasm, ba chiar o incuviinteaza. Ratacirea norodului va veni insa de la intelegerea gresita a misiunii lui Mesia, eroare pe care se vor grefa uneltirile preotilor si ale fariseilor.

Matei noteaza ca, in clipa cand Domnul a intrat in Ierusalim, „toata cetatea s-a cutremurat, zicand: Cine este Acesta?” (21, 10), iar multimile au raspuns: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (21, 11). Are loc asadar o adevarata explozie de bucurie, pe care fariseii, intelegand ca planurile lor s-au spulberat, incearca sa o domoleasca. Plini de manie, dar neputinciosi in fata acestui val de entuziasm, unii dintre ei se adreseaza direct lui Iisus, spunandu-I: „invatatorule, cearta-Ti ucenicii” (Luca 19, 39), la care Domnul raspunde: „Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (19, 40).

Dezamagirea fariseilor razbate si din cuvintele notate de Ioan: „Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (12, 19). In modul acesta ei isi exprimau dezaprobarea pentru atitudinea indulgenta adoptata pana in acel moment fata de Iisus si, indirect, indemnau la o schimbare de politica.

Luca este singurul evanghelist care aminteste ca, in mijlocul acelei atmosfere pline de insufletire, Domnul traieste o clipa de jale. Privind cetatea ce se intindea la picioarele Sale, El incepu sa planga, spunand: „Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai. Caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impresura si te vor stramtora din toate partile. Si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra, pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale” (Luca 19, 42-44). De remarcat in primul rand precizia cu care Iisus descrie in mod anticipat apropiata distrugere a Ierusalimului.

Evanghelistii nu consemneaza decat in doua randuri ca Iisus ar fi plans: in fata mormantului lui Lazar si cand intra pentru ultima data in cetatea sfanta, al carui destin tragic il intrevede peste ani. Iisus, legat prin mii de fibre de acest popor, care il primeste acum cu bratele deschise, Se zbuciuma la gandul incercarilor ce-1 asteptau pe Israel. Desi in acel moment toti il intampinau cu strigate de bucurie, El stie ca inima lor ramanea inchisa, deoarece nu intelesesera sensul lucrarii Sale, menita sa-i impace pe oameni cu Dumnezeu.

Una din componentele esentiale ale misiunii lui Mesia, pe care acum Iisus o reveleaza in plenitudinea atributelor sale, va consta tocmai in instaurarea pacii intre oameni si in impacarea omului cu Dumnezeu. Formularea cu caracter de urare notata de Luca, identica celei din noaptea sfanta a Nasterii, „Pace in cer si slava intru cei de sus”, subliniaza acest aspect, precum si faptul ca in acel moment incepea sa se realizeze reunificarea creatiei scindate prin pacat.

Evreii care participau la acea mare sarbatoare ignorau tocmai aceasta dimensiune a lucrarii lui Hristos. Ei asteptau un conducator chemat sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat.

Vina principala a poporului evreu trebuie cautata deci in neputinta lui de a dezlega taina Dumnezeului inomenit si de a intelege propriul sau destin, ce se intemeia pe o alegere de ordin supranatural. Si totusi, au existat multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala. Dintre acestia fac parte apostolii, ucenicii si toti aceia care vor alcatui prima comunitate crestina din Ierusalim. Pentru ei si pentru atatia altii, nestiuti de nimeni, Dumnezeu, Care nu-Si ia inapoi nici darurile si nici chemarea (Rom. 11, 29), va mantui pe Israel la sfarsitul veacurilor. Sa nu se uite, de asemenea, ca pe drumul spre Golgota Iisus va fi urmat de multime mare de popor si de femei, care se vor bate in piept plangandu-L cu lacrimi (Luca 23, 27). Nu toti evreii se vor afla deci de partea calailor; si de aceasta va tine seama Dumnezeu la dreapta Sa judecata.

Potrivit cuvintelor Domnului, pare ca in clipa cand El intra in cetatea sfanta era prea tarziu ca Israel sa se mai pocaiasca: „Acum ascunse sunt de ochii tai.”. El prooroceste daramarea Ierusalimului, staruind din nou asupra responsabilitatii ce-i revine poporului: „Pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale” (Luca 19, 44). Asa cum s-a mai subliniat si cu prilejul pildei smochinului neroditor, a fost, se pare, un moment in care poporul ales ar fi putut intelege sensul propovaduirii lui Iisus, contribuind astfel in deplina liberate la desavarsirea si depasirea Legii vechi.

Desi misiunea lui Hristos trebuia sa culmineze cu Jertfa Sa rascumparatoare, nu era totusi necesar ca aceasta sa fie insotita de apostazia colectiva a lui Israel. Nu se pot face afirmatii intr-un domeniu atat de sensibil, dar din chiar cuvintele lui Iisus razbate regretul amarnic pentru faptul ca evreii au respins chemarea Sa. S-ar fi putut deci ca desfasurarea istoriei lor sa aiba alt curs.

Urmat de ucenici si de multimea care il insotea, Domnul Se indrepta spre incinta sacra a templului. Aici se situeaza episodul alungarii negutatorilor din templu, episod asemanator celui consemnat de Ioan cu prilejul primului Paste petrecut la Ierusalim.

Unii exegeti s-au intrebat daca nu este vorba de unul si acelasi fapt. Credem totusi ca acelasi gest a capatat semnificatii deosebite in functie de momentul cand a fost savarsit; de aici repetarea lui in conditii diferite. La inceputul propovaduirii Sale, Iisus urmarea sa trezeasca poporul din amorteala spirituala in care se afla, pe cand acum, in ceasul al doisprezecelea, El incearca sa-i dea un ultim semn, atragandu-i atentia asupra unuia din pacatele sale de capetenie: preocuparea crescanda pentru valorile de ordin material. Prin acest act El Se manifesta ca Mesia, care condamna manuirea banilor facuta la adapostul credintei. O data in plus Domnul vrea sa sublinieze caracterul spiritual al imparatiei Sale, din care vor fi exclusi toti inchinatorii lui mamona.

Tot aici in templu, potrivit marturiei lui Matei, au venit sa-L caute diferiti bolnavi pe care Domnul i-a facut sanatosi (21, 14). Un amanunt semnificativ, consemnat de asemenea numai de Matei, este ca pruncii iudei L-au intampinat pe Iisus in templu cu strigatul de biruinta: „Osana Fiului lui David…” (21, 15), fapt ce a starnit mania fariseilor. Este graitor ca si copiii, care datorita nevinovatiei lor poseda o intuitie deosebita, il recunosc pe Iisus drept Mesia.

Hristos venise la Ierusalim spre a-Si oferi viata pret de rascumparare pentru pacatele oamenilor, dar, inainte de plinirea Jertfei de pe Golgota, El voia sa Se descopere sub chipul lui Mesia cel vestit de profeti si sa consacre instaurarea imparatiei Sale. De aceea va tine sa plineasca in aceasta zi cateva din profetiile privitoare la Mesia si totodata Se va manifesta sub chipul teandric propriu Dumnezeului intrupat.

Iisus intra bland si smerit pe manzul asinei, vestind impacarea dintre toate fapturile si Ziditorul lor, dar Se poarta ca un Dumnezeu, stapan al vietii si al mortii. De altfel, toata aceasta intrare sarbatoreasca este – dupa cum remarca Bonsirven – o adevarata parabola in actiune. In ziua solemna care preceda cu putin rastignirea de pe Golgota, Domnul vrea sa infatiseze poporului, uimit si cuprins de un entuziasm sacru, icoana anticipata a imparatiei harului, pe care o va intemeia. Ramurile de finic si stalparile tinere smulse de prin gradini, cadrul primavaratic, prezenta man-zului imaculat si a copiilor care striga „Osana” in templu, toate aceste elemente contribuie la intregirea unei imagini: aceea a lumii transfigurate, deoarece totul aici sugereaza puritatea, insusire ce va caracteriza intreaga zidire reinnoita prin har.

Iata prefigurarea imparatiei visate de profeti, in care lupul va paste alaturi de oaie si de unde va disparea orice suferinta si intinaciune. Nu este, credem, intamplatoare prezenta la aceasta mare sarbatoare a fapturilor necuvantatoare – asina si manzul ei -, ca si a ramurilor inmugurite, care vestesc, ca si la nasterea Domnului, reunificarea creatiei, readunarea si sfintirea a tot ce a fost zidit spre viata. De aici decurge caracterul sarbatoresc al acestei zile, care a reprezentat o culme in viata pamanteasca a Mantuitorului. Sfantul Chirii spune ca intrarea in Ierusalim preinchipuie intrarea neamurilor, calauzite de Hristos, in Ierusalimul ceresc. Si el atribuie deci evenimentului un caracter prefigurativ, legat de perioada eshatologica.

Insa poporul care asista si participa la acea intrare triumfala va fi interpretat in alt sens ceea ce vedea. El era prea legat de pamant si de realitate spre a nu astepta o biruinta imediata a lui Iisus, care ar fi avut drept urmare schimbarea conditiilor sale de viata. Totusi, strigatele profetice inaltate de multi – dintre care poate cel mai semnificativ este cel notat de Marcu: binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David!” (11, 10) – dovedesc ca, dincolo de orbirea lor, exista, cel putin la unii dintre martorii acestor ceasuri, presimtirea vaga a unui mister si a unei realitati de alt ordin.

Duminica Stalparilor, asa cum este ea denumita in cartile ortodoxe de cult, pune de asemenea in lumina destinul tragic si paradoxal al Ierusalimului, locul unde Fiul lui Dumnezeu va fi rastignit, urmand insa ca tot aici sa invie, biruind puterea mortii. Astfel se explica ispasirea de care va avea parte cetatea sfanta, dar si faptul ca, la sfarsitul istoriei, ea se va preface in parga a creatiei transfigurate, Ierusalimul ceresc din versiunea Sfantului Ioan.

Din Evanghelia dupa Ioan rezulta ca printre pelerinii aflati in cetate pentru a participa la praznuirea Pastilor se aflau si elini. Este vorba fara indoiala de unii greci trecuti la iudaism. Acestia doreau foarte mult sa-L vada pe Iisus. De aceea, in dupa-amiaza aceleiasi zile ei se dusera la Filip, care, fiind din Betsaida, cunostea probabil elina, si il rugara sa li-L arate pe Iisus. Filip insa il chema pe Andrei – intre cei doi apostoli pare sa fi fost o legatura mai stransa – si acesta se apropie de Domnul spre a-I impartasi dorinta prozelitilor elini.

Andrei este primul ucenic care I s-a alaturat lui Iisus la Betabara, dupa cum tot el l-a adus pe Petru la Domnul. Acum, acelasi apostol ii infatiseaza solii neamurilor, care in curand I se vor inchina. Prezenta lor la Ierusalim confirma presupunerea ca in acea zi s-a intrezarit chipul anticipat al imparatiei mesianice de la sfarsitul veacurilor. Neamurile trebuiau si ele sa ia parte la aceasta mare sarbatoare cu caracter cosmic, laolalta cu toate fapturile lui Dumnezeu.

Mantuitorul nu Se adreseaza direct grecilor, dar, stiind ca acestia il asculta, rosteste catre toti cei de fata cateva cuvinte prin care profetizeaza indirect moartea Sa, ce avea sa insemne totodata si inceputul preamaririi: „A venit ceasul ca sa fie preaslavit Fiul Omului. Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica” (Ioan 12, 23-25).

Prin preaslavire trebuie sa se inteleaga jertfa Sa rascumparatoare, prin care toate neamurile vor fi aduse la credinta cea adevarata. Iisus descopera aici o randuiala cu caracter cosmic, ce se afla inscrisa la temelia existentei universale. Jertfa nu este un accident in creatie, asa cum subliniaza teologia mai noua, ci apare structural legata de aceasta. De aceea jertfa lui Hristos, forma perfecta a daruirii din dragoste, va restaura in har intreaga zidire. Pilda aleasa de El pune din nou in lumina corespondenta tainica dintre lumea sensibila si realitatile de ordin spiritual.

Trebuie remarcat de asemenea – si aceasta constituie un nou exemplu al faptului ca in Biblie simbolurile au semnificatii polivalente – ca Acela care Se identificase cu semanatorul ce raspandea samanta pe camp Se infatiseaza acum sub chipul bobului de grau, si tot El Se va darui credinciosilor – de data aceasta in mod real, si nu simbolic – ca paine zarmislitoare de viata vesnica. Procesul tainic si aparent miraculos al incoltirii semintei de grau are darul sa prefigureze minunea invierii lui Hristos.

Adevarata glorificare a lui Iisus se va implini deci numai dupa moarte. Conditia preamaririi Sale va fi asadar acceptarea mortii mucenicesti, care va face posibila convertirea tuturor neamurilor la Evanghelie si, mai mult chiar, inceputul reunificarii intregii creatii in jurul Logosului, Care a zidit-o.

Pilda de mai sus a fost urmata de o marturisire unica in viata Dumnezeului intrupat: „Acum sufletul Meu e tulburat, si ce voi zice? Parinte, izbaveste-Ma de ceasul acesta! Dar pentru aceasta am venit in ceasul acesta. Parinte, preaslaveste-Ti numele!” (Ioan 12, 27-28). Iisus, Care odinioara Se aratase nerabdator ca botezul cu care trebuia sa Se boteze – adica moartea Sa – sa se indeplineasca (Luca 12, 50), are acum o clipa de sovaiala. in preziua mortii El este tulburat la gandul chinurilor ce il asteapta si, mai mult poate, faptul ca toti cei care astazi il sarbatoresc se vor preface maine in calaii Sai.

Se poate spune ca, intr-un fel, acum incepe agonia si lupta impotriva ispitei, ce va culmina la Ghetsimani. Domnul isi pune intrebarea cutremuratoare daca are dreptul sa ceara inlaturarea acestei incercari si tot El raspunde: daca jertfa ar fi evitata, intruparea si coborarea Sa printre oameni ar ramane zadarnice. Dar aceasta indoiala de o clipa, aceasta intrebare, respinsa indata ce a fost formulata, arunca inca o lumina asupra luptei din sufletul Dumnezeului intrupat, asupra framantarii Sale, facand ca noi toti, cei vesnic tulburati si indoiti, sa-L simtim si mai aproape. Acea zi plina de bucurie este totusi umbrita de o tristete apasatoare, pe care El nu o poate alunga.

Rugaciunea inaltata catre Tatal indata dupa ce a depasit clipa de cumpana: „Parinte, preaslaveste-Ti numele!” exprima hotararea de a merge pana la capatul misiunii Sale. Preaslavirea numelui Tatalui se va implini prin moartea liber acceptata a Fiului si prin invierea Sa. Sfantul Chiril spune ca Dumnezeu este preamarit in Fiul, intrucat Fiul este icoana Tatalui. Adevarata preamarire a lui Hristos se va realiza numai prin jertfa Sa. De aceea, dupa ce o clipa S-a cutremurat la gandul Patimilor, Domnul il roaga pe Tatal sa grabeasca sosirea ceasului pentru care a venit in lume. Si raspunsul Tatalui nu a intarziat, caci, potrivit marturiei Sfantului Ioan, indata, intocmai ca la Botez, s-a auzit un glas din cer graind: „Si L-am preaslavit si iarasi il voi preaslavi” (12, 28).

Multimea martora la aceasta epifanie, neintelegand totusi ce se intamplase, se intreba daca va fi fost un tunet sau daca un inger le vorbise. Ca si in alte imprejurari, prezenta divina nu este decat vag presimtita, ba chiar confundata cu fenomene naturale, iar continutul mesajului Sau ramane neinteles. Si totusi, Domnul afirma: „Nu pentru Mine s-a facut glasul acesta, ci pentru voi” (12, 30).

Inainte ca Israel sa-L renege pe Iisus si sa-L condamne la moarte, Dumnezeu vrea sa-i mai dea un semn, sa-i arate ca Fiul Se bucura de ocrotire din partea Tatalui. Evanghelistii mentioneaza, in cursul existentei terestre a lui Hristos, doar trei momente cand Tatal Si-a facut cunoscuta prezenta in mod solemn: la Botez, cand firea umana din Iisus este unsa de Duhul si se pun temeliile imparatiei, pe Tabor, cand apostolii contempla chipul Sau preamarit – anticipare a slavei vesnice – si acum, in preajma Patimilor, cand Fiul Se pregateste pentru jertfa suprema, descoperindu-Se totodata ca Mesia si prefigurand imparatia ce va sa vie.

Tatal Se manifesta deci in momentele cruciale din viata Fiului, legate totodata si de revelarea imparatiei harului.

Dupa ce primeste aceasta intarire de Sus, Domnul vesteste: „Acum este judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (12, 31), cuvinte greu de talmacit pentru ascultatorii Sai.

Prin „judecata lumii” se pare ca Iisus intelege momentul suprem al Patimilor, eveniment ce va determina infrangerea spiritului intunericului si punerea sub acuzatie a tuturor incercarilor menite sa-l rupa pe om de Dumnezeu. insa abia la sfarsitul istoriei va avea loc, in forma sa definitiva, judecata lumii, care virtual incepe in clipa cand Hristos va fi predat judecatorilor Sai. in acest sens, se poate spune ca judecata este, de la Patimi incoace, coexistenta cu istoria, marcand astfel intrarea in perioada eshatologica.

Inainte de a fi prins, Iisus va spune: „Vine si stapanitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30), prevenindu-i astfel pe ucenici ca actiunea satanei se va intensifica in acele clipe, spre a duce la indeplinire rastignirea Fiului lui Dumnezeu. Cel rau va fi insa biruit de Hristos, fiind „aruncat afara”, si astfel omul si intreaga zidire vor fi scosi de sub inraurirea sa funesta, desi in cuprinsul istoriei acesta va continua sa-si exercite activitatea negativa pana la Judecata de Apoi. In adancurile sale, omul si intreaga creatie vor fi insa izbaviti de aceasta dominatie, chiar daca pe planul temporal satana va mai pune la cale unele actiuni, extrem de spectaculoase. Acestea nu vor fi insa decat zvarcoliri neputincioase, caci „timpul lui e scurt” (Apoc. 12, 12) si vesnicia nu-i mai apartine.

Prin Jertfa si invierea Sa, Domnul il va elibera definitiv pe om de sub dominatia mortii si a celui viclean, facandu-l sa intre intr-o noua etapa existentiala. Ramane insa de lamurit expresia „stapanul lumii acesteia”, care i-a descumpanit pe exegeti. Se poate spune – se putea spune chiar inainte de Jertfa mantuitoare a lui Hristos – ca Diavolul este stapanul lumii? S-a discutat mult pe marginea acestei afirmatii. Maritain a limpezit destul de bine lucrurile, bazandu-se numai pe citate scripturistice . In acest context, trebuie sa se tina permanent seama de ambivalenta lumii, dupa cum subliniaza filozoful francez. Daca, potrivit marturiei date de Sfantul Ioan Botezatorul, „Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat… ca sa se mantuiasca, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17), Sfantul Ioan va afirma totusi: „Lumea intreaga zace sub puterea celui rau” (I Ioan 5, 19). Intre aceste doua afirmatii contradictorii, dar simultan valabile, trebuie sa se gaseasca totusi o formula de conciliere. Lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, nu poate fi rea si nu poate constitui domeniul celui rau.

Cand Iisus il numeste pe diavol „stapanul lumii acesteia”, El are in vedere pervertirea creatiei in urma caderii. Tot ceea ce, in cuprinsul creatiei, s-a indepartat de Dumnezeu, desprinzan-du-se de centrul ontologic al existentei si acceptand sa graviteze in sfere straine de har si supuse impulsurilor negative venite de la duhurile intunericului, constituie lumea supusa celui rau. Aceasta lume, structural potrivnica lui Dumnezeu, va fi infranta de Hristos pe Cruce, dupa cum singur va afirma, in ajunul Patimilor: „Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).

Totusi, in actualul eon, lumea ostila lui Dumnezeu si sfasiata de tendinte contradictorii va continua sa existe, desi soarta ei este pecetluita din clipa invierii lui Hristos. Faptul ca Iisus vorbeste de infrangerea diavolului, ce are loc in prezent – „acum” -, constituie dovada ca din acea clipa lua fiinta imparatia Fiului, unul din semnele care indica aparitia acesteia fiind, dupa cum s-a mai subliniat, biruinta obtinuta de Hristos impotriva puterilor intunericului.

Faptul ca moartea Sa pe Cruce va insemna reunificarea intregii creatii in jurul Logosului, care a zidit-o, implicand totodata si eliminarea acelor forte cu tendinte centrifuge, ce urmareau sa o scoata din orbita divina, este subliniat de Iisus atunci cand adauga: „Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12, 32).

De data aceasta, ascultatorii au inteles ca El vorbea de moartea Sa, facand poate legatura si cu parabola grauntelui de grau, dar tocmai de aceea s-au aratat surprinsi: „Noi am auzit din Lege ca Hristosul ramane in veac; si cum zici Tu ca Fiul Omului trebuie sa fie inaltat? Cine este acesta, Fiul Omului?” (12, 34). Scriptura, pe care ei o cunosteau, spunea despre Mesia ca va imparati pe tronul lui David de acum si pana in veac (Isaia 9, 6), de aceea nu puteau pricepe cum va fi cu putinta ca pe Unsul lui Dumnezeu sa-L doboare moartea.

Interpretarea gresita a textelor profetice ii impiedica deci pe evrei sa recunoasca in omul Iisus pe Mesia cel asteptat. in scopul de a le risipi nedumeririle si de a le orienta atentia in sens spiritual, Domnul revine asupra unei descoperiri anterioare, pe care acum o intregeste: „inca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge” (Ioan 12, 35).

Odinioara, la sarbatoarea corturilor, El spusese: „Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt” (Ioan 9, 5). Tinand seama de aceasta afirmatie, pot fi intelese mai usor si cuvintele de mai sus. Pentru cei din imediata Sa apropiere, prezenta Lui constituia o calauza spirituala, de care dupa moartea Sa vor fi lipsiti, desi, prin mijlocirea Sfantului Duh, El va continua sa Se afle pururea in mijlocul credinciosilor. Prin moartea Sa insa, lumea va fi, intr-un anumit fel, frustrata de aceasta prezenta divina, de aceasta legatura directa cu Divinitatea; de aceea Iisus ii sfatuieste pe cei din preajma Lui sa-si deschida sufletul pentru primirea Luminii, atata timp cat o au printre ei.

Dupa ce a rostit cuvintele de mai sus, Domnul, potrivit marturiei evanghelistului Ioan, a plecat din mijlocul multimii si S-a ascuns (12, 36). Pare ca, desi in aceasta imprejurare poporul s-a aratat mai putin ostil decat in alte dati, Iisus intelesese totusi ca ultimele Sale cuvinte ramasesera zavorate pentru cei mai multi si de aceea, fiind mahnit, simtise nevoia sa Se retraga departe de toti. in ciuda entuziasmului cu care locuitorii Ierusalimului il intampinasera chiar in acea zi, inimile lor nu se deschisesera pentru primirea luminii, caci dupa cum subliniaza evanghelistul: „Desi a facut atatea minuni inaintea lor, ei tot nu credeau in El” (12, 37).

Totusi, potrivit de asemenea marturiei Sfantului Ioan, erau multi, chiar dintre capeteniile poporului, care credeau in El, dar acestia nu indrazneau sa-si exprime credinta in mod public, deoarece se temeau de farisei.

Cand se facu seara, Iisus, dupa cum noteaza sinopticii, Se reintoarse impreuna cu ucenicii la Betania, unde avea sa petreaca noaptea. Astfel se incheia aceasta zi, in care avusese loc o adevarata hristofanie, deoarece Domnul Se descoperise in chip de Fiu al lui Dumnezeu, adica de Mesia, manifestandu-Se prin lucrari proprii atat firii divine, cat si celei umane. El S-a purtat ca un om cand S-a infatisat bland si smerit pe manzul asi-nei, cand a plans pentru suferintele viitoare ale lui Israel, cand S-a cutremurat la gandul mortii apropiate si cand S-a rugat cu credinta Tatalui.

Ca Dumnezeu, El S-a descoperit mai solemn decat in alte imprejurari, alungandu-i cu asprime pe negutatorii din templu, mustrandu-i pe farisei, primind fara sa Se impotriveasca aclamatiile norodului, vindecan-du-i pe bolnavii aflati in templu si profetind convertirea neamurilor, precum si apropiata Sa preamarire.

12
apr.
09

Salcia: simbolul mortii si al vietii

Salcia: simbolul mortii si al vietii

Adeseori, in discutiile avute cu diferite ocazii despre simbolismul religios, mi s-a spus ca, in procesul de adaptare la conditiile si imprejurarile naturale sau la mediul in care traiesc credinciosii ei, Biserica crestina a fost nevoita sa adopte simboluri care nu au nici un temei evanghelic sau biblic in general si, drept urmare, a avut loc si o diminuare a semnificatiei simbolurilor religioase astfel preluate. Ca exemplu in acest sens, de altfel cel mai des folosit, era faptul ca noi romanii ortodocsi nu folosim ramuri de finic pentru Duminica Floriilor, ci banalele ramuri de salcie. Motivul folosirii salciei fiind adaptarea la mediu, deoarece finicul nu creste la noi in tara. Legat de acest lucru mi s-a pus intrebarea, daca salcia poate sau nu, sa acopere simbolismul religios al finicului. Ba mai mult, daca ea insasi are sensuri si simboluri proprii care justifica folosirea ei rituala. Problema este foarte clara si poate fi expusa de la inceput. Salcia are un simbolism propriu si acesta mai ales datorita caracteristicilor specifice legate de modalitatea ei de inmultire; fiind totodata folosita cu diferite sensuri in traditiile religioase precrestine si apoi si in crestinism.

Pentru a raspunde la intrebarile puse si totodata pentru a face cunoscut simbolismul salciei vom analiza aceasta problema in traditia greaca antica, in traditia Vechiului Testament si, bineinteles in traditia crestina. Ne vom rezuma doar la aceste traditii deoarece simbolismul salciei a fost foarte bogat la popoarele necrestine, cu precadere la slavi si la popoarele baltice, iar o monografie amanuntita ar depasi cu mult scopul nostru imediat.

Prin particularitatile sale naturale, salcia a atras, inca din cele mai vechi timpuri, atentia oamenilor. Intrucat creste doar in locurile abundente in apa ea a fost considerata ca fiind „o adevarata planta de apa” sau „iubitoare de apa” . Dar ceea ce a uimit mai mult a fost puterea ei aproape indestructibila de crestere si regenerare, fara nici un ajutor din partea omului. Insasi denumirea ei a fost dedusa, atat de greci cat si de romani, din aceasta realitate extraordinara de crestere pe care o are. In limba latina, denumirea salix a fost pusa in legatura cu verbul salire – a sari. Festus a luat totusi in deradere aceasta etimologie zicand: „Salicem ridicule interpretantur dictam, quod ea celeritate crescat, ut salire videatur”. Iar termenul grecesc itea , era legat de adjectivul verbal itos ce deriva de la verbul ienai – a merge. La aceasta referire Etymologion Mega adauga : „deoarece arunca mladite cu repeziciune” .

Dar salcia a atras nu numai prin aceasta particularitate. Astfel, in traditia greaca antica, alaturi de plop, ea umbreste intrarea in temuta imparatie a mortii, stapanita de nemilosul Pluto si de crancena zeita Persefona. Homer relateaza despre acest lucru atunci cand Circe ii indica lui Odiseu locul unde se afla intrarea in infern : „dumbrava neingrijita, dincolo de cararile Oceanului, unde cresc plopi mareti si salcii sterpe”, in text „distrugatoare de rod”.

Aceasta asociere a salciei cu „imparatia mortii” nu este intamplatoare, caci alaturi de plop, de ulm si de tamarisc, si ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpamantene. De altfel, salcia a avut o oarecare influenta stranie asupra grecilor inca din cele mai vechi timpuri, caci prezenta ei era legata de locurile unde izvoraste apa din pamant, iar acestea erau considerate, cai de acces in lumea subpamanteana, a mortii. Simbolismul salciei este pus astfel in legatura cu misterul „Mamei Pamant”, la randul ei simbol al vietii noi, infloritoare, dar si al mortii, caci in „Pamant” se intorc toate lucrurile. Datorita acestei asociatii, salcia era totodata si „copac sacru” al marilor „Zeite Mame”. Zeita Hera s-a nascut sub o salcie pe insula Samos. Salcia, suntem informati de Pausanius, era unul dintre cei mai sacri copaci ai Greciei antice.

Exista si o curiozitate legata de acest copac plin de seva vietii, ce nu a trecut neobservata, si anume, faptul ca ea isi leapada florile inainte ca rodul sa se lege; ca ea de fapt nu se inmulteste prin seminte, ci prin puterea de a arunca vlastari.

Aceasta curiozitate a devenit „punctul de plecare al unei dialectici mitologice”, caci, salcia este „ucigasul propriului fruct” si astfel in ea se intalneste activa „forta vietii si a mortii”. Desi nu este clar in ce sens anume este folosita, salcia juca un rol important in timpul sarbatorii Thesmophoria, legata de cultul lui Demeter si Core. Acest eveniment era dedicat cu exclusivitate femeilor. Cu aceasta ocazie, femeile isi faceau un „pat” din ramuri de salcie pe care stateau aproape tot timpul sarbatorii. Care a fost semnificatia precisa a acestei practici este greu de retinut. Totusi, din literatura existenta, s-a dedus ca era un act de daruire spre o viata de castitate de puritate feciorelnica, deoarece salcia, fiind un copac „distrugator de rod”, trebuie sa fi fost si simbol al retinerii sexuale.

Cu toate acestea, simbolismul salciei nu se refera numai la viata de castitate, caci, s-a observat, ca atunci cand femeile isi faceau pat de ramuri de salcie, acesta era asezat pe pamantul datator de viata, iar verdele si pamantul erau simboluri sacre ale zeitelor mame, deci ale fertilitatii. De aici si ideea ca acest act era un mijloc de sfintire a pantecelui si de promovare a fertilitatii. Exista, deci, un element paradoxal privind folosirea salciei cu ocazia sarbatorii Thesmophoria, caci salcia este prezentata ca simbol atat al mamei cat si al fecioarei, al rodniciei pantecelui si al castitatii; al celor vii si al celor morti. Totodata, vechii greci i-au atribuit salciei si calitati magice.

Astfel, ei obisnuiau sa planteze salcii, in apropierea viilor si aceasta pentru doua motive : unul practic, de a avea suport pentru vita de vie; dar si unul magic, de a transfera vitei puterea de crestere si regenerare a salciei. Se pare ca aceasta practica indica legaturi directe nu numai cu cultul lui Demeter dar si cu cel al lui Dionisios. Calitatile magice ale salciei au fost foarte mult speculate in perioada antica, caci, spunea Dioscuride, „femeile zeloase in castitate isi puneau in paturile lor ramuri de salcie… intrucat linistesc pasiunea sexuala” , iar „frunzele de salcie, atunci cand sunt amestecate cu apa, previn orice concepere”. Aceleasi idei si practici sunt amintite si de Nicandru in Theriaca. Cea mai clara ramane insa informatia data de Pliniu, informatiei care sta la baza conceptiei despre simbolismul salciei in ultima perioada a antichitatii si in evul mediu primar.

Iata ce spune Pliniu : „Foarte repede salcia isi pierde samanta, inainte ca ea sa ajunga la vreo maturitate, de aceea Homer o numeste distrugatoare de rod. La o data tarzie, s-a interpretat aceasta idee fantastica in lumina propriilor ei crime, atunci cand a devenit clar ca samanta salciei era un mijloc de asigurare a sterilitatii”. Pliniu transmite deci doua idei fundamentale : in primul rand, conceptia homerica legata de salcie ca fiind distrugatoare de rod. Salcia reprezinta o crestere chtonica, fiind afiliata lui Pluto si Persefona si, ca orice copac „fara rod”, era un simbol sacru al taramului celor morti in al doilea rand, este vorba de practica magica menita sa asigure sterilitatea mai degraba decat castitatea: „luati flori de salcie, frecati-le in apa si beti amestecul. Acesta va suprima orice pofta amoroasa si va face pe femei sterile” .

Aceasta pare sa fi fost taina mortala a copacului Infernului, pe care Homer il pune de straja la portile imparatiei Mortii. Dupa parerea lui Aelian, insusi Homer, atunci cand se referea la salcie ca fiind distrugatoare de rod, facea referire la taina intunecata legata de puterea salciei de a distruge rodul pantecelui, caci el, adica Homer „era pe urma lucrurilor nespuse ale naturii”.

Credinta in puterea magica a salciei de a asigura sterilitatea va dainui si in traditia crestina. Geopontica bizantina relateaza : „Daca fructul salciei este macinat sub forma de pudra si baut, acesta face fiintele umane incapabile de procreare”. Iar Eustatie, episcop si catolicos al Thessaliei, in comentarul sau asupra Odiseei, vorbeste despre aceeasi credinta pagana prezenta in timpurile crestine: „Salciile sunt numite distrugatoare de rod deoarece ele isi leapada florile inainte ca fructul lor sa inceapa a creste, dar si pentru ca cei care beau o bautura din flori de salcie, ucid prin aceasta rodul pantecelui sau devin incapabili de procreare.

Gandirea crestina va vedea in imaginea poetica folosita de Homer cu privire la salcie sensuri si adevaruri mai profunde, ascunse in limbajul mitic si care vor primi adevarata interpretare in lumina revelatiei crestine. Totusi, crestinii nu se vor baza doar pe textele homerice, ci vor cauta motivatii in Vechiul Testament, motivatii ce vor face ca salcia sa inmugureasca, nu la portile intunecate ale Infernului, ci la portile stralucitoare ale cerului.

In traditia Vechiului Testament salcia apare in contexte ce exprima cu precadere bucuria de a trai. Pentru prima data intalnim salcia in timpul sarbatorii corturilor. Aceasta sarbatoare, care comemoreaza evenimentul iesirii din Egipt a evreilor sub conducerea lui Moise, incepe in ziua a 15-a a lunii a saptea (Tisri) si tine un rastimp de sapte zile (Levitic 23, 34). Cu aceasta ocazie, sunt aduse Domnului ofrande din roadele pamantului si jertfe de animale. Interesant de observat ca aceasta sarbatoare incepe printr-o manifestare simbolica a bucuriei de a trai viata de libertate : „In ziua intai sa luati ramuri de copaci frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late si salcii de rau (s.n.) si sa va veseliti inaintea Domnului Dumnezeului vostru…” (Levitic 23, 40). Caci ramurile inmugurite sunt un simbol al vietii celei noi a vietii biruitoare asupra mortii.

In practica liturgica de mai tarziu ramuri de salcie au fost purtate in procesiune in jurul altarului jertfelor in toate cele sapte zile ale sarbatorii corturilor. Vulgata a introdus in text, pe langa salcie, si cuvantul plop – populus. Asa se face ca cei doi copaci, simboluri ale infernului, vor deveni in Vechiul Testament simbol al bucuriei de a trai.

Pe langa aceasta, traditia iudaica va considera „apa vie”, care curge in acea tara din abundenta doar iarna, ca simbol pretios al vietii si o aprecia ca atare. De aceea, spune acelasi autor, „era natural sa se priveasca la salcie, cu frunzisul ei bogat, ca fiind un simbol al procesului mereu innoitor al infloririi si al cresterii”.

Noul simbolism dat salciei, al vietii ce se reinnoieste, trebuie deci descifrat in referirile alegorice pe care le gasim in Vechiul Testament. Un prim text la care dorim sa facem referire este cel din Isaia 44, 3-4 : „Ca eu voi varsa apa peste pamantul insetat si paraie de apa in tinut uscat. Varsa-voi Duhul Meu peste odrasla ta si binecuvantarea Mea peste mladitele tale. Si vor odrasli ca iarba pe malul paraielor si ca salciile de-a lungul apelor curgatoare”.

Salcia este aici un simbol ai vietii abundente care va domni in timpul imparatiei mesianice ; imparatie pe care Zaharia o vede ca pe o mareata sarbatoare a corturilor, a bucuriei de a trai viata de deplina libertate sub pronia divina : „Si toti cei ce vor fi ramasi cu viata dintre neamurile acelea care venisera sa lupte impotriva Ierusalimului se vor sui in fiecare an sa se inchine imparatului, Domnul Savaot, si sa praznuiasca sarbatoarea corturilor (Zaharia 14, 16).

Pornind de la acest pasaj, ne informeaza H. Rahner, „Parintii Bisericii au presupus ca tot ceea ce s-a scris in lege referitor la folosirea ramurilor de salcie in timpul acestei sarbatori va ajunge la desavarsire in lumea spirituala a noului pamant”. De aceea, nu este deloc surprinzator ca salcia va primi in gandirea crestina sensuri mult mai profunde, ceea ce face ca folosirea ei in practica liturgica sa fie pe deplin justificata, asa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Inainte de a trata despre simbolismul crestin al salciei este necesar sa atragem insa atentia asupra altor doua versete din Vechiul Testament, in care ideea homerica a salciei distrugatoare de rod pare sa se contureze in cartea Iov, facandu-se referire la monstrul Behemoth, se spune : „El se culca sub florile de lotus, in ocolul trestiilor si al baltii. Frunzele de lotus ii fac umbra si salciile baltii il imprejmuiesc, (Iov, 40, 21-22). Interesant de observat ca traducatorii Septuagiatei nu au folosit in traducerea lor cuvantul itea salcie, ci agnos -vitex agnus castus, tot copac din familia salciei, denumit copacul castitatii. Acesta este copacul despre care Dioscoride spune ca vechii greci il denumeau amikotomiainos, iar romanii salix marina sau piper agreste si este identic cu salcia folosita de femei in timpul sarbatorii Thesmophoria. Or, folosind acest termen, traducatorii greci introduceau aici nuante legate de vechile traditii grecesti si de credinta existenta, la vremea respectiva, in Behemothsi Leviathan ca forte ale raului; salcia pastrandu-si simbolismul ei nefast despre care a vorbit Homer. Caci salciile baltii imprejmuiesc aceasta faptura a infernului ceea ce ne aminteste de salcia de la portile Infernului din Odiseea.

O conceptie sumbra, a sperantelor pierdute, legate simbolic tot de salcie, o gasim exprimata in Psalmul 136, in care este descrisa disperarea evreilor aflati in robia babilonica : „La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. In salcii, in mijlocul lor, am atarnat harpele noastre” (1-2). Salcia, care la sarbatoarea corturilor era un simbol al bucuriei, devine aici simbolul neputintei, al disperarii si al resemnarii; sentimente traite, de altfel de locuitorii Infernului grec. Astfel, si in Vechiul Testament salcia isi pastreaza dualismul ei simbolic : viata si moarte. Acest lucru nu va fi trecut cu vederea de scriitorii bisericesti si de Sfintii Parinti care au incercat sa dea sens si semnificatie aspectelor tainice ale credintei crestine.

In gandirea primara crestina simbolismul salciei este intalnit mai intai in scrierile Pastorului Hermas. Iata ce spune Hermas in una din viziunile sale : „Pastorul mi-a aratat o salcie mare care era aidoma unui acoperis ce proteja un deal si o campie, iar la umbra acestei salcii au venit toti oamenii care au fost chemati in numele Domnului”. Tuturor celor veniti la umbra salciei, Arhanghelul Mihail le da cate o ramura de salcie pe care fiecare credincios trebuia sa o dea inapoi pentru a fi grefata din nou pe copac. Majoritatea ramurilor restituite erau pe jumatate uscate, ceea ce arata gradul de pocainta. Doar ramurile inapoiate de martiri aveau o infatisare ciudata, care depaseste natura salciei : „in cele din urma, ei (martirii n.n.) au inapoiat ramurile lor care erau verzi si acoperite cu muguri noi, iar pe muguri era ceva ce avea infatisarea unui fruct. Iar cei care se aflau in aceasta situatie, au fost nespus de bucurosi, iar ingerul era plin de bucurie din pricina lor, si pastorul s-a bucurat si El”.

Pentru Hermas se ridica insa intrebarea, careia, de altfel, el insusi ii da glas: „Doamne, cum vor putea aceste ramuri vestejite sa dea noi mladite”. Raspunsul vine neintarziat: „Acest copac este o salcie, iar natura ei este iubitoare de viata”. Acest copac, o salcie cosmica, este simbolul puterii vitale implantat in pamant prin intruparea lui Dumnezeu. „Caci copacul acesta mare care acopera dealurile si campiile si intr-adevar intregul pamant este Fiul lui Dumnezeu care este propovaduit pana la marginile pamantului, iar oamenii care stau la umbra sa sunt cei care au auzit mesajul sau si au crezut in El”. Toate ramurile participa la puterea sa datatoare de viata, chiar si acelea pe jumatate uscate incep sa dea frunze din nou, datorita puterii acestui copac cosmic care arunca mladite din apele vesnice: „Caci Dumnezeu care a plantat acest copac doreste ca toti cei care au primit ramurile sale sa traiasca, iar eu nadajduiesc ca aceste ramuri, atunci cand au primit umezeala si au baut apa, sa aiba o noua viata”.

Cat priveste ramurile martirilor, care nu numai ca sunt verzi dar au si fruct, trebuie sa le explicam sensul in contextul ideii ca salcia este un copac „distrugator de rod”. Martirii sunt de fapt cei care, invingand puterea celui rau si a mortii, au progresat dincolo de natura umana pacatoasa, aducand roade. Acestia sunt cei care vor fi incoronati cu coroane de palmier, dupa cum ne spune Hermas. Ei au devenit „ramuri de salcie purtatoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos. Aceasta metafora poate fi inteleasa la adevarata valoare numai daca avem in vedere credinta greaca pagana referitoare la salcie.

Pornind de la Hermas, scriitorii crestini de mai tarziu vor prezenta salcia ca fiind un simbol autentic crestin : „Caci salcia, spune Eusebiu, cu verdele ei vesnic si cu vigoarea tanara a cresterii sale este un simbol al bogatiei acelui izvor de apa spirituala ce izvoraste in Biserica Logosului”. Iar Cassiodor, comentand acelasi text din Isaia, adauga : „Salciile sunt copaci ce cresc pe malurile raurilor si acolo dau viata celui mai proaspat verde, si chiar daca cineva taie mereu o parte din radacina si o ingroapa in pamantul umed, ea va arunca imediat radacini proaspete. Cu aceste salcii trebuie sa comparam sufletele sfinte si credincioase, care, dupa cum spune Isaia, arunca mladite ca salciile de pe malurile paraielor” .

Prin urmare, pentru puterea ei regeneratoare de viata salcia a fost asemuita lui Hristos. In acelasi timp, ea este si un simbol al credinciosului crestin, a celui care a primit noua viata prin baia botezului si care, spre deosebire de salcia distrugatoare de rod, da roade. Iata ce spune in acest sens si Fericitul Ieronim : „Iar apoi profetul ii compara pe cei care s-au renascut prin baia botezului cu plantele nou inverzite si cu salcia (s.n.), care arunca mladite pe marginea apei curgatoare. Caci aceasta salcie da rod, iar aceasta este contrar naturii sale obisnuite, caci de obicei salcia este fara de rod, iar cel care maninca din saminta ei devine el insusi neroditor”.

Paralel cu acest simbolism transfigurat care compara salcia cu Hristos si mladitele ei cu credinciosii crestini, intalnim in literatura crestina folosirea salciei ca simbol al eternitatii sau al nevredniciei spirituale.

„Salciile, spune Fericitul Augustin, sunt copaci neroditori, iar in acest pasaj al Psalmului (136, 2) ele sunt descrise ca si cum nimic bun nu vine de la ele, desi in alte parti ale Sfintei Scripturi nu este asa. In acest pasaj, continua el, trebuie sa intelegeti ca salciile reprezinta copaci neroditori, care de altfel cresc din abundenta pe apele Babilonului. Acesti copaci reprezinta persoane lacome, zgarcite si neroditoare in orice fapte bune, cetatenii Babilonului si copacii din tinutul inconjurator, hraniti de placerile dupa lucrurile pamantesti ce curg din abundenta in jurul lor” . O idee asemanatoare este sustinuta si de Prosper de Aquitanj „Salciile care sunt udate de raurile Babilonului dar care inca nu a nici un rod, sunt un simbol al acelor suflete sterile care sunt hranite placerile acestei lumi si raman neroditoare in virtute. In acestea putere seminala a Cuvantului divin nu poate patrunde; ele sunt pur si simplu incapabile de a primi cuvantul lui Dumnezeu”.

Aceasta interpretare augustiniana a salciei va fi vehiculata de foarte multi teologi apuseni, mai ales din perioada carolingiana. Punctul culminant al dezvoltarii acestei interpretari il reprezinta Richard de St. Victor care, in lucrarea sa Alegorii mistice, dezvolta o intreaga „psihografie” a sterilitatii spirituale.

In traditia patristica a Bisericii rasaritene salcia va primi sensuri nebanuit de profunde. Ea va deveni simbol al fecioriei, iar caracteristica ei de a fi „distrugatoare de rod”, o preinchipuire a mortii mistice care, prin renuntarea la perpetuarea vietii pamantesti, supusa mortii tinde spre dobindirea puterii ceresti de procreare. Cei feciorelnici si cele feciorelnice participa de pe acum la viata ingereasca, acea stare in care sufletul este preamarit, iar trupul devine transparent. Despre aceasta stare, Sf. Grigoria de Nazianz spune ca are un loc in bine-intemeiata cetate a cerului.

Sufletul se poate ridica spre ea numai daca moare pentru trup si astfel el va fi, intr-un sens extrem de profund, „distrugator de rod”. Salcia ajunge din nou un simbol al castitatii care, murind devine vesnic roditoare. „Moartea si viata se impreuna. Tensiunea dialectica descoperita de vechile mituri imboboceste pentru a face sa creasca floarea adevarului crestin”. Vorbind despre sarbatoarea corturilor, Origen spune ca „salcia, impreuna cu plopul, sunt copaci ai castitatii”. Acelasi lucru il afirma atunci cand comenteaza textul din Isaia 56, 5. Aici insa adauga ca salcia este un simbol al castitatii atat pentru cei feciorelnici, cat si pentru „dragostea casatorita care este cu desavarsire pura”. Metodiu pastreaza acelasi fir de gandire : „in Sfanta Scriptura salcia este tratata ca simbol al castitatii”. Dupa Metodius, adevaratul crestin, pentru a participa la sarbatoarea lui Hristos, trebuie sa-si infrumuseteze „cortul” sau cu ramuri de salcie „caci salcia intruchipeaza in sine insusi numele virtutii, puritatea celui feciorelnic. Cum am putea, se intreaba el, sa intram in aceasta sarbatoare a lui Hristos daca nu ne infrumusetam corturile noastre cu ramurile acelui binecuvantat copac divin, puritatea ?”. „Deoarece la noua creatie ce nu are sfarsit nu poate participa nici un om care este gasit fara podoaba ramurilor de salcie „.

Se observa aici o transfigurare completa a vechiului simbol al salciei in lumina noii creatii savarsita de Hristos prin intruparea, moartea si invierea Sa. Astfel, salcia devine simbolul acelei „bios agnos” care la randul ei nu este decat o prefigurare a vietii de preamarire in salasurile vesniciei dupa care toti crestinii tinjesc deopotriva. Crestinii care au realizat starea cereasca de desavarsire sunt denumiti de Rupert de Deutz: ” Ei sunt salcii care nu au fruct si totusi prin har numai au saltat spre verdeata patriei lor vesnice”.

Punctul culminant al simbolismului crestin legat de salcie este insa legat, asa cum era si de asteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria si care a conceput mai presus de fire, viata, pe Hristos cel intrupat. Iata ce spune in acest sens Albertus Magnus: „Ea (salcia n.n.) este numita salix deoarece sare, adica creste foarte repede si ni se spune ca samanta ei, daca este bauta, produce sterilitate. Acest lucru a fost implinit in Preamarita Fecioara caci ea a ales fecioria si astfel a ales viata cea fara rod, dar dupa cum salciei ii place sa creasca pe malul raurilor, tot asa si Preamarita Fecioara a inflorit langa apele harului si ale darurilor ceresti. Si, dupa cum salcia este un semn al castitatii, tot la fel si ea plina de castiatatea rece, pentru samanta ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul sau ii face pe multi neroditori in fructul trupului chemandu-i la o viata de feciorie”.

Am facut aceasta scurta incursiune in simbolismul salciei pentru a arata ca tinerele mladite de salcie care sunt aduse in biserica pentru a sarbatori in fiecare an triumfala intrare in Ierusalim a Mantuitorului aduc cu ele invataturi, sensuri si simboluri ce trebuiesc stiute. Folosirea in cult a salciei nu este doar o simpla acomodare la mediu, ci isi are bogatia ei, functia ei simbolica in viata rituala a Bisericii crestine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioara umbreau portile intunecate ale lipsei de speranta, ale mortii, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vietii celei vesnice, ale vietii pure luate din „copacul indumnezeitor si binecuvintat”.

Ca simbol al adevaruilui crestin, salcia ne invata ca adevarata Putere de viata este in noi insine ; ca noua ne revine sa adapam aceasta viata din nemuritoarele izvoare ale „apei vietii” care este Hristos si Biserica Sa, si astfel sa ajungem sa traim prin noi insine, cu puterea raiului, adevarata noastra menire, aceea de a fi fii ai vietii, ai lui Dumnezeu, ai „Celui ce Este”.

11
apr.
09

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica (1787-1868) (11 aprilie) (După „Patericul Românesc”, de Arhim. Ioanichie Bălan)

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de biserica Sfîntul Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrînd în viaţa monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea şi mama Sfîntului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.

Tînărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă, învăţînd carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lîngă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfînt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea şi milostenia. Încă de cînd era călugăr tînăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osîrdie, se lupta împotriva somnului şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrînului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfîntul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rînduială, ca în toată săptămîna să nu mănînce bucate fierte la foc, fără numai pîine cu apă, după apusul soarelui, iar sîmbăta şi Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinţii şi să se mîngîie cu înfrînare.

Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfîntul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adînciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atîtor lacrimi. Căci dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulţi preoţi călugări din Mănăstirea Cernica, stareţul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător şi lăsîndu-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoţii, săvîrşind cele sfinte în toată viaţa sa cu lacrimi şi cu multă evlavie.

După primirea darului preoţiei, la 13 februarie, 1813, Sfîntul Calinic a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osîrdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toţi, după cuvîntul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi”. De vedea pe cineva scîrbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mîngîia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc. Apoi era atît de smerit, că pe cît se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atît mai mult se smerea către toţi, după cuvîntul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întîi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi este rînduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte se mărturiseau la el, pentru că toţi se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpost şi mîngîiere supărărilor lor. Şi era atît de iscusit duhovnic, încît veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.

Acest fericit părinte, ori de cîte ori era ocărît de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl nedreptăţea, îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dînsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinţii că în chilia sa cuviosul era atît de liniştit, încît nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cînd adică se odihnea şi cînd era la rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvîrşea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni şi trei sute de metanii mari, precum şi pravila cea rînduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiaşi duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfîntul Calinic, încă din anii tinereţii, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care s-a făcut casă a Duhului Sfînt şi vas al alegerii.

În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul şi cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvîrşit tot Postul Mare pînă la Sfintele Paşti. Deci, luînd binecuvîntare de la stareţul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră şi mai presus de putere nevoinţă; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toţi o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cîteva săptămîni, s-a îmbolnăvit şi cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvîrşit pînă în joia Canonului Mare – adică pînă în joia din săptămîna a cincea a Postului Mare, cînd a mîncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mîntuitorului şi sfinţilor de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală de cap şi slăbire a firii, încît n-a mai ştiut nimic de sine pînă în Duminica Tomei. Pentru aceasta stareţul Dorotei era foarte mîhnit, crezînd că nu va mai scăpa cu viaţă.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic şi-a venit din nou în simţire, spre bucuria stareţului şi a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rînduit să ţină toată viaţa calea cea împărătească. Adică, să se împărtăşească zilnic din masa cea de obşte la trapeză. Deci, făcînd ascultare, Sfîntul Calinic mînca zilnic cu fraţii la masă, fără să mai aibe nimic de mîncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvîntare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simţit-o pînă la obştescul său sfîrşit.

În vara aceluiaşi an, Sfîntul Calinic n-a mîncat pîine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mînca cîte o felie de pepene şi fructe crude, ca să-şi potolească slăbiciunea firii şi să nu calce porunca sareţului.

Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viaţa sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci aţipea cîteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricînd de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gînduri.

Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfîntului Calinic, pentru că era înaintevăzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau să se întîmple în viitor. Acelaşi ucenic preaiubit al Sfîntului Calinic spunea că dascălul său era atît de blînd şi smerit cu inima, încît oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu om pămîntesc. De aceea toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfînt, atît călugării şi mirenii, cît şi episcopii şi dregătorii ţării.

Cu binecuvîntarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfîntul Munte Athos în vara anului 1817, minunîndu-se de nevoinţele călugărilor atoniţi. Apoi, cu rînduiala lui Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luînd mult folos sufletesc de la părinţii atoniţi.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareţ al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu şi a Sfîntului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfînt locaş, avînd doar 30 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi păstoreşte obştea Cernicăi timp de 32 de ani, adunînd în jurul său mulţi călugări, căci se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, să îndrepteze pe cei leneşi şi tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulţi îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului, ca să nu vatăme pe alţii.

Urmînd Sfinţilor Părinţi el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfînta ascultare, a întemeiat-o însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii sale pămînteşti”.

Spuneau părinţii şi acestea: că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus. Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare rîvnă şi frică de Dumnezeu, ştiind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mîntuirii”.

Uneori zicea către ucenici: „Stareţul este inima tuturor inimi-lor care îl caută şi îi cer sfat şi mîngîiere. El este calea spre desăvîrşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.

Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. Într-o zi, un călugăr tînăr, curăţind de solzi o caracudă mică, a început a cîrti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl tău, pe mamă-ta, pe moşul tău, pe strămoşul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai necăjeam atîta!” Apoi tot el răspundea: „Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ”.

Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stînd puţin pe gînduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: „De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea!” Şi, într-adevăr, pînă la sfîrşitul vieţii sale, nu a mai mîncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrînare.

În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în Insula Sfîntul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfîntul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mîngîiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.

În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfîntul Calinic a adunat tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvînt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfîntului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfîntului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de moarte.

Terminîndu-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzînd Sfîntul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanelor Maicii Domnului şi a Sfîntului Nicolae şi cerîndu-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de cîte doi boi, pline cu pesmeţi de pîine, trimise de paşa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.

Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic, nerăbdînd ca mireasa lui Hristos să fie în mîinile păgînilor, a făcut jalbă la stăpînire şi a izbăvit călugăriţa din mîinile turcului. Deci, supărîndu-se cumplit paşa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ. Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe cînd paşa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fîntînă cunoscută pînă astăzi sub numele de „Fîntîna Turcului”.

Pe lîngă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de cele necesare vieţii pămînteşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfîntului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfîntului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfîntul Ierarh Nicolae, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfîntul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: „Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfîntului Mucenic Gheorghe…”. Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi îţi vom trimite tot ce-ţi va trebui”. Iar stareţul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta!”

Această vedenie arătînd-se deodată şi cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredinţat pe Sfîntul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărîmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, aşa cum se vede pînă astăzi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea şi alte cîteva biserici parohiale.

Sfîntul Calinic a fost, de asemenea, şi un bun iconom al Mănăstirii Cernica şi al celorlalte mănăstiri – Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogîrla şi Poiana Mărului -, care erau sub povăţuirea sa. Cînd a intrat Cuviosul ca stareţ, Cernica avea doar „o teleguţă cu un bou cu care umbla un călugăr pe uliţele Bucureştilor şi oricine voia din popor arunca cîte o pîine în acea teleguţă şi apoi se întorcea la mănăstire şi împărţea acea pîine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie şi de la alţi buni creştini…”.

Însă venerabilul stareţ, în puţină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Bueşti-Ilfov, a ridicat case şi adăposturi pentru oameni şi vite, a cultivat pămîntul cu tot felul de cereale, a plantat vii şi păduri, încît se mirau toţi de priceperea lui. Acolo creştea mănăstirea cirezi de vite şi turme de oi pentru hrana şi îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

Fiind chemat şi propus de cîteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfîntul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe cînd marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în decădere”. În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.

Pentru blîndeţea şi sfinţenia vieţii sale, atît de mulţi călugări s-au strîns în jurul Sfîntului Calinic, încît nu mai încăpeau în amîndouă insulele. În anul 1850, cînd a plecat ca episcop la Rîmnicu-Vîlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.

Pe cînd era stareţ, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: „Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfîntul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi”. Apoi, intrînd în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicînd: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mîngîietorule al săracilor şi cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mîntuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine…”. Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfîntului Nicolae.

Sfîntul Ierarh Nicolae, ascultînd rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpînul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după pavecerniţă, a pus să se facă pîine în noaptea aceea pentru mîngîierea părinţilor şi fraţilor.

În altă zi, pe cînd vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfîntul Calinic un om cerîndu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tînăr şi i-a spus stareţului: „Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei şi restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrînul duhovnic a întrebat pe cuviosul: „Ce cugetai, părinte Calinic, cînd ai dat milostenie acelui om?” Iar blîndul stareţ i-a răspuns: „Aş fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit 500”.

În anul 1829, luna iulie, în dimineaţa unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulţime de musafiri care veniseră atunci, iar pe bieţii călugări, „ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părţile ca să slujească musafirilor. Deci, căutînd la dînşii cu durere de inimă, a zis în sine: „Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii!” Şi, tare oftînd, a început să citească icoasele Sfîntului Ierarh Nicolae!

Spuneau ucenicii Sfîntului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăţa, aşa şi lucra. Că zice şi Mîntuitorul: Să vă fie cuvîntul aşa, aşa şi nu, nu! (Matei 5, 37)

La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obşte, Sfîntul Calinic a fost ales episcop la Rîmnicu-Vîlcea, despărţindu-se cu multă durere şi lacrimi de fiii săi, fiindcă „n-a putut strica hatîrul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei, domnul Ţării Româneşti şi s-a supus la voia obşteştii Adunări…”.

Iată şi cuvîntul de învăţătură al Sfîntului Calinic rostit către întreaga obşte, în ziua plecării sale la episcopie:

Fraţilor şi Părinţilor,

„Dumnezeu aşa binevoieşte ca astăzi să ne despărţim trupeşte unii de alţii, dar cu duhul cred că vom fi împreună pînă la sfîrşitul acestei vremelnice vieţi, că eu aşa m-am rugat lui Dumnezeu, ca unde mi s-au topit tinereţile, acolo să mi se sfîrşească şi această viaţă, şi cred că se va adeveri. Că nici un lucru nu este mai dulce decît creşterea în căminul părintesc, după cum adesea se întîmplă la noi călugării, iar mai vîrtos înţeleg cuvîntul meu cei ce au gustat din acest pahar.

Căci, călugărul, oriunde va merge şi oricît bine va găsi, tot nu este ca unde şi-a pus metania; fiindcă inima lui nu este în pace. Aşa şi eu, ca un călugăr ce sînt, am petrecut aici între aceste ostroave 43 de ani. Gîndiţi-vă cu ce mîhnire le las acum şi ce jale mă cuprinde, care singuri o vedeţi pe faţa mea că, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot să vă spun tot ce am în inimă, fără numai aceste puţine învăţături şi vă rog să le păziţi, ca de la un duhovnicesc părinte al vostru şi ascultaţi, iubiţilor, cu luare-aminte.

Fraţilor şi Părinţilor,

Domnul nostru Iisus Hristos a zis către iudei: Casa Mea casă de rugăciune se va chema la toate limbile, iar voi aţi făcut-o peşteră de tîlhari (Matei 21,12). Ca să nu pătimim şi să auzim şi noi una ca aceasta, iubiţii mei fraţi şi fii, trebuie dar să avem mare grijă cînd intrăm în Sfînta Biserică sau în Sfîntul Altar, că acolo este Însuşi Domnul noastru Iisus Hristos de faţă în Sfintele Taine.

Nu este nimeni iertat, fără de mare trebuinţă, a intra în Sfîntul Altar. Iar cînd sîntem siliţi, să intrăm cu mare sfială şi frică, după cum zice Proorocul David: Slujiţi Domnului cu frică… (Ps.2,9); şi să intrăm cu învăţătură, ca nu din neştiinţă să greşim şi să mîniem pe Domnul şi să pierim din calea cea dreaptă. De aceea noi cu mare evlavie să cinstim cele sfinte. Cînd este trebuinţă să intrăm, să facem trei închinăciuni înaintea uşii şi, intrînd, să descoperim capul. Apoi să facem alte trei închinăciuni înăuntru. Cei hirotoniţi sărută Sfînta Masă, iar monahii nu se ating de dînsa. Şi cîtă vreme vom fi în Sfîntul Altar să stăm cu mare frică şi cu e-vlavie, ca înaintea lui Hristos. Şi fiind vremea pomenitului la Proscomidie, tot cu capul descoperit să pomenim, după cum zice Pavel Apostolul: „Bărbatul, rugîndu-se sau proorocind cu capul acoperit, ruşinează pe Hristos, Capul său”. Iar fiind cineva bolnav sau fiind frig tare, poate a-şi acoperi capul, că Dumnezeu cunoscător de inimi este; ştie gîndul nostru pentru care ne va şi răsplăti. Aşa sîntem datori a urma.

Iar în vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimănui a intra în Sfîntul Altar, numai preoţii, diaconii şi paraclisierii cei slujitori, şi aceştia cu evlavie şi cu linişte să umble. Iar ceilalţi toţi sîntem datori a sta în Sfînta Biserică cu mare evlavie şi frică; nici făcînd vreo neorînduială sau vorbind, sau cu ochii uitîndu-ne în vreo parte sau în alta; nici să ieşim pînă la sfîrşitul slujbei, ca să nu cădem în blestemul Sfintelor Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, care afurisesc pe cei ce fug mai înainte de otpust. Iar avînd ascultare sau neputinţă, să meargă la preot, să-i sărute mîna, să ia anafură şi aşa să iasă. Însă să se cerce fiecare pe sine, ca nu cumva să fie ispită diavolească sau lenevie, sau nebăgare de seamă, ca să nu cadă în blestemul cel proorocesc, că zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu lenevire sau cu nebăgare de seamă.

Aşa, fraţilor, să petrecem în Casa lui Dumnezeu, că este Casă de rugăciune, iar nu cort de comedii. Să cinstim cele sfinte ca şi noi să fim cinstiţi de Dumnezeu; iar nu să-L mîniem ca fiii lui Aaron şi să pierim. Acestea vă sfătuiesc şi vă învăţ, iubiţilor, ca toţi să ne mîntuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, că deşi vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespărţiţi, rugîndu-ne şi ajutîndu-ne unii cu alţii, după cuvîntul ce zice: „Frate cu frate ajutorîndu-se se vor face ca o cetate nebiruită”.

Aşa şi voi, fiilor, cînd vă veţi face rugăciunile cele rînduite de duhovnic, să vă aduceţi aminte şi de mine, părintele vostru, care multă grijă am purtat pentru fiecare din voi, din ziua în care v-am primit în mănăstire. Că v-am iconomisit pe fiecare după puterea voastră şi am îngrijit de voi pînă astăzi. Şi acum vă dau în mîna Sfîntului Ierarh Nicolae, mîngîietorul neputinţelor mele, ca să îngrijească de mîntuirea voastră. Şi după dînsul, vă încredinţez în îngrijirea cuviosului şi al meu iubitor, chir Nicandru, pe care din mica copilărie l-am primit în mănăstire şi este sporit şi vrednic de a povăţui suflete la mîntuire.

Apoi, întorcîndu-se către cuviosul stareţ, părintele Nicandru, a început cu dulci şi jalnice cuvinte a-i zice aşa:

Iubite fiule Nicandru,

Dumnezeu aşa binevoind, ca să te las în locul meu să păstoreşti această turmuliţă, ce de 32 de ani, prin multe osteneli o am îngrijit; şi multe necazuri şi trude am tras pentru locuşorul acesta, numai şi numai să-l văd împodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Şi iată, fiule, ţi-i încredinţez astăzi, la număr 354 de călugări, afară de fraţi, şi te rog să porţi grijă de mîntuirea tuturor, ca să iei şi cuvioşia ta plată de păstor adevărat.

Şi acum, cu darul lui Dumnezeu să ne mîntuim toţi şi peste puţin iarăşi ne vom vedea”.

Apoi, aşezîndu-se în strană cu ochii plini de lacrimi, i-au sărutat mîna toţi părinţii, plîngînd după dînsul, iar cîntăreţii cîntau cîntări de despărţire. Şi după otpust au ieşit toţi din biserică în sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi, chiar de avea inimă de piatră. Şi petrecîndu-i pînă la un loc, şi-a luat ziua bună, s-a urcat în căruţă şi a plecat, luînd cu sine vreo cîţiva din părinţi ca să-i fie de slujbă în eparhie.

După un an de zile, Sfîntul Calinic, episcopul Rîmnicului, trimite iarăşi un cuvînt de învăţătură către obştea Mănăstirii Cernica, plin de aceiaşi mireasmă duhovnicească, precum urmează:

Fraţilor şi Părinţilor,

„Vin cu duhul cercetîndu-vă, că m-am depărtat de voi cu trupul, dar cu duhul sînt împreună cu voi. Pentru că vă doresc sporirea cea sufletească şi buna petrecere, ca să sporiţi în cele duhovniceşti fapte: în dragoste, unire, ascultare şi întru supunerea către mai marele vostru şi către toţi cei în Hristos fraţi, cum ne-am făgăduit înaintea Sfîntului Jertfelnic, la primirea sfîntului chip al călugăriei, cu umilinţă.

În locul lui Hristos, vă rog, fraţilor, umblaţi cu bună rînduială între cei de afară, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc, iar nu să se defaime numele lui Dumnezeu prin voi. Iată cum veţi putea păzi cinstea lui Dumnezeu şi a voastră, prin paza poruncilor şi a făgăduinţelor călugăreşti:

– a păzi mai întîi pravila bisericească, cu mare luare aminte şi umilinţă, iar nu cu împrăştieri de gînduri şi cu vorbe deşarte. Că dacă Domnul zice că pentru tot cuvîntul deşert vom da seamă în ziua judecăţii, cu cît mai vîrtos cei ce vorbesc în vremea sfintei slujbe;

– a păzi masa de obşte;

– a vă păzi de adunări la mîncări, la băuturi, la vorbe deşarte, că acestea duc la mare pierzanie pe călugări;

– a nu ieşi din mănăstire fără binecuvîntare;

– a nu merge în Capitală sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare nevoie a sa. Călugărul care zăboveşte afară de chilie fără a fi de ascultare se strică ca peştele scos din apă;

– a nu avea prieteşuguri osebite;

– a nu avea pungă osebită, ca Iuda.

Vă rog, păziţi-vă şi de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare.

Aşa vă rog, fraţilor, păziţi poruncile lui Dumnezeu ca şi El să vă păzească pe voi. Vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi pentru mine ca să-mi ierte toate păcatele şi să mă păzească de văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi, să mă întărească în lupta care mi-a pus-o înainte şi ca să am sfîrşit bun, creştinesc.

Iar pentru că vă veţi osteni întru rugăciune, atît pentru voi, cît şi pentru cei împreună cu mine, fraţii voştri cei duhovniceşti, şi ei din osteneala lor vor trimite vouă ajutor trupului, ca să nu slăbiţi întru rugăciune şi să nu-i aveţi despărţiţi de această sfîntă adunare; că şi noi încă nu vă uităm în sfintele rugăciuni. Iar dacă vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni, fie-le lor asemenea. Însă nu cred că se va afla vreunul necredincios ca să uite dragostea noastră cu care v-am iubit şi vă iubim.

De veţi petrece întru poruncile lui Iisus Hristos, şi El va fi cu voi împreună. Că El a zis că cel ce Mă iubeşte pe Mine, poruncile Mele le păzeşte, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Aşa vă rog, iubiţii mei fraţi şi fii, păziţi rînduielile pe care vi le-am aşezat, după canoanele Sfinţilor Părinţi, pe care şi eu le-am păzit, după cum m-aţi văzut, fiind între voi.

Iar eu sînt al cuvioşiei voastre către Dumnezeu smerit rugător şi de tot binele voitor. Spuneţi tuturor celor ce ne iubesc închinăciunile, cu mîna mea”.

CALINIC, Rîmnic, 1851, Aprilie 11

Spunea ucenicul său, Anastasie, că îndată după aşezarea sa în scaunul episcopiei de la Rîmnicu-Vîlcea, a şi început a da porunci la protopopi, ca „unde s-ar afla un om necununat să-l cunune şi să-l cerceteze pentru ce nu se cunună şi şade cu posadnică”.

Sfîntul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfîntul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui Ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea, casele episcopale şi seminarul, între anii 1854-1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blîndul episcop a redeschis şi vestita tipografie din Rîmnic, în care a tipărit tot felul de cărţi de slujbă şi de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoţi şi credincioşi.

Spunea iarăşi Arhimandritul Anastasie despre dascălul său, preasfinţitul Calinic: „Mă minunam de aşa viaţă supranaturală, pentru că vedeam că slujesc un sfînt viu. De aceea îndrăzneam de multe ori şi-l întrebam cîte ceva despre tainele dumnezeieşti şi el îmi descoperea ceea ce cunoştea că-mi este de folos şi cît putea să încapă în mintea mea cea slabă şi întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea: „Nu este acum timpul pentru asemenea întrebări””.

Acelaşi ucenic spunea: „Avea obicei fericitul, că după rugăciunea de seară mă ţinea lîngă preasfinţia sa mai mult timp, povăţuindu-mă în credinţă şi la datoriile mele monahale şi multe lucruri de taină îmi descoperea”. Adeseori îmi zicea fericitul: „Fiul meu, mulţi sînt din călugări şi mireni numai cu numele creştini, iar cu viaţa şi cu faptele sînt departe de adevărul creştinătăţii. De aceea, la unii ca aceştia nu ai voie să le arăţi ce ai văzut la mine. Iar acelora pe care îi vei cunoaşte că sînt creştini buni şi cred în darul şi puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăţi şi să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare”.

În vara anului 1854, mergînd Sfîntul Calinic spre Tîrgu-Jiu, însoţit de ucenicul său şi de mai mulţi slujitori, la rugămintea credincioşilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Şi fiii unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulţi ani, dar trupul lui n-a putrezit în pămînt. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei şi cu preoţi, dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă. Deci, l-au rugat pe Sfîntul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor. Iar după ce fericitul va termina Liturghia arhierească, să citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormînt. Şi bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat.

După terminarea Liturghiei, au mers cu toţii la mormînt. Trupul răposatului, întreg şi nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Şi, iată, o minune preaslăvită! În timp ce Sfîntul Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în ţărînă, de la picioare spre cap. La sfîrşitul rugăciunilor, întreg trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de ţărînă amestecată cu oase albe. Uimindu-se toţi de aceasta, au dat slavă lui Dumnezeu.

Părintele Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic, spunea că au poposit împreună timp de trei zile la schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic şi arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viaţa sa în toate hotarele Olteniei şi dincolo de Carpaţi. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Rîmnicu-Vîlcea, a poposit puţin într-o poiană. Şi plecînd însoţitorii săi înainte, Sfîntul Calinic stătea jos şi plîngea. „De ce plîngi, preasfinte? l-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul?” „Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ schimbîndu-se la Cernica. Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit!…” Ucenicul, însemnînd ziua şi ceasul acela, a plecat după două săptămîni la Mănăstirea Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul cînd plînsese Sfîntul Calinic.

Odată, pe cînd Sfîntul Calinic slujea Sfînta Liturghie în paraclisul Episcopiei Rîmnicului cu mai mulţi slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanţuri, cumplit chinuită de un duh necurat. La sfîrşitul slujbei, protoiereul oraşului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o rugăciune de vindecare. Arhi-mandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii, Sfîntul Calinic a binecuvîtat pe femeia bolnavă de trei ori în numele Preasfintei Treimi şi a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te!” În clipa aceea bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculîndu-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulţumind binefăcătorului ei. Apoi, intrînd Sfîntul Calinic în chilia sa, a început a plînge cu multe lacrimi. „De ce plîngi, preasfinţite?” l-a întrebat ucenicul. „Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepseşte Dumnezeu. Spuneţi la toţi că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe femeia bolnavă!”

Acelaşi ucenic spunea despre Sfîntul Calinic: „Era atît de milostiv, încît atunci cînd nu avea ce să dea de milostenie îşi dădea hainele de pe el şi, plîngînd, mă ruga pe mine nevrednicul să caut bani de unde voi şti ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos”, că aşa numea fericitul pe săraci şi pe neputincioşi”.

Odată, pe cînd Sfîntul Calinic ieşea de la slujbă la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie, cerîndu-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mîinile ei. După trei zile, femeia aceea a venit iar la uşa Sfîntului Calinic să ceară milostenie. Deci chemînd pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit, zicînd: „Dă milostenie femeii de afară!” „Prea sfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni cînd ne-am întors de la biserică”. Dar blîndul păstor i-a zis cu asprime: „Dar cuvioşia ta, dacă ai mîncat ieri, astăzi nu mai mănînci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie!” Din clipa aceea pînă la sfîrşitul vieţii Sfîntului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.

Spunea iarăşi ucenicul despre Sfîntul Calinic: cînd hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii de a le lua ceva. Iar cînd plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor, apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi în dar.

În timpul domniei lui Cuza Vodă – spunea ucenicul Sfîntului Calinic – s-a întîmplat o tulburare în seminarul Episcopiei de Rîmnic şi el, cu darul şi cu blîndeţea sa, a potolit acea tulburare. Aflînd de aceasta Mitropolitul Nifon şi ministrul de Culte, Scarlat Creţulescu, au trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă. „Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare, a zis Sfîntul Calinic, pentru că eu, ca episcop, i-am liniştit şi mulţumit pe toţi. Să spui la cei care te-au trimis că sînt în neştiinţă de aceasta”.

Auzind de cuvintele Sfîntului Calinic, ministrul s-a supărat şi intrînd în audienţă la domnitor i-a spus: „Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a Episcopului de Rîmnic şi darea lui în judecată, iar dacă nu, să-mi primiţi demisia”. „Demisia dumitale pot s-o primesc, iar decretul contra Episcopului de Rîmnic niciodată nu-l voi semna!” a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă, a strigat: „Măi, Scarlate, acela, Episcopul Rîmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfîntul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea”.

Sfîntul Calinic, avînd darul înainte-vederii, într-una din zile a spus ucenicului său, Anastasie: „Să ştii, fiul meu, că la 1866, Cuza nu va mai fi domn al ţării şi au să se facă mari schimbări. Să mai ştii că la 1877 are să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştirile sale şi are să treacă Dunărea să se bată cu turcii; dar ruşii au să fie învinşi de turci. După aceea, ruşii au să cheme în ajutorul lor oştirea română şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încît să-i laude şi să-i admire toate continentele lumii. După acest război sîngeros are să fie un război cu condeiul, adică cu diplomaţia. Şi după aceasta are să vină un război aşa de mare, cum nu a fost de cînd pămîntul, şi ferice de aceia care vor scăpa de acest mare război”.

Adeseori, mergînd Sfîntul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniştit de la schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mănăstire de chinovie, ca la Cernica. Deci, numaidecît, în anul 1863, a pus de s-a zidit biserică frumoasă, şi chilii pentru părinţi şi a aşezat reguli ca în Cernica, unde s-au adunat vreo cîţiva călugări. Însă, pentru asprimea locului n-au putut să se adune prea mulţi părinţi.

După zidirea Mănăstirii Frăsinei, a voit Sfîntul Calinic ca în acest locaş sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un km mai jos de Frăsinei o piatră pe care scrie următoarele:

„Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Rîmnicului, Noului Severin. Acest sfînt lăcaş s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor vieţuitori acolo, de aceea, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum sărăcia, gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărîre să aibă binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor tot fericitul bine. Amin”.

CALINIC. Rm, 1867, ianuarie, 17.

În vara aceluiaşi an, după înnoirea Mănăstirii Frăsinei, o copilă din satul Muereasca, care păştea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergînd după vite, a trecut din greşeală mai sus de piatra cu legămîntul pus de Sfîntul Calinic. În ceasul acela, copila s-a îmbolnăvit de epilepsie.

La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfîntului Calinic, rugîndu-l s-o ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare.

„Ce tristă întîmplare, a zis blîndul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dînsa!” Deci a venit anume în satul Muereasca şi a intrat în casa bolnavei. Copila zăcea în pat în grea suferinţă. „Mă cunoşti?” a întrebat-o Sfîntul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi, mîngîind-o i-a zis: „Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă! Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El”. Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu aghiasmă pe frunte şi i-a zis din nou: „Da, ai să te faci sănătoasă!” şi a plecat.

După o zi copila s-a sculat sănătoasă din pat. Vestea acestei minuni s-a răspîndit în toate părţile, căci toţi îl cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfînt şi făcător de minuni.

Spunea Arhimandritul Anastasie şi despre altă minune. Fiul meşterului Costache, care zidise catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea şi Mănăstirea Frăsinei, s-a îmbolnăvit de epilepsie. Boala îl chinuia tot mai cumplit. Bătrînul meşter a alergat la Sfîntul Calinic, cerîndu-i, cu lacrimi, rugăciuni de vindecare pentru fiul său. „Du-te acasă, meştere Costache, i-a zis preasfinţitul, şi te roagă Maicii Domnului!” Cum a intrat în casă tatăl, şi-a găsit feciorul sănătos, rugîndu-se în faţa icoanei Maicii Domnului. „Rugaţi-vă şi voi Maicii Domnului, a zis copilul, nu vedeţi cum se roagă preasfinţitul episcop? De acum înainte nu mă mai îmbolnăvesc!”

În acelaşi ceas a venit şi părintele Anastasie, cu moaştele Sfîntului Mercurie, să le sărute copilul, după porunca preasfin-ţitului Calinic.

Spunea iarăşi ucenicul său că din anul 1820 şi pînă cînd s-a mutat din viaţa aceasta, peşte n-a mîncat, fără numai verdeţuri şi acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt de vaci, ouă, brînză şi lapte numai sîmbăta gusta cîte puţin, ca să biruiască mîndria.

Acelaşi arhimandrit spunea că din anul 1850, cînd a fost ales episcop şi pînă în anul 1868, cînd a trecut la Domnul, nu şi-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia întru toate faptele cele bune. Chiar şi hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cînd era stareţ în Mănăstirea Cernica.

Pe cînd era episcop de Rîmnic, Sfîntul Calinic toată ziua şedea cu cartea în mînă şi citea. Pentru ca să nu-l prindă somnul, sau să-şi risipească mintea de la lucrarea ei, obişnuia să pună pe carte o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărţii un lighean de tablă gol. Îndată ce Sfîntul Calinic se îngreuia de somn şi îşi pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în lighean şi îl deştepta din nou la rugăciune şi la citit. Astfel, cuviosul era permanent stăpîn pe voinţa şi pe trupul său.

Se mai spunea despre dînsul un fapt vrednic de ştiut. Întrucît nu mînca niciodată carne, după rînduiala vieţii monahale, dăduse poruncă părinţilor de la episcopie să nu mănînce nici ei carne. Într-o zi, stînd în cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne friptă. Atunci a pornit încet după miros şi a ajuns la chilia unui călugăr. După ce a bătut la uşă, a intrat înăuntru. Călugărul tocmai frigea o bucată de carne. Deci mîniindu-se prea-sfinţul de aceasta, a început să-l mustre cu asprime, zicînd: „Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu vezi că faci mîncare viermilor şi putoare?” Într-adevăr, Sfîntul Calinic ţinea ca ucenicii săi să fie călugări şi cu fapta, nu numai cu cuvîntul.

După 17 ani de rodnică păstorire a turmei lui Hristos, adică la 24 mai 1867, Sfîntul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea obştescul sfîrşit. A doua zi, de Înălţarea Domnului, a venit la biserică, a stat la liturghie şi la urmă a dat anaforă părinţilor, sărutîndu-i toţi mîna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită pentru sine, şi de aici n-a mai ieşit pînă la sfîrşitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrîneţe şi de mult post.

Spunea Mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic: „Ştiu că voi, fraţii Baldovini, aţi servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cînd vei vedea că este greu bolnav să mă vesteşti şi pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe cuvinte care trebuie să i le arăt cît este în această viaţă şi să-mi cer iertăciune”. După aceea Mitropolitul a intrat la Sfîntul Calinic şi s-a mărturisit lui, ieşind de la el aşa de vesel şi luminat la chip, cum nu mai fusese în toată viaţa lui.

Plecînd Mitropolitul Nifon, a zis Sfîntul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic, Anastasie: „Fiul meu, Nifon, mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mîntuirea lui. Să ştii că la şapte ani, cînd mă vor dezgropa pe mine, va intra Mitropolitul în mormînt”. Această prevestire s-a împlinit întocmai.

În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfîrşitul lunii martie, Sfîntul Calinic a chemat la chilia sa şapte preoţi de au slujit Sfîntul Maslu. După otpust, le-a zis preasfinţitul: „Părinţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărţi!”

La rugămintea Sfîntului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, cuviosul Anastasie, şi îi citea toată pravila, căci acum slăbise şi nu mai putea să şi-o facă singur. După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie şi ceilalţi părinţi apropiaţi, dîndu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune şi priveghere, i-a zis Sfîntul Calinic: „Adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus în anul 1852 la Craiova, şi de atunci pînă acum, că voi, fraţii Baldovini, Anastasie şi Orest, aveţi să-mi închideţi ochii şi să mă duceţi la groapă. Aşa că, acum mai am 14 zile şi mă duc din această lume. Ai grijă, să mă îmbraci la moarte cu veşmintele ce ţi-am spus că sînt trimise de călugăriţa Brîncoveanca din Moldova”.

Spunea iarăşi părintele Anastasie: „Într-o seară, preasfinţia sa întinzînd cu mine vorba despre mai multe învăţături şi eu, ştiind că darul Sfîntului Duh este cu desăvîrşire în el, i-am zis: „Prea sfinţite Stăpîne, ştiu că mult-puţin, cît te-am servit, dar te-am servit cu credinţă şi dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decît să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume”. Atunci preasfinţia sa a început să plîngă amarnic, încît m-a făcut şi pe mine păcătosul să plîng. După ce s-a liniştit, a început a-mi zice: „Fiul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit şi v-am luat din mănăstire şi aţi urmat mie. Ştiu că nu v-aţi păzit datoriile şi făgăduinţele călugăriei, însă să vă siliţi a le păzi de aici înainte şi vă făgăduiesc, că dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi şi pentru toţi ai mei””.

Dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt şi să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea, şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868.

În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic. Cîteva zile mai înainte, a venit la el stareţul mănăstirii, Arhimandritul Ştefan, pe care îl iubea foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amîndoi multe ceasuri.

În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic şi i-a citit Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire şi alte lucruri folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineaţa, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvîntat pe toţi cîţi erau în casă. Spunea ucenicilor: „Au venit nişte oameni mari în casă şi vor să mă ia cu dînşii”.

Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a sărutat-o şi a zis: „Sfîntă Cruce, ajută-mi!” Iar către ucenici a zis: „Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!” Şi rezemîndu-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinţilor Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.

La înmormîntarea Sfîntului Calinic, care a avut loc sîmbătă, 13 aprilie, a venit Mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, încît nu mai încăpeau în amîndouă ostroavele. Cu toţii se sileau să-i sărute mîinile. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, era aşezat pe scaun, cu cîrja şi Evanghelia pe braţ.

Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfîntului Nicolae. Apoi patru preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu zeci de arhierei, preoţi şi diaconi şi l-au înmormîntat aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfîntul Gheorghe, ctitorită de el.

Tot atunci s-a citit şi testamentul lăsat de Sfîntul Calinic de la Cernica, pe care îl dăm în continuare:

DIATA (Testamentul)
PREA SFNŢITULUI EPISCOP CALINIC

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.

„Eu, smerit arhiereu Calinic, Episcopul Rîmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice în Sfînta Evanghelie: Fiţi gata, că în ceasul care nu gîndiţi, Fiul Omui va veni, seara sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără de veste, să vă afle dormind (Luca 12,40).

Acest glas al lui Dumnezeu auzind, şi temîndu-mă, fiind cu totul cuprins de neputinţe şi bătrîneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, aşteptînd în toată vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul morţii, după putere înainte găsindu-mă spre ieşirea dintru această vremelnică viaţă, am gîndit să scriu această duhovnicească a mea înştiinţare şi diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar voi, după sfîrşitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care din tinereţe o am adunat.

Pentru că de cînd am îmbrăcat sfîntul şi îngeresc cin monahicesc, în Sfînta Monastire Cernica, la anul al nouăsprezecea al vieţii mele – 1808, noiembrie, 12 – şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am vieţuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme pînă la apropierea de mormînt, n-am cîştigat averi sau mişelii, ci numai sfinte cărţi! N-am adunat aur şi argint; n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.

Că necîştigarea cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, după putinţă m-am sîrguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, şi punîndu-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi şi ale monastirei trebuinţe, cît am fost arhimandrit.

Asemenea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la trebuinţele mele şi nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit, şi la înnoirea Episcopiei, fiind cu totul în dărăpănare.

Drept aceea, nimeni să nu se ostenească după moartea mea cercînd sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mare la sfîrşit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi voi fi lui Dumnezeu de nu va rămînea după moartea mea nici un ban, decît de s-ar împărţi cea mai multă strînsoare după mine. Şi dacă n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac, să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi tîrască păcătosul meu trup la oricare biserică săracă şi acolo lîngă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stăpînitorilor ar porunci să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lîngă biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvîrşirea afară de eparhie, să mă îngroape în Sfînta Monastire Cernica, lîngă biserica cea nouă de noi zidită, unde ne-am călugărit şi mult ne-am ostenit din tinereţe la bătrîneţe.

Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la rugăciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela şi singur să fie pomenit întru împărăţia cerului. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atîta de sărac, cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar Milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie păcătosul, în veci. Amin.

Aceasta este diata şi duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înştiinţarea de averea mea. Iar necrezînd cineva aceasta şi ar începe cu iscodire a cerca aur şi argint, măcar şi mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar Milostivul Dumnezeu va judeca. Amin”.

Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu
CALINIC, Episcopul Rîmnicului, Noul Severin

După înmormîntarea Sfîntului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca să-l cerceteze pentru stare, adică averea personală. Şi a aflat bani, o rilă şi o jumătate de napoleon şi multe adeverinţe întărite cu iscălituri de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atît de aici din România, cît şi din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfîntul Munte) şi alte locuri de prin Turcia, hîrtii care s-au luat de minister”.

Despre acest mare episcop, Sfîntul Calinic de la Cernica, spunea ucenicul său, Cuviosul Anastasie, aceste cuvinte: „Acest Sfînt Episcop şi Arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a săvîrşit multe fapte mari şi folositore pentru această ţară şi Biserica Română”.

Spunea iarăşi despre el că în timpul cît a trăit, a făcut şapte biserici mari şi trei paraclise şi a crescut mii de fii duhovniceşti.

Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioşi: „Declar pe conştiinţa mea, ca arhimandrit şi duhovnic ce sînt eu păcătosul, şi în numele adevărului adevărat, că acest Sfînt Episcop Calinic, cum a ieşit din pîntecele maicii sale, tot aşa a intrat în pîntecele pămîntului”.

Aceasta a fost nevoinţa şi viaţa plină de sfinţenie, precum şi sfîrşitul minunat al Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care s-a mutat la cereştile locaşuri, în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.

Canonizarea Sfîntului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască şi să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

11
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului din Asia (11 aprilie)

În zilele Apostolilor şi pe vremea împărăţiei lui Domiţian, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor, încît prin toată lumea se trimitea la domni şi la stăpînitori scrisori de la împăratul, ca să se supună creştinii poruncilor împărăteşti şi să primească credinţa cea rea a nebuniei idolilor şi să cinstească capiştile idoleşti cu toată rînduiala. Atunci s-a arătat mulţime de credincioşi şi de mucenici, care fără de frică mărturiseau Cuvîntul lui Dumnezeu, pretutindeni nevoindu-se pentru Hristos Mîntuitorul.

Atunci şi marele stîlp al credinţei, temelia adevărului creştinătăţii şi propovăduitorul Dumnezeirii Celei mai înainte de veci, a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, Sfîntul Ioan Evanghelistul, preaalesul Apostol, a fost surghiunit în insula Patmos, unde i s-a arătat Domnul în descoperire, între cele şapte sfeşnice, poruncindu-i să scrie către cei şapte îngeri, adică episcopi ai celor şapte biserici ale Asiei, care întăresc adunările mucenicilor.

Acolo, prin gura Domnului, s-a pomenit acest arhiereu Antipa, astfel: „Antipa mărturisitorul Meu cel credincios a fost ucis între voi, între care petrece satana”. Căci Sfîntul Antipa a fost episcop al bisericii Pergamului. Şi dintr-acele cuvinte care s-au scris pentru dînsul în descoperirea lui Ioan, este arătat în ce fel a fost Antipa, credinciosul mărturisitor al lui Hristos şi în ce fel au fost locuitorii Pergamului, avînd sataniceasca petrecere între ei. Iar în mijlocul lor, Sfîntul Antipa, era ca o lumină în întuneric, ca un trandafir în mijlocul spinilor, ca nişte aur în mijlocul noroiului, sau mai bine să zicem în mijlocul cuptorului de foc, după cum este scris, ca aurul cel lămurit în ulcea. Acolo nici legea firii nu se păzea, nici nu era judecata lucrurilor, ci fiecare lucra pentru sine; şi pe cît cineva putea, pe atît năpăstuia pe alţii. Fiecăruia i se părea că este viteaz, bun şi drept, dacă biruia pe cineva din creştini, sau îl pierdea de pe pămîntul celor vii. Acolo, fiind creştineasca adunare, erau creştinii în mare chinuire şi tulburare din pricina acelor necredincioşi.

Atunci fericitul Antipa, bărbatul cel ales, cel neclintit în credinţă şi statornic în viaţa îmbunătăţită, deloc nu se tulbura, ci ca şi cum ar fi fost schimbat într-o fire îngerească din cea omenească, stătea împotriva potrivnicilor, netemîndu-se de nimic. Chiar ieşea adeseori în popor, neavînd nici o grijă de îngrozirea muncitorilor; apoi strălucea ca o rază prin mijlocul lor şi cu lumina credinţei celei curate şi drepte izgonea întunericul rătăcirii şi al închinării idolilor. Pentru aceasta, diavolii cei crezuţi de elini, a fi zei, toţi au fugit de acolo şi nici unul dintre aceia nu îndrăznea să mai rămînă în acea cetate a Pergamului, în care vieţuia Sfîntul Antipa. Deci, diavolii se arătau în vis slujitorilor lor, zicîndu-le: „Nici din jertfele voastre nu gustăm, nici mirosim aburii şi fumul jertfelor, de vreme ce sîntem izgoniţi de Antipa, mai marele creştinilor”.

Atunci, mulţimea elinilor mîniindu-se, s-au pornit asupra lui Antipa şi, prinzîndu-l, îl trăgeau la locul unde se obişnuia a se aduce necuratele lor jertfe. Şi a zis ighemonul către dînsul: „Au tu eşti Antipa, care nu asculţi poruncile împărăteşti şi pe alţii îi înveţi să nu asculte? Jertfele cele făcute de noi zeilor atît le tulburi, încît pe nici unul din zei nu-l laşi să se sature de grăsime? De aceea, toţi zeii, lăsînd cetatea, s-au dus şi ne este frică, să nu năvălească vreo mare primejdie asupra cetăţii, de vreme ce ei nu voiesc s-o mai păzească. Destul îţi este pînă astăzi îndeletnicirea în creştineasca vrăjitorie. Pocăieşte-te de acum şi la legile noastre supune-te; ca zeii care stăpînesc această preafrumoasă cetate, să aibă grijă de noi şi să nu înceteze a ne păzi. Iar de nu vei face aceasta şi de nu vei voi să te lepezi de credinţa ta, şi cinstirea zeilor noştri de o vei defăima, apoi după legea romanilor, te vei munci cu vrednice pedepsiri”.

Sfîntul Antipa a răspuns: „Aceasta s-o ştii, o, ighemoane, că sînt creştin, iar împărăteştii porunci, celei nebune şi păgîneşti, niciodată nu voiesc să mă supun. Dar, de vreme ce împotriva cuvintelor tale se cuvine a da răspuns cuviincios, îţi răspund astfel: Dacă zeii voştri, cărora vă închinaţi, sînt izgoniţi de un om muritor, şi dacă aceia pe care îi socotiţi că vă sînt apărători şi pentru voi izbînditori, caută de la voi ajutor, de aici puteţi cu uşurinţă să vă cunoaşteţi rătăcirea. Căci dacă, celor ce li se face vreun rău, nu pot să se răzbune, şi singuri mărturisesc că de un om sînt biruiţi, apoi cum vor putea, pe tot neamul omenesc sau vreo cetate, s-o izbăvească? Aceasta socotind şi cunoscînd, sînteţi datori măcar acum să vă depărtaţi din pierzătoarea voastră rătăcire şi să credeţi în Hristos, Care S-a pogorît din cer ca să mîntuiască neamul omenesc. Acela cu adevărat la sfîrşitul veacurilor va veni să judece pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, ori cu cinste, ori cu osîndă”.

Astfel răspunzînd Sfîntul Antipa cu bunăînţelegere, ighe-monul a început a zice aşa: „Voi vă supuneţi legilor celor noi şi rînduielilor celor aflate de voi, defăimînd buna cinstire cea veche, pe care din început am primit-o de la strămoşii noştri şi ca o moştenire de la dînşii a ajuns pînă la noi, adică cinstirea de zei. Deci, urmînd obiceiurilor strămoşilor noştri, nu este bine a ne îndepărta de dînşii; căci cele vechi sînt mai bune decît cele noi, sînt mai adevărate şi mai vrednice decît acelea şi care cu vechimea vremii sînt întărite. De aceea eşti dator şi tu a-ţi schimba credinţa, ca să nu urmezi acelui Om, care S-a arătat nu cu multă vreme mai înainte de tine şi care a tulburat viaţa omenească prin farmece şi a fost răstignit pe vremea lui Pilat. Deci, supune-te poruncilor împărăteşti, ca împreună cu noi să petreci fără primejdie, pentru că la tot lucrul ne vei avea ajutători, ca pe nişte fii iubiţi ai tăi. Căci bătrîneţile tale sînt vrednice de toată cinstea şi meriţi să te iubim ca pe un tată”.

La acestea, Sfîntul Antipa a răspuns: „Chiar de vei astupa urechile mele cu dovezi fără de număr, eu nu voi fi atît de nebun şi fără minte, după ce am ajuns la bătrîneţile cele mai de pe urmă şi de moarte m-am apropiat, să-mi schimb credinţa pentru această ticăloasă şi necinstită viaţă şi să mă depărtez de mărturisirea credinţei celei adevărate. Deci, nu-mi amăgi mintea, care întotdeauna se îndeletniceşte cu citirea dumnezeieştilor cărţi; căci din început n-a fost nici un zeu de-ai voştri, ci mai pe urmă s-au arătat şi nici un bine n-au făcut, nici un folos de la ei nu ne-a venit. Ci singuri, fiind oameni necuraţi, s-au făcut pricinuitori de viaţă rea altor oameni iubitori de desfătări. Pentru ce nu urmaţi celor ce au voit să se suie la cer, care nu se ruşinau a se amesteca cu ale lor surori? Pentru aceea a şi venit potopul, care a pierdut neamul lor, de vreme ce pe căile cele drepte şi credincioase n-au voit să umble. Iar dacă şi voi veţi voi să urmaţi fărădelegilor pentru vechimea lor, apoi nu cu apă, ci cu focul cel veşnic veţi fi pedepsiţi şi de viermii cei neadormiţi veţi fi mîncaţi, de nu vă veţi pocăi”.

Acestea şi multe altele grăind bărbatul cel sfînt, l-au răpit oamenii cei păgîni şi l-au dus la capiştea Artemidei, unde era un bou de aramă, pe care arzîndu-l, l-au aruncat pe mucenic peste el. Dar el însemnîndu-se cu semnul Crucii, se ruga din mijlocul focului către Dumnezeu, strigînd: „Dumnezeule, Cel ce ne-ai arătat Taina cea din veac ascunsă, pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi sfaturile Tale cele neştiute ni le-ai descoperit, îţi mulţumesc de toate bunătăţile Tale, că ne mîntuieşti pe noi cei ce nădăjduim spre Tine şi m-ai învrednicit în ceasul acesta, să fiu vrednic să mă scriu în numărul sfinţilor mucenici, care au pătimit pentru numele Tău cel Sfînt. Primeşte duhul meu cînd va ieşi din viaţa aceasta şi-mi dă parte ca să aflu doar la Tine parte şi la Unul Născut Fiul Tău şi nu numai pe mine, dar şi pe cei ce vor fi după mine, să-i faci părtaşi milei Tale, ca de toţi să se slăvească numele Tău cel Sfînt, în veci. Amin”.

Acestea şi alte asemenea zicînd Sfîntul Antipa, s-a rugat multă vreme, chinuindu-se pe boul cel roşit de foc. După aceea s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriţi de patimi şi de alte boli, de nesuferita durere a dinţilor, cum şi pentru lăsarea păcatelor, ca să dobîndească milă la judecata care va să fie pentru toată lumea. Isprăvindu-şi rugăciunea şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, adormind cu somn dulce şi s-a suit la cer, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească. Apoi nişte bărbaţi binecredincioşi, luînd sfintele lui moaşte, le-au pus cu cinste în aceeaşi cetate a Pergamului. Şi a izvorît dintr-însele mir, care tămăduia toate bolile omeneşti, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

10
apr.
09

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompia, Zinon, Alexandru, Teodor şi cei împreună cu dînşii (10 aprilie)

Decie, păgînul împărat al Romei, prin credinţa sa cea rea a închinării la idoli, vrînd pe toţi să-i cufunde în groapa pierzării, ca un fiu al diavolului, a trimis poruncă în toate părţile stăpînirii sale, ca toţi creştinii să fie atraşi cu sila la închinarea de idoli şi la gustarea din cele jertfite idolilor; iar cei ce se vor împotrivi, să primească judecată şi pedeapsă. După ce a ajuns acea poruncă în Africa, la ighemonul Fortunaţian, şezînd ighemonul la judecată şi chemînd pe tot poporul la sine, astfel le zicea: „Jertfiţi zeilor, iar de nu, cu cumplite chinuri vă veţi munci şi rău veţi muri”.

Aceasta zicînd, a pus uneltele cele de muncire dinaintea poporului, pe care văzîndu-le, mulţi s-au înfricoşat şi supunîndu-se ighemonului, s-au depărtat de credinţa în Hristos. Iar unii dintre credincioşi, în număr de patruzeci, cu tărie au vrut să moară pentru Hristos. Şi grăiau cu nădejde unul către altul: „Păziţi-vă, fraţilor, ca să nu ne lepădăm de Hristos, Dumnezeul nostru, ca nici Acela să nu se lepede de noi înaintea Tatălui Celui ceresc şi a sfinţilor Lui îngeri. Aduceţi-vă aminte de ceea ce a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai mult de cel ce poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheenă”. Astfel robii lui Hristos întărindu-se unul pe altul cu cuvinte, ighemonul Fortunaţian le-a zis: „Vă văd bărbaţi înţelepţi, desăvîrşiţi cu anii şi mă minunez pentru ce staţi într-o nebunie ca aceasta; căci mărturisiţi că Acela este Dumnezeu şi Împărat, pe care evreii, ca pe un făcător de rele, L-au răstignit”.

Atunci Sfîntul mucenic Terentie i-a răspuns pentru toţi: „De ai fi cunoscut o, ighemoane, puterea lui Hristos Cel răstignit, lăsînd rătăcirea idolească, te-ai fi închinat Aceluia şi i-ai fi slujit Lui; căci este Fiul lui Dumnezeu, îndurat şi milostiv, Care cu bunăvoirea lui Dumnezeu, Tatăl Său, S-a pogorît pe pămînt şi pe a Sa dumnezeire unind-o cu omenirea, pentru mîntuirea noastră a răbdat Crucea de bună voie”. Ighemonul a zis: „Jertfiţi zeilor, iar de nu veţi voi să jertfiţi, apoi mădularele voastre le voi arde şi vă voi pierde pe voi”. Iar Sfîntul Terentie a răspuns: „Oare ţi se pare că cu frica ne vei îngrozi pe noi? Nu sîntem aşa de slabi, ca, lăsînd viaţa cea fără de moarte şi pe dătătorul Acela, să ne închinăm dumnezeilor celor străini. Deci, fă degrabă ceea ce voieşti a face, scornind munci împotriva noastră, că sîntem robi tari şi statornici ai lui Hristos”.

Mîniindu-se ighemonul, a poruncit ca să-i dezbrace de haine şi să-i tragă la capiştea cea idolească; şi erau idolii împodobiţi cu îmbrăcăminte de aur şi de argint de mult preţ. Deci, intrînd ighemonul, a zis către sfinţi: „Jertfiţi lui Heracle marele zeu, că-i vedeţi slava şi puterea!” Iar Sfîntul Terentie a zis: „Te amăgeşti singur neştiind cele ce-ţi sînt ţie de folos; pentru că dumnezeii tăi aceştia sînt pietre, lemne, aramă şi fier şi i-aţi împodobit cu aur, ca să se amăgească oamenii şi să-i depărteze pe dînşii de viaţa veşnică. Că acei idoli nu văd, nu grăiesc, nu aud şi nu umblă, că sînt făcuţi de mîini omeneşti şi cu asemănare omenească închipuiţi. Deci, asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc în ei. Spuneţi dar, rogu-vă, oare pot să-şi ajute lor, aceia pe care-i numiţi dumnezei? Sau pot să izbîndească asupra celor ce le fac lor rău? Şi dacă lor nu-şi pot ajuta, apoi cum ne vor ajuta nouă?”

Acestea auzindu-le ighemonul, a poruncit ca pe Terentie, African, Maxim şi pe Pompia să-i arunce în temniţa cea mai dinăuntru şi cu toată întărirea să-i păzească, zicînd: „Mîine dimineaţă îi voi scoate pe dînşii la cercetare”. Iar pe fericitul Zinon, Alexandru şi Teodor, împreună cu toţi ceilalţi în număr de 36, punîndu-i înaintea judecăţii aproape de capiştea idolească, a zis către dînşii: „Deoarece din sfada şi cearta voastră cea dintîi, nici o sporire sau folos nu s-a făcut, ascultaţi-mă pe mine şi aduceţi jertfe marelui zeu Heracle”. Răspuns-au sfinţii: „De multe ori ţi-am spus că sîntem creştini, de care lucru te-ai înştiinţat de la cele dintîi întrebări, şi niciodată nu vei putea să ne îndupleci ca să cinstim pe necuraţii idoli şi să ne închinăm lor, pentru că îţi vom răspunde cu uşurinţă la toate întrebările tale”. Zis-a ighemonul: „Dacă nu voiţi să ascultaţi sfaturile mele de voie, apoi şi fără de voie veţi asculta poruncile împăraţilor celor nebiruiţi”. Şi a poruncit să-i bată fără de cruţare cu toiege grele şi cu vine uscate. Iar sfinţii mucenici, ridicîndu-şi mîinile spre cer, au strigat într-un glas, zicînd: „Caută spre noi, Doamne, Dumnezeul nostru, şi ajută robilor tăi şi ne izbăveşte de cel potrivnic”.

Aceasta auzind-o ighemonul, poruncea ca mai cumplit să-i bată; şi mulţi slujitori s-au schimbat, unii după alţii bătînd şi iarăşi a poruncit să-i bată cu beţe, deşi toate cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Însă atît de luminoase şi de vesele erau feţele mucenicilor, încît toţi se minunau de răbdarea şi de bărbăţia cea nebiruită a sfinţilor. Iar după bătaie a zis către dînşii ighemonul: „Jertfiţi zeilor şi vă veţi libera”. Iar sfinţii tăceau. Deci, mîniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă ţepi de fier, să le frigă spatele lor, apoi cu oţet şi sare să ungă rănile lor şi cu aspre bucăţi de păr să le frece.

Atunci sfinţii mucenici ai lui Hristos, căutînd spre cer au zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai mîntuit din cuptorul cel aprins pe cei trei tineri Anania, Azaria şi Misail, nelăsîndu-i să se vatăme de văpaie cît de puţin; iar pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit, pe Moise din mîinile lui Faraon l-ai scos şi pe Sfînta Tecla de foc şi de fiare ai apărat-o; Cel ce dai iubiţilor Tăi desăvîrşită biruinţă asupra vrăjmaşilor; Cel ce ai ridicat din morţi pe Păstorul oilor Cel Mare, pe Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos; Cel ce ne-ai arătat nouă multe faceri de bine; Cel ce ai zidit lumina şi ai întins cerul ca o piele; Cel ce numeri mulţimea stelelor şi le ştii numele tuturor; Cel ce ai dus adevărul pînă la marginile pămîntului, auzi-ne şi pe noi, cei ce ne rugăm Ţie şi din nevoile noastre izbăveşte-ne, că a Ta este slava în veci. Amin”.

Sfîrşindu-şi ei rugăciunea, ighemonul iarăşi umplîndu-se de mînie, a poruncit ca spînzurîndu-i, să-i strunjească cu unghii de fier, încît curgea sîngele ca pîraiele din coastele lor. Dar de muncile acelea cumplite, nici cît de puţin nu se biruiau, nici nu slăbeau; pentru că Dumnezeu îi întărea, dîndu-le putere şi tărie. Şi a zis către dînşii ighemonul: „Oare v-au învăţat pe voi muncile? Oare v-aţi deprins a vă depărta de la nebunia voastră, sau încă în necurăţia voastră petreceţi?” Iar sfinţii nimic nu au răspuns. Ighemonul a zis atunci cu mînie: „Vouă vă zic acestea, necuraţilor”. Iar sfinţii, căutînd spre cer, au zis: „Dumnezeule Atotputernice, Cel ce altădată ai plouat cu foc asupra cetăţii Sodoma pentru fărădelegile ei, deci şi acum răstoarnă şi risipeşte această capişte necurată a necuraţilor zei, pentru adevărul Tău”.

Zicînd aceasta, şi-au făcut semnul crucii lui Hristos pe feţele lor şi au suflat asupra capiştei şi îndată au căzut idolii cu mare zgomot şi s-au risipit la pămînt. Atunci sfinţii mucenici au zis către ighemon: „Vezi pe zeii tăi? Unde este acum tăria şi puterea lor? Oare n-au putut să-şi ajute lor?” Iar după puţin timp a căzut şi capiştea şi s-a risipit pînă în temelie. Deci, umplîndu-se ighemonul de multă mînie, pentru stricarea zeilor săi şi a capiştei, a poruncit ca pe sfinţii mucenici să-i taie cu sabia. Iar ei de un răspuns de moarte ca acela veselindu-se, slăveau pe Dumnezeu şi bucurîndu-se mergeau la locul cel de moarte. Sosind acolo, şi-au plecat genunchii, şi-au întins cu osîrdie grumajii sub sabie pentru Hristos. Şi aşa au murit ucişi de sabie. Iar nişte bărbaţi bine credincioşi luînd sfintele lor trupuri, le-au îngropat la un loc sfînt.

După uciderea acestor sfinţi mucenici, a poruncit ighemonul, ca pe Sfinţii Terentie, African, Maxim şi Pompia, să-i aducă înaintea sa şi a zis: „Jertfiţi zeilor, iar de nu, rău veţi pătimi şi nimeni nu va putea să vă scoată din mîinile mele”. Răspuns-au sfinţii: „Sîntem creştini, precum de multe ori ţi-am spus şi în Hristos ne-am pus nădejdea noastră. Iar diavolilor nu ne vom închina, nici vom sluji zeilor tăi şi de muncile tale nu ne temem. Deci, pune asupra noastră orice fel de muncă vei voi; pentru că noi credem Dumnezeului nostru, că biruit vei fi de noi, precum şi diavolul este biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte, ca să-ţi biruim socotinţa ta cea rea”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să ducă în temniţă pe sfinţii mucenici şi fiare grele să pună pe grumajii lor, iar mîinile şi picioarele să le lege cu legături de fier, ba încă şi cuie de fier să le aştearnă pe pămînt şi pe acelea să pună pe mucenici, nelăsînd pe cineva din creştini să intre la ei, ca să le dea hrană. Într-o mucenicie ca aceea fiind sfinţii şi rugîndu-se lui Dumnezeu, la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi Îngerul Domnului a stat înaintea lor şi a zis către dînşii: „Terentie, Africane, Maxime şi Pompie, robii Dumnezeului Celui de sus, sculaţi-vă şi întăriţi-vă trupurile voastre”. Acestea zicîndu-le îngerul, s-a atins de lanţurile cele de fier şi îndată lanţurile, rupîndu-se, au căzut. Şi iată o masă s-a văzut înaintea lor, plină de toate bunătăţile. Şi le-a zis îngerul: „Odihniţi-vă şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o Hristos vouă!” Iar sfinţii, binecuvîntînd pe Hristos Dumnezeu, s-au întărit cu hrana şi cu băutura aceea şi au dat mulţumire Stăpînului lor.

Străjerii, văzînd lumină în temniţă, au intrat înăuntru şi au văzut pe sfinţii mucenici bucurîndu-se şi veselindu-se şi au spus aceasta ighemonului. Iar acela, scoţînd dimineaţa pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea judecăţii şi a zis către dînşii: „Au nu v-au învăţat pe voi chinurile ca să vă lepădaţi de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să vă închinaţi lor?” Răspuns-a Sfîntul Terentie: „Nebunia aceasta să fie la noi şi la toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decît oamenii, iar înţelepciunea omenească este nebunie la Dumnezeu. Nebuni şi fără de minte am fi fost dacă, lăsînd pe Dumnezeu, ne-am fi închinat diavolilor, precum faci tu”. Iar ighemonul, mîniindu-se de acele cuvinte, a poruncit ca spînzurîndu-i pe dînşii la munci, cu unghii de fier să le strunjească coastele. Fiind strunjiţi sfinţii, se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui ce este în veci, Lumina creştinilor, nădejdea noastră cea încredinţată, fii cu noi şi ne ajută; nu ne ruşina pe noi cei ce pătimim pentru numele Tău cel Sfînt”.

Astfel rugîndu-se, nu simţeau muncile cumplite, căci Hristos le uşura. Apoi iarăşi a poruncit ighemonul să-i arunce în temniţă şi a chemat vrăjitorii şi descîntătorii cei ce ştiau să farmece fiarele şi jivinele. Le-a poruncit ca pe cele mai cumplite jivine, pe aspide, vipere şi şerpi, cu farmecele lor adunîndu-le să le închidă în temniţă cu mucenicii. Şi făcîndu-se aceea, jivinele tîrîndu-se pe lîngă picioarele sfinţilor mucenici, nici nu se atingeau şi nici nu-i vătămau pe ei; iar sfinţii, cîntînd, preamăreau pe Dumnezeu. Astfel trei zile şi trei nopţi sfinţii şezînd închişi în temniţă cu jivinele, în a patra zi, noaptea a trimis ighemonul să afle, oare mucenicii sînt omorîţi şi mîncaţi de şerpi? Iar trimişii, apropiindu-se de uşile temniţei, au auzit pe sfinţii legaţi, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, vrînd ca să ştie neapărat ce se face în temniţă, s-au suit deasupra şi au descoperit acoperămîntul şi au văzut pe sfinţi şezînd şi pe Îngerul Domnului stînd, dar nelăsînd jivinele să se apropie de sfinţii mucenici. Aceasta văzînd-o, s-au spăimîntat şi au spus ighemonului. Şi foarte de dimineaţă sculîndu-se ighemonul, a poruncit fermecătorilor ca să ia din temniţă şerpii, aspidele, viperele şi toate jivinele, iar pe mucenici să-i ducă la judecată; şi după ce fermecătorii s-au apropiat de temniţă şi au grăit după obicei cuvintele cele vrăjitoreşti, nu i-au mai ascultat jivinele. Şi fiind uşile descuiate, toate cu multă mînie au sărit asupra fermecătorilor lor şi i-au rănit de moarte; pe toţi ceilalţi oameni care se aflau acolo i-au omorît şi au fugit la locurile lor. După aceea sfinţii răbdători de chinuri au fost duşi la ighemon spre a fi judecaţi.

Văzîndu-i ighemonul nevătămaţi cîtuşi de puţin, s-a umplut de mînie şi i-a osîndit la tăiere de sabie. Atunci sfinţii s-au bucurat cu bucurie negrăită şi, mergînd la moarte cu veselie, cîntau: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat. Iar slujitorii ducîndu-i la locul de moarte, şi-au împlinit porunca. Astfel mărturisitorii lui Hristos şi-au luat cununa muceniciei, iar nişte bărbaţi cucernici îngrijind sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste, ca la două stadii de cetate, întru slava Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

09
apr.
09

Sfîntul Mucenic Vadim din Persia (9 aprilie)

În vremea uciderii sfinţilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins şi Sfîntul Vadim arhimandritul, împreună cu şapte ucenici ai săi, şi din porunca împăratului Savorie au fost închişi în temniţă. Acest sfînt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat şi, cînd a voit să se facă monah, toată bogăţia sa a împărţit-o săracilor. Apoi, zidindu-şi o mănăstire afară din cetate, vieţuia într-însa, cu fapte bune, sîrguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu şi a împlini voia cea sfîntă a Lui; pentru că era bărbat plin de dar şi de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu.

Acest cuvios părinte, purtîndu-se cu înţelepciune dumnezeiască şi fiind desăvîrşit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfînt al Lui, a luat binecuvîntare de la Dumnezeu, Mîntuitorul său, şi a văzut faţa Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca nişte aluat la frămîntat, fiind din aluatul cel desăvîrşit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioşi s-au întărit în credinţă. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munţii aceia, care de la început au fost credincioşi, preot ales al lui Dumnezeu, povăţuind pe mulţi la calea mîntuirii, care îşi pusese viteazul şi neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătînd mare rîvnă pentru Dumnezeul său. Şi atît de curat s-a arătat, încît nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme, încît chiar Mamona, cunoscînd bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feţei lui, pentru că bogăţiile erau dispreţuite de dînsul, mîndria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dînsul, iar sărăcia şi blîndeţile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dînsul şi adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat şi de dînsul s-a bucurat, o întocmire şi o minte s-a sădit în el şi de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăţi erau într-însul; iar din roadele lui duhovniceşti toţi s-au săturat cu dulceaţă.

Acesta a petrecut patru luni în temniţă, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdînd toate cu bărbăţie, pentru nădejdea şi adevărata credinţă, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetăţii, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creştin şi fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfînta credinţă în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniţă. După aceea, slăbind prin împuţinarea sufletului şi înfricoşîndu-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat pînă la sfîrşit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viaţa aceasta de puţină vreme şi aşteptînd deşarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viaţa cea dumnezeiască şi de cinstea cea veşnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvîntul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutînd slava cea pămîntească, a cîştigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puţină vreme l-a cinstit mai mult decît pe Cel veşnic şi ceresc. Şi a dat ştire despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.

Împăratul auzind, s-a bucurat foarte şi aducîndu-şi aminte de Sfîntul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături şi să-l ducă din temniţă la palatul său. Şi a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mîna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături şi să ia el toate averile lui Vadim”. Şi i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărăteşti, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfîntul Vadim la Nirsan şi l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luînd sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, cînd a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemişcată.

Iar robul lui Dumnezeu căutînd spre el, a zis: „Pînă într-atît a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încît, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci şi pe robul Lui voieşti a-l ucide? Vai ţie, tică-losule, ce vei face în ziua aceea, cînd vei sta înaintea înfricoşatei judecăţi, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veşnic? Eu, o, ticălosule, mă săvîrşesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aş fi voit ca din mîinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aş fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”. Iar Nirsan, ruşinîndu-se de cuvintele acelea şi neputînd să facă porunca aceea, stătea tremurînd. După aceea, făcîndu-şi faţa ca piatra şi inima întărindu-şi ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mîinile ucigaşului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfîntul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvîrşi tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu. Şi toţi necredincioşii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemişcat ca un stîlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigaşul acela îl batjocoreau ca pe un fricos şi ocărîndu-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigaşul acela şi-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăţi fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-şi ucigaş în a sa deznădejde.

Sfîntul Vadim s-a sfîrşit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfîntului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luîndu-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei şapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniţă, au petrecut patru ani acolo, pînă la moartea împăratului Savorie. Iar după sfîrşitul aceluia s-au liberat cu pace şi li s-a poruncit să petreacă în a lor credinţă, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

09
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Evpsihie (9 aprilie)

Sfîntul Mucenic Evpsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician; şi a petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune cea creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă pînă a nu se sfîrşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare rîvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, cînd mergea în Cezareea.Iar cînd se săvîrşea nunta lui Evpsihie, s-a întîmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzînd Sfîntul Evpsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu rîvna pentru Domnul. Luînd cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărîmat idolii şi capiştea idolească au dărîmat-o pînă în temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfîntul Evpsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecînd în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, cînd a auzit de dărîmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mîniindu-se nu numai asupra lui Evpsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Şi a numărat-o pe aceea printre sate, ştergînd-o din numărul cetăţilor celor cinstite, şi a pus dajdie mare asupra credincioşilor creştini, a locuitorilor de acolo; iar capiştea cea dărîmată, cu multă grabă a poruncit creştinilor să o zidească iarăşi. Pentru că se făgăduia cu jurămînt, că nu va înceta de a face rău cetăţii, nici va lăsa pe Galileeni – că aşa numea el pe creştini – fără să poarte pe grumajii şi pe capetele lor bucăţi din capişte, pînă ce se va ridica iarăşi capiştea cea risipită a zeilor elineşti. Şi ei s-ar fi încercat să săvîrşească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urît de Dumnezeu. Iar pe Sfîntul Evpsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintîi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfîntul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiştea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostaşul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spînzurat pe un lemn de muncire şi l-au strujit cu piepteni de fier, pînă la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i-au tăiat capul cu sabia şi s-a văzut o minune, că în loc de sînge a curs din răni lapte şi apă, şi, luînd credincioşii sfîntul lui trup, l-au îngropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de mînia tiranului, mai ales cînd a trecut prin ţara Capadochiei asupra perşilor şi se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea pînă în sfîrşit. Şi a ieşit în întîmpinarea lui Sfîntul Vasile cel Mare, dîndu-i cinste ca unui împărat şi aducîndu-i spre binecuvîntare trei pîini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostaşilor săi, să ia acele pîini, iar Sfîntului Vasile să-i dea o sarcină de fîn, zicîndu-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primeşti de la noi fîn”. Sfîntul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ţi-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocoreşti, deoarece cu puterea ta nu poţi să prefaci acel fîn în pîine şi în hrana firii omeneşti”.

Atunci, mîniindu-se Iulian, a zis către sfîntul: „Să ştii cu adevărat, cu acel fîn te voi hrăni, cînd mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna şi voi risipi această cetate pînă la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grîu să rodească decît oameni. Pentru că poporul ascultînd de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul şi capiştea Fortunii, adică a Norocului”.

Împăratul zicînd aceasta cu mînie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfînt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viaţa Sfîntului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormîntului Sfîntului Mucenic Evpsihie şi au izvorît izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

08
apr.
09

Pomenirea Sfinţilor Apostoli Irodion, Agav, Ruf, Asincrit, Falegont şi Ermie, din numărul celor şaptezeci (8 aprilie)

Sfîntul Apostol Irodion era de neam din Tarsul Ciliciei, ruda Sfîntului Apostol Pavel şi slujitor al Sfinţilor Apostoli în toate. El a fost pus episcop de dînşii al Neopatarelor şi pe mulţi din elini i-a întors prin sfînta lui învăţătură la Hristos. Pentru acest lucru pizmuindu-l evreii, au năvălit asupra lui împreună cu slujitorii de idoli şi l-au muncit tare, căci unii îl băteau pe Sfîntul Irodion, unii cu pietre îi sfărîmau gura, iar alţii cu lemne îl loveau peste cap. După aceea cu un cuţit a fost lovit, fiind ca şi mort scăldat în sînge. Socotind că a murit, l-au lăsat şi s-au dus, dar Sfîntul Apostol, cu darul lui Dumnezeu rămînînd viu, a propovăduit după aceea Cuvîntul Domnului în Roma, împreună cu Sfîntul Apostol Petru.

Sfîntul Apostol Pavel, scriind de la Corint Epistola către romani, a pomenit despre Sfîntul Irodion, care era pe atunci în Roma lîngă Sfîntul Petru, zicînd: Închinaţi-vă lui Irodion, ruda mea. Cînd Sfîntul Petru a fost răstignit, atunci Sfîntul Irodion, după mărturia lui Metafrast, a fost tăiat împreună cu Sfîntul Olimp şi cu mulţime de credincioşi.

Sfîntul Apostol Agav, a fost plin de proorocescul dar. Despre el vorbesc Faptele Apostolilor astfel: S-au pogorît din Ierusalim prooroci în Antiohia şi, sculîndu-se unul dintre dînşii cu numele Agav, arăta cu duhul, că avea să fie foamete mare în toată lumea, care a şi fost pe vremea lui Claudie Cezarul. Şi iarăşi în Cezareea Sfîntul Agav a spus mai dinainte Sfîntului Apostol Pavel, pătimirile cele ce avea să le aibă în Ierusalim. Luînd brîul lui Pavel şi legîndu-şi mîinile şi picioarele sale, a zis: Aşa grăieşte Duhul Sfînt: pe bărbatul al căruia este brîul acesta, aşa îl vor lega în Ierusalim iudeii şi-l vor da în mîinile neamurilor. Sfîntul Agav a propovăduit pe Hristos în părţile ce i se orînduiseră lui şi pe mulţi a întors la Hristos Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Ruf, despre care grăieşte Sfîntul Pavel, în Epistola către Romani, zicînd: Închinaţi-vă lui Ruf celui ales întru Domnul, a fost episcop în Teba din Elada.

Sfîntul Apostol Asincrit se pomeneşte în aceeaşi Epistolă a lui Pavel către Romani, că a fost episcop în Iraclea, în părţile Asiei.

Despre Sfîntul Apostol Falegont se pomeneşte în aceeaşi epistolă că a fost episcop în Maratoni, cetatea Frachiei.

Despre Sfîntul Apostol Ermie se pomeneşte în aceiaşi epistolă, că a fost episcop în Dalmaţia.

Toţi aceşti apostoli din numărul celor 70 au propovăduit în lume bunavestire a lui Hristos, aducînd pe cei necredincioşi la adevărata credinţă şi munciţi fiind în multe feluri de către iudei şi de elini, s-au sfîrşit.

07
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Caliopie (7 aprilie)

O femeie, Teoclia, din Perga Pamfilei, fiind dreptcredincioasă şi temătoare de Dumnezeu cu toată casa sa, făcea milostenii multe şi avea viaţă cinstită. Apoi, fiind însoţită cu un bărbat cinstit şi cu rangul de senator şi patriciu, nu a născut fii mulţi ani, căci era stearpă. După aceea a zămislit, cerînd de la Dumnezeu dezlegarea nerodirii sale prin rugăciuni. Cînd purta în pîntece pe cel zămislit, bărbatul ei a murit lăsîndu-i bogăţie mare. Iar ea, după ce a născut fiu, i-a pus numele Caliopie şi l-a crescut în învăţătura cărţii, sîrguindu-se să-l înveţe bine frica de Dumnezeu şi toată înţelepciunea dumnezeieştilor Scripturi. Dar în vremurile acelea cei mai mulţi oameni se închinau şi aduceau jerfe necuraţilor idoli. Iar Sfîntul Caliopie se îndeletnicea totdeauna cu rugăciuni şi cu postiri.

După ce s-a adus ştire judecătorului despre sfîntul tînăr, că este creştin, fericita Teoclia, maica sa, dînd fiului său aur mult, haine şi slugi, l-a trimis cu corabia în altă ţară ca să scape de judecata păgînească. Şi a plutit fericitul Caliopie în Pembropoli, cetatea Ciliciei, unde păgînul ighemon Maxim făcea jertfe, hore şi jocuri în cinstea necuraţilor săi idoli. Văzînd aceasta sfîntul tînăr, se mira şi a întrebat pe unii: „Care este pricina unei dănţuiri ca aceasta?” Iar ei au răspuns: „Acum este praznicul zeilor noştri; deci vino şi tu de te împărtăşeşte cu noi la ospăţul nostru”. Iar el le-a răspuns: „Sînt creştin şi prăznuiesc cele ce sînt ale Hristosului meu. Deci, nu este cu putinţă ca omul care slăveşte pe Hristos, să intre în necuratele jertfe ale zeilor păgîneşti”.

Deci, a ajuns aceasta la auzul lui Maxim ighemonul, care, umplîndu-se de mînie, a poruncit să prindă pe sfîntul tînăr şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Şi l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfîntul a răspuns: „Sînt creştin şi mă numesc Caliopie”. Ighemonul a zis: „Ospăţul cel mare făcîndu-se acum pentru praznicul zeilor, cum numai tu singur stai în amăgire, nevrînd să prăznuieşti cu noi?” Grăit-a Sfîntul Caliopie: „Voi sînteţi cei ce umblaţi în amăgire şi în întuneric, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel viu, pe Ziditorul cerului şi al pămîntului, Care a făcut toate cu cuvîntul şi vă închinaţi lemnului celui nesimţitor, pietrei celei scobite şi lucrului celui făcut de mîini păgîneşti”. Ighemonul zise: „Tinereţile tale te fac îndrăzneţ, dar îţi pregătesc nu puţine munci. Din ce ţară şi din ce neam eşti?”, l-a întrebat ighemonul. Sfîntul răspunse: „Sînt din Perga Pamfilei, din neam de senator şi de patriciu; dar mai de cinste decît toate îmi este aceasta, căci sînt creştin”. Ighemonul zise: „Ai părinţi?” Sfîntul răspunse: „Am maică, iar tatăl meu a murit încă de mult”. Ighemonul zise: „Mă jur pe marele zeu, adică soarele, şi pe toţi zeii, că de te vei închina zeilor, am o fiică una născută, pe aceasta ţi-o voi da de soţie”. Sfîntul răspunse: „De aş fi voit să mă însor, aş fi putut s-o iau de soţie pe fiica ta şi s-o duc în averea maicei mele. Dar să ştii că am făgăduit lui Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a zidit după chipul Său, ca să-mi păzesc trupul acesta de ţărînă în feciorie curată şi fără de prihană să-l pun înaintea dreptei Lui judecăţi. Deci fă ceea ce voieşti, dar eu sînt şi rămîn creştin!”

Ighemonul zise: „Necuratule şi prearăule, nu ţi se pare că prin nişte cuvinte ca acestea mă vei porni spre mînie, ca să te ucid mai degrabă? Să ştii că te voi munci mult sfărmîndu-ţi trupul bucăţi, iar rămăşiţa o voi da focului spre ardere”. Sfîntul răspunse: „Cu cît îmi vei lungi muncile mai mult, cu atît mai luminoasă cunună mi se va împleti de Hristosul meu, pentru pătimirea mea; pentru că zice Scriptura: „Nimeni nu se încununează, dacă nu va fi muncit după lege””. Ighemonul zise către slujitori: „Întindeţi-l şi sfărmaţi-i toate oasele cu toiege de plumb”. Deci, fiind bătut, Sfîntul Caliopie a grăit: „Mulţumesc Ţie Hristoase că m-ai învrednicit a pătimi muncă pentru mărirea numelui Tău Cel Sfînt”.

Ighemonul zise către dînsul: „Jertfeşte zeilor, ca să-ţi vezi moşia şi să nu te lipseşti de averile tale, că vezi cît de amar te munceşti”. Sfîntul răspunse: „Văd dulceaţa odihnei ce are să-mi fie, care îmi este făgăduită de la Hristos, iar muncile nu le simt. Şi dacă sînt acum în ţară străină, ştiu că al Domnului este pămîntul şi plinirea lui. Dar aici văd şi pe maica mea şi patria mea, pentru că maica mea este dreptcredincioasa Biserică a lui Hristos, iar patria îmi este Ierusalimul cel ceresc după cuvîntul Apostolului care zice: „Petrecerea noastră este în cer! Iar de-mi vei pomeni de maica cea după trup, mă întăresc prin dumnezeiescul glas care zice: Că cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine”. Iar îndestularea bogăţiei întru nimic o socotesc, căci voiesc mai bine să pătimesc cu Hristos Cel răstignit decît să am saţiul cel de puţină vreme cu păcatul acestei lumi nebune”.

Ighemonul zise către slujitori: „Precum este întins, întoarceţi-l şi-l bateţi pe pîntece cu vine crude, zicîndu-i: „Necuratule, nu răspunde una pentru alta, ci să-mi răspunzi la cele întrebate””. Sfîntul Mucenic Caliopie a zis către ighemon: „Nebunule şi mai cumplitule decît toată fiara, înstrăinatule de bunătăţile cereşti, eu îţi grăiesc cuvintele dreptăţii, iar tu avîndu-ţi ochii sufleteşti orbiţi şi urechile astupate ca să nu auzi cuvintele Domnului şi cu nedreptate mă munceşti bătîndu-mă ca pe un tîlhar”. Atunci a zis ighemonul către slujitori: „Aşezaţi o roată de muncire cu fiare ascuţite, să puneţi foc mare sub dînsa şi, întinzînd pe Caliopie pe roată, să-l ţineţi pînă la dezlegarea încheieturilor; apoi să-l întoarceţi ca, tăindu-se de fiare şi aprinzîndu-se de foc, să piară”.

Începîndu-se acea muncire, iar pe sfîntul tînăr durîndu-l, a strgat către Domnul, zicînd: „Vino şi-mi ajută Hristoase al meu robului Tău, ca pînă în sfîrşit să se preamărească în mine nevrednicul, numele Tău cel sfînt şi să ştie toţi că cei ce nădăjduiesc în Tine nu se vor ruşina în veci”. Şi îndată i-a stat înainte Îngerul Domnului, care a stins focul şi roata a oprit-o, apoi a făcut-o nemişcată, încît nu mai puteau slujitorii să întoarcă roata, cît de puţin. Şi se uda tînărul trup al mucenicului cu sîngele de pe roată, iar oasele i se vedeau prin rănile cele adînci, pentru că roata avea în amîndouă părţile cuţite ascuţite în chip de ferăstrău.

Deci a poruncit ighemonul să dezlege de pe roată pe mucenic şi să-l ia; şi era jalnică privelişte tuturor celor ce priveau. Apoi poporul a strigat, zicînd: „O, judecată nedreaptă! O, ce tînăr şi cum se pierde!” Şi a zis ighemonul către Sfîntul Caliopie: „Oare nu ţi-am spus că tinereţile tale te fac îndrăzneţ şi mai grele munci îţi mijlocesc ţie?” Răspuns-a Sfîntul: „Cîine fără de ruşine, ţi se pare că m-am înfricoşat de muncile tale?” Zis-a ighemonul: „Ticălosule, mă ocărăşti ca să te pierd mai degrabă; dar nu va fi astfel. Deci apropie-te şi jertfeşte zeilor ca să scapi de cele mai multe şi mai cumplite munci”. Sfîntul mucenic a zis: „Nădăjduiesc spre Hristosul meu că nu-mi voi păta curata mărturisire a lui Dumnezeu, Care este întru mine. Trupul meu stă înaintea ta, deci munceşte-l precum voieşti, avînd să-ţi iei răsplata de la Dumnezeu în ziua înfricoşatei judecăţi; căci cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura ţie”.

Zis-a ighemonul către slujitori: „Ferecaţi-l cu lanţuri de fier, apoi azvîrliţi-l în cea mai dinăuntru temniţă şi să nu aveţi de dînsul nici o grijă, nici să lăsaţi pe cineva dintre creştini să intre la dînsul, ca nu cumva să-l fericească pentru răbdarea lui”. Şi îndată slujitorii ferecînd pe pătimitorul, l-au aruncat în temniţa cea mai adîncă.

Iar Teoclia, fericita lui maică, aflînd despre pătimirea pentru Hristos a Sfîntului Caliopie, fiul ei cel unul născut, a scris îndată aşezămînt desăvîrşit pentru casa sa şi pentru toate averile. Şi a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, în număr de două sute şi cincizeci, şi cît aur şi argint avea, ca şi îmbrăcăminte de mult preţ, pe toate le-a împărţit săracilor, iar pe celelalte moşii şi averi, adică ţarine şi vii le-a dăruit Sfintei Biserici. Apoi, lăsîndu-şi patria sa, s-a dus în Cilicia la fiul său cel ce pătimea pentru Hristos. Şi, dînd străjilor temniţei aur, a intrat în cea mai dinăuntru temniţă şi văzînd pe fiul său în lanţuri, i s-a închinat lui şi îi ştergea rănile. Iar Sfîntul Caliopie fiind legat cu fiare şi cu tot trupul istovit de multe răni, nu putea să se scoale înaintea maicei sale şi a zis: „Bine ai venit, maica mea, mărturisitoarea patimilor lui Hristos”. Iar ea, văzînd trupul fiului zdrobit cu răni, grăia către dînsul: „Fericită sînt eu şi bine cuvîntat este rodul pîntecelui meu, de vreme ce te-am pus ca Ana pe Samuil, ca un vas sfînt înaintea lui Dumnezeu şi ca Sara pe Isaac te-am adus lui Dumnezeu jertfă bineprimită”.

Şi a petrecut maica în temniţă toată noaptea aceea, şezînd lîngă picioarele fiului, cîntînd cu dînsul împreună şi slăvind pe Dumnezeu. Iar la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi s-a făcut un glas, zicînd: „Voi sînteţi sfinţii lui Dumnezeu, mărturisitori ai lui Hristos şi stricători ai idolilor, cei ce v-aţi lăsat patria şi averile şi cu Hristos aţi voit a pătimi”.

A doua zi Maxim ighemonul, şezînd la judecată, a scos din temniţă pe Sfîntul Caliopie spre ispitire şi, aducîndu-l înaintea sa, a zis către dînsul: „Oare te-ai schimbat din nebunia ta? Sau iarăşi voieşti să pătimeşti rău, ca şi dascălul tău Hristos?” Răspuns-a Sfîntul: „Mă minunez de neruşinarea ta, că de multe ori auzind de la mine unul şi acelaşi răspuns, că sînt creştin şi pentru Hristos voiesc să mor şi iarăşi mă întrebi de acelaşi lucru şi nu te ruşinezi a te împotrivi adevărului. Pentru că eu doresc să pătimesc asemenea ca şi Hristos al meu şi mă sîrguiesc în tot chipul să mor pentru dînsul”.

Auzind aceasta ighemonul, şi din nişte răspunsuri ca acestea cunoscînd cugetul neschimbat al mucenicului şi mărimea lui de suflet cea nemişcată, a poruncit ca asemenea lui Hristos să-l răstignească pe Cruce. Şi era ziua aceea Joia cea mare, în care se săvîrşeşte aducerea aminte de Cina Sfintelor Taine ale lui Hristos. Şi văzînd Sfînta Teoclia pe fiul său dus la locul de răstignire, a dat ostaşilor cinci galbeni, rugîndu-i să nu răstignească pe Sfîntul Caliopie ca pe Hristos, ci cu capul în jos. Iar aceasta a făcut-o din smerenie, socotind a fi nevrednic ca fiul ei să fie asemenea cu Hristos, Domnul său, prin răstignire.

Deci, a fost răstignit Sfîntul Caliopie cu capul în jos pentru Hristos, în ziua Cinei celei mîntuitoare, iar în Vinerea cea mare a Patimilor lui Hristos, în ceasul al treilea din zi şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Atunci un glas dumnezeiesc, venind către dînsul din cer, a zis: „Suie-te, mucenice al lui Hristos, împreună moştenitorule cu sfinţii”. Iar după ce au luat de pe Cruce trupul lui cel mort, a cuprins grumazul fiului fericita sa maică, slăvind pe Hristos, şi îndată şi-a dat şi ea duhul. Apoi venind fraţii, au luat trupurile amîndurora şi le-au îngropat împreună la un loc cinstit, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin.

07
apr.
09

Cuviosul Gheorghe Mărturisitorul, Mitropolitul Mitiliniei (7 aprilie)

Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinereţe, a primit viaţa monahicească, a trecut prin toată fapta bună şi a cîştigat smerită cugetare, ca nimeni altul. Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, răbdînd prigonire şi chinuire de la luptătorii de icoane. După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei şi la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăţiei drept credincioşilor Constantin şi Irina. El era foarte milostiv, săturînd pe cei flămînzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrînare s-a făcut părtaş cu îngerii şi s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate şi izgonind duhurile cele necurate.

Ajungînd împărăţia lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăşi prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adînci bătrîneţi. Iar mai înainte de împărăţia acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor şi de izgonirea Sfîntului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie. Căci odată în sfînta biserică a Marei Muceniţe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cîntării Vecerniei, poporul cîntînd „Doamne miluieşte”, sfînta cruce, care sta pe sfînta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, şi s-a înălţat la boltă. Apoi, plecîndu-şi vîrful în jos, a căzut la pămînt. Poporul văzînd aceasta, s-a cuprins de mare frică şi spaimă şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne miluieşte” şi nu voia să iasă din biserică, pentru că aştepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică. În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tînăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moştenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrîn. Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plîngere către popor: „Nu va fi aşa, fraţilor, precum aşteptaţi, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta pînă în sfîrşit; ci va veni în zilele acestea un împărat urîtor de Dumnezeu şi potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncînd la pămînt cinstitele icoane”.

După puţine zile, în aceiaşi biserică, fiind din întîmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat, avînd urechile şi coada tăiate, a intrat în biserică în Sfîntul Altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzînd aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toţi care voiau să-l scoată din Altar. Apoi aducîndu-se drugi mari, l-au bătut multă vreme pînă la sînge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţîndu-se acest fericit Simeon, a zis: „Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”.

Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, cînd a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemînd la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dînşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor.

Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dînsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcînd sfintele icoane şi tulburînd ca o fiară oile cele cuvîntătoare.

Sfîntul Gheorghe, petrecînd în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfîrşitul lui cel fericit, care s-a văzut şi în insula Lezviei.

După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvîntătoare, ducerea către Domnul a Sfîntului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfîrşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfîrşit, au izvorît din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin.

06
apr.
09

Viaţa Sfîntului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (6 aprilie)

Ţara Frigiei şi satul ce se numea dumnezeiesc, a fost patria Sfîntului Eutihie, pe care el îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit o biserică mare în numele Sfinţilor patruzeci de Mucenici şi a făcut acolo locaş de rugăciune pentru călugări, care petreceau viaţa îngerească în rînduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci şi cu lucrul să fie satul acela dumnezeiesc şi s-a întemeiat ca o cetate puternică, cu sîrguinţa sfîntului. Părinţii lui au fost Alexandru, ostaş şi Sinezia, fiica unui cinstit şi îmbunătăţit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.

Sinezia, cînd purta în pîntece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind şi s-a înspăimîntat, apoi gîndea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovniceşti, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său, precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieşi din pîntecele maicii sale, l-a sfinţit şi l-a însemnat să fie mare Arhiereu şi lumina lumii. Şi s-a botezat pruncul de moşul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, şi l-a dat la învăţătura cărţii, căci se arătau din copilăreasca lui vîrstă semnele rînduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, mulţi învăţau la prezbiteriul acela, jucîndu-se şi scriindu-şi numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alţii cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc şi-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie Patriarhul, ca şi cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.

Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinţi şi de moşul lui la Constantinopol pentru învăţătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înţelepciunea cea din afară, pe mulţi covîrşindu-i, s-a convins că înţelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfîntului Apostol Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăţi pămînteşti, slujind poftelor în simţirile trupeşti, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, şi urmînd mîndriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înţelepciunea cea de sus este curată mai întîi, după aceea paşnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă şi de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.

Deci, înţelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest binecunoscător tînăr cu sîrguinţă şi cu minte bărbătească, apoi aflînd-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci, ajungînd la vîrsta şi la anii bărbatului desăvîrşit la călugărie gîndind în minte cu neschimbat scop, i s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu, puţină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rînduiala mona-hicească. Aceasta s-a întîmplat astfel: Mitropolitul cetăţii Amasia şi alţi oarecare din cei cinstiţi au silit pe fericitul cu mare rugăminte, chiar şi fără de călugărie să primească episcopia cetăţii Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunîndu-se voii mitropolitului şi celorlalţi ca lui Dumnezeu, s-a dat pe sine ca un miel celui cel tunde, arhiereului Amasiei, care venise la Constantinopol pentru oarecare trebuinţe bisericeşti şi luîndu-l l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbikiul, căci fusese ridicată cîndva de către Urbikie, voievodul Răsăritului. Acolo la un loc deosebit, i-a tuns pe ei pentru ierarhia bisericească. Iar cînd se tundea el, din întîmplare i-au căzut toţi perii în sfînta apă din cristelniţă şi grăiau cu mirare cei ce erau de faţă, că ceea ce l-a născut cu duhovnicească naştere (adică cu Botezul) aceea singură i-a fost primitoare în ierarhie, primind într-însa perii lui.

După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieţii sale. Şi acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rînduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său, în vremea cea viitoare a schimbat acest sfat şi s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Sfîntul Eutihie, avînd scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei şi s-a îmbrăcat în călugăreasca rînduială. Mănăstirea aceea era zidită de sfinţii bărbaţi Meletie, Uranie şi Selevchie care fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia şi în sfinţenia lor au odihnit întru Domnul, dînd din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Şi se povesteşte de acel mare Selevchie, că în viaţa sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzînd ţara aceea o foamete mare şi alergînd la Sfîntul Selevchie, pentru hrană, mulţime fără număr de săraci şi scăpătaţi, el şi-a deşertat toate hambarele. Împărţitorul de grîu nemaiavînd ce să împartă la cei ce cereau şi nesuferind supărările de la dînşii, s-a dus la sfîntul şi i-a dat cheile. Iar el luînd cheile, le-a pus pe patul său şi toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mînă.

A doua zi s-a găsit hambarul atît de plin de grîu, încît nici uşile nu erau cu putinţă a se deschide. Lua poporul fără de opreală, cît le trebuia şi cît putea să ia şi, luîndu-se din grîu, nu se împuţina. Şi cîţi luau cu măsură şi cu număr, acel număr de măsuri s-a găsit scris foarte mare, (adică o sută de mii de măsuri) din grîul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulţise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfîntul Selevchie. Iar mormîntul Sfîntului Uranie, care a împodobit odată scaunul în Iberia şi s-a îngropat acolo, asemenea s-a aflat dînd tămăduiri de toate neputinţele. De nişte bărbaţi ca aceştia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea Cuviosul Eutihie, primind asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, şi-a încins mijlocul cu adevărul; apoi a luat armele lui Dumnezeu, a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei şi ales povăţuitor al călugărilor.

În acea vreme împărăţea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemaţi arhiereii la al cincilea Sinod din toată lumea. Şi se întîmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală şi l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la Sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt şi avea pe el o biserică de rugăciune a Sfîntului mucenic Talaleu. Deci, arătînd degetul lui Dumnezeu înălţimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicînd către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”.

Deşteptîndu-se din somn, se minuna de vedenia aceea şi nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, Prea sfinţitul patriarh Mina, fiind bătrîn şi aproape de sfîrşit, văzînd pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dînsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dînsul şi i-a poruncit, ca să locuiască în casele cele patriarhiceşti şi cu dragoste vorbea cu dînsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna pregătire şi despre buna purtare a bărbatului aceluia. Din întîmplare era în ceasul acela oarecare din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfîntului despre dogmele credinţei şi n-au putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?” Adică grăiau că asupra acelora care după moarte au fost cunoscuţi ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfîntul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade şi după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Şi a adus din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morţi, după mulţi ani le-a scos din morminte şi le-a ars cu foc. Deci, asemenea şi pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat şi de toţi cinstit şi lăudat.

În acea vreme Sinodul încă neadunîndu-se, s-a îmbolnăvit preasfinţitul patriarh Mina, fiind plin de zile, şi s-a dus către Domnul. Mulţi din duhovniceasca rînduială căutau acea cinste la împărat, cu daruri şi cu mijlociri. Împăratul, a cărui inimă era în mîinile lui Dumnezeu, gîndea la Fericitul Eutihie şi a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe Arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat Sfîntului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare şi prealuminoasă şi într-însa era un pat aşternut cu podoabe de mare preţ. Şi şedea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care chemîndu-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperămîntul casei plin de zăpadă şi pe un prunc care stătea în zăpadă cu numele Soteric care era gata să alunece şi să cadă jos de pe acoperămînt. Iar eu, apucîndu-l, l-am coborît de pe acoperămînt, l-am izbăvit din zăpadă şi l-am salvat de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, care s-a împlinit îndată.

Pentru că acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decît Sfînta Sofia soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeştile lucruri în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperămînt, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare şi cădere, avînd trebuinţă de grabnicul ajutor al bunului păstor. Şi împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus suitei sale şi la tot clerul Bisericii celei mari, zicînd cu jurămînt: „Fiind eu în biserica Sfîntului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat şi am văzut pe verhovnicul Apostol arătînd cu mîna spre Eutihie, zicînd către mine: „Acesta să se aşeze episcop la voi””.

Aceasta auzind-o toţi, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!” Şi Sfîntul Eutihie a fost ridicat la scaunul patriarhiei Constantinopolului după voirea şi descoperirea lui Dumnezeu în al patruzecilea an al vieţii sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunîndu-se Sfinţii Părinţi în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfinţitul Eutihie, Patriarhul Romei celei noi şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, au întărit dreapta credinţă dînd anatemei pe eretici şi a lor socotinţă rău credincioasă.

Deci, îndreptînd bine Sfîntul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici şi slujitorii săi. Pentru că, după cîţiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de nişte eretici, fiind amăgit în taină de dînşii şi, sub chipul dreptei credinţe, a început a semăna eresul aftartodochiţilor, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicînd că trupul lui Hristos, şi mai înainte de moarte şi de învierea Sa, a fost nestricăcios, fiind nesupus omeneştilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dînsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toţi ca să creadă ca dînsul şi să mărturisească. Şi se împotrivea lui preasfinţitul Patriarh Eutihie, spunîndu-i că o învăţătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Şi dovedea din dumnezeieştile Scripturi şi din Sfinţii Părinţi, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, şi se afla sub pătimire. Pentru că, născîndu-se din Preacurata Fecioară, S-a înfăşat în scutece şi cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit şi în toată viaţa Sa de pe pămînt avea trebuinţă de hrană şi de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios şi nesupus la patimi, piroane şi suliţă pentru noi? Numai prin aceasta cunoaştem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului şi în mormînt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învăţătura credincioasă a patriarhului, dar încă îl silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea nesocotinţă, dar nevrînd patriarhul să încuviinţeze credinţa aceea a împăratului, s-a mîniat asupra lui foarte tare.

Mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amîndouă părţile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici şi mai ales de eparhii Eterie şi Adeia, a strîns o adunare fărădelege din episcopii cei de un gînd cu ei, şi a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Şi, purtînd clevetiri mincinoase cu mărturii asupra celui nevinovat şi sfînt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă şi a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfînt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie. Iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios şi clevetitor de oameni. Iar Sfîntul Eutihie, pe 22 Ianuarie, la pomenirea Sfîntului Apostol Timotei, a fost scos de mîinile ostaşilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergînd cu arme şi cu săbii ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfîntul şi singur l-a dezbrăcat de arhiereştile veşminte şi l-a trimis la izgonire în ţara Amasiei. Apoi nici el însuşi n-a scăpat de dumnezeiasca izbîndire; căci la vreme, el împreună cu cel de un gînd şi de un obicei prieten al său Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogăţii şi de viaţă. Deci, într-o zi amîndoi, la 3 Octombrie, cu dreaptă judecată au fost osîndiţi la moarte pentru răutăţile lor şi cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie fiind dus în părţile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post şi rugăciuni şi făcea multe minuni, tămăduind neputinţele omeneşti cu darul lui Hristos, dintre care unele se pomenesc aici.

Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Andro-ghin, împreună cu soţia sa erau în mare mîhnire, că li se năşteau copiii morţi. Adică mai înainte de a ieşi din pîntecele maicei, cel ce se năştea, murea. Deci, a alergat cu rugăminte şi cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecînd Sumaniteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, că doar şi-ar vedea viu rodul însoţirii lor. Iar el, ungîndu-i cu sfînt untdelemn de la făcătoarea de viaţă cruce şi de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pîntece – căci femeia era îngreunată -, să-i puneţi numele Petru şi va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lîngă dînsul – scriitorul vieţii acestuia -, a zis: „Dar de se va naşte parte femeiască, cum se va numi?”, iar sfîntul, proorocind, grăia că parte bărbătească se va naşte şi Petru să se numească.

După împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească şi l-a numit Petru, care a fost viu şi a crescut, şi a mai născut după aceea şi alt fiu, pe care, ducîndu-l în braţe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfîntului Ioan a auzit Dumnezeu rugăciunea voastră”. Şi au ajuns acei prunci în vîrstă bărbătească şi moştenitori ai părinţilor lor. Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut şi surd, cu numele Nunehie, iar sfîntul, ungîndu-l cu sfînt untdelemn, i-a deschis auzul şi i-a dezlegat limba, făcîndu-l a auzi şi a vorbi.

Un oarecare din clericii bisericeşti, cu numele Chiril, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut şi jumătate mort. Şi pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos şi grăitor. Iarăşi din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavînd decît oase şi pielea, care nu putea să mănînce altceva decît sugea puţin de la pieptul maicei. Şi acela s-a tămăduit prin mîinile sfîntului, fiind uns cu untdelemn sfînt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meşter din Amasia, căzînd într-o boală năpraznică şi fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porţile morţii, prin rugăciunile Sfîntului Eutihie, plăcutul lui Hristos şi cu ungerea sfîntului untdelemn.

O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuinţa sa, cu fiul său de şapte ani, împreună cu alţi oameni, dar, atingîndu-l vicleanul diavol, a rănit pe prunc la picioare şi se tăvălea pe pămînt, neputînd nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luîndu-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mîini în mănăstire la fericitul patriarh, rugîndu-se cu lacrimi, să se milostivească pentru dînsa şi să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obişnuita lui doctorie, prin rugăciune şi prin sfîntul untdelemn l-a făcut sănătos, încît umbla bine ca şi mai înainte.

Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfîntul o fecioară tînără, care nu putea să se împărtăşească cu Tainele dumnezeieşti. Căci atunci cînd venea vremea Împărtăşirii, îndată năvălea asupra ei frică şi cutremur şi striga, întorcîndu-se şi fugind de sfintele Taine. Iar dacă cîndva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcînd pentru dînsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel necurat. Iar fecioara, dobîndind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtăşire, din mîinile arhiereului.

Un tînăr care ştia bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetăţean al Amasiei, şi care, luînd de pe pereţi zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de ruşine, şi cînd a început a o şterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea, i-a vătămat mîna cu o boală cumplită, care se numeşte cancer. Şi mîna lui era o rană netămăduită, încît toţi cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tînărul fiind în durerea aceea şi în mîhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tînguire, cerînd ajutor sănătăţii sale. Sfîntul, făcînd rugăciune către Dumnezeu pentru el şi ungîndu-i mîna cu untdelemn sfinţit, în trei zile l-a tămăduit desăvîrşit şi l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mînă tămăduită, tînărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ştergînd asemănarea zeiţei celei fără de ruşine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfinţitul Patriarh Eutihie.

Asemenea şi mîna altui tînăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfîntul. Iarăşi, pe un îndrăcit l-au dus la sfîntul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi i-a uns fruntea cu sfîntul untdelemn, rănind puterea drăcească ca şi cu o suliţă de foc şi a început cu un glas înfricoşat a răcni, scrîşnind cu dinţii, încît se vedea că tînărul acela era muncit nu de un diavol, ci de mai mulţi. După aceea, înţepenind, zăcea la pămînt ca un mort şi după puţin timp pătimea la fel de cumplit mai multe zile. Sfîntul se minuna, pentru ce atît de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tînărul acela, şi a poruncit lui Eustatie, preotul său şi scriitorul vieţii acestuia, ca să întrebe pe acel tînăr, cine şi de unde este, ce fel îi este petrecerea şi faptele lui şi cum i s-a întîmplat îndrăcirea aceea”.

Deci, fiind întrebat tînărul de toate cele despre sine cu de-a-mănuntul, le-a mărturisit, zicînd: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfîntului Ioan din Acropoli, şi am lepădat de pe mine rînduiala monahicească şi m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeţi, iar voi, dacă puteţi ceva, ajuta-ţi-mă”. Aceasta auzind-o sfîntul şi făcînd pentru dînsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfătuia pe acel tînăr să se întoarcă iarăşi în mănăstirea sa, la monahiceasca rînduială. După ce tînărul a făgăduit cu hotărîre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiere-ului lui Dumnezeu, Eutihie.

Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerînd tămăduire, şi a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducîndu-se cu aproapele său la judecată, s-a judecat cu nedreptate. Dar cu izbîndirea lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzîndu-şi vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, şi ducîndu-l alţii, a mers cu pocăinţă la acel făcător de minuni, mărturisindu-şi păcatul său şi căuta tămăduire de boala sufletească şi de cea trupească. Şi le-a cîştigat pe amîndouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, şi s-a dus întru ale sale, văzînd cu ochii ca mai înainte. Apoi o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, pătimind de felurite boli, alergau la acest bun doctor şi toţi cîştigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.

În timpul năvălirii perşilor, mulţi oameni din cetăţile de primprejur pustiite şi robite, adunîndu-se la Amasia, fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut în mănăstirea sa ca să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, iconomii au spus sfîntului că, nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci şi singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grîul şi făina s-au sfîrşit. El intrînd în hambar şi lipsa aceea cu totul văzînd-o, s-a rugat lui Dumnezeu şi mîngîind pe fraţi, zicea: „Nădăjduiţi şi credeţi spre Dumnezeu, că cele ce daţi celor ce au trebuinţă, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, aşa şi la noi acum nu vor lipsi cele de trebuinţă; ci vor mînca toţi, se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”.

Şi a fost aşa după credinţa şi după cuvîntul sfîntului. Că pîinile, împărţindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuţinau, ci şi mai mult se înmulţeau. Şi cu cît mai mult se cheltuia mîncarea la cei ce veneau, cu atît mai mult toate se înmulţeau în hambar şi în cămară. Deci toţi străinii şi casnicii se hrăneau din destul în zilele cele de foame.

Încă şi de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întîmplat că era în Amasia, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria Curopalat. Şi ducîndu-se la slujba împărătească undeva, pe acela luîndu-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă domnule Curopalate, deşi eu sînt păcătos, însă sînt rob şi preot al Dumnezeului meu, Care m-a înştiinţat că tu vei împărăţi după moartea unchiului tău. Deci, caută să nu te îndeletniceşti în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvîrşirea voii Domnului degrabă”.

Auzind aceasta, Iustin a mulţumit lui Dumnezeu şi cerea de la sfîntul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă şi lui Tiberie comitul, care avea să împărăţească după Iustin, i-a făcut înştiinţare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dînsul pe cînd era în Asiria: „Acum ţi-a dat ţie Dumnezeu povăţuirea poporului şi fără zăbavă îţi va încredinţa şi ocîrmuirile împărăţiei”. Acest lucru s-a împlinit îndată.

Murind împăratul Iustinian şi venind la împărăţie nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constantinopolului, sfîrşindu-şi viaţa, preasfinţitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani şi opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întîmpinîndu-l toţi pe mare şi pe uscat şi strigînd: „Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului!” Şi şi-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii Octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmaşii lui cei mai sus amintiţi, eparhii Eterie şi Adeia, au fost pedepsiţi cu moartea.

Şi a petrecut celelalte zile ale vieţii sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învăţături şi cu faceri de minuni. Pentru că omorul ce era, cu rugăciunea l-a potolit şi pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea şi el singur vrînd să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească, la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos şi a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberie. El a proorocit împăratului, că degrabă după dînsul se va sfîrşi, lucru care s-a şi împlinit. Că, îmbolnăvindu-se preasfinţitul Eutihie în săptămîna luminată, a chemat în Duminica Tomei tot clerul său şi dîndu-le pace, binecuvîntare şi cea din urmă sărutare, după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morţii celei vremelnice întru Domnul. Iar sfîntul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată şi veşnică la sfinţii ierarhi. A stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani şi şase luni, iar toţi anii de la naşterea sa au fost şaptezeci. Şi a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaştele sfinţilor apostoli Andrei, Timotei şi Luca.

După mutarea preasfinţitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberie a trăit numai patru luni şi trei zile şi s-a săvîrşit cu pace, după proorocia sfîntului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.

Notă – Nechifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian cînd era să moară, urmînd marelui împărat Constantin – care fiind aproape de sfîrşitul său, şi-a făcut testament, ca preasfinţitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; aşa a făcut şi Iustinian, poruncind cu aşezămînt lui Iustin nepotul său, care avea să ia împărăţia după dînsul, ca pe preasfinţitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului.

Deci este şi aceasta de crezut, că înaintea sfîrşitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres şi s-a sfîrşit în dreapta credinţă. De aceea cu cei dreptcredincioşi împăraţi pe acela îl pomeneşte Biserica şi întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 Noiembrie, pentru lucrurile cele multe şi bune ale lui, pentru osîrdia către Dumnezeu şi pentru pocăinţa lui.

05
apr.
09

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Agatopod diaconul şi Teodul citeţul (5 aprilie)

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximiam, păgînii împăraţi ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, Agatopod şi Teodul. Agatopod era cu rînduiala diacon, bătrîn de ani şi foarte înţelept, împodobit cu cărunteţe, iar Teodul era citeţ, tînăr şi frumos la faţă, fiind în anii tinereţii şi vieţuind în curăţie şi fără de prihană, fiu al unor cinstiţi părinţi creştini, care avea fraţi după trup, pe Capiton, Mitrodor şi Filostorghie, toţi desăvîrşiţi dreptcredincioşi către Dumnezeu. Chiar mai înainte de nevoinţa pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o cîştige. Pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mîna sa un lucru de la o persoană cinstită.

Deci, deşteptîndu-se din somn, a găsit în mîinile sale un inel foarte frumos, neştiind din ce fel de materie era lucrat, avînd pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tînărul cel sfînt tămăduia toate bolile între oameni şi numai dacă întîmpina Teodul, care purta inelul acela, pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios şi i se dădea sănătate, şi pentru aceasta mulţi dintre elini se întorceau către Hristos.

După aceea, păgînii împăraţi au ridicat prigonire asupra creştinilor şi au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuţi de mîini omeneşti, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers şi la Tesalonic şi se puneau înainte la privelişte uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărăteşti. Mulţi din credincioşi fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unii alergau voioşi la munci, iar alţii, fiind neputincioşi, temîndu-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgîni şi mîncau din jertfele cele idoleşti, iubind această deşartă viaţă mai mult decît cea fără de moarte; şi, fugind de muncile cele de scurtă vreme, îşi pregăteau moartea cea veşnică şi pierzătoare.

Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia şi se ruşina de cei viteji la suflet şi tari ostaşi ai lui Hristos, precum şi de aceşti doi sfinţi, adică de Agatopod şi Teodul, pentru că aceştia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petreceau în casa lui Dumnezeu totdeauna. Ziua şi noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfînta Biserică, care era în primejdii şi aşteptau să-i ducă la munci. Dar, înştiinţîndu-se ostaşii, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, într-una din zile, şezînd la judecată a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod şi Teodul. Iar aceia, fiind chemaţi, mergeau cu veselie ca la un ospăţ, ţinîndu-se de mîini unul de altul, cu feţele luminoase, cu sufletele viteze şi cu mare glas şi cu îndrăzneală strigau: „Sîntem creştini!” Şi astfel au stat înainte la judecata tiranului.

Vrînd tiranul mai întîi pe cel tînăr să-l vîneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toţi şi pe Agatopod să-l ducă de acolo, iar lui Teodul, chemîndu-l mai aproape de sine, i-a zis prieteneşte: „Ascultă-mă, o, tînărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creştinească şi apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipseşti rău de viaţa ta”. Iar Sfîntul Teodul, cu faţa veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea şi rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deşertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veşnică”. Aceasta zicînd sfîntul, nu s-a mîniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori făgăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Şi stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfîntul: „Dacă darurile şi cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteştilor porunci”.

Mucenicul a răspuns aceluia: „Îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoşeze şi cît de puţin nu pot să mă plece la voia voastră”. Faustin iarăşi îl sfătuia şi îi zicea: „Au nu este mai bună viaţa cea cinstită, decît moartea cea cumplită?” Sfîntul Teodul a răspuns: „Cu adevărat şi eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viaţa decît moartea, şi mi-am pus în minte să trec cu vederea această viaţă muritoare de puţine zile pe pămînt, ca să mă fac părtaş vieţii celei fără de moarte şi bunătăţilor cereşti celor veşnice. Drept aceea, munceşte-mă cu focul şi cu bătăile şi vei cunoaşte că trupul care se munceşte este stricăcios şi pieritor, iar sufletul cel înţelegător fiind nestricăcios, prin munci despărţindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viaţa cea fără de sfîrşit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste ţi-ai ales bătăile şi moartea, a le trece cu vederea astăzi de voie”.

Sfîntul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele fireşti, şi Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvîntul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnîndu-mă din pruncie, pînă la sfîrşitul vieţii mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărţi de trup, decît de Crucea lui Hristos; pentru că sînt slugă credincioasă a Stăpînului meu şi nu mă înfricoşez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.

Faustin ighemonul, minunîndu-se de o bărbăţie şi îndrăzneală ca aceea a Sfîntului tînăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc deosebit, iar Sfîntul Agatopod, chemîndu-l la sine, i-a zis: „Închină-te zeilor noştri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înşelăciune, acum a făgăduit să se închine lor şi să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfîntul Agatopod, cunoscînd amăgirea ighemonului, a răspuns: „Şi eu cu sîrguinţă şi cu bucurie, după cuvîntul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rîndul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numeşti, ci celor doisprezece zei care ţin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.

Iar Sfîntul Agatopod, clătinînd puţin din cap, a zis: „Oare dumnezei numeşti pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meşterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sînt aceia, pe care i-au făcut oamenii cu mîinile lor şi ca unor mai buni şi mai mari decît ei fără de minte au legiuit să le slujească? Oare dumnezei sînt aceia, care, dacă voieşte cineva să-i răstoarne şi să-i sfărîme pe dînşii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele şi nici o simţire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sînt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecînd suflet viu şi spun despre dînşii că fac preaurîte lucruri desfrînate, iar acum pe aceia cioplindu-i, într-un ban sau în patru, îi vînd meşterii? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor şi necuraţilor ce sînt socotiţi de tine ca dumnezei ai voştri? Oare cîntare să cînt idolilor celor surzi?”

Unele ca acestea grăind sfîntul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva şi ceilalţi creştini care erau aduşi la ispitire, prin cuvintele lui Agatopod, să se întărească în credinţă. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniţă. Şi fiind duşi sfinţii, popor mult urmîndu-le, în multe feluri îi supărau pe dînşii, văzîndu-i că se sîrguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinereţile lui Teodul, se sileau, prin multe şi îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotinţa lui cea neschimbată; iar alţii, văzînd cinstitele cărunteţi ale lui Agatopod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare şi tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoşti cele ce îţi sînt de folos vieţii tale?” Iar sfinţii, nerăspunzînd nimic poporului, mergeau.

Sosind la temniţă, s-au rugat lui Dumnezeu cu linişte şi s-au alăturat celor închişi, care erau ţinuţi acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopţii, prin oarecare vedenii dumnezeieşti, s-au întărit şi s-au deşteptat bucuroşi, chemînd pe Iisus, Mîntuitorul tuturor. După aceea, spălîndu-şi mîinile şi faţa cu apă curată şi plecîndu-şi capul şi genunchii la pămînt, cu un glas au înălţat rugăciune lui Dumnezeu, zicînd:

„Dumnezeule, Făcătorule şi Atoateştiutorule, pierzătorul adîncului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută şi ai rînduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dînsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, şi amîndoi să slujească împreună cu stelele la ieşirea celor ce se nasc pe pămînt; Cel ce ai dat pămîntului să nască fiinţe, iar adîncului mării, naştere de peşti, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cîntarea păsărilor, să aducă cîntare plăcută Ţie, apoi pămîntul, scoţînd cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ţie, Stăpînului tuturor, să-Ţi înalţe mulţumire prin gurile omeneşti; Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege şi de la poruncile Tale s-a depărtat şi în beţii şi desfrînări a căzut, nu l-ai lăsat să piară pînă în sfîrşit, nici ai eliberat pe diavol să orbească făptura cea înţelegătoare şi să o ducă pînă la iad, ci, dînd uitării greşelile omeneşti şi, prin milostivire plecîndu-Te, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, Care, firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune şi cuvîntul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea, prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciţi în nedreptăţi să-i întoarcă iarăşi la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul şi Fiul cu Tine şi cu Sfîntul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite pe cei necredincioşi i-ai adus la sfînta credinţă. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, l-ai înviat pe Lazăr cel mort de patru zile cu cuvîntul, biruind legile firii şi ale morţii. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naştere, precum şi altădată acelei femei ce-i curgea sînge, cînd s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea şi pe slăbănog făcîndu-l sănătos, i-ai poruncit să-şi poarte patul său.

Deci, şi acum, o, Dumnezeule, binevoieşte spre însoţirea noastră şi ne întăreşte cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgînilor, să putem trece la cereasca Împărăţie”.

Astfel rugîndu-se sfinţii, cei ce erau legaţi împreună cu dînşii, care pentru ucideri sau desfrînări erau ţinuţi acolo, lepădînd frica morţii celei trupeşti, degrabă au căzut la picioarele sfinţilor, cerîndu-şi iertare de greşelile lor şi scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricînd încuietorile temniţei a intrat înăuntru şi asculta cu dulceaţă şi cu mirare cuvintele ce ieşeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzînd-o aceasta Evpsihie, mai marele curţii Tesalonicului, cel mai osîrdnic slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunîndu-i că mulţi vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creştini care se ţin legaţi în lanţuri nu vor fi pierduţi. Şi s-a tulburat ighemonul de mînie şi îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dînsul pe bătrîn şi pe tînăr şi i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.

Deci, uitîndu-se ighemonul către Sfîntul Teodul, a zis: „Oare nu ştii că cu dreptate este a asculta poruncile împăraţilor ce stăpînesc lumea?” Sfîntul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le porunceşte Stăpînul cerului şi al pămîntului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întîi şi cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împăraţii cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte şi nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sînt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dînsele”.

Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Răspuns-a Sfîntul Teodul: „Dumnezeu Atotţiitorul şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvîntul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela este, pe Care, muncindu-L cu munci preacumplite iudeii, L-au răstignit?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii şi a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morţi cu puterea dumnezeirii Sale şi Care, ca un biruitor al morţii, a fost văzut înălţîndu-se la cer, de unde iarăşi va veni ca să judece pe cei necredincioşi”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noştri nu voieşti să le aduci jertfe?” Sfîntul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfe Aceluia de care sînt zidiţi făcătorii idolilor, decît idolilor celor făcuţi? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decît zidirea”.

Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfîntul Teodul cel tînăr şi să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfeşte zeilor şi vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credinţa către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfîntul cu libertate şi defăimînd muncile, numindu-i pe împăraţi tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feţei lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creştini şi care, fiind biruiţi de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzîndu-l Sfîntul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiţi şi căzuţi; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioşi i-aţi biruit, iar pe ostaşii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteţi să-i biruiţi, chiar de veţi afla munci şi mai mari, dar să ştii, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sînt puţine şi vrednice de rîs. Deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoşti cît de mare este credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu”.

După aceasta ighemonul a poruncit Sfîntului Teodul ca să aducă cărţile creştineşti la judecată. Iar sfîntul a răspuns: „Dacă aş fi ştiut că, cunoscînd deşertăciunea închinării idoleşti, o vei lepăda şi vei voi a te întări în adevărul dreptei credinţe, apoi ţi-aş fi adus cărţile prooroceşti şi apostoleşti. Dar, de vreme ce ştiu că gîndeşti vicleşug, nu-ţi voi da în mîini dumnezeieştile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruţa, zdrobindu-ţi trupul şi dîndu-l fiarelor spre mîncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.

Sfîntul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuţeşte-te asupra lui precum voieşti şi munceşte-l mai cumplit decît îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgînilor spre batjocură sfintele cărţi”. Atunci ighemonul, voind să înfricoşeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la moarte, socotind că, văzînd pedeapsa de moarte, se va teme şi se va supune voinţei lui. Deci fiind scos la locul de schin, cînd a văzut Sfîntul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin şi eu către Tine, murind pentru Tine cu osîrdie!” Zicînd aceasta, şi-a plecat capul sub sabie, dar nu l-a tăiat; pentru că, aflînd ighemonul că Sfîntul Teodul doreşte tăierea de sabie, ca pe o cunună de veselie, a poruncit să-l întoarcă întreg.

Într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfîntul Agatopod, întrebîndu-l şi zicînd: „Ce fel de viaţă ai?” Sfîntul răspunse: „Aceea pe care o are şi Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtăşire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoţit?” Sfîntul Agatopod răspunse: „Cu neamul sîntem despărţiţi între noi, dar cu credinţa şi cu obiceiul sîntem uniţi, şi pe cît ne deosebim cu neamul, pe atît ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amîndoi vă sîrguiţi la o muncă, pentru că aceasta o spun cuvintele voastre”. Sfîntul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viaţa aceasta, apoi tot de aceeaşi răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.

Faustin zise: „Nu-ţi este ruşine ţie, fiind bătrîn, să te amăgeşti ca un tînăr şi să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?” Sfîntul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sînt deşert de nădejdea în Hristosul meu şi pe cît sînt mai bătrîn cu anii, pe atît mă sîrguiesc a arăta mai multă osîrdie către Dumnezeul meu şi laud pe Teodul, care stă tare, deşi este mai tînăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutînd spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tînărule, de cuvintele bătrînului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrîn acum, nu este cu mirare că doreşte moartea; iar tu, fiind încă tînăr şi puţin vieţuind, pentru ce voieşti să te lipseşti în deşert de această dulce viaţă?” Sfîntul Teodul răspunse: „Să nu mă socoteşti că sînt mai neputincios decît bătrînul şi nu voi putea suferi muncile cele de o potrivă, pentru că, deşi sînt tînăr cu anii, însă întocmai ca bătrînul ştiu pe Unul Dumnezeu a toate făcător şi sînt gata a pătimi întocmai pentru Dînsul”.

Grăind sfinţii unele ca acestea şi chemînd pe Hristos, i-au legat ostaşii după porunca tiranului şi i-au dus iarăşi în temniţă; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuţii lor, adunîndu-se, i-au înconjurat plîngînd; şi i-a întrebat Sfîntul Teodul: „Pentru ce v-aţi adunat aici şi de ce plîngeţi?” Ei au răspuns: „Plîngem pentru primejdia voastră”. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Pentru ce voi, înduioşîndu-vă, plîngeţi de primejdiile noastre, ca să ne întristaţi pe noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”

Grăind acestea Sfîntul Teodul, a venit un ostaş cumplit trimis de la ighemon, care, legîndu-i pe amîndoi cu lanţuri de fier, i-a băgat în temniţa cea mai dinăuntru şi i-a încuiat, să nu poată intra nimeni la dînşii. Sfinţii mucenici, după ce a înserat, într-un tîrziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoinţă pînă în sfîrşit şi s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută pe cuvioşii Săi, fiind cu un suflet şi un gînd, le-a trimis la amîndoi o vedenie în vis, despre sfîrşitul ce aveau să-l aibă. Această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amîndoi într-o corabie, ce era plină de oameni, şi se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare şi se izbea corabia de valuri sfărîmîndu-se şi afundîndu-se. Şi vedeau pe oamenii care erau cu dînşii, unii înecîndu-se, alţii înotînd, alţii apropiindu-se de cîte o piatră şi pierind, iar pe ei prin îndreptarea cîrmaciului, s-au văzut izbăviţi de înecare, îmbrăcaţi în haine luminoase şi ajungînd la un munte oarecare înalt, care nu era departe.

Deci, deşteptîndu-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea şi se mirau cum amîndoi au avut aceeaşi vedenie. Şi au cunoscut că la amîndoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulţi afundîndu-se, ei vor trece izbăviţi, şi se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veşnice. Şi întărindu-se cu nădejde, au mulţumit de aceea Bunului Dumnezeu, Povăţuitorul lor, căzînd cu feţele la pămînt şi zicînd: „Cine aştepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atît de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credinţă, mai mult decît desfătările cele deşarte, fiind miluit cu atîtea faceri de bine? Cine este atît de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar mai înainte de vreme ne-a făcut încredinţaţi prin descoperire, arătîndu-ne cununile mai înainte de a sfîrşi noi alergarea noastră şi ne-a întărit spre nevoinţa ce ne este înainte?”

Aşa mulţumiră ei lui Dumnezeu pînă a doua zi şi, rugîndu-se, străjerii temniţei au intrat cînd se făcea ziuă, spunîndu-le că pe Teodul şi pe Agatopod îi cheamă ostaşii la ighemon. Iar ei, îngrădindu-se cu semnul crucii, au ieşit din temniţă, fiind legaţi cu lanţuri şi mergînd după ostaşi. Iar mulţimea cunoscuţilor, adunîndu-se acolo, a ridicat plîngere pentru dînşii, ştiind că acum are să moară acea frumoasă pereche, către care Sfîntul Teodul cu faţa luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste plîngeţi pentru noi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atît de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plîngeţi din inimă diavolească, apoi pentru voi plîngeţi mai mult decît pentru noi, că aţi rătăcit din calea cea dreaptă şi vă duceţi la pierzare”.

După ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinţi, Faustin ighemonul întrebîndu-i, nimic n-au mai răspuns, fără numai acestea: „Sîntem creştini şi anume pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi”. Atunci ighemonul, cu faţa mîhnită, a hotărît asupra lor munci de moarte: „Teodul şi Agatopod, care n-au voit să aducă jertfă idolilor, să se arunce în mare!” Şi, luîndu-i ostaşii, i-au dus la mare şi, legîndu-le mîinile înapoi şi pietre grele la grumaji, i-au pus în corabie. Într-acel ceas s-a adunat o mulţime de prieteni, de vecini şi necunoscuţi, dintre care unii se tînguiau pentru un sfîrşit ca acela, iar alţii cu laude fericeau pe vitejii ostaşi ai lui Hristos, că au sfărîmat capul vrăjmaşului şi mor cu osîrdie pentru dreapta credinţă.

Iar ighemonul, fiindu-i milă de sfinţi, a trimis la dînşii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămîie să aducă idolilor şi vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos şi de idolii cei necuraţi lepădîndu-se. După multă sfătuire şi îndemnare, văzînd păgînii că nicidecum robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor, au început mai întîi pe Sfîntul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutînd la cer, a strigat cu glas mare: „Cu acest al doilea botez se spală toate greşalele noastre şi mergem la Iisus Hristos curaţi!” Zicînd sfîntul aşa, l-au aruncat în mare, iar după dînsul şi pe Sfîntul Teodul.

Şi aşa şi-au sfîrşit nevoinţa pătimirii sfinţii mucenici şi cununa biruinţei au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinţilor, într-acelaşi ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături şi de pietre, fiind foarte luminate, pe care, luîndu-le cunoscuţii, le-au îngropat cu cinste.

După puţină vreme, li s-a arătat lor Sfîntul Teodul în haine albe şi cu faţa luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătaţi, sărmanilor şi văduvelor.

Deci, s-au sfîrşit aceşti doi sfinţi, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.

04
apr.
09

Viaţa Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări şi făcătorul de canoane (4 aprilie)

Patria Sfîntului Iosif a fost Sicilia, născut din părinţi dreptcredincioşi şi îmbunătăţiţi, anume Plotin şi Agatia, cărora, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, le-a făcut parte să nască un rod ca acesta, care a fost la toată Sfînta Biserică de bună trebuinţă şi care a fost mai pe urmă scriitor de cîntări, împodobind Biserica cu cîntări şi canoane.

Acest copil a fost crescut în buna învăţătură a cărţii şi povăţuit la obiceiul cel bun; încît chiar în obiceiurile lui copilăreşti se puteau vedea obiceiurile bărbatului îmbunătăţit, ce avea să fie desăvîrşit. Pentru că era blînd şi smerit, înstrăinîndu-se de jocurile copilăreşti, iubind postirea şi înfrînarea din copilărie; că nu căuta bucate dulci, ci numai cu pîine şi cu apă se hrănea şi acelea seara. Apoi a sporit foarte mult în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi.

Aşa crescînd pruncul acela cu trupul şi cu duhul, au năvălit barbarii asupra unei părţi a Siciliei şi au fost nevoiţi părinţii lui să fugă din patria lor în alte părţi. Deci a mers Iosif cu dînşii în Peloponis mai întîi, apoi, lăsîndu-şi părinţii pentru Dumnezeu, s-a dus în Tesalonic, Mitropolia Macedoniei. Aici, intrînd într-o mănăstire, s-a tuns în rînduiala monahicească, unde se deprindea bine în ostenelile pustniceşti, trecînd prin tot felul de nevoinţe ale vieţii călugăreşti, împlinind fără lenevire toată fapta bună, încît s-a făcut bărbat desăvîrşit şi monah iscusit.

Patul lui îi era pămîntul acoperit cu o piele, îmbrăcăminte avea o vechitură netrebnică, postirea îi era aspră, hrana, o bucată mică de pîine şi apă cu măsură. Priveghea toată noaptea, se pleca în genunchi totdeauna, cînta din gură de-a pururea şi lucra mereu. Apoi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor cărţi, umplîndu-se de înţelepciune şi de înţelegere duhovnicească. El era între fraţi ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind prin chipul cinstitei şi sfintei sale vieţi, ale cărui fapte bune şi multele nevoinţe nu se pot spune cu de-amănuntul. Astfel fericitul Iosif, cu bună plăcere slujind lui Dumnezeu mai mult decît alţii, a fost silit de egumen şi de fraţi să ia rînduiala preoţiei şi a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. În această sfinţită rînduială se sîrguia spre mai mari nevoinţe şi osteneli, săvîrşind adeseori dumnezeieştile Taine, rugîndu-se cu lacrimi pentru el şi pentru toată lumea. Ducîndu-se în mănăstirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul şi văzînd pe Cuviosul Iosif, a cunoscut că este un bărbat sfînt; deci l-a iubit foarte şi l-a făcut prieten şi împreună vieţuitor.

După cîtăva vreme, ducîndu-se în Bizanţ pentru întărirea credincioşilor care erau tulburaţi de eretici în acea vreme, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-i dea ajutor pe Iosif, pentru că nu voia să se despartă de el. Dar fraţii şi egumenul nu voiau să se despartă de un împreună vieţuitor ca acela, care era rob adevărat al lui Dumnezeu. Însă, netrecînd rugămintea marelui stareţ, socotind şi trebuinţa Bisericii care se învăluia de furtuna ereticilor, au lăsat pe fericitul Iosif să plece cu Sfîntul Grigorie Decapolitul la Bizanţ. Mergînd ei acolo, locuiau la biserica Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi se oboseau prin aspra viaţă, rîvnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif urmînd celui mai bătrîn nevoitor, marelui Părinte Grigorie. Pe acela avîndu-l pildă, punea în inima sa în toate zilele multe nevoinţe spre săvîrşirea faptei bune. Şi se osteneau amîndoi cu dinadinsul, învăţînd pe cei binecredincioşi să se ferească de vătămarea ereticilor, să nu se tulbure nici să se îndoiască de dogmele dreptei credinţe, ci să fie tari în mărturisirea adevărului. Căci într-acea vreme, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, înnoind blestematul eres al luptării de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepădînd sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu şi călcîndu-le cu picioarele, fără de cinste. Pe dreptcredincioşii păstori, izgonindu-i de pe scaunele lor îi muncea în multe feluri şi-i pierdea, iar în locul lor punea pe ereticii cei de un gînd cu el.

Atunci Sfîntul Grigorie, împreună cu Sfîntul Iosif, îmbră-cîndu-se în platoşa credinţei, umblau pe uliţele cetăţii, prin tîrg şi prin casele credincioşilor, sfătuindu-i, îndemnîndu-i şi rugîndu-i, să nu se amăgească de vicleşugul ereticilor. Şi erau cuvintele lor ca roua cea de dimineaţă, care învia florile şi iarba ţarinii cea veştejită de zăduful zilei, pentru că înviau inimile omeneşti cele ce se mîhneau şi se îndoiau, ca şi cum se veştejeau de zăduful învăţăturilor ereticeşti.

După aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de mulţimea monahilor să trimită pe fericitul Iosif în Roma cea veche, ca pe un iscusit în cuvinte şi ca pe cel ce, cu puterea trupească, putea suferi osteneala căii celei lungi, la dreptcredinciosul Papă, care era atunci Leon al treilea, şi la toţi de acolo să le spună despre prigonirea ce se făcea în Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredincioşii de acolo vor putea să le ajute, fiind asupriţi şi să le surpe dogmele ereticeşti cele nedrepte, să astupe gura lor cea hulitoare.

Deci, Cuviosul Grigorie a sfătuit pe fericitul Iosif, zicîndu-i: „Acum, o, fiule, este vremea să-ţi arăţi osîrdia dragostei tale către Dumnezeu şi rîvna pentru dreapta credinţă. Mergi la Roma cea veche, vesteşte acolo păstorului celui blînd şi tuturor celor de la Apus credinţa cea dreaptă, şi cîte primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiară, răucredinciosul împărat la Răsărit. Cum a scuipat şi călcat icoana lui Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui, şi cum a luat podoaba Bisericii şi a izgonit cu nedreptate pe păstorii cei buni, iar pe mincinoşii păstori, pe năimiţi şi pe ai lui lupi răpitori, i-a trimis în turma lui Hristos, încît oile lui sînt răpite şi risipite. Spune cum, în toate zilele, Biserica lui Hristos este învăluită de mincinoasa furtună a stăpînitorului, şi cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia, răcneşte cu îngrozire şi înghite pe mulţi cu vicleşugul său cel ereticesc. Vesteşte, îndeamnă şi roagă ca să scoată sabia cuvîntului lui Dumnezeu şi să stea împotriva celor ce ne prigonesc!”

Unele şi altele ca acestea grăind Sfîntul Grigorie, iar fericitul Iosif, care din tinereţe se deprinsese bine la ascultare, nimic împotrivă n-a grăit, ci cu smerenie plecîndu-şi capul, rugăciunile părintelui şi binecuvîntare cerîndu-i de drum, s-a suit în corabie şi a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea neştiută, într-alt chip a voit. Pentru că Dumnezeu, Cel ce pe toate le rînduieşte spre folos, prin cele ce nu se văd nouă a fi potrivite şi nesilnice, face uneori lucruri minunate şi preaslăvite mai presus de nădejde, spre pomenirea numelui Său Cel Sfînt. Deci şi calea spre Roma a lui Iosif, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat într-acest chip: Cei de un gînd cu împăratul Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii şi ajutătorii tiraniei lui. Înştiinţîndu-se că mulţi din cetatea împărătească se duc în alte ţări, fugind de luptătorii de icoane, au rînduit în taină pe drumurile cele de pe apă şi de pe uscat, pîndiri tîlhăreşti, ca, prinzîndu-i pe cei ce fugeau, să-i întoarcă în mîinile luptătorilor de icoane. De aceea nu s-a tăinuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei dreptcredincioşi spre Apus, adică la Roma.

Deci, i-au ieşit înainte tîlharii, care pentru aceea erau rînduiţi pe mare, şi a căzut Cuviosul în mîinile potrivnicilor, care, jefuind corabia aceea şi prinzînd pe toţi cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis în Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus în lanţuri grele, a fost aruncat în temniţă, unde mai erau o mulţime de legaţi, pătimind împreună cu dînsul pentru dreapta credinţă. Pe toţi cei legaţi Sfîntul Iosif îi mîngîia ziua şi noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul său, şi zicea către ceilalţi:

„Ce poate să fie mai dulce şi mai de bucurie decît lanţurile acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos şi pentru icoana cea sfîntă a Lui, sîntem legaţi! Deşi îndurăm nevoi în legăturile cele de puţin timp, totuşi ni se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru pătimirea aceasta, avînd pildă vie pe Sfîntul Pavel, care, socotind lanţurile ca pe nişte podoabe de aur, negrăit se bucura, că s-a învrednicit pentru numele lui Iisus Hristos a pătimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a pătimit pentru noi, lăsîndu-ne pildă ca să urmăm Lui, Care n-a făcut păcat, şi ocări împotrivă n-a rostit şi, pătimind, nu s-a înfricoşat, precum zice Sfîntul Apostol Petru. Este cu adevărat oarecare necaz din simţitele dureri ale trupului, dar este cu neputinţă a se numi cineva purtător al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.

Răbdînd aceleaşi pătimiri pe care El pentru noi Le-a răbdat, Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea şi în alt oarecare chip să mîntuiască pe om, însă bine a voit, ca din osteneli şi bucurii să se nască acea putere a faptei bune, care poate să deschidă uşa cerului, care de mult a fost încuiată. Deci nu altă cale ne-a arătat nouă spre mîntuire, ci numai aceea prin osteneli şi prin necazuri. Pentru ce dar să ne tulburăm, punîndu-ne sănătatea noastră în pătimire pentru Sfînta Icoană a Mîntuitorului şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Căci aşa împotrivindu-ne poruncii împăratului celui răucredincios, vom cîştiga darul lui Dumnezeu şi ajutorul cel în vreme bună”.

Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif mîngîia şi întărea pe cei împreună cu dînsul legaţi, care, pentru cinstea icoanelor, erau închişi în temniţă. S-a întîmplat de era aruncat acolo cu dînşii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputînd suferi nevoile temniţei, se tulbura de gînduri ca un om şi, ca o corabie învăluindu-se foarte, era aproape de înecare. Pentru că acum începea a se învoi la erezia prigonirii icoanelor, ca să se libereze din legăturile şi din primejdiile în care se afla.

Acea tulburare a lui înţelegînd-o Cuviosul Iosif, cîte cuvinte n-a grăit către dînsul, cîte lacrimi n-a vărsat, rugîndu-l şi sfătuindu-l, ca pentru icoana lui Hristos, ca şi pentru însuşi Hristos să nu se îndoiască a muri. Şi nu în deşert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Pentru că atît de mult s-a întărit prin el episcopul acela, încît şi în muncile cele cumplite nu s-a lepădat de buna sa credinţă, ci cu bărbăţie şi cu mărime de suflet a răbdat pînă la sfîrşit. Căci atunci cînd l-a scos la judecată şi a văzut pe muncitori şi uneltele cele de muncă, nu s-a înfricoşat cîtuşi de puţin, ci singur desbrăcîndu-şi hainele de pe dînsul, se dădea de bună voie la bătăi, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putinţă să rabde pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a întrupat, Care este închipuit prin zugrăvirea icoanelor. Deci, fiind spînzurat gol la munci şi cu săgeţi însăgetat, iar la sfîrşit fiind lovit cu o piatră mare în cap şi-a dat duhul său Domnului.

Fericitul Iosif, înştiinţîndu-se de mucenicescul sfîrşit al episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neînduplecată bărbăţie şi mulţumea lui Hristos, Cel ce a întărit la o nevoinţă ca aceea pe alesul Său ostaş, care, deşi alunecase puţin, însă, bine îndreptîndu-se, a biruit pe vrăjmaş. Încă şi pe mulţi alţii, Sfîntul Iosif, de asemenea, i-a izbăvit din sufleteasca pierzare şi la Hristos înainte i-a trimis, învăţîndu-i neîncetat spre calea mîntuirii. Şi singur el de Dumnezeu se păzea de moarte, ca spre folosul celor mai mulţi, viaţa lui să se lungească.

Pătimind Sfîntul în temniţa aceea şase ani, a sosit cumplitul sfîrşit al răucredinciosului împărat Leon Armeanul. Că sosind noaptea praznicului Naşterii lui Hristos, a fost ucis de ostaşii săi în biserică, la cîntarea Utreniei. Şi în acelaşi ceas Cuviosul Iosif a fost înştiinţat de pierderea acelui tiran în temniţa Critului şi a fost liberat cu minune din legături, prin arătarea către dînsul a Sfîntului Ierarh Nicolae. Pentru că toată noaptea aceea petrecînd-o fără somn, Sfîntul Iosif, cîntările praznicului cîntîndu-le şi rugîndu-se, la cîntarea cocoşilor a strălucit o lumină în temniţă şi a stat înaintea lui un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi cinstit, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, cărunt la păr, cu faţa luminoasă, grăind către dînsul: „De la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degrabă să-ţi aduc veste de bucurie; pentru că vrăjmaşul cel ce a tulburat Biserica şi a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ţi se cade să te întorci la Constantinopol şi cu darul Sfîntului Duh care locuieşte în tine, pe mulţi să-i întăreşti”. Spunîndu-i aceasta, i-a dat o hîrtie şi i-a zis: „Primeşte această hîrtie şi o mănîncă”. Iar scrisoarea era aceasta: „Grăbeşte, Îndurate, şi Te sîrguieşte ca un Milostiv spre ajutorul nostru, că poţi, dacă voieşti”.

Iosif, luînd acea hîrtie şi citind-o, a înghiţit-o cu bucurie şi a zis: „Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele acestea”. Şi i-a poruncit cel ce i se arătase ca să şi cînte acele cuvinte şi, cîntîndu-le cu bucurie, îndată a văzut lanţurile şi obezile sale dezlegate şi căzute de pe grumaz, de la mîini şi de la picioare şi a auzit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, grăindu-i: „Scoală-te şi urmează-mă”. Şi, sculîndu-se, a ieşit din temniţă, deschizîndu-se uşile singure de la sine, iar străjerii temniţei nu ştiau nimic de aceasta. Apoi s-a văzut că era dus prin văzduh de o putere dumnezeiască nevăzută şi în puţin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce în cetate, slăvind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preaslă-vită.

După ce Sfîntul Iosif a intrat în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfîntul Grigorie Decapolitul, pentru că se dusese către Domnul. Dar a văzut numai pe Ioan ucenicul lui şi a plîns mult după părintele său Grigorie, că nu s-a învrednicit să-l vadă iarăşi viu; şi a stat lîngă mormîntul lui împreună cu părintele Ioan. Apoi după multă vreme s-a dus şi Ioan către Domnul şi l-a îngropat aproape de Sfîntul Grigorie. După aceea Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc deosebit şi liniştit, afară din cetate, nu departe de biserica Sfîntului Ioan Gură de Aur. Acolo sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae şi a adus acolo moaştele la amîndoi părinţii, ale Sfîntului Grigorie Decapolitul şi ale lui Ioan. Apoi a întemeiat acolo mănăstire şi a adunat fraţi şi venea la dînsul totdeauna mulţime de oameni duhovniceşti şi mireneşti, ca să-i asculte învăţăturile lui cele însuflate de Dumnezeu; pentru că darul Sfîntului Duh izvora ca un rîu din gura lui, prin cuvintele cele grăite cu dulceaţă.

Cuviosul Iosif, ducîndu-se o dată în Tesalia, a cîştigat o bună parte din moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu cinste în mănăstire. Şi se învrednicea adesea a-l vedea în vedenia visului, căci avea către dînsul mare dragoste şi credinţă, dorind să împodobească prăznuirea acelui sfînt apostol cu cîntări de laude, dar nu îndrăznea, îndoindu-se de va fi plăcut sfîntului apostol acel lucru, sau nu. El se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului Lui, ca să i se dea înştiinţare despre aceasta şi înţelepciune să i se dăruiască de sus, ca să poată scrie bine stihirile de cîntare.

Deci, rugîndu-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post şi cu lacrimi şi apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia praznicului a văzut pe Sfîntul Apostol Vartolomeu, arătîndu-se în altar îmbrăcat în haine albe, perdeaua altarului fiind ridicată şi îl chema la dînsul. Ducîndu-se Iosif mai aproape, Sfîntul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masă cartea Sfintei Evanghelii şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicîndu-i: „Să te binecuvînteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască de pe limba ta cereşti ape ale înţelepciunii, facă-se inima ta scaun al Sfîntului Duh, iar de cîntările tale să se îndulcească toată lumea”.

Zicînd aceasta, Sfîntul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut; iar Cuviosul Iosif, cuprinzîndu-se de negrăită bucurie şi darul înţelepciunii simţindu-l în sine, s-a umplut cu totul de mulţumire. Şi din acel ceas a început să scrie cîntări bisericeşti şi pesne de canoane, împodobind nu numai praznicul Sfîntului Apostol Vartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi. Dar mai ales pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe Sfîntul Ierarh Nicolae, şi a umplut Sfînta Biserică de cîntările lui cele frumoase, de unde şi-a cîştigat şi numirea de scriitor de cîntări.

După aceea, împărăţind Teofil, s-a ridicat iarăşi viforul prigonirii de icoane asupra Bisericii şi mulţi erau prigoniţi şi munciţi. Atunci şi Cuviosul Părintele nostru Iosif, scriitorul de cîntări, pentru arătata mustrare cea cu îndrăzneală a eresului, a fost izgonit în Herson, unde a petrecut în legături şi chinuri, pînă la moartea lui Teofil. Apoi, după moartea acestuia, a fost chemat la Constantinopol de împărăteasa Teodora, care împărăţea împreună cu fiul ei Mihail şi avusese dreapta credinţă împreună cu preasfinţitul patriarh Metodie. Iar după mutarea Sfîntului Metodie, luînd scaunul Sfîntul Ignatie, în acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dînsul păzitor de vase al dumnezeieştii Biserici celei mari a cetăţii împărăteşti. Şi era foarte iubit de preasfinţitul patriarh, asemenea şi de toată rînduiala duhovnicească şi mirenească, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru învăţăturile cele preaînţelepte şi de suflet folositoare care ieşeau din limba lui, prin care pe mulţi îi povăţuia la calea mîntuirii. Însă după cîţiva ani a pătimit iarăşi izgonire de la Barda, fratele împărătesei, care a fost întîi stăpînitor după împăratul, pentru mustrarea fărădelegii. Căci, izgonind de la el fără vină pe soţia sa cea după lege, a luat ca soţie pe o altă femeie, rudenia sa, silind legile bisericeşti şi netemîndu-se de Dumnezeu, nici de oameni ruşinîndu-se. Pe acela îl mustra Cuviosul Iosif, precum odată Sfîntul Ioan Mergătorul Înainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit şi chinuit de dînsul, precum şi preasfinţitul patriarh Ignatie, căci şi el a răbdat izgonire şi primejdii multe de la Barda cel fărădelege.

Apoi, după ce Barda a fost ucis de slugile împărăteşti, pierind cu sunet, iar după dînsul şi împăratul Mihail fiind asemenea lipsit de viaţă de către ai săi, a luat împărăţia Vasile Macedon. Atunci s-au întors în Constantinopol şi Sfîntul Ignatie cu Sfîntul Iosif. Deci, Ignatie şi-a luat iarăşi scaunul său şi Iosif iarăşi cea mai dinainte cinste a păzirii de vase. Şi nu numai preasfinţitului Ignatie, dar şi lui Fotie, care a fost după dînsul la patriarhie, Sfîntul Iosif, scriitorul de cîntări, le era iubit şi cinstit. Pentru că acel patriarh toată rînduiala bisericească o încredinţase Cuviosului şi-l numea pe el om al lui Dumnezeu şi înger în trup şi părinte al părinţilor. Deci a poruncit la tot clerul său, ca pe Cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte duhovnicesc, descoperindu-i conştiinţele lor şi mărturisind greşelile lor. Cuviosul era şi înainte văzător, văzînd mai înainte greşelile cele tăinute. Însă nu mustra pe cel greşit, ci cu cuvinte îndemnătoare îl învăţa, pînă ce, umilindu-se cel ce se mărturisea, îşi spunea singur fărădelegea tăinuită; pentru că era puternic în cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu înlesnire putînd să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Iar după ce a petrecut ani mulţi şi a ajuns la adînci bătrîneţi, a slăbit cu trupul de ostenelile cele multe, în care a fost din tinereţe, pe de o parte nevoindu-se pustniceşte, iar pe de alta răbdînd pentru dreptate surghiun, legături şi temniţe. Apoi, ţinînd rînduiala bisericească şi împodobind cu cîntări praznicele şi pomenirile sfinţilor, s-a îngrijit mult şi pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Deci, aproape de moarte, a căzut în boală, cînd se sfîrşeau zilele Sfîntului Post de patruzeci de zile, avînd înştiinţare în somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnică.

Deci, în Sfînta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui Hristos, scriind toate vasele şi lucrurile bisericii cele încredinţate lui, le-a trimis la preasfinţitul patriarh Fotie şi se pregătea de ieşire, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că în umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele vieţii mele. Şi acum pînă în sfîrşit păzeşte-mi duhul meu şi dă-mi parte ca fără vătămare să scap de diavolii întunericului şi de înfricoşările cele din văzduh; ca nu cîndva să se bucure de mine vrăjmaşul meu, pentru neştiinţa mea şi pentru greşelile ce am făcut în viaţa mea.

Păzeşte turma Ta, o, Cuvinte al Tatălui şi toate ale Tale zidite cu dreapta Ta, apără-le pînă la sfîrşitul veacului. Fii ajutător fiilor celor iubiţi ai Bisericii Tale. Dă miresei Tale – Sfintei Biserici – pace veşnică şi alinare neînviforată. Pe împărăteasca sfinţenie, cu ale Tale daruri lumineaz-o. Pe mîndrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apără credinţa cea dreaptă şi pe toate eresurile cele vătămătoare de suflet izgoneşte-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu dăruieşte-i, ca în pace şi cu blîndeţe să se despartă de trupul acesta. Deşi nu sînt din numărul sfinţilor şi plăcuţilor Tăi în care a petrecut Duhul Sfînt, pentru că mă ştiu că sînt păcătos înaintea Ta, însă Tu, fiind bunătatea cea nemăsurată, nu căuta la greşalele mele, ci fă-mă vrednic părţii fiilor Tăi. Amin”.

Astfel rugîndu-se Cuviosul Iosif, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine şi tuturor celor ce erau lîngă dînsul dîndu-le binecuvîntare, şi-a ridicat mîinile spre cer, cu faţa luminoasă şi veselă şi şi-a dat lui Dumnezeu Sfîntul lui suflet. Şi îndată s-a adunat de pretutindeni mulţime de monahi şi mireni, dintre care mulţi plîngeau, numindu-l unii părinte al lor, unii hrănitor, alţii făcător de bine, alţii mîngîietor, iar alţii învăţător, povăţuitor şi ocîrmuitor al mîntuirii lor şi l-au îngropat cu cinste şi cu laude în mormînt.

Dar mai cinstită şi mai slăvită i-a fost petrecerea sfîntului său suflet în curţile cereşti, de către duhurile cele fără de moarte. Acest lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era depărtat cu locul, fiind bărbat drept şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru că în acel ceas, cînd iubitul lui suflet, despărţindu-se de trup, mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus, zicîndu-i: „Ieşi din casă şi vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!” Iar el ieşind şi privind în sus, a văzut crugul ceresc despărţindu-se în două şi ieşeau de acolo cetele sfinţilor. Mai întîi mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor şi după aceasta a arhiereilor.

Nişte lucruri ca acestea minunate văzîndu-le bărbatul acela, se minuna cu spaimă şi nu pricepea ce era aceasta. Apoi iarăşi a auzit glas: „Priveşte şi ia aminte, că toate cele văzute de tine îţi vor fi arătate!” Şi îndată a văzut patru tineri unii mai luminoşi decît alţii, iar între ei mergea o Fecioară cu negrăită slavă şi cinste. Aceea era Preacurata şi binecuvîntata Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergînd, poruncea cetelor sfinţilor bărbaţi să primească pe acel sfînt suflet, care le-a lăudat ale lor fapte şi pomeniri şi cu viaţă le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toţi cu negrăită bucurie şi sîrguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită faţă ca aceasta, ce se suia la cer.

Văzînd unele ca acestea acel bărbat, gîndea în sine, zicînd: „Cine este acesta pe care îl învrednicesc cu atîta cinste cetele vieţuitorilor cereşti?” Apoi a auzit glasul îngerilor ce duceau pe acel sfînt suflet şi cu mare glas grăiau: „Acesta este Iosif scriitorul de cîntări, împodobitorul a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul Sfîntului Duh, a urmat vieţii apostolilor şi mucenicilor şi faptele lor le-a dat în scris; drept aceea acum de la aceiaşi sfinţi primeşte cinste şi laudă”.

Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări, s-a dus la cele cereşti cu dănţuire. Iar bărbatul care a văzut aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare se cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum acel binecuvîntat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat şi s-a închinat.

Încă şi altă înştiinţare pentru această petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o biserică a Sfîntului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică arătător, căci lucrurile cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta celor ce alergau la el cu rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, şi de a cărui fugire mîhnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfîntului Teodor Fanerot şi rugăciunile îşi săvîrşea, rugînd pe mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său. Şi petrecînd trei zile şi trei nopţi lîngă biserică şi nimic întîmplîndu-se, s-a mîhnit şi voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei şi un cuvînt folositor de suflet se citea în biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind puţin, a văzut pe sfîntul arătîndu-se lui şi zicîndu-i: „De ce te mîhneşti, omule? Iosif, făcătorul de cîntări, despărţindu-se de trup, am fost pe lîngă dînsul; şi murind acela în această noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane şi cu cîntări, a fost petrecut spre ceruri de noi toţi şi înaintea feţei lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zăbovit de nu m-am arătat ţie. Iar acum iată sînt aici, ascultînd cererea ta. Deci du-te în cutare loc – spunîndu-i numele locului – şi acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauţi”.

Amîndouă aceste înştiinţări ne adeveresc ce fel de slavă a cîştigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale şi de la sfinţii lui Dumnezeu cinste şi laudă în cereştile locaşuri, unde acum, stînd înaintea scaunului lui Dumnezeu, cîntă cîntări îngereşti, slăvind şi lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, în veci. Amin.

Notă – Acest Cuvios Iosif, scriitor de cîntări a trăit în vremea împărăţiei lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a lui Mihail Valvos, a lui Teofil şi a lui Mihail fiul său, care, împreună cu maica sa Teodora au împărăţit şi s-a săvîrşit pe vremea împărăţiei lui Vasile Macedon, în anul de la facerea lumii 6391, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 883, în a patra zi a lunii Aprilie, în săptămîna luminată a Învierii lui Hristos, în noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminată. Şi atunci era slova Pascaliei, Paştele lui Hristos.

Se cade a şti şi aceasta, că se află doi sfinţi cu numele Iosif, scriitori de cîntări. Cel dintîi, Iosif, episcopului Tesalonicului, frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a cărui pomenire este în 26 Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost păzitor de vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele făcute de dînşii se cunosc în acel fel. Unde la începutul canonului este scris „Facerea lui chir Iosif”, să cunoşti că este Sfîntul Iosif cel dintîi, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru că acel cuvînt „chir”, este semn de mare cinste şi stăpînire, precum este episcopia. Iar unde este scris fără adăugirea „chir”, să înţelegi că este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fără numai ieromonah şi egumen, păzitor de vase al Bisericii celei Mari a Constantinopolului.

03
apr.
09

Cuviosul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia (3 aprilie)

Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, cînd soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rînduiala monahi-cească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încît pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covîrşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

După primirea preoţiei, îndată i s-a încredinţat toată rîndu-iala mănăstirii începută de Cuviosul Nichifor, care acum slăbise de bătrîneţe. El îndreptă bine mănăstirea în locul părintelui său Nichifor, păscînd cuvîntătoarea turmă cu grijă, înmulţind-o prin chipul îmbunătăţitei sale vieţi. Deci mulţi, auzind de viaţa lui plăcută lui Dumnezeu, veneau într-acel locaş, lepădîndu-se de lume şi dorind a se povîţui de dînsul pe calea mîntuirii, acolo voiau să petreacă. În puţini ani, ca la o sută de fraţi s-au înmulţit cu darul lui Hristos, între care era şi fericitul Atanasie, bărbat cu adevărat cinstit şi minunat, a cărui faptă bună nu este cu putinţă a o arăta prin scurte cuvinte şi a spune dragostea lui cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o la început lepădîndu-se de lume, încît şi îngerii puteau să se minuneze de aceea. Căci, defăimînd lumea aceasta şi poftele, pentru Dumnezeu, a ieşit în taină din casa părintească şi, intrînd într-o mănăstire oarecare, voia a începe nevo-inţele monahiceşti.

Înştiinţîndu-se tatăl lui cel trupesc, a alergat cu mînie în mănăstirea aceea şi luînd pe fiul său, pe care îl iubea foarte mult, a lepădat de pe dînsul monahiceasca îmbrăcăminte, pe care o purta în viaţa cea nouă şi l-a îmbrăcat în haine luminoase de mare preţ şi cu sila l-a dus în casa sa. Iar copilul a zis către dînsul: „O, tată, oare socoteşti că hainele acestea de mare preţ mă vor împiedica de la scopul meu? Toată lumea aceasta îmi este urîtă, pentru că ce folos este omului, de va cîştiga toată lumea şi îşi va pierde sufletul său?” Tatăl său l-a închis într-o cameră deosebită şi se sîrguia în tot chipul ca să-i întoarcă gîndul către dragostea lu-mească. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatălui şi iubirea cea deşartă a lumii, dezbrăcîndu-se de acele haine mireneşti cu care era îmbrăcat, le-a rupt în mici bucăţi. Aflînd tatăl său, l-a îmbrăcat în altele mai scumpe, pentru că era bogat, cinstit şi slăvit. Iar el a făcut cu hainele acestea ca şi cu cele dintîi. De acest lucru pornindu-se tatăl său cu mînie mare, l-a bătut fără milă, încît trupul lui s-a zdrobit de răni şi s-au învineţit spatele şi umerii de bătăile cele cumplite, încît era nevoie ca doctorii să-l tămăduiască şi trupul cel rănit să-l cureţe. Iar copilul zicea: „Chiar şi în bucăţi de m-ar zdrobi tatăl meu, nicidecum nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu, nici nu mă va întoarce de la scopul meu”.

După aceea, umilindu-se tatăl său şi multe lacrimi vărsînd, a zis lui Atanasie: „Mergi, fiul meu, pe calea cea bună pe care ai ales-o şi Hristos să-ţi fie ţie ajutor, izbăvindu-te de toate cursele vrăjmaşului”. Iar el, ducîndu-se în mănăstirea în care fusese mai înainte, a luat pe dînsul desăvîrşit haina monahicească. Şi atît de mult s-a smerit, încît nimic lumesc nu se mai vedea într-însul; nici cuvînt, nici obicei, nici cîştigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul îi era blînd, cuvîntul lin şi smerit, hainele rupte şi mai proaste decît ale tuturor; toată viaţa lui era aspră şi fără de măsură, deşi crescuse în moliciuni lumeşti, fiind fiu de oameni bogaţi.

Pe un bărbat îmbunătăţit ca acesta, care a petrecut ani destui în ostenelile monahiceşti, dragostea părintelui nostru Nichita şi slava vieţii lui cea asemenea cu a îngerilor, l-au atras la dînşii în Mănăstirea Midichiei şi s-a făcut împreună vorbitor şi vieţuitor iubit cu amîndoi cuvioşii – adică cu Nichifor şi cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat după cîtva timp, a luat în mănăstire slujba de iconom. Şi a fost fericitul Atanasie împreună cu Nichita, pentru îndreptarea mănăstirii aceleia, ca un suflet şi o înţelegere în două trupuri, îndreptînd pe toţi fraţii cu cuvîntul şi cu lucrul spre toată fapta bună şi desăvîrşită, spre plăcerea lui Dumnezeu. Astfel, sădeau întru dînşii dragostea, îi învăţau smerenie, erau slujitori ai curăţiei lor trupeşti şi sufleteşti, sprijinind pe cei neputincioşi şi împuţinaţi la suflet, pe cei ce erau tari întărindu-i şi mai mult, iar pe cei ce cădeau ridicîndu-i cu învăţături şi cu sfaturi în multe chipuri; căci dacă unul dintre dînşii se făcea învăţător mai aspru, atunci celălalt se făcea sfătuitor mai blînd şi mai milostiv; şi amîndoi erau iubiţi de toţi, iar cuvîntul lor era ca şi cum ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea între fraţi.

Dar nu pînă în sfîrşit a petrecut împreună o doime ca aceasta a povăţuitorilor celor îmbunătăţiţi, pentru că după cîţiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, în 26 de zile ale lunii octombrie. Mutîndu-se el, cel mai de pe urmă cuvînt grăit către fraţi a fost: „După sfîrşitul meu, cu adevărat veţi şti despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu”. Iar după ce s-a îngropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormîntului lui, chiar din pieptul aceluia, ale cărui frunze tămăduiau desăvîrşit toate neputinţele. După aceea şi Cuviosul Nichifor, ziditorul Mănăstirii Midichiei şi întîiul egumen într-însa, după multe osteneli şi dureri trupeşti, s-a dus către Domnul, în patru zile ale lunii mai. Şi a rămas Cuviosul Nichita lipsit de Sfîntul Nichifor, duhovnicescul lui părinte, şi de iubitul prieten Atanasie Cuviosul şi nu puţin se mîhnea după amîndoi, din multă dragoste ce avea pentru dînşii. Însă îşi mîngîia mîhnirea prin încredinţarea cea neîndoită pentru dînşii, căci au cîştigat darul şi fericita viaţă la Stăpînul Hristos, Căruia, din tinereţe slujindu-i, bine i-au plăcut.

Iar după mutarea fericitului părinte Nichifor, toţi fraţii au rugat pe Cuviosul Nichita ca să primească rînduiala şi dregătoria egumeniei; dar Sfîntul Nichita nu primea cinstea şi dregătoria egumenească, deşi rînduia desăvîrşit mănăstirea în locul Sfîntului Nichifor, părintele său, cînd acesta slăbise de bătrîneţile cele de mulţi ani. Deci, fiind rugat de fraţi şi mai ales de alţi mulţi părinţi fiind silit, a primit dregătoria aceea şi s-a binecuvîntat de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese după Tarasie. Şi adăuga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptînd mănăstirea şi îngrijindu-se pentru mîntuirea sufletelor celor încredinţate lui.

Binecuvîntînd Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli şi a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naştere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce îşi ieşise din minţi, prin ungerea cu sfîntul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoşat balaur l-a izgonit. Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Şi multe boli trupeşti, friguri, lingoare şi alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el. Aşa cu dumnezeiască plăcere vieţuind, a ajuns la anii bătrîneţilor sale şi a sosit la vremea mărturisirii şi a pătimirii celei vitejeşti, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfîrşitul vieţii sale.

Într-acele vremi eresul luptării de icoane încă nu încetase, deşi acum era blestemat de al şaptelea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi. Însă iarăşi se înnoise, avînd ajutor de la stăpînirea împărătească, căci şi începutul lui era de la împăraţii greceşti. Mai întîi de la împăratul Leon, care era al treilea cu acelaşi nume, cu porecla Isaurul, acel eres păgîn s-a întărit şi ca o boală vătămă-toare s-a înmulţit. Pentru că acela mai întîi a dat poruncă de lepădare a icoanelor şi cu stăpînire împărătească pe mulţi la a sa nedreaptă socoteală i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfîntul şi dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gînd cu el. Iar după moartea acelui păgîn împărat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai că lepăda sfintele icoane, ci a oprit şi ca sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu să fie numiţi sfinţi, iar moaştele sfinţilor întru nimic le socotea.

În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creştin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decît toată zidirea şi numele ei cel preasfînt împreună cu icoana, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toate se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeţ plin cu galbeni şi întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: „Ce ziceţi, de mult preţ este săculeţul acesta?” Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: „Atît este de mult preţ, cît aur se află într-însul”. Iar Copronim, vărsînd din săculeţ aurul, iarăşi întreba: „Acum săculeţul fără de aur mai este de mult preţ?” Aceia îi răspundeau: „Întru nimic nu este de mult preţ, fiind deşert. Pentru că ce folos este, cînd nu are în el aur?” După aceasta zicea Copronim: „Astfel este Maria, pînă ce a avut în pîntecele său pe Hristos, pînă atunci a fost cinstită, iar după ce l-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea şi întru nimic nu se deosebeşte de celelalte femei”. O, preanecurată gură şi limbă! Ce fel de hulire grăieşti asupra celei mai cinstite decît toate puterile cereşti şi asupra celei mai sfîntă decît toţi sfinţii, Maica Ziditorului? Au doar Împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai pînă atunci Maica Împăratului avea să fie cinstită, cît l-a purtat în pîntece pe Împărat?

O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei urîţi de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci şi pe ceilalţi pe toţi îi atrăgea spre aceeaşi păgînească hulire, cu îmbunări înşelătoare şi cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dînsul şi i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături şi cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adîncul mării înecîndu-i şi prin toate chinurile nesuferitelor şi amarelor munci cu moarte pierzînd pe credincioşii şi adevăraţii robi ai lui Hristos. El singur şi-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflînd cu amar, striga, zicînd: „De viu sînt dat focului celui nestins”. Şi cel ce hulea mai întîi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cîntări şi laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o uşurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, cel al patrulea cu acelaşi nume, tot eretic şi luptător împotriva icoanelor, semănînd tatălui său. Dar şi acela degrabă murind, a luat împărăţia Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al şaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Şi s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luîndu-şi iar cea dintîi a sa înfrumuseţare de icoane şi pe dreptcredincioşii împăraţi şi arhierei punîndu-i pe scaune.

După Irina a împărăţit Nichifor, iar după dînsul Mihail, împăraţi dreptcredincioşi. După aceea, a venit Leon al cincilea cu acelaşi nume, care se numea – Armeanul. Acela, urmînd celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăşi a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi pe sfinţi, înnoind şi pornind iarăşi blestematul eres iconoclast. Şi căutîndu-şi ajutor de un gînd, dascăli ai răutăţii, a găsit pe puţini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta şi Evtihian. Iar din sfinţita rînduială a aflat pe Ioan, care se chema Grămatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului şi pe oarecare Antonie Silea. Iar din rînduiala monahicească a găsit pe Leontie şi pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinşi în fapte necurate, au suferit tăierea nasului şi au murit cu ruşine, lăsînd după dînşii rea pomenire.

Cu aceştia împăratul învăţa păgînătatea aceea, ascultînd sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducînd din stăpînirea sa în Constantinopol pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfinţitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfinţitul sobor, voind ca înaintea feţei lui şi înaintea a toată suita să aibă dovadă, cu cei mai sus-zişi eretici de un gînd cu dînsul, pe care îi avea ascunşi la el. Deci, mai întîi a vorbit singur către cei drept-credincioşi, făcîndu-se a fi dreptcredincios şi scoţînd din sîn icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gît, căreia i s-a şi închinat cu făţărnicie. Plecînd capul la icoană, a zis către Sfinţii Părinţi:

„Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfînta icoană, precum vedeţi singuri. Dar s-au sculat alţii care învaţă într-alt chip şi zic că este dreaptă calea pe care o ţin ei. Deci să vină aici înaintea voastră şi prin întrebări şi răspunsuri să caute înţelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătîndu-şi lămurit adevărul lor şi biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriţi nici voi lucrul cel bun şi mai ales singuri să nu-i lăsaţi. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi şi se va vădi deşarta lor cuvîntare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învăţătură şi să se ţină dreapta credinţă ca mai înainte. Iar eu voi fi ascultător şi judecător al întrebărilor voastre, din amîndouă părţile; că dacă pentru orice lucru cît de mic se cade să judec, cu atît mai vîrtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sînt dator să ascult şi alte părţi şi la care voi cunoaşte care este adevărata dreptate, acelora vom urma”.

Dar preasfinţitul Patriarh Nichifor şi toţi arhiereii cei împreu-nă cu dînsul nu se învoiau nicidecum la aceasta şi nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feţii lor, zicînd că nu este trebuinţă a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al şaptelea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, şi a-l înnoi în Biserică, pentru că este cu totul lepădat.

Dar Sfinţii Părinţi văzînd pe împăratul foarte plecat spre credinţa cea rea şi dînd ajutor ereticilor, Sfîntul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dînsul cu îndrăzneală: „Dacă întrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credinţă, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfînta Biserică, iar nu în palatele împărăteşti!” Împăratul zise: „Dar şi eu sînt fiu al Bisericii şi vă ascult ca un mijlocitor şi împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amîndouă părţile, să cunosc adevărul”. La aceasta i-a răspuns Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului: „Dacă eşti mijlocitor şi împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului şi împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii şi îi ţii în palatele tale, dîndu-le îndrăzneală, ca fără de frică să înveţe pe toţi a ţine dogmele relei credinţe; iar cei ce sînt dreptcredincioşi, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credinţă, fiind înfricoşaţi de cumplitele tale îngroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire şi de împăcare, ci de prigonire şi de tiranie”.

Împăratul zise: „Dar n-am zis eu că sînt cu voi la un gînd? Însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire pînă la mine, nu mi se cade a tăcea despre dînsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiţi să vorbiţi cu acei ce vă sînt potrivnici? Atunci vă arătaţi că sînteţi proşti şi nu aveţi mărturii din dumnezeieştile Scripturi, cu care aţi putea să vă apăraţi înţelegerea voastră”. Sfîntul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: „Martor ne este Hristos, a cărui sfîntă icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credinţe, care întăresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte şi nu putem să sporim deloc, luptîndu-ne cu mîna cea puternică, care ne ameninţă cu puterea”.

Apoi Sfîntul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis către împărat: „Cum grăieşti să avem cu aceia luptă, cărora tu le ajuţi şi cu care singur te osteneşti asupra noastră? Nu ştii oare că şi pe manihei de i-ai fi adus aici şi ai fi voit să-i ajuţi, apoi şi ei ne-ar fi biruit cu uşurinţă, avînd ajutor de la tine?”

După aceasta Sfîntul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: „Ascultă, o, împărate! De cînd s-a pogorît pe pămînt Hristos, Domnul nostru, acum sînt opt sute de ani şi mai bine, pretutindeni Acelaşi se închipuieşte în biserici, prin zugrăvirea icoanelor şi în acelaşi fel se cinsteşte. Şi cine este atît de trufaş, care să îndrăznească să mişte sau să strice predania care se ţine de atîţia ani în biserici de la Sfinţii Apostoli, de la mucenici şi de la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, care au ajuns şi pînă la noi? Căci grăieşte Apostolul: Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile prin care v-aţi învăţat, ori prin cuvînt, ori prin scrisoarea noastră. Şi iarăşi: Chiar şi înger din cer de vă va propovădui mai mult decît ceea ce v-am propovăduit vouă, anatema să fie! Pentru aceea împotriva celora ce aflaseră acel eres luptător de icoane s-a adunat Sinodul cel din toată lumea, pe vremea dreptcredincioasei împărăţii a Irinei şi a lui Constantin, şi singur Fiul lui Dumnezeu a însemnat cu degetul său acel Sinod. Deci, de va îndrăzni cineva să strice sau să şteargă ceva din Sinodul acela, să fie blestemat”.

Auzind împăratul acestea, deşi se mînia înăuntru cu iuţime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcîndu-şi blîndeţea cu făţărnicie. Dar Sfîntul Teodor învăţătorul Bisericii, cel fierbinte rîvnitor, egumenul mănăstirii Studiţilor, fără de frică a îndrăznit a zice: „Nu strica, o, împărate, rînduiala cea bine aşezată a Bisericii, pentru că Sfîntul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli şi pe alţii prooroci, iar pe alţii păstori şi învăţători, spre săvîrşirea sfinţilor, însă n-a adăugat acolo Apostolul şi pe împăraţi. Deci ţie, o, împărate, ţi s-a încredinţat ca să îndreptezi cele mireneşti, lucrurile cetăţilor şi puterile oştilor. Pentru acelea să te îngrijeşti tu, iar bisericeştile îndreptări să le laşi păstorilor şi învăţătorilor, după învăţătura Apostolului. Iar de nu, apoi să ştii că, chiar îngerul din cer de ar aduce vreo învăţătură potrivnică credinţei noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atît mai mult pe tine nu te vom asculta, care eşti un om de lut!”

Atunci împăratul s-a mîniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinţi părinţi ca hulă şi ocară lui, deşi mînia cea dinăuntrul lui o ascundea sub blîndeţe. Apoi la arătare scoţînd-o, cu necinste şi cu ocări a gonit din palat tot sfinţitul sobor şi a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfinţitul Patriarh Nichifor. Aceeaşi a făcut şi celorlalţi dreptcredincioşi arhierei. Pe toţi i-a trimis la închisori, în diferite ţări şi locuri, asemenea şi pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rînduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credinţa eretic şi cu viaţa necurat; căci avea o slujnică, doctoriţă cu meşteşugul, pe care o ţinea pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că boleşte de pîntece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăţie.

Asemenea şi la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioşi, împăratul a pus pe ai săi răucredincioşi şi mincinoşi episcopi şi a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încît era iarăşi asupra credincioşilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost şi înainte, pe vremea lui Leon Isaurul şi a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fărădelege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioşi, dumnezeieşti şi binecuvîntaţi Sfinţi Părinţi, fiind ei singuri blestemaţi; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri şi-i pierdeau.

După săvîrşirea adunării celei păgîneşti, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era şi dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvîntul. Deci, mai întîi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credinţă. Apoi, nevăzîndu-i plecaţi la voia lui, i-a închis în diferite temniţe pe fiecare deosebit şi gîndea ce încă le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost ţinut mai multe zile într-o temniţă foarte rea şi însăşi acea închisoare îi era sfîntului mare chinuire. Dar pe lîngă aceasta, în toate zilele mergeau la el nişte oameni fără orînduială şi fără de ruşine cu obiceiul şi cu cuvîntul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

Aceia huleau şi ocărau pe sfîntul cu cuvinte de hulă şi de ruşine, făcînd ocară mare bătrînului, pentru că erau într-adins rînduiţi de eretici, între care unul cu numele Nicolae a fost mai rău. Acela şi mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bîrfind asupra lui cuvinte necurate, pînă ce lui Nicolae acela i s-a arătat tatăl său în vis, care murise demult, zicîndu-i: „Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!” Deci, într-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deşarte şi nu numai că nu supăra pe sfîntul, ci şi pe alţii care îl supărau, îi oprea.

Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniţă, împăratul a poruncit să-l ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era în vreme de iarnă cea mai cumplită, şi multă nevoie pătimea bătrînul de ger, de zăpadă şi de vînturi, avînd haine proaste. Chiar şi armaşul cel care-l ducea în izgonire, era foarte cumplit şi nemilostiv şi chinuia pe bătrîn în călătoria aceea, mînîndu-l repede, grăbindu-se ca în puţine zile să facă acel drum. Acelaşi lucru a făcut împăratul şi celorlalţi cinstiţi egumeni, pe fiecare trimiţîndu-i deosebit în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ţinîndu-i în surghiun, căci sînt mai presus de tot necazul şi mai ales mai osîrduitori îi va face la ţinerea şi la păzirea dogmelor ortodoxe, şi-a schimbat gîndul său, ca unul ce era nestatornic la minte şi abia cinci zile petrecînd Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum şi celorlalţi egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanţ, şi a întors pe sfîntul cu mai grabnică alergare decît cea dintîi, încît abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mai mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Şi după ce au fost aduşi toţi egumenii aceia în Bizanţ, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, pînă ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gînd cu el.

Trecînd iarna şi Sfîntul şi Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizînd pe fiecare deosebit, în diferite temniţe îi muncea, nu mai puţin de cum munceau păgînii pe sfinţii mucenici. Pentru că temniţele erau strîmte, întunecoase, rele şi pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire şi li se da printr-o ferestruică mică pîine necurată şi umedă, ca la cîini, şi aceea cîte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare. Şi încă, spre cea mai mare mîhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tînăr, anume Teoctist, prinzîndu-l înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea închizîndu-l cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzînd pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decît să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicîndu-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decît numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decît aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”.

Cu acel vicleşug ereticesc amăgindu-se părinţii, ca şi cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscînd amăgirea aceea, se căiau foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi fiecare dintru a sa închisoare şi din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l şi rugîndu-l ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrînd Sfîntul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte pe dînşii, îi stăteau împotrivă părinţii, zicîndu-i: „Nu se poate să ieşim noi de aici şi pe tine să te lăsăm. Puţin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sînt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, ca nu cu totul să ne pierdem”.

Astfel ei cu supărare stîndu-i împotrivă şi mult timp silindu-l, a ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrînd, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temîndu-se, ci ascultînd cu dinadinsul rugă-mintea părinţilor acelora şi cărunteţile lor văzîndu-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decît viaţa. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstita însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţita viaţă. Deci au mers cu toţii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vîneze cu mai multă uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzînd părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din mîinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca acestea: „De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!” Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mîntuitorului, ci făţărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dînsul.

După aceasta, plecînd fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfîntul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala sa. Şi intrînd într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblînd prin cetate, învăţa fără frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.

Înştiinţîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt şi i-a zis lui: „Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine”. Iar sfîntul cu glas lin a răspuns, zicînd: „Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine”.

Văzînd împăratul voinţa aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea „Mangan”, ca să-l ţină sub strajă, pînă va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrîn, dar şi cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte. O biserică şi mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpînirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meşteşugar, vrăjmaş viclean, mîndru şi nemilostiv, pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rînduielile mănăstirilor, ca nu întărindu-se stăpînirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.

Acela, luînd pe sfîntul trimis la dînsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizîndu-l într-o temniţă foarte strîmtă, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsîndu-l să privească afară din temniţă, singur purtînd cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină mîncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi mai mult îl supăra pe sfîntul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înţelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credinţă; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfînt, făcător de minuni şi ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuinţele poporului în părţile Traciei, i s-a întîmplat a cădea în mîinile barbarilor şi l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflînd Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniţă pentru dreapta credinţă, a trimis la Cuviosul Nichita, spunîndu-i lui: „Zaharia, prietenul cel de obşte, în ţara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsul, că poţi să-l izbăveşti pe el”. Sfîntul, luînd o înştiinţare ca aceea, s-a mîhnit foarte mult şi toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luînd o lumînare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o şi toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugînd bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mîinile barbarilor. Şi a luat înştiinţare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

A doua zi mergînd Filip, a aflat pe părintele cu faţa veselă, bucurîndu-se cu duhul şi l-a întrebat, zicînd: „Aseară m-am dus de la tine şi erai tare mîhnit şi necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mîhnire în bucurie?” Răspuns-a sfîntul: „Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici”. Şi aşa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii şi se liberau robii în schimb din amîndouă părţile. Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimiţînd spre schimbarea celor robiţi, pentru că ştia de dînsul, că de dogmele Sinodului al şaptelea se ţine şi celor dreptcredincioşi le ajută. Pentru aceea îl lăsa în mîinile barbarilor, ca să piară acolo.

Deci, liberîndu-se de barbari mulţi greci robiţi, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: „Oare voieşti să te duci întru ale tale?” Iar el a răspuns: „Foarte mult aş fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta”. Zis-a boierul: „Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi”. Iar Zaharia, văzînd o milostivire ca aceasta neaşteptată a stăpînitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rînduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dînsul prin Sfinţii Părinţi, cărora oarecînd le făcea bine. Şi, luînd îndrăznire, a zis către boierul acela: „Dacă ai voit tu să mă laşi liber, apoi dăruieşte-mi şi pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine şi de o străinătate”. Iar boierul a zis: „Ia-l şi pe acela şi mergeţi cu pace la locul vostru”.

Astfel, liberîndu-se Zaharia, a mers cu prietenul său în insula aceia la Cuviosul Nichita, dîndu-i mulţumire pentru sfintele lui rugăciuni, pentru care l-a izbăvit Dumnezeu din robia barbarilor. Încă şi altă minune preaslăvită a făcut acest sfînt părinte. Pe trei bărbaţi fraţi după trup, care navigau într-un caic, de valurile ce se ridicaseră fără de veste la miezul nopţii şi de înecare i-a izbăvit, prin a sa rugăciune către Dumnezeu, şi la uscat i-a scos sănătoşi. Astfel, fiind singur în legături ca un robit şi în primejdii, i-a izbăvit din legături şi din primejdii. Şi a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniţei şase ani, pînă la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostaşii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dînsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema „Travlos” sau „Valvos”, şi se liberau Sfinţii Părinţi din legături şi din surghiun. Atunci şi Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberîndu-se, a ieşit. Dar mucenicul cel fără de sînge, mărturisitorul credinţei cel neclintit, ostaşul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la linişte vrînd să locuiască, s-a sălăşluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanţ, în partea dinspre miază-noapte.

Acolo petrecînd puţină vreme după cumplita pătimire şi la mulţi făcînd bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfîrşitul său. Şi după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, într-o zi de sîmbătă. Iar Duminică, cînd se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie. Şi îndată s-a auzit despre sfînta lui adormire în împărăteasca cetate şi primprejur. Şi s-a adunat degrabă din cetate şi de pretutindeni mulţime de popor din amîndouă părţile şi din amîndouă rînduielile, adică şi duhovnicească şi mirenească, precum şi fraţii de la Mănăstirea Midichiei şi de la celelalte mănăstiri. Au mers şi doi episcopi, Sfîntul Teofil al Efesului şi Sfîntul Iosif Tesaloniceanul, şi îngrijind după obicei cinstitul trup al sfîntului părinte, în raclă punîndu-l, l-au pus în corabie şi l-au dus la mănăstirea lui din Midichia.

Şi i-au întîmpinat la ţărm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu mulţime de monahi şi de mireni şi, luîndu-l pe umeri, l-au dus la mănăstire, făcîndu-se nu puţine minuni pe cale. Pentru că neputincioşii dobîndeau tămăduiri şi duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, avînd curgeri de sînge de mult timp, numai cît s-a atins de sfintele moaşte ale Cuviosului Nichita şi îndată a dobîndit tămăduire.

Deci, tot soborul cîntînd psalmi şi cîntări cuviincioase, au pus pe cuviosul în mormîntul celui mai-nainte odihnit, al sfîntului părinte Nichifor, întîiul egumen al locaşului aceluia, în partea stîngă a pridvorului. Şi multe minuni, chiar şi după îngroparea lui, se săvîrşeau şi tămăduiri se dădeau celor ce cu credinţă se apropiau, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie de la toţi cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

02
apr.
09

Pătimirea Sfîntului Mucenic Amfian şi a fratelui său Edesie (2 aprilie)

Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgînătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Virit (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blîndeţe şi cu toată înţelepciunea petrecînd zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădînd năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrînilor celor cinstiţi, avînd drept cărunteţe, înţelepciunea – după Scriptură – şi în loc de vîrsta bătrîneţilor, viaţa cea curată.

Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvîrşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcîndu-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor avînd boierie în Patara, dar păgînătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgînii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsîndu-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos.

Purtîndu-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Pamfil, prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De la el învăţînd sfînta credinţă şi deprinzînd toate creştineştile taine, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.

Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătîndu-şi păgînătatea după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decît împăraţii care au fost înaintea lui. Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi fugeau, ascunzîndu-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în mîinile păgînilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.

Unul ca acesta a fost Sfîntul Amfian, viteazul tînăr cu vîrsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Cînd în toată Cezareea, precum şi prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpînire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mîini omeneşti să nu-i socotească zei, defăimînd pe Unul adevăratul Dumnezeu.

Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă, iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre mînie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pămînt şi călcîndu-l cu picioarele, l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.

Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos. Fiind spînzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot trupul, pînă la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încît nici de cei cunoscuţi nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărîmate şi zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l şi legîndu-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzînd pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplîndu-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi ocărînd-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire petrecînd neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adîncul mării.

Ducînd pe mucenicul în mijlocul noianului şi legîndu-i o piatră de dînsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pămîntul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţîndu-se, au scos trupul mucenicului afară pe pămînt, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe feluri, iar alţii s-au osîndit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.

După cîtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzînd pe Ieroclei voievodul şezînd la judecată, mai presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dîndu-le spre batjocură desfrînaţilor celor fără de ruşine, sfîntul s-a umplut de rîvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz şi, trîntindu-l la pămînt, îl bătea cu mîna, iar cu cuvîntul îl ocăra pe acel păgîn judecător, pentru judecăţile cele nedrepte.

Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit asemenea ca pe Sfîntul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a cîştigat sfîrşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luînd Sfîntul Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfîntul Amfian, de la Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

02
apr.
09

Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni (2 aprilie)

Fericitul şi Sfîntul Părintele nostru Tit a iubit din tinereţe pe Hristos şi, plecînd din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte. Luîndu-şi asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strîmtă şi anevoioasă a vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Şi avea atîta smerenie şi ascultare, încît nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii i-a covîrşit cu acele fapte bune.

După aceasta a fost pus păstor al oilor cele cuvîntătoare ale lui Hristos. Şi avea atîta blîndeţe, dragoste şi milă către toţi, încît într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel. Păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul din tînără vîrstă, era ca un înger al Domnului. Drept aceea a fost şi făcător de minuni, stîlp însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptării de icoane. Şi lăsînd ucenicilor săi exemplu de viaţă pustnicească, s-a dus către Domnul.

01
apr.
09

Cuviosul Macarie Mărturisitorul, egumenul Pelechitului (1 aprilie)

Acest între sfinţi, părintele nostru Macarie, în Constantinopol fiind născut, şi prunc sărman rămînînd după părinţii săi, a fost crescut de un moş adevărat al său, fiind dat la învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi avînd firească isteţime, şi multă osîrdie arătînd, în scurtă vreme petrecînd toată Scriptura, a cunoscut nimicnicia şi grabnica stricăciune a celor vremelniceşti, precum şi veşnicia celor cereşti. Pentru aceasta, ieşind din cetate, s-a dus la Mănăstirea numită Pelechit, şi amestecîndu-se pe sine cu monahii de acolo, lepădînd numele Hristofor, căci aşa se numea mai înainte, Macarie de acum înainte s-a numit. Deci, slujind mai la toate trebuinţele chinoviei şi săvîrşind virtuţile prin multa smerenie, s-a făcut începător şi făcător de minuni preaminunat. Căci Dumnezeu prin el a vindecat patimi nevindecate; şi ploaie din cer a pogorît prin rugăciune; şi mare şi vestit făcîndu-se el în zilele acelea, multă mulţime năzuia către el. Unii adică durerile sufleteşti prin el curăţindu-le, iar alţii trupeşti vindecări dobîndind; însă alţii sufleteşte şi trupeşte de el întărindu-se, se întorceau la casele lor.

Auzind vestea aceasta, Tarasie, preasfîntul patriarh al Constantinopolului a trimis de la chemat ca să vindece pe Pavel patriciul, ce avea boală primejdioasă şi era deznădăjduit de vindecare. Mergînd Sfîntul la casa sa l-a vindecat. După aceea şi pe soţia lui, deasemenea, boală pătimind şi deznădăjduită fiind de doctori, iarăşi a vindecat-o sfîntul, pe care şi binecuvîntîndu-l patriarhul, l-a făcut şi slujitor Domnului, căci nu bolea cu boala neascultării ca cei mulţi.

Ducîndu-se la mănăstirea sa, smerenia ce o avea mai mult înmulţită a pus-o în lucrare. Atunci lucrătorul de sminteli, diavolul, a pus în Bizanţ împărat tiran, care a dat cinstitele icoane în foc şi în apă. Acesta era Leon Armeanul, care a trimis în surghiunie pe preasfîntul patriarh Nichifor, şi care chinuia pe arhierei şi arhimandriţi cu izgoniri şi închisori şi cu cumplite bătăi. Atunci şi acest minunat bărbat, fiind din pomeniţii mai sus Sfinţi Părinţi, la felurite chinuri a fost dat şi în închisoare a petrecut pînă la sfîrşitul acelui împărat. Iar după acela, împărăţind Mihail Gîngavul, şi acesta de aceeaşi spurcată credinţă fiind, a scos pe sfîntul de la închisoare, şi prin alţii mult măgulindu-l şi îngrozindu-l, nu a reuşit să-l înduplece de partea lui a fi. Pentru care şi izgonindu-l la Ostrovul Afusie îl avea în pază.

Iar sfîntul suferind toate vitejeşte, mulţumea lui Dumnezeu. Deci zăbovind în acea izgonire şi mult nevoindu-se, şi de minuni făcător acolo făcîndu-se, s-a mutat către Domnul.

01
apr.
09

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca (1 aprilie) (Scrisă de preasfinţitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului)

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu – zice Sfîntul Sofronie – sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.

Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd – de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: „Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?” Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului”.

Deci îndată Zosima, urmînd celui ce-i grăia, a ieşit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungînd la Iordan, a fost povăţuit de îngerul care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătînd cu mîna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întîi i-a spus aceluia despre dînsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzîndu-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrînii şi săracii?”

Zosima a răspuns: „De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu”. Iar egumenul i-a zis: „Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dînsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, avînd pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrîni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfîntului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi”.

Acestea zicînd egumenul către Zosima, s-a închinat; apoi, cerîndu-i rugăciune şi binecuvîntare, zicînd „Amin”, a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrîni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gîndirea de Dumnezeu, cu duhul arzînd şi slujind Domnului. Cîntarea lor era neîncetată, priveghe-rea de toată noaptea, asemenea, în mîini avînd de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dînşii; apoi purtare de grijă pentru cîştiguri vremelnice şi gîlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dînşii. Ci numai una era sîrguinţa lor cea dintîi, pe care o urmau cu sporire toţi – ca să se socotească morţi cu trupul. Iar hrană aveau neîmpuţinată, adică cuvîntul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pîine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.

Pe toate acestea văzîndu-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecînd multe zile, s-a apropiat vremea sfîntului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna, şi niciodată nu se deschideau, fără numai cînd cineva dintre dînşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rînduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima. În întîia Duminică a postului făcea preotul Sfînta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcînd rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrînii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egumen, rugîndu-l pentru binecuvîntare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cîntau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfîrşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsînd pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzescă averile ce erau înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tîlharii, ci ca biserica să nu rămînă fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau rîul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cît putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pîine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, cînd firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecînd Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întîmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dînsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cîntînd totdeauna şi foarte puţină hrană gustînd în vremea cea rînduită.

Aşa tot postul săvîrşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stîlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avîndu-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvîrşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rînduiala mănăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducîndu-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rînduiala sa de rugăciune o săvîrşea umblînd prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcînd pe pămînt şi, şezînd puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculîndu-se, îşi făcea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Mergînd douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcîndu-se spre răsărit, cînta ceasul al şaselea, făcîndu-şi obişnuitele rugăciuni – pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cîntînd şi închinîndu-se. Iar cînd stătea el cîntînd, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întîi s-a spăimîntat, părîndu-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurînd, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădînd frica, pe cînd îşi sfîrşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergînd cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avîndu-i pe cap albi ca lîna şi scurţi, încît numai pînă la grumaji ajungeau.

Aceasta văzînd-o Zosima, a început a alerga în direcţia aceea spre care vedea, bucurîndu-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea adîncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrîneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrînd să ajungă pe cel ce fugea; deci, el gonea, iar acela fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decît a celui ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat încît să poată acum auzi şi glasul, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce fugi de mine, bătrînul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine nevrednicul şi neputinciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii şi pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrînului, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a depărtat de nimeni!” Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergînd spre un loc oarecare, unde era un semn de pîrîu uscat.

După ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputînd încă să alerge, a stătut de cealaltă parte de pîrîu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încît cele mai de aproape tînguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sînt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcîndu-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine”.

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: „De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume”. Deci, a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcînd de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dînsa, întorcîndu-se cu faţa de la ea. Iar ea, luînd-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere, mai mult decît celelalte părţi. Încingîndu-se pe cît era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încît nu te-ai lenevit a suferi atîta osteneală?” Iar el, aruncîndu-se la pămînt, cerea să ia binecuvîntare de la dînsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi erau amîndoi la pămînt, cerînd binecuvîntare unul de la altul. Nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decît numai binecuvîntări. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stînd de mulţi ani înaintea Sfîntului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine”.

Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima; şi, tremurînd, bătrînul se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dînsa cu liniştită răsuflare: „O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu şi mai mult te-ai omorît lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decît altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta săvîrşire”. Deci, primind acea sîrguinţă a bătrînului, a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce voieşte mîntuirea sufletelor omeneşti!” După ce Zosima a zis amin, s-au sculat amîndoi de la pămînt. Apoi ea a zis către bătrîn: „Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfîntului Duh te-a povăţuit să săvîrşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă? Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sînt sfintele biserici?”

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace; deci primeşte rugăciunea nevrednicului bătrîn şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie”. Ea a zis către bătrîn: „Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, avînd preoţeasca rînduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face”. Zicînd aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicîndu-şi ochii în sus şi mîinile înălţîndu-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos şi negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, şi zicea: „În vremea cînd stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puţin ochii de la căutarea în pămînt, am văzut-o înălţată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh şi rugîndu-se”.

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pămînt, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decît numai: „Doamne miluieşte!” Zăcînd el la pămînt, i se părea că este nălucire şi duh, aceea care se ruga. Apoi, întorcîndu-se ea, a ridicat pe bătrîn şi i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gîndu-rile ca de o nălucire, zicîndu-ţi că sînt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sînt o femeie păcătoasă şi cu Sfîntul Botez îngrădită, şi nu sînt duh în nălucire, ci pămînt, praf şi cenuşă, trup cu totul, negîndind nimic duhovnicesc”. Zicînd aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicînd astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră”.

Bătrînul, auzind şi văzînd acestea, a căzut la picioarele ei, zicînd cu lacrimi: „Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfînta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorît trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu; spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi mie păcătosului şi nevrednicului, deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sînt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi pe mine nu m-ar fi întărit atîta cale, pe care niciodată nu o voiam, nepu-tînd nici să ies din chilia mea”. Acestea şi multe altele zicînd Zosima, aceea l-a ridicat de la pămînt, zicînd către dînsul:

„Mă ruşinez, părinte, dar iartă-mă; mi-e ruşine să-ţi spun lucrurile mele; dar, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de cîtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu; căci nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; şi pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica; deci îţi voi spune, neascunzînd nimic, dar te rog mai întîi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii”.

Deci, dorind bătrînul să ştie viaţa ei, şi mult lăcrimînd, a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: Eu, părinte, sînt născută în Egipt. Cînd eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria, după ce mai întîi mi-am întinat fecioria, fiind nesăţioasă, am început a face desfrînare; mă ruşinez numai a gîndi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrînarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrînare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămînzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrînării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergînd spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lîngă mine: „Unde se duc aceşti bărbaţi cu sîrguinţă?” Iar acela mi-a zis: „La Ierusalim, pentru Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui”. Şi am zis către dînsul: „Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?” Iar acela mi-a zis: „De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri”. Şi i-am zis: „Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie. Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei – părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi la patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimînt. Ştie Domnul că spurc singură pămîntul cu cuvintele mele”.

Iar Zosima, udînd cu lacrimi pămîntul, a răspuns către dînsa: „Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de folos mie”. Iar ea, la cele dintîi a adăugat acestea: „Deci acel tînăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de rîs, s-a dus; iar eu, lepădînd furca ce se întîmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe cîţiva stînd lîngă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: „Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!”. Încă şi multe alte cuvinte necurate zicînd, i-am pornit pe toţi spre rîs. Iar aceia, văzînd neruşinarea mea, luîndu-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie; căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimînt cum marea a suferit desfrînarea mea şi cum pămîntul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vînat atîtea suflete cu laţul morţii, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sîrguinţă m-am dus la Ierusalim şi cîteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot aşa am făcut aici, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vînînd sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergînd cu un gînd la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Cînd a sosit ceasul Înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsîndu-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părîndu-mi-se că aceasta mi se întîmplă din slăbiciune femeiască; iar cînd intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, cînd piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulţime de oaste rînduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor; şi astfel de trei sau patru ori pătimind, oste-nindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mîntuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătîndu-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plînge, a mă tîngui şi a mă bate în piept, scoţînd suspinuri din adîncul inimii mele.

Plîngînd în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stînd în perete, şi am zis către ea, cu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: „O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvîntul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrînata şi urîta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpînă, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele, mă vei povăţui pe mine”.

Acestea zicînd, aprinzîndu-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducîndu-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dînşii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încît tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi, ajungînd la uşile acelea, care atît mi se închi-seseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzînd la pămînt, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sîrguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.

Ajungînd la acel loc unde era sfînta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mîna şi, plecînd genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: „Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat – căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrînatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gîndesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpînă, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă şi să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mîntuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei”. Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigînd: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!”

Auzind glasul acela şi crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: „Stăpînă, stăpînă, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!” Aşa strigînd, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţîndu-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergînd, lăcrimînd şi întrebînd de cale pe cei pe care îi întîlneam şi am sfîrşit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfînta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, şi cu apă sfîntă mi-am spălat faţa şi mîinile. Şi mergînd iarăşi în bisercă m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate dintr-o pîine, am băut apă din Iordan şi pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflînd acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta şi de atunci şi pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălăşluit, aşteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El”.

Iar Zosima a zis către dînsa: „Cîţi ani sînt, o, doamna mea, de cînd locuieşti în pustia aceasta?” Iar ea a răspuns: „Patruzeci de ani socotesc că sînt şi încă şapte ani, de cînd am ieşit din sfînta cetate”. Iar Zosima a zis: „Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?” Ea a răspuns: „Acele trei pîini şi jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit; din care gustînd cîte puţin, în cîţiva ani le-am sfîrşit”. Şi a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?” Răspuns-a aceea: „De un cuvînt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atîtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dînsele”. Iar Zosima a zis către dînsa: „Să nu laşi nimic, o, stăpîna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie”.

Iar ea a zis către dînsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că şapte-sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptîndu-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începînd să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Însă doream şi băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam cînd eram în lume; iar aici, neavînd nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea şi dor de cîntece desfrînate, care foarte mult mă sileau să cînt cîntece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimînd şi în piept bătîndu-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut cînd am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gîndul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plîngeam, rugînd-o să izgonească de la mine gîndurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plîngeam şi mă băteam în piept cu osîrdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.

Dar gîndurile care mă împingeau iarăşi spre desfrînare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar cînd îmi venea un gînd ca acesta, atunci mă aruncam la pămînt şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de aşezămînt şi îmi arăta înfricoşare. Apoi nu mă sculam de la pămînt ziua şi noaptea, pînă ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gîndurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugîndu-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deşertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea şi în pocăinţă cu adevărat sporitoare. Aşa am săvîrşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci pînă astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul”.

Şi a zis Zosima către dînsa: „Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?” Iar ea i-a răspuns: „Sfîrşindu-se pîinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecînd Iordanul, învechindu-se şi rupîndu-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzîndu-mă şi gerul îngheţîndu-mă, tremuram, încît de multe ori căzînd la pămînt, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemîncată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gîndind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană neîmpuţinată nădejdea mîntuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvăntul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pîine va fi omul viu, de vreme ce cîţi nu aveau acoperămînt, în piatră s-au îmbrăcat, cînd ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului”.

Auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dînsa: „Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpînă?” Iar ea auzind aceasta, a zîmbit şi a zis către dînsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă fiinţă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cîntînd nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfîrşitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata”.

Acestea zicîndu-le şi cuvîntul sfîrşindu-l, s-a dus bătrînul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie cîte bunuri dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăseşti pe cei ce te caută pe Tine!”

Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine ei şi a zis către dînsul: „Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi. Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face cei din mănăstire”. Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rînduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!” Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămîi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă! Iar în Sfînta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viaţă Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci şi să mă aştepţi pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuinţa lumească, ca să mă împărtăşesc de Darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfinţenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtaşi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îţi va porunci ţie”.

Acestea auzindu-le şi cerînd rugăciune pentru sine de la bătrînul, s-a dus in cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dînd slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudînd şi binecuvîntînd pe Hristos, Dumnezeul nostru. Trecînd pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa. Într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăşi faţa cea dorită şi se întrista. Apoi, gîndind la lungimea curgerii anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

Iar cînd s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, îndată după obiceiul şi rînduiala mănăstirii, făcîndu-se rugăciune, toţi ceilalţi fraţi au ieşit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămînă în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că, vrînd să iasă din mănăstire, nu îi era cu putinţă. Însă nu după multe zile, vindecîndu-se de boală, el era în mănăstire.

Iar după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coşniţă puţine măsline şi smochine uscate, puţină linte muiată în apă şi s-a dus într-o seară foarte tîrziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptînd pe cuvioasa. Zăbovind sfînta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, aşteptînd ca să vadă pe aceea cu osîrdie; şi grăia în sine bătrînul, şezînd: „Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflîndu-mă pe mine, s-a întors?” Astfel cugetînd, a suspinat şi a lăcrimat, ridicîndu-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă opri pe mine, Stăpîne, de a vedea iarăşi faţa aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deşert, purtîndu-mi păcatele mele spre mustrarea mea”. Aşa cu lacrimi rugîndu-se, la altă gîndire a trecut, zicînd în sine: „Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?”

Astfel gîndind bătrînul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de rîu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurîndu-se şi veselindu-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gîndul că nu va putea sfînta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnînd Iordanul cu semnul crucii, pentru că toată noaptea atunci lumina luna. Cu acea însemnare s-a dus sfînta pe apă şi, umblînd pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima, iar el a vrut să i se închine ei, însă dînsa l-a oprit, cînd călătorea încă pe apă, zicîndu-i: „Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porţi la tine dumnezeieştile Taine?” Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieşind de pe apă, a zis către bătrîn: „Binecuvintează, părinte! Binecuvintează, părinte!” Iar el a răspuns către dînsa cu cutremur – pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicînd: „Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe acei care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cît sînt de departe de măsura desăvîrşirii!”

Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credinţe, „Crezul”, şi rugăciunea Domnului, „Tatăl nostru”. Sfîrşind rugăciunea, sfînta s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrîn, după obicei. După aceea şi-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. Apoi a zis către bătrîn: „Iartă-mă, Părinte Zosima, dar te rog să împlineşti şi o altă dorinţă a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăşi la acelaşi pîrîu unde am vorbit cu tine întîi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea, dacă va voi Domnul”. Iar el i-a răspuns: „Aş fi voit, dacă ar fi fost cu putinţă, să umblu în urma ta, să văd cinstita ta faţă, dar te rog să faci ceea ce voi cere eu de la tine, eu, bătrînul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o!” Zicînd aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coşniţă. Iar ea, atingîndu-se de linte cu vîrful degetelor, luînd ca trei grăunţe, le-a dus la gură şi a zis: „Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte neîntinată firea sufletului”. Apoi a zis iarăşi către bătrîn: „Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloşia mea!” Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru dînsul. Şi aceasta cerînd-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinînd singur şi tînguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar fi voit, era neoprită. Ea însemnînd iarăşi Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrînul s-a întors, cuprins de frică şi de bucurie mare; însă se ocăra singur şi-i era jale că nu ştia numele cuvioasei, dar nădăjduia să cîştige aceasta anul viitor.

Trecînd anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie şi, trecînd lungimea pustiei, a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta şi în stînga, căuta cu ochii în toate părţile, ca un vînător preaiscusit, unde ar fi putut cîştiga vînatul cel preaplă-cut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plînge şi, ridicînd ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna”.

Aşa rugîndu-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pîrîul acela şi, stînd pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcînd moartă cu mîinile strînse precum se cădea, iar faţa o avea întoarsă către răsărit. Alergînd spre dînsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plîngînd mult, citind şi psalmii cei potriviţi la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: „Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?” Socotind acestea în gîndul său, a văzut pe pămînt lîngă capul ei, scrisoarea aceasta: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă ţărîna ţărînei; şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna „Farmutie”, egipteneşte, iar greceşte, Aprilie, în ziua întîia, în noaptea mîntuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cine celei de Taină”.

Citind bătrînul acea scrisoare, se gîndea mai întîi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu ştia să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflînd numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtăşit lîngă Iordan cu dumnezeieştile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a şi sfîrşit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrînul, slăvind pe Dumnezeu şi udînd cu lacrimi pămîntul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: „Este vremea, o, bătrînule Zosima, ca să săvîrşeşti cele poruncite ţie. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavînd nimic în mîini?” Şi zicînd aceasta, a văzut nu departe un lemnişor mic, aruncat în pustie, pe care luîndu-l a început a săpa cu dînsul. Însă pămîntul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrînul, care se ostenea săpînd şi udîndu-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.

Atunci suspinînd foarte din adîncul sufletului, a văzut un leu mare stînd lîngă trupul Cuvioasei Maria, lingîndu-i picioarele. Şi, văzîndu-l, s-a cutremurat temîndu-se de acea fiară, mai ales aducîndu-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnîndu-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu linişte de bătrîn, gudurîndu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: „De ce oare, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sînt bătrîn şi nu pot să-i sap gropă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atîta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pămîntului trupul cuvioasei”.

Auzind leul cuvîntul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cît putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrînul, spălînd cu lacrimi iarăşi picioarele cuvioasei şi mult rugîndu-se ei ca să se roage pentru toţi, a acoperit cu pămînt trupul care era gol, neavînd nimic altceva decît acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintîi, cu care Maria îşi acoperise atunci oarecare părţi ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvîntînd şi lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărţindu-se de leu în linişte ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Şi mergînd în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzînd nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dînsa, încît toţi cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi a cinsti ziua morţii acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul a aflat nişte lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndreptare, după cuvîntul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecînd cu dumnezeiască plăcere, cînd era aproape de o sută de ani şi-a sfîrşit întru acea mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus către cea veşnică la Domnul, şi a lăsat monahilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvîntul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alţii, îl grăiau şi, spre folosul cel de obşte, puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, dar în scris pînă atunci nu s-a auzit.

Iar eu – zice Sfîntul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alţii au scris viaţa acestei cuvioase ştiind-o mai bine, aceasta nu ştiu încă, eu însă, pe cît am putut am scris, nimic mai mult decît cinstind adevărata povestire.

Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplăteşte cu mari daruri celor ce cu credinţă năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor cîştiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultînd-o. Iar pe cel ce s-a sîrguit să dea povestirea aceasta în scris, să-l învrednicească pe el părţii celei bune a fericitei Maria, împreună cu toţi cei ce prin gîndire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, Împăratul Cel veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecăţii la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpînirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.




Blog Stats

  • 314.134 hits
aprilie 2009
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhive

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat ce să fac?” cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Doamne DUMNEZEU Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugaţi-vă Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Apostol Andrei Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Omul „Părinte