Duminica a 7-a dupa Pasti (a Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic)

Luminatori prea straluciti ai adevarului lui Hristos

(Duminica a VII-a dupa Pasti, a Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic)

Duminica aceasta, a VII-a dupa Praznicul Invierii, intra in constiinta lucratoare a Bisericii dupa praznuirea Inaltarii Domnului, petrecuta joia, in miezul praznicului de acum stand esenta celui care tocmai a trecut. De-acum cantam, laolalta cu Biserica, de sute de veacuri: „Domnul S-a inaltat la ceruri, ca sa trimita lumii pe Mangaietorul. Cerurile au gatit scaunul Lui, norii, suirea Lui. Ingerii se minuneaza, vazand om mai presus decat ei. Tatal primeste pe Acela pe Care il are in sanuri de-a pururi; Duhul Sfant porunceste tuturor ingerilor Sai: Ridicati, capetenii, portile voastre! Toate neamurile bateti din palme, ca S-a suit unde era mai inainte” (Stihirile Inaltarii, gls. 6).

Ca s-au inaltat pragurile si ca Domnul maririi a intrat in lumea pentru care a patimit si a murit si a inviat, pentru restaurarea careia a facut toata aceasta „desertare de slava” (Fil. 2, 6-9) este, poate, unul din motivele pentru care astazi, in Duminica aceasta, am invitat la Liturghie cu noi – o, taina mai presus de toate -, si sobor de arhierei bineplacuti lui Dumnezeu. Caci astazi savarsim „pomenirea de fiecare an a purtatorilor de Dumnezeu Parinti (teoforilor) adunati din toata lumea in stralucita cetate a Niceei, adunarea drept-credinciosilor bine-cinstitori, cu credinta (…) sa o praznuim. Caci acestia au nimicit cu buna gandire invatatura cea nelegiuita a ticalosului Arie si l-au alungat soborniceste din Biserica a toata lumea; si au invatat pe toti sa marturiseasca lamurit ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal, impreuna vesnic si mai inainte de veci, lasand in scris aceasta, cu grija si cu evlavie, in Simbolul credintei. Pentru aceasta si noi, urmand dumnezeiestilor lor invataturi, crezand cu tarie, ne inchinam Tatalui si Fiului si Duhului Sfant, Treimii celei de o fiinta, intru o Dumnezeire” (Slava Stihoavnei de la Litie, gls. 4). In felul acesta intelegem, parca mai adanc, de ce Evanghelia acestei Duminici este aceea de la Ioan 17, 1-13, numita si Rugaciunea arhiereasca a lui Hristos, in care Hristos Insusi aseamana unitatea de duh dintre Apostoli, cheagul sobornicitatii lor, cu unitatea pe care El, Fiul, o are cu Tatal in Duhul. Oferind astfel pentru vesnicie, ca model al impreuna-trairii, al comuniunii depline, Insasi Treimea.

Dar, ca si atunci, in Cina Tainei, si astazi avem si contra-modelul, omul care s-a rupt din unitatea de duh cu Hristos. Caci ne spune Evanghelia si, prin ea, Hristos Insusi: „Si Eu nu mai sunt in lume, dar ei in lume sunt si Eu la Tine vin. Parinte Sfinte, intru numele Tau pazeste-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei sa fie una, asa cum suntem Noi. Cand eram in lume cu ei, Eu intru numele Tau ii pazeam pe cei pe care Mi i-ai dat; si i-am pazit si nici unul dintre ei n-a pierit, decat fiul pierzarii, ca sa se plineasca Scriptura” (In 17,11 -12). Iar daca in Sobor Sfintii Parinti sunt socotiti a fi „slavitii impodobitori ai miresei Tale, Biserica, Hristoase, infatisand limpede hotararea cea de aur a credintei” (Slava, Cantarea I a Sf. Parinti), „Iuda cel nou”, „Iscarioteanul cel vanzator” este Arie,,,Arie cel nebun”. Acesta se face una cu Iuda, caci ataca dumnezeirea: „adaugand paganeste, nelegiuitul, nasterii celei dumnezeiesti curgere, patimire si despartire” (Cantarea a 3-a), „graia blasfemii si micsora pe Unul din Treime, Care este Fiu si Cuvant al lui Dumnezeu” (Slava Sedelnei, gls. 4).

Pedeapsa este indoita. Una venita de la Sfintii Parinti, care, „ca niste fulgere adunandu-se astazi”, L-au marturisit lamurit pe Hristos, Fiu Unul-Nascut, impreuna fara de inceput si de o Fiinta cu Tatal (Cantarea 1, II). Caci ei il taie de la trupul Bisericii cu sabia cea taioasa a invataturii curate (Cantarea 3,1), reusind astfel sa se arate pastratori si pazitori ai adevarului: „Pasunea ereziei celei cumplite a lui Arie ati ingradit-o, ca niste doctori ai sufletelor si ai trupurilor, punand inaintea tuturor sfantul Simbol al credintei (…)” (Cantarea a 9-a, II).

Dar, in al doilea rand, dupa ce „Arie este alungat ca un madular putred din Biserica prin hotararile Parintilor” (Cantarea 4, 1), moartea, din voia lui Dumnezeu, ii este la fel de dezonoranta ca nebunia in necredinta, caci „In prapastia pacatului cazand Arie, cel ce si-a inchis ochii sa nu vada lumina, si cu undita cea dumnezeiasca in maruntaie (apropo de moartea prin viermi intestinali, n. n.), se zbate sa-si dea afara cu sila toata fiinta si sufletul, facandu-se ca un al doilea Iuda cu nesocotinta si cu purtarea” (Luni, Vecernie, Stihira III).

Lectia data lui Arie are insa, ancorata in Inaltarea Domnului si prefatand praznicul Pogorarii Sfantului Duh, o deschidere mult mai ampla: „Dumnezeiestii Pastori, ca niste slujitori cu totul credinciosi ai lui Hristos si cunoscatori prea-sfintiti ai dumnezeiestii propovaduiri, strangandu-si toata iscusinta lor cea pastoreasca si manati fiind acum de o prea indreptatita manie, au alungat cu prastia Duhului Sfant pe lupii cei primejdiosi si molipsitori, izgonind din staulul Bisericii pe cei ce cazusera spre moarte si erau ca niste bolnavi fara vindecare” (Stihoavna Vecerniei de Luni, III). Piatra adevarului din „prastia Duhului” „zdrobeste hulirea lui Arie; dupa care si pe Macedonie, vadindu-l luptator contra Duhului Sfant, a osandit pe Nestorie, pe Eutihie si pe Dioscor, pe Sabelie si pe Sever cel fara cap” (Slava Stihoavnei) si probabil ca pana azi numele nebunilor antihristi pot umple carti, biblioteci. De aici asezarea-prefata a acestei Duminici. Caci o data aparata dumnezeirea Celui Care a inviat pentru noi, la atacul dumnezeirii Duhului Sfant Biserica va raspunde cu mai multa hotarare, inceputul efortului de a ramane „In acelasi duh cu Tatal si Fiul” fiind fundamental in apararea Bisericii de toate celelalte nebunii de hulitoare gandire.

O, cum n-ar strica uneori sa ne convertim mania ce ne cuprinde intr-o incercare pastoreasca de a lua prastia Duhului in maini si, in fata valului goliatic de prozelitism care ne spurca strazile, ne deschide usa si ne fura prietenii, fermi, asemeni lui David odinioara, „pe piatra marturisirii” fiind intariti, sa lovim cum se cuvine pe cei care sfasie haina lui Hristos: cu palma credintei peste obrazul obrazniciei!

Duminica a 7-a dupa Pasti

Hristos S-a inaltat!

Iubiti credinciosi,

In aceasta Duminica, cea de a saptea dupa Sfintele Pasti, am citit cuvantul Evangheliei lui Ioan despre rugaciunea Domnului nostru, pentru Sine si pentru toti credinciosii, pe care a inaltat-o catre Tatal, inainte de prinderea si rastignirea Sa.
Acest capitol, al 17-lea din Evanghelia lui Ioan, abunda in semnificatii si invataturi, si tocmai de aceea a facut obiectul atator studii teologice, dezbateri si predici.
Despre acest capitol, Sfantul Ioan Gura de Aur ne-a lasat doua omilii, in care a talmacit pentru noi fiecare verset in parte.
In acest scurt cuvant, ma voi opri numai asupra catorva aspecte, dar incurajez pe fiecare dintre Dumneavoastra sa citeasca Omiliile 80 si 81 ale Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru a-si hrani sufletul si mintea din bogatia de invataturi ale acestui Sfant Parinte.

Nu cred ca exista om, care la un moment al vietii sale, sa nu se fi intrebat care este scopul vietii noastre? Nu este un raspuns usor; si daca avem curiozitatea sa intrebam 10 oameni, vom primi probabil 10 raspunsuri diferite. Mai mult decat atata, daca citim carti ale unor scriitori celebri, oameni de stiinta, filosofi, psihologi, etc., vom vedea ca niciunul nu are un raspuns clar la aceasta intrebare, iar in cazul in care crede ca il are, istoria a aratat de fiecare data ca este un raspuns gresit.
Cei mai multi insa, au ajuns la concluzia, foarte trista de altfel, ca viata nu are niciun rost. Shakespeare de exemplu, spune prin gura lui Macbeth ca: “viata este ca o umbra trecatoare, un actor ratat care se chinuieste pe scena, pana cand vocea nici nu i se mai aude. Este ca o poveste spusa de un idiot. O galagie fara sens…”
Mark Twain, inainte de a muri, a scris aceste randuri: “O multime de oameni se nasc pe acest pamant; muncesc, se zbat si se lupta unul cu altul pentru avantaje si pozitii sociale; apoi anii ii incovoaie si ii slabesc; cei dragi sunt luati de la ei si bucuria este inlocuita cu suferinta. Moartea vine apoi ca ultimul dar ne-otravit pe care natura le poate da – si apoi dispar din aceasta lume, pe care nu au reusit sa o schimbe cu nimic… o lume care ii plange pentru o zi, apoi ii uita pentru totdeauna”.
Si astfel de exemple gasim cu miile… Dar poate cea mai semnificativa este concluzia lui C.G. Jung, unul dintre cei mai mari psihologi, autorul teoriei “memoriei colective” si a “archetipurilor”, care spune ca “cea mai cumplita neuroza a lumii in care traim este desertaciunea”.

Daca si noi ne-am pus o astfel de intrebare si nu am gasit inca un raspuns, iata ca citirea de astazi este de natura sa ne lumineze si sa ne dea o rezolvare. Acest capitol (17) din Evanghelia lui Ioan, pe care unii il numesc “Rugaciunea preoteasca a lui Iisus”, ne spune ca lumea este un camp de lupta; o lupta dintre fortele raului si cei ce asculta de legile lui Dumnezeu. Iisus se roaga atat pentru ucenicii Sai, cat si pentru crestinii ce vor urma, ca sa fie paziti de potrivnic si sa ramana in numele lui Dumnezeu.

Scopul vietii nu poate fi aflat in stiinta.
Iata ca Iisus spune:” Acum au cunoscut ca toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”
Asadar, cei ce au cautat scopul vietii in stiinta si nu l-au gasit acolo, n-ar trebui sa se mire de loc; pentru ca Iisus ne spusese deja ca adevarata cunoastere vine de la Dumnezeu.
Cand spun aceasta, nu incerc sa minimizez rolul invatamantului si al culturii; este cat se poate de important ca tinerii sa studieze, sa citeasca si sa-si largeasca orizontul. Si aceasta trebuie sa o facem nu numai la tinerete, ci in intreaga viata.
Dar in niciun caz, nu trebuie sa ajungem la concluzia ca daca am petrecut 20 de ani in scoli, suntem atotsiutori.
Societatea noastra masoara pe fiecare dupa IQ-ul sau (intelligence quotient). Cei ce se situeaza sub o anumita limita, sunt considerati retardati, iar unii sunt trimisi chiar la scoli ajutatoare. Interesant este insa ca putem intalni oameni cu un IQ scazut, dar care inteleg lucruri pe care altii cu un IQ ridicat si cu pregatire universitara, nu il inteleg de niciun fel.

Scopul vietii nu poate fi aflat in lume.
Iata ce spune acelasi evanghelist Ioan intr-una din epistolele sale:
“15. Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt în lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este întru el;
16. Pentru ca tot ce este în lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume.
17. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramâne în veac.”
Despre multe lucruri noi credem ca sunt importante, dar pentru Dumnezeu ele nu sunt. De ce oare spune evanghelistul ca daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este in el? Nu Dumnezeu a creat aceasta lume? Bineinteles ca Dumnezeu a creat lumea si ca orice lucru zidit de Dumnezeu, lumea a fost buna. Numai ca, lumea in care traim noi astazi a fost erodata de pacat. Pacatul este acela care ne intuneca gandirea si ne face sa cautam scopul vietii, acolo unde el nu se afla. Atatea lucruri par a fi bune si demne de a ne face din ele scopul vietii, dar in realitate sunt numai amagiri (averile, puterea si rangul social, placerile usoare, alcoolul, s.a.m.d.)
Cand ne trezim dimineata si toate grijile si poftele lumesti ne vin in minte si se napustesc asupra noastra ca niste animale salbatice, atunci trebuie sa incepem lupta si sa nu ne lasam napaditi de ele, ci sa le impingem inapoi, sa le inchidem usa si sa incercam sa auzim vocea lui Dumnezeu, care ne invata cu totul altceva.

Dar daca intelesul vietii nu poate fi gasit in lumea in care traim si nici in stiinta, atunci unde poate fi gasit?
Iata ca versetul al treilea ne da raspunsul pe care il cautam:
“Si aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”
Cu alte cuvinte, scopul vietii noastre este de a avea o relatie cu Dumnezeu, de a-L cunoaste pe El, prin adevarata credinta pe care ne-o arata insusi Fiul Sau, Iisus Hristos. Cunoasterea lui Dumnezeu este scopul spre care trebuie sa tanjim si pentru care trebuie sa ne luptam cu lumea si ispitele, ca sa nu ne impiedice sa ajungem acolo.
Dumnezeu ne-a creat ca sa fim fericiti si sa ne bucuram de lumea pe care a creat-o El, dar pentru ca sa ne bucuram de acea lume, trebuie sa nu ne facem un scop din placeri, din dorinta de putere si alte amagiri, ci sa Il cautam intai pe El, pe ziditorul nostru.
Atunci lumina Sa ne va deschide ochii si vom vedea si intelege lucruri, care pana atunci ni se pareau de neinteles. „Cautati intai Imparatia Cerurilor si apoi toate celelalte vi se vor adauga”, ne spune Hristos.
El ne va umple paharul pana peste, El ne va intinde masa bogata in fata potrivnicilor nostri si va veghea asupra noastra, iar de se va intampla sa ne impiedicam, ne va lua de mana ca sa nu cadem, dar mai inainte de toate trebuie sa Il cautam pe El.
Cand mergem seara la culcare, sa nu adormim cu grijile zilei de maine in gand, ci sa ne gandim la binefacerile Sale si la dragostea Sa pentru noi. Cat timp ne ia ca sa citim un capitol din Evanghelie inainte de somn? Ati vazut ce scurte sunt… sau poate un psalm? Iar dimineata sa ne trezim cu Dumnezeu in minte si sa-i dam lui multumire pentru o noua zi. Iar El ne va calauzi pasii si ne va binecuvanta, pentru ca asa L-a rugat Fiul Sau: „Parinte Sfinte, pazeste-i în numele Tau, în care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi”.

„Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care mi l-ai dat sa-l fac l-am savarsit”.
Iubiti credinciosi, asa cum observa Sf. Ioan Gura de Aur, Domnul spune prin aceasta ca El si-a facut partea Sa pe pamant, dar nu ca lucrarea ar fi terminata, ci ca radacina binecuvantarilor a fost sadita, dar roadele inca urmeaza.
De aici intelegem ca noi, cei care slavim numele singurului Dumnezeu adevarat, mai avem un mare rol de implinit inca pe acest pamant; noi trebuie sa ducem mai departe cuvantul si invatatura lui Dumnezeu, dar nu numai prin vorbe, ci si prin fapte bune, pe care le savarsim fara frica si fara sovaiala, pentru ca stim ca El insusi ne lumineaza si ne calauzeste la toata vremea.

In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh,
Amin.
Predica Pr. Alecsandru la Duminica a 7 a dupa Pasti (a Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic) Ev. Ioan 17, 1-13

PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI IISUS HRISTOS

…Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu…!

Fraţi creştini,

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.
După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl�.
Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre.
În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul.
După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale.
După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete.
În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L.
Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam.
Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată.
Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.�
Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni.
Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu.
Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ�. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc?
Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.
Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!�
Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.
Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri.
Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.
Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.
Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica � mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire.
Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii � strămoşii noştri � au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui.
Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el.
Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.
Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: „Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?� � sau – „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?� Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor.
Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul.
Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul.
Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale.
Viaţa sufletului în această lume este „o misiune�, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit.
Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică.
Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer.
O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.
Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său.
Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!

Rugăciune
Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre. Amin.

Duminica a 6-a dupa Pasti (a Orbului)

Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei ce vad sa fie orbi (Ioan 9, 39)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

Multe invataturi de tot felul putem scoate din Sfinta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste invataturi este cea despre orbirea duhovniceasca a omului robit de pacate.

Cita orbire spirituala era in mintea carturarilor si fariseilor, care, nu numai ca nu credeau in minunile mai presus de fire facute de Hristos Domnul, ci si hula mare aduceau asupra Lui, zicind ca, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atita orbire era in mintea lor, incit ochi avind, nu vedeau si urechi avind, nu auzeau. De aceea Domnul ii numeste „farisei orbi” (Matei 23, 26).

Despre aceasta orbire spirituala a carturarilor si fariseilor, a arhiereilor si legiuitorilor iudei si despre pedeapsa ce-i asteapta pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfint: Sa se intunece ochii lor ca sa nu vada si spinarea lor pururea o girboveste (Psalm 68, 27). Si marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituala a poporului lui Israel, zicind: Dumnezeu le-a dat duh de impietrire, ochi ca sa nu vada si urechi ca sa nu auda pina in ziua de azi (Isaia 56, 10). Si iarasi: Ca s-a invirtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda si cu inima sa intelaga si sa se intoarca la Mine si sa-I vindec (Isaia 6, 10).

Dar din ce se naste orbirea sufleteasca in mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai intii ca urmare a faptelor rele. Acest lucru il arata Mintuitorul cind zice: Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decit Lumina, caci faptele lor erau rele. Ca oricine face cele rele uraste Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituala vine de la diavol.

Orbirea spirituala vine din necredinta si din impotrivirea fata de Dumnezeu. Acest lucru il spune proorocul Isaia, zicind: Toata ziua intindeam miinile mele catre un popor neascultator si impotriva graitor (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de impietrire ca sa nu vada cu ochii si cu urechile lor sa nu auda pina in ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituala vine si din necredinta si invirtosarea inimii, cum arata Sfinta Scriptura, zicind: Du-te si spune poporului acestuia: Cu auzul veti auzi si nu veti intelege si uitindu-va va veti uita, dar nu veti vedea. Ca inima poporului acestuia s-a invirtosat si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca la Mine si sa-l vindec (Isaia 6, 9-10).

Am aratat ca una din pricinile orbirii spirituale este pacatul. Acum sa vedem de ce pacatul aduce orbirea sufletului si intunecarea mintii omului. Iata de ce. Pacatele dupa marturisirea Sfintei Scripturi se numesc „lucruri ale intunericului” (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Ca lucruri ale intunericului, pacatele, de orice fel ar fi, aduc in mintea omului intuneric, tulburare, boala si orbire duhovniceasca. Prin ce putem izgoni din mintea noastra intunericul pacatului? Prin parasirea pacatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugaciune, pocainta cu lacrimi si spovedania sincera la duhovnic si prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceste fapte bune, fiecare om oricit de pacatos ar fi, vine la lumina cunostintei si se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om intunecat si pacatos, un vas ales al lui Dumnezeu si un fiu al imparatiei cerurilor.

Orbirea spirituala vine uneori la om si prin ingaduinta si puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a aratat la multi oameni alesi de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai inainte de chemarea sa se numea Saul si prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).

Iubiti credinciosi,

Sa intoarcem acum cuvintul la orbirea sufleteasca din zilele noastre. Toti am vazut oameni orbi, fie din nastere, fie din accidente, fie in urma unor boli grele. Ori de cite ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de mila, ba citeodata ne dau si lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele si frumusetea florilor. Nu poate privi icoana si crucea la care se inchina, nici fata mamei, a copiilor si a semenilor sai. Orbul nu poate citi o carte sfinta, nu poate lucra mai nimic si se simte o povara pentru familie si societate, caci traieste mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de indurarea tuturor. Dumnezeu insa, mingiie pe cei fara vedere cu alte daruri: cu multa intelepciune, cu vorbire frumoasa, cu smerenie, cu darul lacrimilor si adeseori cu darul cintarii frumoase. Caci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are mila de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfint, prin gura psalmistului: Domnul intelepteste orbii! (Psalm 145, 8).

Mult mai grea si mai vrednica de plins este insa orbirea mintii, a inimii, a vointei si constiintei. Caci si sufletul este cu mult mai de pret decit trupul. De aceea zice Mintuitorul: Ce-i foloseste omului sa cistige lumea intreaga, daca isi pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37). Sufletul fiind creat de Dumnezeu vesnic, orbirea sufleteasca este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului si la osinda lui vesnica. De aceea si vindecarea acestei boli este cu mult mai grea si mai importanta decit vindecarea orbirii trupesti.

Ce intelegem prin orbirea sufleteasca sau duhovniceasca? Intelegem intunecarea si inrobirea sufletului prin tot felul de pacate sufletesti si trupesti. Adica trufia mintii, impietrirea inimii, slabirea vointei si a constiintei, necredinta, indoiala in credinta, sectarismul, deznadejdea, mindria, sinuciderea, uciderea sufleteasca si trupeasca, avortul, ura si minia dintre oameni, divortul, desfriul, minciuna, iubirea de averi, zgircenia, lacomia, betia, lenea si altele. Toate pacatele sint boli ale sufletului care il arunca in orbire si nesimtire, iar trupul in boli grele si fara leac. Si daca nu parasim pacatele care ne robesc prin cainta, spovedanie si innoire duhovniceasca, orbirea sufletului, ca orice boala, duce la moartea sufleteasca si la osinda sufletului in chinurile iadului.

Oare ce este crestinul care isi schimba credinta in Dumnezeu si paraseste biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli si se duce la secte religioase de tot felul, daca nu orb la suflet? Ce este crestinul care nu vine cu anii la sfinta biserica, nu se roaga, nu citeste carti sfinte si amina pocainta si spovedania pina in ceasul mortii, daca nu un bolnav si orb sufleteste? Ce este omul care se numeste crestin doar cu numele si isi cheltuieste timpul, averea si sanatatea in griji trecatoare si in pacate de moarte, daca nu un om nefericit si orb la suflet? Ce este crestinul care n-a citit macar odata Sfinta Scriptura, mai ales Noul Testament si alte carti crestinesti de invatatura, care calauzesc si lumineaza mintea si sufletul spre Hristos, daca nu un om nefericit si lipsit de lumina cunostintei si a bucuriei duhovnicesti? Ce este crestinul care isi risipeste viata in betii si desfrinari, in certuri si divorturi, in judecati si ura, daca nu un om slab in credinta si amagit de diavoli, un om orb si bolnav la suflet, care umbla pe calea pierzarii si nu mai este in stare sa se scoale din pacate, sa se pocaiasca si sa-si mintuiasca sufletul?

Cita orbire si necredinta nu au acei soti care se casatoresc doar din placere, pentru pacate si nu vor sa nasca copii, sau daca ii nasc, ii smintesc cu viata lor si nu le dau o educatie sanatoasa, crestineasca? Si doar vedem cite neintelegeri si divorturi, cite avorturi, betii si lipsa de educatie religioasa, destrama astazi unitatea familiilor noastre, a acestor celule vii ale vietii si societatii. Si toate aceste pacate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletesti. Din cauza nepasarii, a necredintei unora in Dumnezeu, a lipsei de educatie crestina, de cunoastere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viata Bisericii, a aminarii spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, si a uitarii multora de moarte si de judecata ce ne asteapta.

Iata, deci, ce este orbirea sufleteasca si cit de mult ne robeste pe toti. Pe unii cu pacate trupesti, pe altii cu cele sufletesti si pe toti cu impietrirea inimii, cu lipsa rugaciunii, cu uitarea de Dumnezeu si cu multimea grijilor pamintesti. In fata Mintuitorului care ne va judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat si vrednic de viata viitoare.

Ce trebuie sa facem deci? Cum ne putem vindeca de aceasta cumplita nesimtire a inimii, de robia patimilor si de orbirea sufletelor noastre? Prin parasirea pacatelor care ne robesc, prin intoarce-rea din nou la Hristos, la biserica, la rugaciuni, la smerenie si pocainta. Adica sa facem ce a facut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a intrebat Hristos: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? Si el a raspuns din toata inima: Cred, Doamne. Si s-a inchinat Lui! (Ioan 9, 38).

Ne intreaba si pe noi astazi Hristos: „Crestinilor, credeti voi cu tarie in Hristos, Mintuitorul lumii? Paziti poruncile Lui? Credeti voi in Sfinta Evanghelie ca sa aveti viata vesnica? Credeti voi ca Dumnezeu a creat lumea, ca are mila de ea si El singur o poate salva de la distrugere si moarte?” De raspunsul pe care il vom da, depinde mintuirea sau osinda fiecaruia dintre noi.

Iar daca credem in Fiul lui Dumnezeu cu tarie, atunci sa implinim poruncile Lui si sa facem ce a facut orbul din Evanghelie. Ca dupa ce i-a pus tina pe ochi l-a trimis sa se spele la izvorul Siloam din apropiere si indata s-a vindecat si a vazut. Tina de pe ochii sufletului este necuratia pacatelor noastre, de care ne curatim prin baia lacrimilor si a spovedaniei. Sa ascultam de Hristos si sa facem ce ne porunceste El. Sa ne spalam ochii sufletesti, adica mintea, inima si vointa prin rugaciune, pocainta si milostenii, si atunci ne vom vindeca sufletul ca si orbul din Sfinta Evanghelie.

Iubiti credinciosi,

Viata paminteasca este scurta si plina de suferinta si amagitoare, iar viata cereasca este binecuvintata si plina de fericire vesnica. Sa parasim pacatele care ne orbesc si ne ucid sufletul si sa ne reintoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns sa facem o cruce si sa zicem: „Doamne, Doamne!” Ni se cere o profunda innoire duhovniceasca a vietii. Ni se cere sa aruncam de pe ochii sufletului tina patimilor de pina acum, spalindu-ne la apa Siloamului, adica la baia spovedaniei, apoi sa intram sub ascultarea lui Hristos si a Bisericii pe care a intemeiat-o pe pamint. Smerindu-ne, rugindu-ne, impacindu-ne unii cu altii, mergind regulat la biserica, facind milostenie dupa putere, crescindu-ne copiii in dreapta credinta si in iubire de Dumnezeu, devenim crestini buni, fii adevarati ai Bisericii Ortodoxe si mostenitori ai imparatiei Cerurilor. Amin.

Hristos a inviat!

Parintele Cleopa

Luna mai in 21 zile: pomenirea Sfintilor, slavitilor, de Dumnezeu incoronatilor si intocmai cu Apostolii, marilor imparati Constantin (+337) si Elena (+327)

Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci, Consta şi Elena au fost părinţii marelui Constantin. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împăraţi păgîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpînirea lui; iar cei din părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpînea părţile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrînd împăratul să ştie care dintre bărbaţi sînt buni, desăvîrşiţi şi statornici în credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sînt de o credinţă cu mine”.

Împăratul, zicînd acestea, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au împărţit în două părţi; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos, adică creştinii, s-au dat la o parte, lăsîndu-şi astfel dregătoriile şi rangurile lor cele mari cu care erau însărcinaţi şi, astfel, au început a ieşi din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai mult decît pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului şi se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevăraţii creştini, a zis către dînşii: „De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sînteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!” Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?”

Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cît era de bun acel împărat către creştinii cei credincioşi. Aflîndu-se în Britania şi, căzînd în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decît pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.

Constantin a luat stăpînirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi, amăgind cîţiva senatori din Roma, cărora dîndu-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, i-a răpit scaunul împărătesc, făcîndu-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Constantin, înştiinţîndu-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dînsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsînd pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar. Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-l recunoştea ca împărat, voind ca singur să rămînă împărat a tot pămîntul şi ţinuturilor de sub stăpînirea Romei. El, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgînii săi îi muncea. El a omorît pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcîndu-se foarte aspru şi urît în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.

Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l să vină şi să-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte, să înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a îndreptat, dar mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lăsa să împărăţească împreună cu dînsul. Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste multă împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu război. Dar, văzînd că puterea lui de oaste este puţină şi gîndindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sînge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, făcîndu-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.

Văzînd Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Deci, cu osîrdie rugîndu-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decît soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: „Cu aceasta vei birui”. Aceasta o vedeau toţi ostaşii, peste care era comandant Artemie – care s-a muncit de Iulian pentru Hristos – şi se minunau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă tîlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci, ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbîndă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe cînd el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea cetelor şi vei birui nu numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!”

Sculîndu-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa şi, chemînd meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Păgînul Maxentie, înştiinţîndu-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multă îndrăzneală, şi-a scos oastea romană şi a tăbărît împotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit să poarte cinstita Cruce înaintea cetelor ostaşilor săi.

După o luptă înverşunată, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci şi mulţi ostaşi au fost ucişi în acea luptă. Iar el, fiind urmărit de împăratul Constantin, a fugit pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur îl zidise, şi, stricîndu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticălosul în rîu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi astfel s-a umplut rîul de ostaşi şi de cai. După aceasta marele Constantin a intrat în Roma cu biruinţă, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste; iar el a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stîlp înalt de piatră şi a scris pe dînsa: „Prin acest semn mîntuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

El a mai avut al doilea război împotriva Vizantiei, care era atunci cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mîhnire; dar, făcîndu-se seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceasta: „Cheamă-mă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări”. Înfricoşîndu-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de stele şi împrejurul ei aceste cuvinte: „Prin acest semn vei birui”. Astfel, punîndu-se crucea iarăşi în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi le-a luat cetatea Vizantiei.

Avînd al treilea război cu tătarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mîntuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut biruinţă. De aceea, împăratul Constantin, cunoscînd puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Despre botezul Sfîntului Constantin se povesteşte astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rînduieşte toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, care i-a cuprins tot trupul de la cap pînă la picioare, încît tot trupul lui era o rană. El a adus mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpînirea Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a cîştigat la boala sa. Mai în urmă venind la împărat, slujitorii idoleşti de la Capitoliu i-au zis: „De nu-ţi vei face scăldătoare din sînge de copii mici şi de nu te vei spăla în acel sînge, fiind cald, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decît aceasta”.

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sîngele lor scăldătoarea. Adunîndu-se la Capitoliu o mulţime de prunci mici, care sugeau la sînul maicilor lor şi, sosind ziua în care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi gătise slujitorii idoleşti scăldătoarea de sînge. Atunci s-au adunat o mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi zgîriau feţele, tînguindu-se şi plîngînd cu amar. Deci, întrebînd împăratul care este pricina plîngerii lor, şi aflînd că sînt mame ale pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzînd plîngerea şi tînguirea cea amară, a zis: „O, cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sînge nevinovat! Chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine era ca eu unul să rabd durere, decît să vărs sîngele la atîţia prunci, care nici un rău nu mi-a făcut, şi încă şi pe maicile lor să le umplu de neîncetată tînguire şi mîhnire”. Acestea zicînd, s-a întors la palat şi îndată a poruncit să dea mamelor, sănătoşi pe fiii lor, dîndu-le în acelaşi timp şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceasta din partea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate şi trupească şi sufletească. Dumnezeu a trimis la dînsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel, care s-au arătat în vedenie pe cînd dormea, stînd lîngă patul lui. Împăratul i-a întrebat pe dînşii, cine sînt şi de unde vin, iar ei au zis: „Noi sîntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dînsul la tine să te povăţuim la calea mîntuirii, să-ţi arătăm baia în care vei cîştiga sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruţat pe dînşii de moarte. Deci, cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare, în care te vei curăţi de toate spurcăciunile şi vei fi sănătos cu trupul şi cu sufletul”. Sfinţii Apostoli, zicînd acestea, s-au dus de la dînsul.

Împăratul deşteptîndu-se din somn, se minuna de acea vedenie, cînd, după obicei, a intrat la dînsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dînsul: „De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Şi l-a gonit pe el de la dînsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la dînsul cu cinste. Deci, găsindu-l pe episcopul Silvestru şi aducîndu-l la împărat, l-a primit cu mare cinste şi dragoste, pentru că, singur sculîndu-se, l-a întîmpinat şi l-a îmbrăţişat prieteneşte.

Apoi l-a întrebat pe dînsul, zicînd: „Sînt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru şi Pavel?” Silvestru a răspuns: „Îm-părate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt pe dînsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi mai pe urmă şi-au vărsat sîngele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Rogu-mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoane închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sînt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzînd împăratul închipuirile feţelor apostoleşti, a zis: „Cu adevărat aceştia sînt, cei văzuţi de mine!”

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui şi l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curăţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvîntul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Sfîntul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decît să crezi fără şovăire mai întîi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ţi s-a arătat ţie”. Împăratul a răspuns: „De n-aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia ta”. Grăit-a lui sfîntul: „Se cade mai întîi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împă-rătească timp de şapte zile şi să te închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, plîngînd în sac şi în cenuşă, să-ţi faci pocăinţa, aruncîndu-te la pămînt; apoi porunceşte să se închidă capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sînt în temniţe să-i eliberezi şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ţie, împlineşte-le toate cererile lor drepte şi dă din averea ta multă milostenie săracilor”.

Împăratul a făgăduit că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punîndu-şi mîna pe capul lui, s-a rugat şi l-a făcut pe el unul dintre cei chemaţi la primirea Sfîntului Botez. Apoi, adunînd pe toţi credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca astfel să înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea mîntuitoare.

Sosind a şaptea zi, Sfîntul Silvestru a venit la împărat şi, învăţîndu-l multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfînta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez. Cînd a intrat împăratul în scăldătoarea Sfîntului Botez şi, după ce Sfîntul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decît razele soarelui, încît s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul, îndată s-a curăţat de lepră, care, căzînd de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Astfel a ieşit sănătos din scăldătoare, încît n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcîndu-se în haine albe după Sfîntul Botez, a povestit singur, zicînd: „Cînd m-am afundat în apă, am simţit o mînă de sus, întinzîndu-se şi atingîndu-se de mine”.

După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mîntuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără întîrziere toţi cei ce vor voi să fie creştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. În ceasul acela s-au botezat o mulţime mare de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atît de mare în Roma, încît voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: „Dumnezeul nostru nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu milostivire îl primeşte; deci, precum voieşte cineva să creadă cu libertate, aşa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul!”

De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsă pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi se întorceau de la închisori; iar cei ce se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel, pretutindeni, a încetat prigonirea şi tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povesteşte – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înştiinţare, s-a oprit să zidească acolo cetate şi i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunîndu-se voinţei lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare şi slăvită, a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă, încredinţînd-o apărării lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici.

În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfînta credinţă. Deci, a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întîiul sinod a toată lumea.

Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Ea, ducîndu-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Fericita împărăteasă Elena, vrînd să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădîndu-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrîn cu numele Iuda, zicînd: „Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, făcîndu-se multă cercetare, iar Iuda lepădîndu-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, în care petrecînd cîtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoţîndu-l din groapă, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărîme capiştea idolească, iar zidul şi pietrele să le risipească.

Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormîntul şi locul Căpăţînii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme, că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, şi a pus una cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luînd cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfînta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a arătat poporului cinstita Cruce; iar toţi strigau: „Doamne, miluieşte!” De atunci s-a început a se prăznui Înălţarea Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfînt lemn, asemenea şi sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda şi împreună cu el o mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au botezat. El s-a numit din Sfîntul Botez Chiriac, care, după aceea, a fost patriarh al Ierusalimului şi s-a sfîrşit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici. Mai întîi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lîngă Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit şi alte optsprezece biserici, înfrumuseţîndu-le cu toate podoabele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducînd o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcîndu-I Lui, şi a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfînta Elena, vieţuind ca zece ani şi ceva, a plecat la război împotriva perşilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscînd că i s-a apropiat sfîrşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi, bolind cu trupul, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împărat. După aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa avea şaizeci şi cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

o problema – 2 rezolvari

Multi ani în urmã, un mare producãtor American de încãltãminte a trimis reprezentantii sãi comerciali în Australia pentru a cerceta posibilitatea extinderii vînzãrilor în rîndurile aborigenilor.

Dupã o perioadã de timp, administratia companiei, primeste 2 telegramae de la trimisii sãi.

Primul scrie:
– „Imposibil de a extinde vînzãrile aici…aborigenii nu poartã încãtþãminte”.
Cel de-al doilea scrie:

– „Evrica!.. Oportunitãti enorme aici de extindere…aborigenii nu au încãltãminte”.

Duminica a 5-a dupa Pasti (a Samarinencei)

Ioan 4, 5-42

5.Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său;
6. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
7. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.
8. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
9. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
10. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
11. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
12. Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?
13. Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
14. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
15. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
16. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.
17. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat.
18. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
19. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc.
20. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.
21. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.
22. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
23. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.
24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
25. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
26. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.
27. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?
28. Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:
29. Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?
30. Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.
31. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă.
32. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.
33. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?
34. Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
35. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.
36. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.
37. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
38. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.
39. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.
40. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile.
41. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui,
42. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a V-a după Paşti (A samarinencei)

Şedea obosit lângă fântână (cf. Ioan 4, 6). Interesantă este oboseala care-i cuprinde pe oameni. Dar fără o anumită Oboseală, osteneala ne-ar dărâma şi nu am putea cunoaşte limitele noastre. Prin El, obosit pentru noi, primim puterea şi începem să trăim spune Sfânt Augustin.

Prima persoană, pe care acest “Ostenit” o întăreşte astăzi, este o femeie samarineancă şi păcătoasă. Nu cei drepţi au nevoie de medic, ci aceia care sunt bolnavi. Iar Hristos a venit să cheme la convertire nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Discuţia care se leagă între cei doi, are în prim plan aspectul religios. Este de-ajuns că Isus, care cunoaşte foarte bine inima şi trecutul omului, nu tocmai curat în cazul de faţă, atinge numai cu o singură expresie cea mai profundă şi cel mai mult încercată latură a vieţii: Pofta! Nu cea materială, care aparent linişteşte şi după care această femeie doreşte să pară că aleargă zilnic la fântâna lui Iacob pentru a lua apă. Este vorba despre dorinţa inimii. Nu şi-a revelat-o niciodată faţă de vreun evreu necunoscut, devreme ce acesta însuşi nu a întrebat-o. Iar această poftă o chinuia zi şi noapte. Pentru a şi-o potoli, deja îşi schimbase de câteva ori obiectul iubirii ei. Deci mai întâi cinci bărbaţi (vezi Ioan 4, 18). Aşa se întâmplă şi în zilele noastre de multe ori, omul schimbându-şi des obiectul iubirii temporare, fiind incapabil de a alege ceea ce este veşnic, unic şi imuabil. Din cele relatate reiese faptul că, ceea ce numim căsătorie, se termina foarte repede – nu ştim, dacă prin despărţire ori moartea soţului. Însăşi această dorinţă spre cele, aşa zise, cinci căsătorii legale, denotă prin conţinutul lor ceva neobişnuit, care nu constituie o componentă normală a vieţii. În cele din urmă, i se spune: “… cel, pe care îl ai acum, nu este bărbatul tău” (Ioan 4, 18). Săracă, pierdută, veşnic înfometată de iubirea inimii, pe care până atunci nu o aflase încă la nimeni, samarineanca se afla angajată neîncetat pe drumul căutării.

Isus ştia că femeia cu care vorbeşte era chinuită şi de alte dorinţe, în afară de sete, care contravin legilor morale lăsate de Dumnezeu omenirii spre respectare, iar acest lucru este legat tocmai de trecutul ei păcătos. Dar Isus mai vede în ea şi o altă dorinţă, aceea a Adevărului şi a Transcendentului. Dorinţa de a întâlni pe Cineva, care cunoaşte răspunsurile la întrebările vieţii, care să poată îndepărta orice fel de dubii ce pot chinui sufletul omului, dar care să explice şi să îndrepteze tot ceea ce este rău, înlocuindu-l cu binele – dat de Dumnezeu prin harul său. Netrăind în concordanţă cu legile morale ale religiei, omul îndepărtat de divin va recurge mai târziu la ele pentru a primi lumina şi ajutorul necesar vieţii lui.

Samarinenii erau consideraţi de către evrei pe jumătate păgâni. Descendenţi din popoarele care cu şapte secole înainte de Hristos au căzut sub asirieni, o mare parte dintre aceştia s-au mutat din Răsărit, amestecându-se cu populaţia rămasă în acele locuri. Aceştia mărturiseau ceva, ce nu reprezenta nici păgânism nici religie revelată. Era venerat şi Iahve, dar şi o mulţime de divinităţi. Atunci când după reîntoarcerea lor din sclavia Babilonului, evreii au început reconstruirea templului din Ierusalim, samarinenii au dorit şi ei să participe la această lucrare. Totuşi au fost consideraţi necuraţi (vezi Ezdra 4, 2). Astfel şi-au construit propriul lor Templu pe vârful muntelui Garizim, ce se afla în faţa lui Sihar. În timpul războaielor Macabeilor, evreii sub conducerea lui Ioan Hirkan au distrus templul samarinenilor în anul 107 înainte de Hristos. Acest lucru a făcut să se nască şi să se menţină de-a lungul secolelor prăpastia neînţelegerilor şi neacceptărilor dintre samarineni şi iudei. În ciuda faptului petrecut, în inimile acestor oameni, care trăiau după un adevăr revelat în parte, s-au menţinut dorinţele, întrebările şi marile probleme, deloc liniştitoare, cu privire la adevărurile religioase. Ele frământau şi inima femeii care vorbea cu Isus. «Părinţii noştri au venerat pe Dumnezeu, pe acest munte – spune, arătând spre masivul Garizim – iar voi spuneţi, că în Ierusalim este locul unde se cuvine a fi venerat Dumnezeu» (cf. Ioan 4, 20). Cine ar fi crezut că această sărmană inimă pierdută este interesată de Dumnezeu!

Întrebările şi dubiile referitoare la credinţă se află în inimile multor oameni. Nu de puţine ori este bine că acestea mai există încă. Câţi dintre aceştia, sub influenţa lor au început să caute şi câţi dintre ei au terminat înfăptuind pasul spre Dumnezeu.

Isus nu ignoră întrebarea adresată de către păcătoasa din Sihar. Răspunsul ei bate foarte departe, peste posibilităţile de înţelegere a omului. El nu este destinat în exclusivitate numai pentru ea, ci pentru toţi cei care se vor afla odată, în faţa acestor întrebări, referitoare la sensul şi forma religiei. «…, vine ora, când nici pe acest munte, nici în Ierusalim, nu va fi venerat Tatăl. Voi veneraţi ceea, ce nu cunoaşteţi, noi venerăm ceea, ce cunoaştem, pentru că mântuirea porneşte de la evrei. Urmează ora, ba chiar acum este, când adevăraţii cinstitori vor venera pe Tatăl în Spirit şi în adevăr, şi astfel de cinstitori doreşte să aibă Tatăl. Dumnezeu este spirit, de aceea se cuvine, ca veneratorii Lui să-L venereze în Spirit şi în adevăr » (cf. Ioan 4, 21-23).

Să privim cu atenţie la acest conţinut. S-ar părea că el se adresează unui anumit cult exterior, practicat de către fiecare religie. Dar este doar o aparenţă. Isus nu acţionează nici împotriva templului din Ierusalim, nici împotriva sacrificiilor care se aduceau acolo. Se pronunţă totuşi aproape de amurgul religiozităţii bazate în primul rând pe formele exterioare. Locul acestora va fi luat de venerarea Tatălui în Spirit şi în adevăr. Ştim că formele de cult exterior vor rămâne, pentru că omul nu este numai spirit, ci şi materie, un întreg, aşa cum este compus din materie şi spirit, se află în faţa lui Dumnezeu. Pentru a se exprima, va avea întotdeauna nevoie de cuvinte, semne şi lucruri exterioare. Binenţeles, există pericolul ca formele exterioare de cult privind venerarea lui Dumnezeu: deprinderi, ritualuri, limbajul, modul de rugăciune sau aducere a ofrandei, în loc să-i unească pe oameni, îi conduce la dezbinare şi îi răzvrăteşte unul împotriva altuia. Sionul în Ierusalim şi Garizim în Samaria, au fost o motivaţie pentru duşmănia reciprocă dintre evrei şi samarineni. Şi creştinismul ar avea ceva de spus pe această temă… Dezbinarea nu ameninţă acolo unde viaţa spirituală este plină până în străfunduri de Spirit şi Adevăr. Acest Spirit umple străfundul omului. După cuvânt, după gest, după ofertă, este şi inima. Inima însetată de Dumnezeu, umilă, curată, simţitoare, înfrântă, plină de iubire. Doar aceasta oferă sensul şi valoarea tuturor ritualurilor exterioare. Datorită acesteia gesturile şi cuvintele devin autentice şi nu mint. Dar în textul amintit cuvântul rostit de către Isus, Spirit, trebuia scris cu litere mari în cuprinsul Sfintei Scripturi. Aceasta ne spune să luăm în considerare şi cea de-a doua semnificaţie a acestui cuvânt, cea legată de Spiritul Sfânt.

Creştinul este un om, care a primit acest Spirit (vezi Ioan 14, 16-17; 20, 22), în inima căruia Spiritul Sfânt locuieşte ca şi în Templul Său (vezi 1 Corinteni 3, 16). Isus a promis, că tocmai acest Spirit Sfânt ne va conduce la deplinul adevăr despre Dumnezeu şi despre Hristos (vezi Ioan 16, 13), iar cu atât mai mult la adevărata religie. Prin El este revărsată în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (Romani 5, 5), datorită Lui recunoaştem în Isus pe Dumnezeu şi suntem capabili să-I oferim Acestuia venerarea, care I se cuvine (Romani 8, 26). După El există adevărata religiozitate – religiozitatea pătrunsă până în profunzime de prezenţa Spiritului Sfânt şi oferită călăuzirii Lui. O astfel de religiozitate, niciodată nu se mărgineşte la un simplu ritual exterior, la îndeplinirea mecanică a practicilor pioase, sau la urmarea ritualului ori a limbajului după litera legii. Atunci când este vorba despre lucrarea Spiritului Sfânt, se va afla în ea Spiritul iubirii, care-i uneşte pe copiii lui Dumnezeu într-o singură familie (vezi Efeseni 4, 4-6) De aceea, religia în care El domină nu desparte, ci uneşte, nu dezbină, ci întregeşte, nu construieşte altare în faţa altor altare, ci cu răbdare, conduce spre colaborare şi unitate. Face din credincioşi o Biserică, un singur «Corp al lui Hristos », care nu poate fi despărţit (cf. 1 Corinteni 12, 13-14; Efeseni 4, 3-6).

A doua caracteristică a noii religii, care depăşeşte formalismul iudeu şi cultul samarinean, plin de greşeli, este – după cuvântul lui Isus – venerarea Tatălui «în adevăr» (vezi Ioan 4, 23-24). Iar acest cuvânt: “adevăr” la fel ca şi “spirit”, cuprinde în sine o semnificaţie profundă. “În adevăr” – poate fi scris cu majuscule, amintindu-ne de cuvintele lui Hristos: «Eu sunt… Adevărul… Nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin Mine» (Ioan 14, 6). A-L cunoaşte pe Hristos – înseamnă să-L cunoşti pe Tatăl. A-L vedea pe Hristos – înseamnă să-L vezi pe Tatăl, pentru că El este în Tatăl, iar Tatăl în El (vezi Ioan 14, 7-11). Religia care minimalizează, iar cu atât mai mult omite sub o anumită formă rolul lui Isus pe drumul nostru către Dumnezeu, nu constituie adevărata religie care-L venerează pe Dumnezeu şi din start este condamnată la dispariţie (cf. Ioan 15, 2). Numai “prin Hristos, cu Hristos şi în Hristos se aduce lui Dumnezeu, Tatăl nostru Atotputernic — în unire cu Spirtul Sfânt — întreaga venerare şi mărirea care I se cuvine”.

Oare din acest adevăr femeia samarineancă a înţeles mult, sau cu totul altceva. În mod cert cuvintele călătorului necunoscut au adâncit în ea dorinţa, existentă deja în sufletul ei, cu privire la Dumnezeu, într-o măsură destul de mare. Crede că odată va veni Plinirea timpurilor. “Ştiu, că vine Mesia, care se numeşte Hristos. Iar când va veni El, ne va arăta totul” (Ioan 4, 25). Atunci i s-a adresat ei cu acele cuvinte care pentru alţii au produs indignare: «Eu sunt Acela, Cel care vorbeşte cu tine» (Ioan 4, 26). Imediat, auzind aceste cuvinte, femeia şi-a lăsat ulciorul şi a aleargat spre locul în care locuia. A condus la Isus jumătate din locuitorii localităţii în care locuia. Astfel, a fost înfăptuit primul pas în religia spiritului şi a adevărului de către această femeie păcătoasă, care prin iubirea de adevăr devine asemenea fecioarelor înţelepte. În această duminică să ne îndreptăm spre acea fântână, pentru a lua apa din care dacă va bea cineva nu va înseta niciodată.

Rugăciune

Dumnezeul meu, tot ceea ce nu tinde spre a-ţi servi, toate mi se arată a fi deşertăciune şi minciună, astfel, că prin cuvinte nu pot să-mi exprim dezamăgirea pentru cei, care nu pot să înţeleagă acest adevăr şi care nu-l cunosc. O, Adevăr dumnezeiesc. Mi Te-ai arătat în mod nespus de însufleţitor! Nu am ştiut nimic, dar am cunoscut şi am înţeles bine, cât de mare este fericirea să nu posezi nimic din ceea, ce nu te conduce la Dumnezeu. Am înţeles, ce înseamnă să umbli în Adevăr, iar acest Adevăr am descoperit că Tu însuţi…eşti. O, Adevărule, Tu ai dorit să Te areţi sufletului meu, Tu eşti Singurul Adevăr, fără început şi fără sfârşit. De la Tine au început toate celelalte adevăruri. Aşa cum şi iubirea a început de la Tine… Cât de splendid eşti, Doamne. Cu puterea măririi Tale, eşti în stare, ca într-o clipă să îmbogăţeşti sufletul cu nespuse tezaure, aşezând în ele ca într-un sipet de aur mistere bine păstrate. Ajută-mă, şi pe mine, ca să trăiesc de-a pururi în acest Adevăr, care eşti Tu Dumnezeul meu. Amin. (După Sfânta Tereza a Pruncului Isus)

Duminica a 4-a dupa Pasti (a Slabanogului)

ioan 5. 1-15

Capitolul 5

1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
2. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.
3. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
4. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
5. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
6. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
7. Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
8. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
9. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.
10. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.
12. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?
13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
14. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
15. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

PREDICA LA DUMINICA A IV-A DUPA PASTI/Duminica slabanogului

Iisus a zis slabanogului: „Iata ca te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau! (Ioan V, 14)

Frati crestini,

Cine nu este cuprins de mila si de compatimire cand vede un bolnav paralizat zacand intr-un pat de multi ani? Cum sa nu-ti inspire mila cand vezi o fiinta omeneasca sfarsita de puteri, cu ochii dusi in fundul capului, galben la fata si tot trupul lui numai pielea si osul, un om care asteapta de la altii o mangaiere, o incurajare, un pahar cu apa sau putina mancare.
Sfanta Evanghelie de astazi ne-a istorisit vindecarea unui astfel de slabanog care zacea de 38 de ani. In Postul Pastelui am auzit despre vindecarea altui slabanog, care fusese adus inaintea Domnului Hristos de 4 oameni, cu patul. Slabanogul de astazi insa astepta de 38 de ani si nadajduia ca se va gasi un om care sa-l arunce si pe el in scaldatoarea Vitezdei si sa se faca sanatos. Dar de atatia ani nu s-a gasit nimeni sa-l ajute.
Iata ca intr-o zi cu soare si frumos, o zi senina si plina de lumina, se opreste in fata lui un om frumos si minunat, cu chipul bland si dulce, care-i zise cu blandete: „Voiesti sa te faci sanatos? Cine era acest om? Era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Vazand Iisus cum il chinuia boala de multa vreme si cunoscand ca un Dumnezeu pacatele acestui slabanog, caci pentru pacatele lui se chinuise 38 de ani, a voit sa-l aleaga din aceasta multime de bolnavi si sa-l vindece.
Bietul slabanog, buimacit si intimidat, caci se vedea in fata unei persoane atat de impunatoare si uimitoare, a inceput sa-si planga necazul inaintea Domnului, zicand: „Doamne, nu am pe nimeni sa ma arunce in scaldatoarea aceasta cand se tulbura apa, iar pana cand merg eu altul se coboara inaintea mea. Iata deci ca din atatia oameni care se aflau in acel loc, nu se gasea nimeni ca sa-i ajute acestui slabanog. Aceasta ne arata ca erau foarte impietriti oamenii si atunci, egoisti si fara omenie.
Scaldatoarea aceasta numita Vitezda – ceea ce inseamna „Casa Milosteniei – se afla in Ierusalim la Poarta oilor, careia i se zicea asa pentru ca aici erau spalate de maruntaie oile care erau aduse jertfa la templu. Imprejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foisoare, in care se gaseau multi bolnavi ce asteptau miscarea apei, caci un inger se cobora din cand in cand in scaldatoare si tulbura apa, iar cel care intra intai dupa tulburarea apei se facea sanatos ori de ce boala era cuprins.
Dar pentru ce se vindeca numai un singur bolnav dupa tulburarea apei? Pentru ca scaldatoarea de la Poarta Oilor inchipuie scaldatoarea cea tainica a Sfantului Botez care este in Biserica noastra Ortodoxa, stiind ca un singur botez este valabil. Pogorarea ingerului in scaldatoare inchipuia venirea Harului Sfantului Duh in apa botezului, ca nu apa singura spala pacatele, ci Harul dumnezeiesc.
Acest slabanog de la Poarta Oilor a trebuit sa astepte 38 de ani ca sa poata plati canon pentru pacatele facute de el, iar acum s-a implinit vremea ca sa se arate Mantuitorul Cel ce a ridicat pacatele lumii ca sa-l tamaduiasca. Dar pentru ce-i zise Mantuitorul: „Voiesti sa te faci sanatos?� Nu stia oare Domnul cat de mult voia el sa se faca sanatos? De la alti bolnavi am vazut cum Domnul cere credinta, acestuia vedem ca ii cere vointa, dar vointa pe care o cere este aceea de a se face sanatos si cu sufletul.
Aceasta o cere si de la noi Domnul, ca sa ne vindecam sufletul de patimi si de pacate si sa nu ni se intample ceva mai rau, adica sa fim osanditi in chinurile iadului, in vecii vecilor. Dupa ce nenorocitul slabanog termina de spus necazul lui inaintea Domnului, bunul si iertatorul Iisus ii zise: „Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla! La porunca lui Iisus, venele trupului slabanogit au prins puteri si s-au intarit cu totul, iar el incepu sa mearga. Toti s-au mirat vazand cum pleaca sanatos pe picioarele lui acela care era anchilozat, cum a inceput sa-si stranga salteluta pe care zacuse si paturica lui cea saraca, si cum a pornit vesel pe picioarele lui acasa.
Mare le-a fost mirarea oamenilor care l-au vazut. Dar nu s-a gasit nici unul sa aduca slava lui Dumnezeu; fiindca Dumnezeu era Acela cu chip de om si numai Dumnezeu a putut sa faca o astfel de minune. Slabanogul nu stia cine este doctorul lui. Dar dupa putin timp Domnul Hristos l-a gasit in biserica si i-a zis: „Iata ca te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva si mai rau!
Ziua aceea cand a facut Iisus aceasta minune era intr-o sambata. Evreii cei pizmasi si plini de invidie, cand au vazut pe slabanogul vindecat si cu sarcina patului in spate, au strigat la el cu rautate: „Nu-ti este ingaduit sa-ti ridici patul in ziua sambetei!� Invidia din inima lor i-a orbit cu totul, caci n-au mai vazut nici binele savarsit, nici pe Dumnezeu care si-a facut mila cu acest nenorocit. Acesti carturari fatarnici, farisei, tineau legea de forma, tineau la litera si nu puteau sa vada in aceasta minune puterea lui Dumnezeu, pentru ca ei ziceau ca a fost calcata sambata si deci acest om nu poate fi de la Dumnezeu.
Iata invidia, zavistia aceasta a diavolului care face pe oameni sa vorbeasca de rau minunile lui Dumnezeu si pe oamenii lui Dumnezeu. Aceasta fiara otravitoare are 7 capete. Din ele arunca otrava purtatoare de moarte. Cel dintai cap este mandria, al doilea este iubirea de argint, al treilea lacomia, al patrulea lenea, al cincilea desfranarea, al saselea mania si a saptea este invidia. Din toate aceste capete se varsa otrava aducatoare de moarte pentru suflet. Otrava invidiei este insa mai puternica decat celelalte.
Toate celelalte pacate de moarte sunt savarsite de om pentru cate un folos, dar invidiosul este chinuit de otrava invidiei, in suflet si in trup, fara nici un folos, lui parandu-i rau de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia si mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucura numai atunci cand aude de nenorocirea aproapelui, atunci cand a cazut in pacate, iar daca mai e si la inchisoare, atunci are o bucurie si mai mare.
De aceea cand vede ca-i merge bine si sporeste in cele bune, invidiosul cauta sa-i puna tot felul de piedici, sa-l vorbeasca de rau, sa-l cleveteasca, sa-i zica ratacit, sa-l desconsidere in fata lumii ca nimeni sa nu-l mai iubeasca. E prea mult de vorbit de acest cap al invidiei. Dar sa-i lasam acum pe cei ce sunt otraviti de el si sa-i compatimim, fiindca o pedeapsa mai mare ca aceasta nici ca se poate, distrugandu-le sufletele si trupurile.
Sfanta Evanghelie de astazi nu ne spune ca slabanogul i-ar fi multumit Domnului pentru ca l-a tamaduit. Dar ne spune ca s-a dus si a spus iudeilor ca Iisus este cel ce l-a facut sanatos. Poate si el, ca si altii, a fost nerecunoscator, a uitat indata de binefacatorul sau si nu L-a urmat ca sa-I asculte sfintele invataturi. De aceea Domnul Hristos a stiut cu cine sta de vorba si i-a zis: „Vezi sa nu mai pacatuiesti si celelalte.
Stia Iisus, ca un Dumnezeu ce era, ca acel slabanog va starui in pacate ca si inainte si va face chiar un pacat mai grozav, putin mai tarziu. Din traditie si dintr-o carte veche a Bisericii se spune ca acest slabanog vindecat de Iisus se numea Isac Lachedem. I se mai zice si evreul ratacitor. Cand Mantuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit si batjocorit, insetat si nemancat, s-a oprit in dreptul casei acestui Isac Lachedem, caci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isac a iesit si el la poarta impreuna cu vecinii, iar Domnul vazandu-l l-a rugat sa-i dea putina apa. La refuzul acestuia, Iisus l-a rugat sa-I dea voie sa se odihneasca pe banca de la poarta lui; dar acesta ii zise cu asprime: „Nu-ti dau voie sa stai, mergi de aici!
Atunci Domnul Hristos se intoarce catre el si-i zise: „De acum incolo sa mergi si tu mereu, pana la a doua Mea venire�. Se spune ca si astazi acest evreu nerecunoscator, care s-a asociat cu ceilalti hulitori, traieste si umbla neincetat, strabatand pamantul in lung si-n lat fara sa i se intample ceva. Merge prin pustietati, prin jungle periculoase si s-a aruncat chiar in vulcanul Vezuviu din Italia, pentru ca el vrea sa moara, dar nimic nu i se intampla pentru ca blestemul dumnezeiesc este asupra lui.
Animalele salbatice vin pana langa el, il miros, dar sunt cuprinse de o asa scarba, ca nu se pot atinge de el. Iata ca se apropie 2000 de ani si el merge, merge mereu pe pamant. Acum nu mai vrea sa se faca sanatos, ci doreste sa scape de povara vietii, dar in zadar, caci lucrurile neinsufletite nu-l primesc, ci totul si toate ii spun si-i repeta cuvintele Mantuitorului spuse la poarta casei lui: „Mergi, mergi! Iar el merge pana va veni Domnul sa judece viii si mortii.
Blestemul dumnezeiesc a cazut peste el ca si peste toti carturarii si fariseii, in frunte cu Anna si Caiafa, caci toti, impreuna cu Pilat, si-au sfarsit viata lor in diferite chinuri, ducandu-se in focul iadului. Blestemul dumnezeiesc a cazut peste toti cei care au cerut rastignirea Domnului, caci au fost imprastiati pe toata fata pamantului, cazand in grea sclavie, chinuiti in diferite feluri, arsi de sete, de foame, ramasi fara tara, si aceasta, iata, aproape de 2000 de ani.
S-a Implinit tot ceea ce au cerut ei cu gura lor cand au zis: „Sangele Lui sa cada asupra noastra si asupra copiilor nostri. Spunand Domnul slabanogului sa nu mai pacatuiasca, s-a gandit la toate oile cele ratacite ale casei lui Israel, precum si la noi, si sa nu ni se para lucru de gluma, caci daca ne tinem tot mereu de pacate, blestemul dumnezeiesc apasa asupra noastra, a casei si a copiilor nostri. De altfel, pentru pacatele grele pe care le facem si nu le marturisim la timp, vin peste noi fel de fel de necazuri, greutati si boli, neintelegeri si despartiri intre soti.
Pe toti cei care nu se lasa de insultele si hulele aduse lui Dumnezeu, de luarea numelui Sau in desert, de injuraturi, dracuieli si blesteme, pe toti acestia ii urmareste blestemul dumnezeiesc ca si pe toti rastignitorii Lui. Si apoi, daca i-apuca moartea asa, in tot felul de pacate, se duc si-n fundul iadului, acolo unde se chinuiesc crestinii care si-au lepadat credinta, botezul si care s-au lepadat de Sfanta Biserica. Acolo merg toti cei care s-au facut pricina de sminteala altora, ca fariseii si carturarii cei fatarnici.
Acolo se chinuiesc parintii care nu-si invata copiii rugaciuni, n-au grija sa-i spovedeasca, sa-i impartaseasca, ii lasa sa traiasca necununati, si astfel cresc ca niste buruieni otravitoare. De aceea copiii de astazi otravesc sufletele parintilor lor pe pamant, iar la sfarsitul vietii vor mosteni cu totii suferintele iadului. Vai, grozav trebuie sa fie iadul acesta, cand ma gandesc la o istorioara vrednica de amintit, tot despre un bolnav care se chinuise si el vreo 30 de ani.
Suferintele acestui bolnav erau mari si totdeauna se ruga lui Dumnezeu, ori sa-l faca sanatos, ori sa-i ia sufletul. Pe cand se ruga el cu incredere si evlavie ii apare un inger si-i zice: „Iata, omule, ti-a auzit Dumnezeu rugaciunea, dar pentru pacatele tale ai mai avea de suferit inca trei ani pe pamant de aici inainte. Dumnezeu ma trimite sa te intreb ce preferi, sa suferi inca trei ani aici, in lumea aceasta, sau trei ceasuri dincolo, in iad? El spuse ca prefera trei ceasuri in iad; ingerul indata i-a luat sufletul si l-a dus in iad, lasandu-l in foc. Dupa un ceas se intoarce sa vada ce face sufletul. Acesta cand l-a vazut a strigat cu mare glas: „Vai, sfinte ingere, nu credeam sa fie nedreptate la Dumnezeu, ai spus ca ma lasi numai trei ceasuri si a trecut atata amar de ani, ca nu credeam sa mai vii.
Taci, omule, zise ingerul, n-a trecut decat un ceas si mai ai de suferit inca doua ceasuri. Cand a auzit, l-a rugat pe inger sa-i duca sufletul inapoi in timp sa se chinuiasca nu 30 de ani, ci toata viata, si-i va fi mai usor decat acele chinuri ale iadului.
Vai, fratilor, adevarat este si stim cu totii aceasta, ca numai o noapte te doare o masea si ti se pare un an, dar sa stai in chinurile iadului? Acolo, spun sfintii parinti ca nu ramane nici o particica a sufletului sa nu sufere. Aici te doare o masea, un ochi, o mana, dar in iad sufletul intreg sufera dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!
Unul dintre ucenici a intrebat pe Domnul sa-i spuna cat de adanc este iadul. Domnul a raspuns ca daca o piatra de moara va fi in cadere timp de trei ani si jumatate, abia daca ajunge la fundul iadului. „Doamne – a zis Sfantul Ioan Teologul – daca un pacatos se duce in fundul iadului si n-are pe nimeni sa se ingrijeasca de el pe pamant cu sarindare, pomeni si parastase, va mai iesi de acolo?� Domnul a raspuns: „O pasare mare de se va duce o data pe an la o stanca de piatra sa-si ascuta ciocul de ea, atunci cand s-o toci stanca va iesi un astfel de pacatos de acolo, adica niciodata�.
Stiinta ne descopera ca dedesubtul pamantului este foc, smoala, pacura, apa clocotita. Stim ca acestea ies din fundul pamantului si ne dovedesc existenta iadului. Diavolul nu are nimic frumos pentru noi, ci numai suferinta, plangere si tanguire. El n-are ce sa ne dea. Cine face voia lui, acela se face partas la chinurile iadului, cu el la un loc, fiindca dedesubtul pamantului este iadul cu suferintele lui, iar sus in ceruri este locasul dreptilor si odihna tuturor facatorilor de bine.
Aici pe pamant suntem la mijloc intre bine si rau, intre fericire si nenorocire. De aceea vedem o zi buna si zece rele; aici binele este amestecat cu raul, aici este o parte din rai, dar si o parte din iad. Trandafirul este frumos, are miros placut, dar are si tepi usturatori. Fructele sunt dulci, frumoase, dar au si coji care trebuie aruncate. Aici binele este amestecat cu raul, asa cum e trupul cu sufletul.
Omului i-a randuit Dumnezeu sa treaca prin doua vieti si sa ramana in a treia. Prima viata este cea din pantecele maicii noastre, timpul celor noua luni pana la nastere. Desi nimeni nu stia ce-l asteapta in aceasta viata, totusi toti ne-am nascut plangand, parca stiind ca ne-am nascut in valea plangerii, a suferintelor, a necazurilor.
Dupa cum din prima viata nu putem sti ce ne asteapta in a doua, tot asa din viata aceasta a doua, unde ne aflam acum, este greu sa patrundem cu vederile noastre trupesti viata vesnica unde va ramane sufletul pentru totdeauna.
Doar prin sfintele invataturi ce se revarsa de la Dumnezeu prin Sfanta Biserica si prin credinta va putea crestinul sa se inalte la acele locuri vesnice. De aceea sa credem cu tarie si sa fie stiut ca asa cum am venit in lumea aceasta cu trup si suflet prin usa nasterii, asa va veni o zi cand vom lasa trupul acesta pamantului si pe usa mortii vom trece cu sufletul in vesnicie, in viata cea de veci fericita sau in chinurile cele fara de sfarsit ale iadului.
Bietul suflet va lua cu el bagajul faptelor bune sau rele si se va prezenta umilit si tremurand in fata Dreptului Judecator. Greu va fi atunci pentru sufletul care nu s-a descarcat de pacate aici, pe pamant, prin spovedanie. Greu va fi atunci de toti cei care au calcat in picioare toata invatatura Bisericii, vazand ca nu mai au scapare. Greu va fi atunci celor care au incredintat averile si banii copiilor ca sa-i salveze si sa le faca cele de trebuinta dupa moarte, iar ei nici nu se gandesc, mananca, beau, petrec si au uitat demult de ei; si asa isi va lua plata fiecare, dupa cum a facut in viata.
Pacatul trebuie sa se plateasca undeva, trebuie sa se ispaseasca prin durere tot ceea ce s-a facut cu placere, ori in aceasta viata, prin pocainta sincera, spovedanie curata, ori in osanda vesnica, fara de sfarsit. Aici suferinta se mai poate amana din partea Domnului la acei care se intorc la Dumnezeu cu credinta si-si recunosc pacatele. Dar cei care nu vor sa stie de Sfanta Biserica si rad de cei credinciosi, batjocorindu-i, sa fie incredintati ca daca ii apuca moartea asa nu mai au nici o scapare.
Pentru aceasta Dumnezeu a lasat suferinta, ca un bici aspru care pedepseste pe omul vinovat de aici, ca sa nu se piarda pe veci in iad. Sfintele carti spun ca inainte de sfarsitul lumii vor veni anii durerilor, ani grei de suferinta, anii bolilor, ai razboaielor, ai foametei, anii cutremurelor si a tot felul de greutati. Cine nu va avea ochi sa vada si nu se va intoarce nici din acestea, pierzarea-l asteapta. Noi le socotim rele toate acestea, insa suferinta este cea mai buna doctorie pentru salvarea sufletului, asa dupa cum vindecarea bolilor trupesti se face cu pastile amare, acre si taieturi adanci de bisturiu, indepartandu-se putregaiul.
Suferinta trebuie s-o vedem si s-o gasim de buna si din alt punct de vedere. Ea este un altar curatitor, unde se curatesc sufletele noastre de rugina pacatelor, se infrumuseteaza, se lumineaza si astfel se pot apropia mai usor de Dumnezeu.
Suferinta este postul sufletului. Omului cand ii merge bine, cand are de toate si e sanatos uita de suflet, nu vrea sa stie de Dumnezeu si se leaga cu toata fiinta lui de placerile lumii acesteia. Dar cand trimite Dumnezeu suferinta, indata isi aduce aminte de suflet, incepe sa se roage si se duce si la biserica. Dar nu toti fac aceasta, ci o parte se duc tot la diavol, tot pe el il cauta, la vrajitoare, la descantatoare.
Iata ce binecuvantare revarsa Dumnezeu prin suferinta, dandu-i omului mijlocul de a se mantui. Cand o mama simte ca viata copilului ei e in pericol, il ia in brate si se duce la doctor sa fie operat. Copilul se zbate, tipa si ar vrea s-o loveasca pe mama lui, fiindca sufera, dar pana la urma e salvat. Tot asa face Dumnezeu cu noi, vrea sa ne scape sufletul, dar sa vrem si noi.
Un pictor francez a zugravit odata un prea frumos tablou, intitulat „Valea Plangerii. Tabloul infatiseaza o vale imprejmuita cu stanci in care se afla o multime de oameni in suferinta. Toti au fetele scaldate in lacrimi, asupra tuturor apasa un jug de dureri nemaipomenite. Dar iata ca intre nenorocitii acestia este un barbat imbracat in vesmant alb cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn multimii sa-L urmeze. Toate privirile sunt indreptate spre drumul stramt si pietros spre care arata Mantuitorul cu mana, iar mai departe, la capatul drumului, se zareste o gradina plina de flori stralucind in soarele de primavara.
Prin acest tablou pictorul vrea sa dea grai adevarului ca Iisus este marele mangaietor in suferinta. Dar prin ce mangaie Mantuitorul pe credinciosii Sai? Prin cele doua privelisti pe care le deschide inaintea ochilor: prima reprezinta drumul stramt si pietros, suferintele, Crucea Lui, iar cealalta reprezinta viata vesnica, gradina raiului.
Pe Golgota noi vedem fiinta cea mai nevinovata si cea mai sfanta indurand chinurile cele mai grozave, pe Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, rastignit si ucis. Parca ne zice: „Priviti toti cei ce treceti pe cale si vedeti de este vreo durere ca durerea Mea! In fata acestei privelisti simtim cum in inimi ni se strecoara un balsam de durere si mangaiere, si vazand cat de mare a fost durerea Lui ne potolim in mania noastra, cand vedem cat de mici suntem in rabdare.
Noi suferim, sunt loviti, inselati, dezamagiti, dar toate acestea le meritam, sunt plata pacatelor noastre. Dar Iisus cu ce a gresit? Ce sunt suferintele noastre in comparatie cu patimile Lui?
Si astfel, privind la suferintele Domnului, sorbim si noi un strop de mangaiere cereasca, o putere tainica ni se strecoara in suflet si, oricat am fi de impovarati de greutatea necazurilor, pilda Rascumparatorului rastignit ne face sa privim, in lacrimi si nadejde, gradina fericirii raiului care asteapta pe cel ce rabda pana la sfarsit.
Asa zicea Iisus ucenicilor Sai: „Voi veti plange si va veti tangui, va veti intrista, insa intristarea voastra se va preface in bucurie mare mai pe urma�. Iata nadejdea cea mare pe care ne-o da Domnul pentru viata cea vesnica. Pana atunci avem toti parte de suferinta, si cei buni, si cei rai; cei buni ca sa se curateasca si mai mult pentru locul cel curat, iar cei rai sa se trezeasca si sa vina la fericire cat mai repede, la pocainta, sa nu-i mai apuce moartea in pacate.
Sfantul Augustin a asemanat viata omeneasca cu un covor ce are doua fete. Pe una din fete se vad culorile, desenele si florile, pe cealalta parte nu se vede decat un amestec de fire si noduri incalcite. Asa e si cu viata noastra de aici; noi nu-i vedem decat una din fete, cealalta parte o vede si o stie Dumnezeu. De aceea Tatal nostru cel din ceruri, care este bun Parinte, ne zice si noua, ca si slabanogului din Evanghelia de astazi: „Vreti voi sa va faceti sanatosi? Veniti la Mine, urmati sfaturile Mele si vedeti sa nu mai pacatuiti, ca sa nu va fie si voua ceva mai rau in veci in iad, in chinurile fara sfarsit.

Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, scapa-ne pe toti care ne-am adunat aici de chinurile iadului si vindeca slabanogirea sufletului si a trupului nostru. Ajuta-ne cu Harul Tau sa nu mai pacatuim, ca sa ne mantuim si noi in vecii vecilor. Amin.

O naţiune de pomanagii

Aflat tot mai mult sub influenţa lui Marian Vanghelie, noua stea a partidului, PSD a organizat vineri în Parcul Izvor o petrecere cu mici şi bere. Micii şi berea au fost daţi pe gratis participanţilor pe baza bonurilor primite de la organizatori.

Televiziunile, nu numai cele de ştiri, dar şi cele generaliste, s-au delectat copios pe seama înghesuielilor şi încăierărilor provocate de momentul împărţirii bonurilor. Într-adevăr, acţiunea de la Parcul Izvor a oferit omului de bun-simţ secvenţe mai mult decât edificatoare pentru o mulţime turbată să dea pe gât o bere şi să înfulece nişte mici pe gratis.

Ca şi în anii anteriori, atât reporterii, cât şi comentatorii au dat curs unui clişeu în materie de judecată asupra momentului: cel de a condamna pe organizatori, pe Marian Vanghelie, în primul rând, pentru scenele groteşti de la Parcul Izvor.

Nimeni nu şi-a pus o întrebare mai mult decât firească:
Dacă o astfel de paranghelie ar fi fost organizată în Germania s-ar mai fi încăierat nemţii pentru un bon de o bere şi câţiva mici?
Avem serioase îndoieli că s-ar fi întâmplat aşa ceva.

Mai întâi, avem serioase îndoieli că vreun partid s-ar fi gândit la o astfel de paranghelie.
Şi nu deoarece liderii unui partid din Germania ar fi considerat că astfel i-ar umili pe nemţi, ci pentru că s-ar fi temut că secvenţele date la televizor cu împărţirea unei beri şi a câtorva mici pe gratis le-ar fi adus partidului multe puncte în minus în sondaje. Ca să nu mai spunem că, aflând despre ce-i vorba, nemţii nu s-ar fi grăbit să meargă la locul pomenii.

S-au dacă ar fi mers, ar fi făcut-o pentru a huidui o formaţiune care-i crede atât de nenorociţi încât să-i ademenească la o manifestaţie cu câţiva mici şi o bere.

Răspunsul la întrebarea de mai sus e menit a muta privirea de la organizatorii parangheliei la participanţii la paranghelie. După opinia noastră, liderii PSD sunt nişte şmecheri care au ştiut să profite din felul de a fi al românilor.

Când nişte şmecheri exploatează o slăbiciune, vinovatul principal e cel care are slăbiciunea de care profită şmecherul. Se face mare caz în România de cei care prostesc cumpărătorii cu tot felul de produse aiuristice.

Nimeni însă nu se întreabă:
De ce prostesc şmecherii cumpărătorii?

Pentru că au găsit terenul prielnic pentru a-i prosti. Într-un efort de a explica secvenţele groteşti din Parcul Izvor, unii le-au pus pe seama sărăciei din România.

Am citit şi reportaje în care se invoca drept cauză a mersului în Parcul Izvor şi a încăierărilor foamea multor români.
Să fim serioşi!
O astfel de explicaţie, descinsă din proza ieftină gen Fetiţa cu chibrituri, ar fi normală dacă ar fi publicată în Scînteia zilelor noastre.
Suntem aproape siguri că, excepţie făcând posibilii boschetari şi cerşetori, în Parcul Izvor s-au înghesuit să ia un bon cetăţeni care au ce mânca.

De altfel e greu de crezut că mii de inşi famelici au alergat până la Parcul Izvor pe jos pentru a-şi astâmpăra foamea cu câţiva mici.
Admiţând că au venit, pentru că le era foame, de ce s-au bătut şi pentru o bere?!
În realitate, manifestarea din Parcul Izvor a scos la iveală a nu ştiu câta oară o trăsătură tipică a românilor: cea de pomanagii.

Imensa majoritate a celor care s-au bătut pentru un bon aveau bani să-şi cumpere nu câţiva mici şi o bere, ci o oală de mici şi un hârdău de bere.
S-au călcat în picioare însă pentru cei câţiva mici şi paharul de bere, deoarece erau pe gratis.
Boala românilor de a pune mâna pe ceva gratuit se manifestă peste tot:

La expoziţiile de Macarale, unde românii se împovărează cu maldăre de pliante despre macarale turn din simplul motiv că pliantele se dau gratis.

În campaniile electorale, unde iau tot ce li se oferă, de la insigne până la carneţele, deşi n-au nevoie de insigne, iar carneţelele nu sunt bune nici de hârtie igienică.

Aşa cum ne-au arătat secvenţele de la televizor, românii din Parcul Izvor nu s-au dat în lături de la nimic pentru a pune mâna pe un bon.
S-au călcat în picioare, s-au încăierat, au fost cât pe-aici să-i linşeze pe cei care distribuiau bonuri.

Prin astfel de gesturi, ei s-au coborât mult sub nivelul minimei demnităţi omeneşti, până la cel al porcilor, care se bat când le pui în troacă.

Un astfel de comportament dezvăluie o altă trăsătură a românilor, care explică, printre altele, de ce preferau aceştia, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, să se încaiere la cozile la pui în loc să se revolte.
E vorba de absenţa unei minime conştiinţe a demnităţii.
Un cetăţean cu o minimă conştiinţă a onorabilităţii sale ar fi refuzat să se încaiere pentru câţiva mici şi un pahar de bere. Ar fi considerat că e sub demnitate să facă asta.

Aceste două trăsături – pomanagismul şi lipsa de demnitate – au fost şi sunt exploatate din plin de şmecherii din această ţară.
Adeverind încă o dată vorba lui Marx:
Popoarele au soarta pe care şi-o merită.

Ion Cristoiu

Predica la Duminica Mironositelor

Predica la Duminica Mironositelor ( Despre rivna si barbatia de suflet )

Si a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor ca a vazut pe Domnul (Ioan 20, 18)
Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

Dintre marile virtuti care au impodobit viata sfintelor femei mironosite cele mai alese au fost rivna lor sfinta pentru Hristos, evlavia si barbatia de suflet. Cita paza si intarire au pus iudeii si Pilat peste mormintul lui Hristos Mintuitorul nostru ca nu cumva sa vina ucenicii Lui noaptea si sa-L fure. Piatra mare au rasturnat peste Mormintul Domnului, cu peceti au sigilat piatra, ostasi tari si inarmati au pus de straja. Insa toate acestea nu le-au speriat si infricosat pe sfintele femei mironosite. Rivna lor cea mare, sfinta evlavie si barbatia lor de suflet, au trecut peste toate intariturile iudeilor, nebagind seama de toata paza Mormintului. Un cuget si un gind stapinea mintea si inima lor: sa slujeasca cu toata credinta si evlavia la inmormintarea Preascumpului Mintuitor.

A zis oarecind Solomon: Femeie barbat cine a vazut? Dar iata aici femei mai barbati decit barbatii. Barbatii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte si tare in credinta, de trei ori s-a lepadat de Domnul, pentru care mai pe urma s-a cait si a plins cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sint fricoase si neputincioase si care de multe ori se infrico-seaza, chiar acolo unde nu este frica, aici, in slujba inmormintarii Preasfintului nostru Mintuitor se arata mai tari si mai barbatoase decit barbatii. Nu se tem de groaza iudeilor, de indrazneala ostasilor nu se infricoseaza, nici straja de la Mormintul Domnului nu le tulbura inima.

Ucenicii, barbati, se tem si se risipesc in toate partile, cum le proorocise Mintuitorul mai inainte. Sfintele femei se aduna. Aceia se ascund, ele ies la iveala, merg la pravalie si cumpara mir si aromate, ca sa unga trupul cel de viata facator al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-ati temut sa umblati noaptea singure si cum ati indraznit sa va apropiati de acel loc, pe care il pazeau ostasii imparatesti si cum nu v-ati inspaimintat, ci cautati sa pravaliti pietre, sa stricati pecetile, sa deschideti mormintul si sa ungeti cu arome Trupul Domnului? Aceste ispravi ale voastre, au pornit din rivna cea sfinta, din evlavia si barbatia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase erati cu firea, dar nu cu mintea si inima voastra, caci intru nimic nu s-au aratat la voi cele ale neputintei femeiesti, ci toate ispravile voastre mai presus de barbatia barbatilor s-au suit. Cu adevarat la voi s-a implinit Scriptura, care zice ca: Puterea Mea se desavirseste in slabiciune (II Corinteni 12, 9) si iarasi Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevarat in inima voastra erau cuvintele Preasfintului nostru Mintuitor care a zis: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28). Si iarasi zice Duhul Sfint: Imbarbatati-va si sa se intareasca inima voastra, toti cei ce nadajduiti in Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai inainte de Apostoli, fapta Apostolilor ati aratat-o. Voi mai inainte de Sfintii Mucenici, credinta si barbatia de suflet a lor ati lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rivna dumnezeiasca pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce strajuiau Mormintul Domnului i-ati rusinat. Ghedeon, invingind cu trei sute de ostasi oarecind, oastea cea numeroasa a Madianitilor a sfarimat-o (Judecatori 7, 25). Voi, insa, impreuna cu dreptii barbati, Iosif si Nicodim, mai tari decit toate intariturile iudeilor si ale lui Pilat v-ati aratat si slujitoare neinfricate pina la jertfa ati fost, gata a sluji Celui ce a venit sa slujeasca si sa-Si dea sufletul Sau rascumparare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, impreuna cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Vesnicului nostru Mintuitor, cu mare rivna si barbatie de suflet v-ati imbracat si cea mai timpurie slujba catre Mintuitorul ati aratat. De aceea mai inainte de Apostoli v-ati invrednicit a propovadui Invierea Domnului.

Iubiti credinciosi,

Cine sint acele sfinte femei mironosite, adica purtatoare de mir, care au urmat lui Hristos impreuna cu Apostolii si care s-au invrednicit sa fie martore ale patimilor Domnului si sa-I unga sfintul trup cu miresme, cit a stat in mormint? Sfinta Evanghelie ne aminteste pe scurt numele si faptele lor.

Cea dintii si cea mai plina de rivna si barbatie duhovniceasca este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosite sint: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) si a lui Iosi (Marcu 15, 47), adica vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) si Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana si multe altele care ii slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosite sint numarate si cele doua surori ale lui Lazar din Betania, Marta si Maria, unde gazduia adeseori Mintuitorul cu Sfintii Apostoli, in drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtutile principale ale acestor femei mironosite? Mai intii credeau cu tarie ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pamint sa mintuiasca neamul omenesc. Apoi, duceau o viata curata, sfinta, de rugaciune si post, de infrinare si milostenie, traiau in iubire sfinta unele cu altele si cu avutul lor ospatau si odihneau cu dragoste in casele lor pe Iisus si pe sfintii Sai ucenici.

Dar credinta si rivna sfintelor femei mironosite nu se oprea numai aici. Ele nu numai ca Il primeau pe Domnul in casele lor unde Ii spalau picioarele, Ii slujeau la masa si Il odihneau, ci, mai mult, mergeau cu rivna dupa Hristos, erau martore ale minunilor Lui si marturiseau cu indrazneala ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mintuitorul lumii.

Cea mai mare barbatie au dovedit-o insa femeile mironosite in vremea patimilor Domnului. Dupa ce ucenicii de frica L-au parasit si Petru s-a lepadat de Hristos, singurele care Il urmau de departe, erau sfintele femei mironosite, in frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alaturi de Apostolul dragostei Ioan. Caci dragostea dumnezeiasca nu se poate parasi niciodata.

Curajul si barbatia sufletului s-au vazut la femeile mironosite si pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfintul Ioan, Il petreceau pe Domnul la rastignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi si suspine adinci, incit Mintuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu ma plingeti pe Mine, ci plingeti-va pe voi si pe copiii vostrii… Caci daca fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosite, impreuna cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai rastignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au vazut insingerat si cazut sub cruce. Ele L-au vazut dezbracat de camasa si intins pe cruce. Ele au vazut loviturile cuielor in miinile si picioarele Domnului si au lesinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hula ale iudeilor, marturisirea de pocainta a tilharilor si rugaciunea zdrobitoare a Mintuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosite au vazut intunecarea soarelui, intristarea cerului, invierea mortilor din morminte si au auzit rugaciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigasi: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai barbatoase decit apostolii, mai pline de rivna decit ucenicii, au vazut aruncindu-se sorti pentru camasa lui Hristos, facuta de miinile Maicii Domnului, si au auzit cuvintul Lui cel mai de pe urma: Parinte, in miinile Tale incredintez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iata cit de mare era rivna, taria credintei, si barbatia sufletului sfintelor femei mironosite! Nu se temeau de ostasii romani atit de singerosi. Nu se infricosau de furia iudeilor de Dumnezeu netematori, nici nu se inspaimintau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nadejde!

Insa barbatia sfintelor femei mironosite nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de fata si vineri seara, la coborirea Domnului de pe cruce si, impreuna cu Iosif din Arimateea, au cumparat giulgiu si miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au infasurat in giulgiu, L-au pus in mormint si au pravalit o piatra la usa mormintului. Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, adica Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Si dupa ce a trecut ziua simbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adica sora Maicii Domnului, si Salomeea au cumparat miresme ca sa vina sa-L unga.

Si dis-de-dimineata, in prima zi a saptaminii – adica Duminica – pe cind rasarea soarele, au venit la mormint. Si ziceau intre ele: Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormintului? Dar ridicindu-si ochii au vazut ca piatra fusese rasturnata, caci era foarte mare. Si intrind in mormint au vazut un tinar sezind in partea dreapta, imbracat in vesmint alb, si s-au spaimintat. Iar el le-a zis: Nu va inspaimintati! Cautati pe Iisus Nazarineanul Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde L-a pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea, mai inainte de voi; acolo Il veti vedea, dupa cum v-a spus.

Si iesind, au fugit de la mormint, ca erau cuprinse de frica si de uimire si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau. Si inviind dimineata, in ziua cea dintii a saptaminii (Duminica), El S-a aratat intii Mariei Magdalena, din care scosese sapte demoni. Aceea, mergind, a vestit pe cei ce fusesera cu El, adica pe Apostoli, care se tinguiau si plingeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeti rivna mironositelor? Barbatia si taria credintei lor in Fiul lui Dumnezeu? Vedeti barbatia acestor sfinte femei? Ucenicii stateau ascunsi si incuiati intr-o incapere de frica iudeilor, iar ele cumparau giulgiu si miresme sa unga trupul lui Iisus. Ucenicii plingeau si se tinguiau de moartea Domnului, iar ele alergau in zori de zi pe Golgota sa vada mormintul. Ei asteptau cu spaima vesti de la Golgota, iar ele intrind in mormint, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, ca a inviat Domnul, spunindu-le: Nu mai plingeti! Apoi, la porunca lui, s-au intors fugind, si au spus apostolilor ca Hristos a inviat, nu mai este in mormint!

Iata cita barbatie si credinta, cita tarie si indrazneala la aceste femei. Barbatii stau ascunsi si ele alearga la mormint, intra inauntru, aduc miresme, se intaresc una pe alta, vorbesc cu ingerii, privesc cele dintii mormintul gol de Viata si vad giulgiurile asezate alaturi. Nu se tem de intunericul noptii, nici de ostasii care strajuiau mormintul, nici de moarte, nici de ingeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: sa-L vada pe Iisus, sa unga si sa sarute sfintul Lui trup. Femeile mironosite sint cele dintii, si cele mai vrednice martore ale rastignirii, mortii, ingroparii si invierii Domnului. Ele sint primele care vestesc apostolilor si lumii intregi ca a inviat Hristos, ca moartea, diavolul si iadul au fost biruite si raiul s-a deschis.

Unde mai sint acum femei crestine, iubitoare de Hristos, tari in credinta si in fapte bune, ca femeile mironosite din Sfinta Evanghelie? Si totusi numarul sfintelor femei in Biserica crestina s-a inmultit, intrecind uneori pe cel al barbatilor.

Sa ne gindim la numarul mare al sfintelor mucenite, precum: Tecla, cea intocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisa pentru Hristos de tatal ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofia cu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Arges. Mare este si numarul cuvioaselor care s-au nevoit prin manastiri si pustietati, si au ajuns vase ale Sfintului Duh si facatoare de minuni. Dintre acestea amintim doar citeva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca si Cuvioasele Parascheva de la Iasi, Teodora de la Sihla si multe altele.

Toate aceste cuvioase sint mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosite si rugatoare ale Bisericii pentru noi toti.

Iubiti credinciosi,

Astazi este ziua femeilor crestine. Ele sint urmasele femeilor mironosite, fiicele Invierii, roabele Domnului, candelele credintei, sufletul familiei. Femeile crestine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, mentin, mai mult decit barbatii, flacara credintei si traditiile strabune, focul sfint al rugaciunii si evlavia in casele noastre. Femeile credincioase sint si mame bune, crestine devotate, sotii cinstite si ostenitoare, model in societate. Femeile credincioase sint intii la biserica, intii la rugaciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cartilor bune, la ingrijirea bolnavilor, la toate. Ele mentin caldura duhovniceasca a credintei, a dragostei, a rabdarii si a impacarii, in biserica, in familie, in societate.

De astfel de mame bune au nevoie astazi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite si model in toate are atita nevoie astazi societatea in care traim. Sint destule mame care nu vor sa nasca copii, nici sa le dea o educatie crestina buna. Sint atitea mame care isi ucid majoritatea copiilor, iar putinii pe care ii nasc, nu-i cresc in frica lui Dumnezeu sau ii lasa de capul lor si ajung sa fie o povara pentru familie si o rusine pentru societate.

Mamelor, sinteti mironositele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceti Domnului, nu miresme de mult pret, ci credinta voastra curata si copii buni, bine educati si credinciosi. Vorbiti-le mai mult de Dumnezeu, de sfinti, de Biserica si de inaintasi. Nu-i smintiti cu nimic si dati-le sa citeasca carti bune, cit mai mult. Dumneavoastra puteti contribui cit mai mult la innoirea duhovniceasca a lumii, a Bisericii, a societatii. Adaugati untdelemn sfint in sufletele copiilor dumneavoastra. Dintre ei, vor iesi miine suflete mari, oameni buni, preoti credinciosi, dascali luminati, crestini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastra. Sa fiti la datorie ca si mamele noastre. Ginditi-va ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, pastrati neintinata pentru Domnul cinstea si buna voastra credinta pina veti dobindi si voi calitatea de mame in societate si in Biserica. La fel si dumneavoastra vaduvelor si batrinelor mame, supravegheati pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu taceti. Mamele tinere au nevoie de exemplul si de jertfa voastra, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii si nepotii, de rugaciunile, de lacrimile si mustrarea voastra.

Incepeti toate cu Dumnezeu, cu rugaciunea, cu spovedania regulata si cu mai multa smerenie si rabdare. Mai multe mame bune, mai multe vaduve si fecioare cinstite si credincioase, inseamna pentru ziua de miine, mai multi copii in case, mai multi credinciosi la biserici, mai multa pace in familie, mai putine betii, divorturi si avorturi in lume, mai putine boli si lacrimi pe pamint si mai multe suflete in Rai! Amin.

Hristos a inviat !