Postul Adormirii Maicii Domnului 1 -15 august

Postul Adormirii Maicii Domnului

Vineri, 31 iulie, incepe Postul Adormirii Maicii Domnului pentru crestinii ortodocsi. Acesta tine pana in ziua praznicului, 15 august. Se lasa sec in seara zilei de 31 iulie, iar cand aceasta data cade miercurea sau vinerea, se lasa sec cu o zi mai inainte ; de asemenea, postul se prelungeste si in ziua sarbatorii insesi, daca aceasta cade miercurea sau vinerea, facandu-se dezlegare la untdelemn, peste si vin.

Postul Adormirii Maicii Domnului este randuit de Biserica spre aducerea aminte de virtutile alese ale Sfintei Fecioare si de postul cu care ea insasi, dupa traditie, s-a pregatit pentru trecerea la cele vesnice.

Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata (Postul Nasterii Domnului, Postul Pastilor, Postul Sfintilor Apostoli si Postul Adormirii Maicii Domnului). Originea lui trebuie pusa prin sec. V, cand cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat si cand sarbatoarea Adormirii ei a inceput sa primeasca o mai mare importanta.

La inceput insa, nici timpul din an, nici durata si nici felul postirii nu erau la fel peste tot . Astfel, in partile Antiohiei se postea o singura zi (6 august), la Constantinopol patru zile, iar la Ierusalim – opt zile. Legat de timpul postirii din an, putem afirma ca unii posteau in luna august, altii in septembrie, iar altii nu posteau deloc, socotind ca sarbatoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la viata pamanteasca la cea cereasca. Data si durata postului au fost uniformizate in toata Ortodoxia abia in sec. XII, la sinodul local din Constantinopol, tinut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotarat ca postul sa inceapa la 1 august si sa dureze 14 sau 15 zile, pana la sarbatoarea Adormirii (15 august).

Postul Adormirii Maicii Domnului in Tipicul cel Mare

Tipicul cel Mare si invatatura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu ajunare lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX, cand se consuma mancare uscata; martea si joia se consuma legume fierte, fara untdelemn, iar sambata si duminica se dezleaga la untdelemn si vin. La 6 august (sarbatoarea Schimbarii la fata), in orice zi ar cadea, se face dezlegare la untdelemn, peste si vin, dar in Pravila Mare se da dezlegare la vin si untdelemn nu numai pentru sambete si duminici, ci si pentru marti si joi. In timpul acestui post se citesc in bisericile manastiresti, zilnic (alternativ), cele doua Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.

La catolici, postul Sfintei Marii se reduce la o singura zi : ziua ajunului sarbatorii (14 august).

ADIO by2tza (GABI… GABRIEL)

ADIO by2tza (GABI… GABRIEL)

Aceste cuvinte iti sunt dedicate tie ……… by2tza

Azi mi-am condus un bun prieten pe ultimul drum …

O sa-ti simpt lipsa … cu cine o sa mai vb la tele ore bune… cu cine o sa mai joc Quake ???? …..

Ai fost un bun prieten si o sa-ti simpt lipsa ….

Ai plecat mult prea devreme din lumea asta aveai toata viata in fata … sper ca acolo unde esti acum sa ai liniste …

Dumnezeu sa_l ierte si sa_l odihneasca in pace  …in locul acela de lumina, si de verdeata, unde nu-i durere, nici intristare, nici suspin…

ADIO by2tza ….

by2tza

GABI

December 01, 1987 – Iuly 27, 2009

Dumnezeu sa_l ierte !!!

Azi am pierdut unul dintre cei mai buni prieteni …..

Dumnezeu sa_l ierte !!!

Bolile lui Michael Jackson

Imaginaţi-vă un „Moonwalk”. Încercaţi să-l executaţi acasă, pe parchetul laminat. Nu v-a ieşit, dar v-aţi ales cu febră musculară? Încercaţi să vă imaginaţi un „Moonwalk” cu dureri cumplite de articulaţii. Şi gândiţi-vă la Michael Jackson…

Dacă viaţa lui Michael Jackson n-ar fi inclus şi fabrica de minciuni şi zvonuri patronată de mass-media, poate că la acest moment am fi ştiut de ce boli a suferit în mod 100% sigur starul pop. Dacă am avea încredere în ce spun apropiaţii sau foştii apropiaţi ai lui Michael, cu toţii, până la urmă, nişte profitori ai star-systemului, n-am ajunge nicăieri.

Importante sunt opiniile celor avizaţi şi care au avut pe mână „dosarul Michael Jackson”. Pentru că, în cazul lui, maladiile de care a suferit cu adevărat, precum şi copilăria chinuită, exploatarea care i-a marcat primii ani din viaţă, cei ai formării sale ca om, sunt cruciale. Dacă ceea ce susţin anumiţi medici şi apropiaţi de-ai starului, şi anume că Michael suferea de vitiligo şi de lupus, maladii în care propriul organism începe să lupte contra sa, este adevărat, atunci, vai, cât tragism i-a marcat soarta acestui om! Asta înseamnă că l-am judecat extrem de uşor cu toţii, neînţelegându-i problemele!

Dosarul medical al lui Michael Jackson este unul cu greutate, la propriu. Puse cap la cap, toate transformările fizice şi psihice pe care le-a suferit Michael din copilărie până în fatidica zi de 25 iunie 2009, când regele muzicii pop s-a retras din viaţă, pot deveni tratat de medicină. Numai cine a cunoscut durerea le poate înţelege.


FABRICA DE ZVONURI
Despre Michael Jackson se scrie atât în aceste zile, încât mă mir că Internetul nu a clacat. S-a spus că era dependent de calmante, de anestezii, că obsesia lui pentru aspectul fizic l-a dus la automutilare prin repetate intervenţii chirurgicale (cel puţin 12 la nas!), că şi-a detestat originea şi de aceea a recurs la metode încă nedezvăluite de medicina clasică de albire a pielii, că plătea sute de mii de dolari o armată de medici (oare câţi dintre ei şarlatani sau numai profitori?) care să-i fie în permanenţă alături, că se folosea de zeci de nume false pentru a-şi obţine reţetele pentru medicamentele de care devenise dependent etc, şi asta pentru a enumera numai câteva dintre afirmaţiile care circulă cu viteză nebună pe Net sau în presa scrisă şi în audiovizual, în întreaga lume.

Am văzut medici intervievaţi, care vorbeau în zeflemea despre operarea repetată a nasului lui Michael. Starul nu a recunoscut decât două intervenţii chirurgicale la nas. Am văzut membri ai familiei sale care vorbesc acum despre câte eforturi au făcut pentru a-l salva din ghearele morţii aduse de depedenţa de medicamente. Am auzit toate astea după nişte ani în care nimeni din familia Jackson nu mai vorbea despre Michael. Am auzit atâtea păreri, încât am ajuns la saturaţie.

MALADIILE ORFELINE
O să râdeţi, dar i-aş întreba pe toţi cei care pomeneau despre operaţiile repetate a căror „victimă” a căzut nasul lui Michael dacă au auzit vreodată despre lupus. Dacă ştiu de bolile autoimune, pe care francezii le-au botezat ghiduş „ma­ladii orfeline”. Denumirea de „maladii orfeline” traduce, în fapt, caracterul „ieşit din comun” al acestor patologii prea puţin cunoscute, prost identificate, prost diagnosticate, cu handicapuri sau invalidităţi deseori nerecunoscute. Denumirea de „maladii orfeline” revendică, până la urmă, o dimensiune politică: ea traduce solicitarea venită din partea bolnavilor de a se acorda mai multă atenţie acestor boli, de a se conştientiza gravitatea lor, oricare ar fi provocarea pe care ele o reprezintă pentru sistemul de sănătate publică.

I-aş mai întreba pe doctorii care s-au perindat pe la tv dacă ştiu ce înseamnă să umbli din spital în spital, cu zeci de pagini de analize medicale în mână, cu corpul chinuit de durere, dar în aparenţă sănătos, în căutarea unei explicaţii pentru starea mizerabilă în care te afli. Pentru că în cazul bolilor autoimune diagnosticarea nu e floare la ureche, ci întotdeauna se face greu, când boala este avansată.

Vi s-a întâmplat vreodată ca într-o dimineaţă banală să vă treziţi desfiguraţi, cu nasul strâmb, cu dureri îngrozitoare, ca şi când cineva vi l-ar fi zdrobit cu ciocanul? Sau cu faţa plină de pete roşii, ca proaspăt scăpată dintr-un incendiu? Aţi rămas vreodată ţintuiţi în scaun, durerea anulându-vă articulaţiile şi făcându-vă picioarele inutilizabile, din senin? Sau pur şi simplu vi s-a întâmplat să nu puteţi deschide uşa casei, pentru că greutarea cheii şi mişcarea de deschidere a yalei erau prea greu de suportat pentru nişte degete înţepenite de durere? Sunt semne şi simptome frecvente în multe dintre maladiile de sistem.

Sigur, toţi acei medici perindaţi pe la tv, celebri fiind, este puţin probabil să nu fi întâlnit de-a lungul carierei pacienţi care să se plângă de manifestări din această categorie. Sunt peste un milion de bolnavi de lupus în Statele Unite. Dar s-au gândit vreo secundă că Michael Jackson ar fi putut fi unul dintre aceia? Poate a fost diagnosticat târziu. Poate s-a jenat să vorbească şi despre lupus, aşa cum a făcut-o despre vitiligo.


ÎN ATENŢIA PRESEI
Presa mondială descoperă acum, cu uimire, două maladii. Ambele autoimune, ambele boli cu transformări fizice şi psihice greu de calculat. Alţii însă, adică bolnavii şi apropiaţii lor, le gestionează cu greu de ani şi ani. Până şi celebrul New York Times şi-a găsit spaţiu, în plină criză a presei scrise mondiale, pentru lupus, scriind despre Michael Jackson.

Citesc pe forumurile de specialitate comentariile celor care cunosc detaliile chinuitoare ale acestor maladii. Şi, printre rânduri, dincolo de experienţa personală a fiecăruia, descopăr exact ce lipsea din discursul medicilor care s-au perindat în presă şi care şi-au spus părerea în legătură cu starul: legătura dintre comportamentul lui ciudat şi boală. Şi mă întreb când va veni, dacă va veni vreodată, ziua în care să aud un specialist făcând legătura între comportamentul lui Michael din ultimii ani, de când a început povestea albirii pielii, şi cele două maladii.

O RELAŢIE APARTE: MEDIC-PACIENT
Ziua în care, după istovitoare examene medicale, unele, poate, întinse pe durata mai multor ani, tratamente eşuate şi lipsă de speranţă, află că este „fericitul posesor” al unei maladii rare, autoimune, este crucială în viaţa oricărui bolnav. Mai întâi apare speranţa că acela pe care-l are în faţa ochilor este şi el încă un medic dintr-o lungă listă de colegi de breaslă care i s-au perindat prin viaţă şi nu i-au nimerit diagnosticul.

Când rămâne singur, cu convingerea că de data asta diagnosticul nu este greşit, unica speranţă îi rămâne Internetul. Acolo caută simptomele şi, până să citească înfricoşătoarea listă, trece disperat la tratament. Şi abia acolo, la acea secţiune, realitatea îl seceră: nu există vindecare. Există doar ameliorare. Există doar trei categorii de tratament, toate cu efecte secundare. Există un „drog” comun, „heroina medicinei”, cum a fost supranumit cortizonul (la percheziţia efectuată de anchetatori în locuinţa lui Michael Jackson, după decesul acestuia, s-a găsit şi Prednison, un imunosupresor din acelaşi neam, folosit în bolile autoimune). Sau există citostaticele. Şi mai există durerea.

Imaginaţi-vă acum un „Moonwalk”. Încercaţi să-l executaţi acasă, pe parchetul laminat. Nu v-a ieşit, dar v-aţi ales cu febră musculară? Încercaţi să vă imaginaţi un „Moonwalk” cu dureri cumplite de articulaţii. Şi gândiţi-vă la Michael Jackson…

În majoritatea cazurilor, posesorii acestor boli rare, de sistem, se întreabă de ce tocmai ei sunt aleşii. Profesorul Howard S. Shapiro, de la U.S.C School of Medicine din Los Angeles, care a cercetat relaţia dintre temperamentul uman şi apariţia lupusului, afirmă despre pacienţii cu această boală că „par să aibă o personalitate specifică, chiar dinainte de îmbolnăvire, care poate fi descrisă ca îndreptată cu predilecţie către realizare, hiperactivă, perfecţionistă, independentă şi încrezătoare în sine. Ei tind să fie responsabili, energici şi, poate cel mai frecvent, mereu în top şi obişnuiţi să-şi controleze propriile vieţi.

Respectul de sine este dependent de faptul de a avea controlul asupra tuturor lucrurilor”. Când ceva se zdruncină în toată această construcţie, sistemul imunitar răspunde. Vă sună cumva cunoscut? Ce a însemnat, de fapt, viaţa lui Michael, decât hiperactivitate şi perfecţiune? Împins de mic la performanţă, Michael a ajuns să-l fascineze pe însuşi Fred Astaire, celebrul dansator, coregraf, actor şi cântăreţ. Dacă mai există cineva care să se îndoiască de valoarea ca artist a lui Michael Jackson, să-i citească spusele lui Fred Astaire: „Oh, Doamne! Băiatul ăsta se mişcă excepţional! Este cel mai mare dansator al secolului! N-am vrut să părăsesc lumea asta fără să îmi cunosc urmaşul. Îţi mulţumesc, Michael!”.

Nu ştiu câtă dorinţă de perfecţiune a avut copilul Michael, nu ştiu câtă dorinţă de realizare avea la 5 ani, nu ştiu cât de „în vârf” şi-a dorit să ajungă. Dar ştim cu toţii că există cel puţin un apropiat de-ai săi, însuşi tatăl Joe, care l-a împins către toate astea. Deci Michael avea profilul potrivit, conform descrierii profesorului Shapiro, pentru a „atrage” boala.

EXCENTRICITĂŢI VS BOALĂ
Dacă francezii le-au botezat „orfeline”, eu le-aş numi „perverse”. Bolile autoimune pun, în multe cazuri, pacienţii în situaţii penibile. Aparent sunt sănătoşi, nimeni nu le poate ghici suferinţa. De altfel, există momente (uneori este vorba despre zile, alteori despre luni, ba chiar ani) de remisie, când boala stă ascunsă şi te lasă să-ţi vezi de viaţă. Şi de concerte, de „Moonwalk” sau de micşorat nasul de care au râs rudele tale atâţia ani, când erai mic şi încântai publicul cu vocea ta, în caz că te numeşti Michael Jackson.

Alteori, nu se pune problema de „Moonwalk”, ba, mai mult, ai nevoie de umbrelă care să te protejeze de soare, de mască pe faţă, care să ascundă urmele lăsate de boală sau de bodyguarzi care să te ajute să păşeşti.

Şi dacă celebra mănuşă albă cu strasuri a lui Michael, care se pare că-l va însoţi şi în groapă, a fost, iniţial, un instrument de mascare a problemelor de piele provocate ori de vitiligo, ori de lupus, ori de ambele? Unii dintre apropiaţii săi aşa susţin. Vă amintiţi aceste imagini? Dacă erau simptome ale bolii, şi nu excentricităţi de star, atunci cine răspunde pentru linşajul mediatic la adresa regelui muzicii pop?

Nu există doi bolnavi cu simptome identice. Fiecare pacient îşi are tipul lui de boală. Semnele sau simptomele pot apărea dintr-o dată sau se pot dezvolta cu încetinitorul, pot fi moderate sau severe şi pot fi temporare sau permanente. Majoritatea bolnavilor de lupus trec prin episoade – denumite „pusee” – de agravare a semnelor şi simptomelor, care în cele din urmă îşi pierd din intensitate, permiţând îm­bunătăţirea stării de sănătate sau chiar dispariţia completă pentru o anumită perioadă.

Lupusul sistemic sau eritematos este o maladie inflamatoare cronică, ce poate afecta numeroase organe şi în special pielea, rinichii, articulaţiile, plămânii şi sistemul nervos. Manifestările sale sunt extrem de variate. Termenul de „sistemic” semnifică faptul că maladia afectează mai multe organe. Termenul de „lupus” („lup”, în limba latină) face referire la aspectul caracteristic, în formă de mască, al afectării feţei. „Eritematos” (roşu, în greacă) se referă la culoarea roşie a erupţiei cutanate. Când un lupus se manifestă doar la nivelul pielii, este vorba despre lupus eritematos cutanat. Lupusul este întâlnit cel mai adesea la femeile ajunse la vârsta procreării, adică între 15 şi 45 de ani. Dar boala poate afecta şi bărbaţii (de 10 ori mai rare cazurile decât la femei) şi copiii. Un lucru extrem de interesant: lupusul este prezent peste tot în lume, dar apare mai des la anumite etnii, cum ar fi populaţiile de culoare (în special cele din Antile şi afro-americanii) şi asiaticii.


SIMPTOME
Durerile articulare şi inflamarea anumitor articulaţii sunt cele mai frecvente semne iniţiale ale bolii. Durerile, care în 90% dintre cazuri afectează degetele şi încheieturile mâinii, pot fi migratoare şi deseori simetrice. Boala poate provoca distrugerea articulaţiilor. Muşchii pot deveni uneori dureroşi. Forma cutanată caracteristică este roşeata în formă de aripi de fluture la nivelul feţei (pomeţi şi rădăcina nasului). Aceste pete roşii dispar la final de puseu. Alte erupţii cutanate apar deseori pe mâini, pe coate, pe decolteu, ajungând chiar să dea în ulceraţii ale gurii, buzelor sau nasului.

Pielea devine extrem de sensibilă la soare şi o expunere poate provoca o erupţie cutanată, fapt ce ar explica prote­jarea feţei lui Michael de razele soarelui. Când soarele afectează pielea, poate apărea lupusul discoid, o leziune cu­tanată care apare pe faţă, pe scalp, urechi, piept sau braţe. S-a vorbit mult, zilele acestea, despre faptul că Michael Jackson era parţial chel. Ei bine, o pierdere a podoabei capilare pe suprafeţe compacte, alopecie, se poate produce în anumite cazuri de lupus!

Inflamarea pericardului, care se traduce prin dureri toracice, este frecventă şi deseori repetitivă în 30% dintre cazurile de lupus. Valvele inimii pot fi şi ele afectate. Maladia poate provoca, de asemenea, o tulburare a ritmului cardiac, aritmie. Există şi cazuri rare de miocardită, adică de afectare a muşchiului inimii, care antrenează insuficienţă cardiacă, ceea ce poate să se traducă prin sufocări şi o senzaţie de blocaj la nivelul toracelui. Tuturor acestor manifestări li se adaugă senzaţia de oboseală, febra, scăderea (sau creşterea) în greutate, albăstrirea degetelor sau doar a vârfurilor degetelor (vă amintiţi de banda adezivă de pe degetele lui Michael?) când acestea sunt expuse la frig sau în timpul unor perioade stresante, senzaţia de ochi uscaţi şi, nu în cele din urmă, anxietate, depresie şi pierdere de memorie.

DE LA DURERE, LA OVERDOZĂ
Nu orice bolnav ajunge la Xanax şi la Demerol, desigur. Dar unii o pot face. Şi dacă Michael Jackson a fost una dintre victimele acestei boli, dar şi a star-systemului, cum se mai măsoară linşajul mediatic la care a fost supus?

Să ai de gestionat două maladii autoimune, ambele cu consecinţe grave asupra psihicului, este cam mult până şi pentru un megastar. De la durerile cumplite de articulaţii la diseminarea bolii, la afectarea rinichilor sau inimii, la disperarea că boala îţi va ruina cariera şi viaţa nu este decât un singur pas, şi uneori el trece printr-un lung şir de medicamente. Calmante. Unele dintre ele dau dependenţă. La altele devii imun. Cu cât durerea este mai intensă, cu atât dorinţa de a-i pune capăt e mai mare şi calmantele sunt mai puternice. Când te numeşti Michael Jackson şi duci în spinare o uriaşă industrie a divertismentului, când ai fost programat să încânţi lumea, când de trupul tău niciodată un pachet de muşchi s-au lipit sute de profitori, limita dintre normalitatea în gestionarea unei boli şi overdoză este infimă.


FLASH-BACK
„Zvonurile despre Michael Jackson zburdă în voie. Unul de ultimă oră susţine că «dădaca», sau ce-o fi ea, Grace Rwaramba, are lupus şi luptă de una singură cu boala. Nu ea este bolnavă, ci însuşi Michael, susţin surse apropiate starului pop”, anunţa, în 2003, Fox News. În octombrie 2003, Michael Jackson participa la Evening of Love, Light and Laughter, eveniment organizat de Lupus L.A. şi Lupus Research în Beverly Hills, California. Agenţiile foto au imortalizat imagini cu invitatul Jackson.

O altă ştire, datând din octombrie 2007, anunţa că Michael Jackson suferă de lupus. În august 2008, pe site-ul About.com, la secţiunea „Celebrităţi cu lupus”, figura starul Michael Jackson.

La 29 iunie 2009, la numai câteva zile după moartea megastarului, dr Deepak Chopra, vechi prieten de-ai lui Michael Jackson, declara, citat de UPI, că starul pop suferea de lupus şi vitiligo şi era un utilizator cunoscut de medicaţie împotriva durerilor puternice. Chopra a declarat că, de multe ori, copiii care au fost abuzaţi fizic sau verbal pot dezvolta boli autoimune mai târziu, printre care şi lupus. „Michael n-a fost niciodată abuzat sexual, dar, după cum el însuşi declara, a fost traumatizat verbal şi fizic în copilărie, lucru care l-a afectat mult”, a declarat Chopra.

Chopra a vorbit, de altfel, şi despre depigmentarea puternică a pielii artistului, despre Oxycontin, Vicodin şi Demerol, medicamente puternice, care l-au însoţit pe Michael Jackson la maturitate, şi despre suferinţa pe care i-o creau toate afirmaţiile din presă, potrivit cărora şi-ar fi decolorat pielea, pentru a nu mai fi considerat un interpret de culoare. Declaraţiilor lui Chopra li s-au adăugat cele ale dermatologului artistului, dr Arnie Klein, care a povestit la „Larry King Live”, la CNN, despre suferinţele cauzate starului de lupus şi de vitiligo, despre folosirea Diprivanului pentru a putea dormi, despre tonele de machiaj pe care ajunsese să le folosească pentru a-şi masca imperfecţiunile create de boli, despre încercarea de a extinde porţiunile de piele afectate – şi albite – de vitiligo, pentru că nici machiajul nu mai putea face faţă mascării.

Potrivit Lupus Foundation of America, cel puţin 1,5 milioane de americani au lupus şi circa 5 milioane de oameni din întreaga lume suferă de această maladie. Dr Robert Lahita, profesor de medicină la Mount Sinai Medical School, care a scris numeroase cărţi despre lupus şi alte maladii autoimune, a declarat, pentru „Good Morning America”, de la postul de televiziune ABC, că şi ceea ce se ştie despre alte manifestări clinice ale lui Jackson poate indica tot lupusul. „Avea o formă de lupus al pielii, denumită lupus discoid, care afectează circa 40% dintre pacienţii cu lupus”, a declarat Lahita, adăugând că această situaţie putea conduce la depigmentarea pielii, printre alte manifestări. „Michael Jackson a făcut cunoscut faptul că avea vitiligo şi pete pe piele”, a afirmat Lahita, cu referire la un celebru interviu acordat de Michael nu mai puţin celebrei realizatoare tv Oprah Winfrey. Aceasta explică faptul că interpretul putea fi văzut deseori cu o umbrelă, pentru a se feri de soare, lucru care le este recomandat, de altfel, pacienţilor cu astfel de maladii, a explicat specialistul.

Vitiligo, boala de care mai suferea Michael, care se traduce prin atât de comentata depigmentare a pielii, este şi ea o boală autoimună. Coincidenţă sau nu, vitiligo şi lupus sunt deseori diagnosticate la acelaşi pacient, explică specialiştii. Cu alte cuvinte, n-ar fi deloc neobişnuit ca Michael Jackson să fi suferit de ambele maladii. Şi, dacă ancheta pe marginea morţii sale va scoate acest lucru la iveală, dacă la ea nu vor participa doar medici legişti şi poliţişti şi cineva va avea ideea de a pune cap la cap informaţiile din uriaşul dosar medical al lui Michael Jackson, atunci poate vom privi cu alţi ochi versurile melodiei „Morphine” („Morfină”) şi le vom înţelege mai bine pe cele ale melodiei „Childhood” („Copilărie”). Sau vom înţelege, în fine, ce a însemnat pentru Michael lupta pentru „To make my father proud” („Să-l fac pe tata să se mândrească”). Muzica şi versurile: Michael Jackson.

ABUZUL DE MEDICAMENTE
Oamenii care abuzează de medicamente obţinute cu reţetă medicală fac deseori excese, crezând că, dacă medicamentele au fost prescrise de medic şi au aprobarea Ministerului Sănătăţii, este în regulă. Numai în SUA, în 2005, folosirea nemedicală a calmantelor a contribuit la moartea a 8.500 de persoane. Folosirea în alte scopuri decât cele medicale a pilulelor de tot soiul este mai des întâlnită la adulţi cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani, potrivit unui studiu al Oficiului Naţional de Control al Politicilor în Materie de Medicamente din SUA. Persoanele care iau medicamente pentru a-şi calma durerile pot deveni dependente.

În general, tendinţa oamenilor este de a nega faptul că au o problemă şi deseori aceştia nu înţeleg cât de periculos este comportamentul lor, şi mai ales faptul că abuzul de me­dicamente este la fel de periculos ca şi consumul de droguri, arată sudiile. „Este naiv să crezi că medicamentele sunt mai sigure. Adevărul este că medicaţia în materie de calmante este din aceeaşi clasă cu heroina, morfina – dau o foarte ma­re dependenţă”, afirmă dr Marvin Seppala, medic-şef la Ha­zelden, un centru de dezintoxicare şi recuperare din SUA.

Predica la duminica VII dupa Rusalii

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum – Duminica a 7-a dupa Rusali

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!
Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut – Mesia – era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru, duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si li s-au deschis ochii, dupa creinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns creinta lor si in aceasta unire s-a nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propovaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbi le spune cu asprime: “nimeni sa nu stie”.

Uneori insa ii trimitea Iisus ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat vindecatul pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa dansul, dar Iisus, stiti, ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbile spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o cumoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza insa la mut Evanghelia spune ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si muultimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii!”cu demonul demonilor…”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”, zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla.Sa nu vezi binele, sa vezi nmai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru.Este semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti, Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru orbirea noastra lantrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va eate dat sa cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai, iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o prepozitie – pros, adica spre, cuu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru.Si cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul derestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa? Raiul.

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc.Deci l-a dus in Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra prin care sa aflam pentru ce traim, pentru muncim, pentru ne jertfim, de unde venim, cum sa petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai, deci s-a savarsit o mutare, o trecere. un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta. In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine., cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui, obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu eate iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.

Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”. Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul – sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei: intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile, holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului din lumina in lumina? Si spuneam catrebie sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul, cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe cel de crand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre. Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii” – deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la n popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara,. Iertati ca dezvalui si acest fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre: foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului. Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si nu este chiar nimic bun in el?

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie, totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica, slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta, nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta. Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inintea noastra si inlauntrul nostru ca nu cunva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre, daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida inima…

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O, inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile, narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc. “Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina, caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata, acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!… Daca toti ne-am ruga si am gandi cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne, vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes, reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci, rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Un pas mic pentru om, un salt gigant pentru omenire

„Acestea sunt timpuri extraordinare. Iar noi avem în faţă o provocare extraordinară. Puterea noastră, la fel ca şi convingerea noastră au dat acestei naţiuni rolul de lider în cauza libertăţii. Nici un alt rol din istorie nu poate fi mai dificil sau mai important (…)”

„Cred că această naţiune ar trebui să se angajeze la atingerea scopului – până la finele acestui deceniu – ca un om să ajungă pe Lună şi să revină pe Pământ în siguranţă. Nici un alt proiect spaţial din această perioadă nu va impresiona omenirea sau nu va fi mai important pentru explorarea de lungă durată a spaţiului. Şi nici un proiect nu va fi atât de dificil sau de costisitor.”

Declaraţia îi aparţine lui John F. Kennedy. La 25 mai 1961, preşedintele Statelor Unite a anunţat, în faţa Congresului american, că visul de a ajunge pe Lună va deveni realitate… „până la sfârşitul acestui deceniu”.

Contextul mondial arăta cât de necesară era o schimbare pentru administraţia de la Washington. Uniunea Sovietică ajunsese deja în spaţiu. În 1957 a lansat primul satelit artificial, având mărimea unei mingi de plajă. La patru ani după surpriza Sputnik I, din 1957, cosmonautul Iuri Gagarin a devenit primul om care a ajuns în spaţiu.

Era 12 aprilie 1961. În interiorul administraţiei SUA crescuseră presiunile din partea politicienilor – la 5 mai, ame­ricanii au lansat o navetă cu om la bord, care ar fi trebuit să ajungă pe orbita terestră. Dar astronautul Alan Shepard nu a trecut de orbita inferioară. Era stânjenitor după succesul răsunător înregistrat de ruşi.

La fel de stânjenitor a fost şi momentul în care, în încercarea disperată a Washingtonului de „a-l detrona” pe Fidel Castro, la mijlocul lui aprilie 1961, circa 1.400 de exilaţi cubanezi antrenaţi şi finanţaţi de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) au dat rateu în tentativa lor de a invada Golful Porcilor. După 72 de ore de schimburi de focuri, anticastriştii au predat armele. A fost cel mai mare fiasco din istoria CIA. Era în plin război rece.

Kennedy avea nevoie de o salvare. Ruşinea Statelor Unite trebuia spălată. Şi asta urgent. Iar cursa spaţială a devenit primul „refugiu” – Kennedy şi oamenii lui, inclusiv directoul NASA de la acea vreme, James Webb, au ajuns la concluzia că trimiterea unui om pe Lună va poziţiona Statele Unite înaintea URSS. Deşi era greu de crezut că americanii anilor ’60 ar fi fost suficient de pregătiţi încât să aloce bani şi forţă de muncă pentru ceea ce avea să fie denumit programul spaţial Apollo, proiectul a fost pus în practică şi naveta s-a ridicat de la sol, cu direcţia Lună, la 16 iulie 1969.

Succesul lui Armstrong poate că nu ar fi fost posibil fără experienţele anterioare ale NASA: în 1967, trei astronauţi şi-au pierdut viaţa într-un accident la sol; în 1968, a avut loc prima misiune importantă, Apollo 8, primul zbor spaţial în jurul Lunii cu echipaj uman la bord. În iunie 1969, a urmat misiunea Apollo 10, al doilea zbor de recunoaştere având trei astronauţi la bord.

Moartea pe altarul companiei

În Japonia, ţară care a dat lumii termenul „karoshi” – moarte survenită în urma epuizării prin muncă -, recesiunea îi loveşte dur pe angajaţii care se simt ameninţaţi de scăderea salariilor şi de concedieri.

Datele prezentate recent de ministerul japonez al Sănătăţii, Muncii şi Asistenţei Sociale arată că, în ultimul an, 927 de an­gajaţi au solicitat indemnizaţii pentru afecţiuni mentale cau­zate de stresul la locul de muncă. Din aceştia, 66 au încercat să se sinucidă.

Autorităţile mai estimează că 158 de angajaţi au murit din cauza karoshi, numărul fiind în creştere faţă de anul precedent. Karoshi, care, tradus din japoneză, înseamnă moarte cauzată de muncă în exces, survine din cauza acci­dentului vascular cerebral sau a atacului de cord. Karoshi se numea la început „moarte profesională subită”, iar primul caz oficial înregistrându-se în 1969: decesul unui bărbat de 29 de ani, angajat la departamentul de distribuţie al celui mai mare ziar din Japonia.

A fost nevoie de trecerea mai multor ani pentru ca auto­rităţile şi medicii să recunoască existenţa acestei probleme. Termenul de „karoshi” a intrat în uz abia după 1982, când trei medici au publicat o carte intitulată „Karoshi”.

SISTEMUL
Studiile au arătat că principala cauză a muncii în exces este sistemul japonez de management al producţiei. Societatea corporatistă japoneză este atât de stimulată de ideile acestui sistem, încât a munci 24 de ore din 24 le apare multor angajaţi ca atitudine ideală faţă de compania la care lucrează. Scăderea economiei japoneze în această recesiune, mai abruptă ca în Statele Unite sau în Europa, a determinat companiile să recurgă la concedieri, adăugând încă un factor de stres printre angajaţi, scrie businessweek.com.

MĂSURI
Deşi karoshi este o problemă recunoscută şi discutată în Japonia, companiile au introdus prea puţine măsuri pentru ameliorarea situaţiei. Astfel, angajaţii ale căror ore suplimentare depăşesc o anumită limită sunt consultaţi de medicul companiei. De asemenea, anual se fac teste de rezistenţă fizică. De exemplu, compania Toyota limitează la 30 orele suplimentare pe care un angajat le poate face într-o lună.

Recesiunea i-a determinat pe angajatorii care nu vor să le plătească orele suplimentare an-gajaţilor să-i încurajeze pe aceştia să-şi ia concedii mai lungi. Însă reducerile salariale au sporit nivelul de stres al angajaţilor, care se tem pentru siguranţa locurilor de muncă. Reducerile de personal au făcut ca atribuţiile celor concediaţi să revină foştilor colegi. Alţii, pentru a nu fi daţi afară, stau tot mai mult peste program. Astfel, scăderea numărului celor care se jertfesc pe altarul firmelor este puţin probabilă.

Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul

Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul

Vrand sa incepem viata Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul, vazatorul cel slavit si invatatorul poporului celui departat de la Dumnezeu, mustratorul imparatilor celor faradelege si pedepsitorul proorocilor mincinosi, minunatul facator de minuni si rivnitor catre Dumnezeu, cel caruia stihiile s-au supus si cerul i-a dat ascultare, marelui placut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pana acum in trup si va sa fie, ca o inainte cuvantare, mergator inainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem inainte faptele care le-a facut el, pentru cea mai luminoasa aratare a rivnei lui, cu care s-a nevoit catre Domnul Dumnezeu.

De la inceput, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se inmultisera in douasprezece semintii, dupa numarul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespartite intre dinsele, cu o unire si o sfatuire indreptandu-se, cu un povatuitor care s-a inceput de la Moise, de la Isus al lui Navi si de la ceilalti judecatori ai lui Israil, pana la imparatul David si Solomon. Dupa Solomon a luat imparatia fiul sau, Roboam, si, ca un tanar, nebagand in seama sfatul cel bun al batrinilor celor intelepti, ci ascultand sfatul cel razvratit al tinerilor celor de o seama cu dansul, a inceput a asupri poporul lui Israil, ingreunindu-l cu diferite dajdii si pedepsindu-l cu batai si risipiri. Atunci cele zece semintii ale lui Israil, desfacandu-se de dansul si-au ales alt imparat cu numele Ieroboam. El a fost mai inainte rob al lui Solomon, pe care imparatul vrand sa-l bata pentru oarecare pricina, acesta a fugit in Egipt, unde a stat pana la moartea lui Solomon.

Apoi, s-au intors semintiile lui Israil, ce se despartisera de Roboam, fiul lui Solomon, care imparatea in Ierusalim numai peste doua semintii: peste semintia lui Iuda si peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, imparatea peste zece semintii ale lui Israil, in cetatea Sichem cea innoita de dansul si care mai pe urma a fost risipita. Deci, cele doua semintii care ramasesera cu fiul lui Solomon, Roboam, formau imparatia lui Iuda; iar cele zece semintii care ramasesera cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau imparatia lui Israil. Desi semintiile lui Israil se despartisera in doua parti, totusi ele slujeau impreuna unui singur Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamantului. Dar ele, neputand sa mai aiba alte biserici, decat numai pe cea din Ierusalim zidita de Solomon, si nici alti preoti, decat numai pe cei pusi de Dumnezeu, de aceea popoarele din imparatia lui Israil veneau in toti anii la Ierusalim sa se inchine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Ieroboam, imparatul lui Israil, vazand aceea s-a gandit in sine, zicand: „Aceste popoare, daca vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru inchinare lui Dumnezeu, iarasi se vor lipi de imparatul lor cel dintai – de fiul lui Solomon -, si pe mine ma vor ucide”. Acestea gandindu-le, cauta cum ar putea sa intoarca pe israiliteni sa nu se mai duca in Ierusalim; si s-a gandit ca nu poate sa-i intoarca pe dansii de a se mai duce la Ierusalim, daca nu-i va intoarce pe ei de la credinta in Dumnezeu. Stiind el ca poporul acela este lesne aplecat spre inchinarea de idoli si spre toata jertfa cea faradelege, s-a gandit sa-i departeze pe ei de la Dumnezeu printr-un mestesug ca acesta:

Imparatul cel faradelege, urmand celor vechi si departati de Dumnezeu, precum facusera si israilitenii cei de demult cand iesisera din Egipt, a facut doi vitei de aur si, chemand la dansul tot poporul acela si aratandu-i, le-a zis: „Acestia sunt zeii tai, Israile, care te-au scos din pamantul Egiptului! Deci, nu mai umblati de acum la Ierusalim, ci sa va inchinati acestor zei”. Apoi, a pus acei vitei in diferite locuri; pe unu in Betel si pe altul in Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase si le-a randuit in cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a facut slujitor al lor. El a poruncit, spre inselarea popoarelor celor iubitoare de pacate, sa savarseasca toata faradelegea langa acei idoli in chip de vitei de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel imparat pagan, pentru o imparatie vremelnica, singur a cazut de la Dumnezeu si pe toate cele zece semintii le-a intors de la Dansul. Deci, poporul intreg se tinea dupa acel imparat si dupa ceilalti imparati ai lui Israil, de aceeasi paganatate si inchinatori de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrand sa paraseasca pe poporul care il parasise pe El si cautand intoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinti, ca sa le arate ratacirea lor si sa-l sfatuiasca, ca, izbavindu-se din cursele diavolului, sa se intoarca iarasi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevarat. Intre alti prooroci, care din diferite timpuri au fost trimisi la dansii, a fost si acesta, despre care ne este noua vorba, adica Sfantul Ilie cel mare intre prooroci, despre a carui nastere se povestesc multe de catre cei vrednici de credinta.

Patria Sfantului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost tara Galaadului, de cealalta parte de Iordan, care se invecineaza cu Arabia si cu cetatea Tesvi, dupa care s-a numit si Tesviteanul. El s-a nascut din semintia lui Aaron, din tata cu numele Sovac. In timpul in care maica sa l-a nascut, Sovac, tatal lui, a vazut niste barbati imbracati in haine albe, vorbind cu pruncul si invelindu-l pe el cu foc, bagandu-i vapaie de foc in gura, ca sa manance. Aceasta vazand-o tatal sau si spaimantandu-se, s-a dus la Ierusalim si a spus preotilor vedenia sa. Unul din acei preoti, barbat mai inainte-vazator, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tau, dar sa stii ca el va fi locas al luminii darului lui Dumnezeu si cuvantul lui va fi ca focul de puternic si de lucrator. Rivna lui catre Domnul si viata lui fiind bineplacuta lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie si cu foc”.

Un semn ca acesta si o mai inainte-vestire pentru Sfantul Ilie la nasterea lui i-a fost aratata, adica ce fel avea el sa fie, dupa ce va veni la varsta barbatului desavarsit. Pruncul, crescand, avea inclinare catre preotie, ca unul ce era din semintie preoteasca. Deci, punindu-si nadejde in Dumnezeu din tinerete, a iubit curatia fecioriei si petrecea intr-insa ca un inger al lui Dumnezeu, cu sufletul si cu trupul. Lui ii placea sa se indeletniceasca in dumnezeiasca gandire. Adeseori iesea la liniste in locurile pustiului si astfel mult vorbea cu Insusi Dumnezeu, prin rugaciunea cea fierbinte, arzand ca un serafim de dragoste infocata catre Dansul. El era iubit de Dumnezeu, pentru ca Domnul iubeste pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cate cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase inaintea Lui mult dar.

Sfantul Ilie, auzind si vazand faradelegile ce se faceau in poporul cel razvratit a lui Israil – imparatii petrecand in paganatate, judecatorii si cei mari facand nedreptati, popoarele slujind uriciunilor idolesti, fara frica si fara teama de Dumnezeu, tavalindu-se in necuratie si aducand pe fiii lor ca jertfa diavolilor; iar adevaratii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau in stramtorare si in prigonire, necajindu-se si dindu-se la moarte -, il durea foarte tare inima si se tinguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omenesti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplita impotriva dreptilor. El se mihnea mai vartos pentru necinstirile ce se faceau adevaratului Dumnezeu de cei necredinciosi, se intrista si se umplea de rivna pentru toate cate vedea.

Deci, mai intai se ruga la Dumnezeu sa intoarca pe cei pacatosi la pocainta; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinta de la cei pacatosi de chiar vointa lor spre bine, iar in acei oameni impietriti nu era deloc acea vointa a binelui, de aceea proorocul rivnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu sa-i pedepseasca vremelnic, ca macar astfel sa se intelepteasca. Dar, vazand pe Domnul zabavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni si indelung rabdator, a indraznit a cere sa-i porunceasca lui sa pedepseasca pe cei calcatori de lege, ca poate se vor intoarce oamenii spre pocainta cand vor fi pedepsiti de om. Deci el nu s-a departat de o rugaciune ca aceea pana ce nu a cistigat-o. A luat cererea aceea de la Preainduratul Dumnezeu pentru ca El nu voia, ca un Parinte iubitor de fii, sa mihneasca pe acel iubit rob al Sau, care Ii slujea Lui ca un fiu, necalcand nici cea mai mica porunca a Lui; ci precum Ilie Ii era in toate ascultator, nemihnindu-L catusi de putin vreodata, tot asa si Dumnezeu ii asculta rugaciunile lui, nemihnindu-l pe dansul.

Pe acea vreme imparatea peste Israil, Ahab, imparatul cel faradelege, avand scaunul sau in Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al imparatiei lui Israil. Cel dintai era in partea lui Efrem. Al doilea, in Tere, in partea lui Manasi. Al treilea, in Samaria, tot in partea lui Efrem. Ahab si-a luat de sotie pe Izabela, fata lui Ieteval, imparatul Sidonului si a adus cu ea in Samaria pe uriciunea acelei cetati, pe idolul Baal si l-a pus in casa lui, pe care o zidise in Samaria. Ei se inchinau aceluia ca unui Dumnezeu si tot Israilul venea la inchinarea idolului Baal. Acel imparat a maniat pe Dumnezeul Cel Preainalt, mai mult decat toti imparatii care au fost in Israil inaintea lui, caci a inmultit foarte mult inchinaciunea de idoli in imparatia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rivna catre Dumnezeu, spre a-l mustra pentru ratacire, ca, parasind pe Dumnezeul lui Israil, se inchina diavolilor si pe toate popoarele le tragea cu sine in pierzare.

Vazand pe imparat ca nu asculta sfaturile lui, Sfantul Prooroc Ilie a adaugat si fapte pe langa cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu si pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, inaintea Caruia stau eu, ca nu va fi in anii acestia roua si ploaie din cer pe pamant, decat numai prin cuvantul gurii mele. Aceasta zicand, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, indata cu cuvantul proorocului s-a incuiat cerul si s-a facut seceta si nici o picatura de ploaie sau de roua n-a picat de sus pe pamant, iar uscaciunii pamantului a urmat nerodirea, lipsa de hrana si foametea poporului. Pentru ca imparatul gresind singur, a venit mania lui Dumnezeu asupra lui si a tuturor si toata imparatia se primejduia, ca si mai inainte pentru pacatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, astepta sa se pedepseasca Ahab, imparatul lui Israil si, cunoscandu-si ratacirea sa, sa se intoarca prin pocainta la Dumnezeu si pe popoarele cele razvratite sa le intoarca cu sine la calea cea dreapta.

Dupa ce l-a vazut pe Ahab petrecand in impietrire ca pe Faraon si ca nici nu gandea sa se lase de acea paganatate, ci mai vartos mergand in adancul rautatii, prigonind si ucigand pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreapta credinta, a lungit acea pedeapsa pana in al doilea si al treilea an. Atunci s-a implinit cuvantul Sfantului Prooroc Moise, intaiul vazator de Dumnezeu, care a zis catre Israil: Va fi cerul deasupra capului tau de arama si pamantul cel de sub tine de fier. Pentru ca, incuindu-se cerul, pamantul nu avea umezeala, nici isi dadea rodul sau asupra lui; pomii si florile se vestejisera si toata iarba pamantului se uscase.

Astfel pierisera toate roadele pamantului, gradinile, tarinile si cimpiile se facusera pustii, fiindca nu puteau nici sa are, nici sa semene. Izvoarele apelor se uscasera, raurile erau mici si piraiele secasera, iar apele care erau mari se imputinasera. Tot pamantul ramasese fara de apa si uscat, incat oamenii, dobitoacele si pasarile mureau de foame. Dar aceasta foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise si asupra tarilor dimprejur, pentru ca, aprinzandu-se o casa din cetate, erau in primejdie si cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atragand asupra sa mania lui Dumnezeu, din aceasta pricina patimea toata lumea.

Acestea s-au facut nu atat cu mania lui Dumnezeu, cat cu rivna proorocului Ilie, pentru ca Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de indurarile Sale si vazand primejdia popoarelor si pieirea tuturor vietuitoarelor, voia sa trimita ploaie pe pamant; dar se oprea, facand voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, ca nu va pogori ploaie sau roua pe pamant, decat numai prin cuvantul gurii mele. Zicand acestea, el era cuprins dupa Dumnezeu cu atata rivna, incat nu se cruta nici pe sine; caci stia ca, daca va lipsi hrana de pe pamant, atunci si el va rabda aceeasi foamete ca si celelalte popoare. Insa nu se ingrijea de aceasta, mai bine voia sa moara de foame decat sa miluiasca pe pacatosii care nu se pocaiau si erau ca niste vrajmasi ai lui Dumnezeu.

Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc intr-un loc deosebit, departat de oameni, zicandu-i: Du-te spre rasarit si ascunde-te la piraul Cherit cel de langa Iordan. Acolo vei bea apa din pirau, iar corbilor le-am poruncit sa te hraneasca. Domnul a facut aceasta, pe de o parte, ca sa pazeasca pe prooroc de mainile ucigase ale Izabelei, iar pe de alta parte, ca nu voia sa-l omoare cu foamea, ci sa-l aduca in umilinta pentru popoarele care se topeau si mureau de foame si sete, prin chipul corbilor si al raului Cherit. Firea corbilor este mult mai mancatoare de carnuri decat a altor pasari si nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; caci cum fac pui, indata ii parasesc sa moara de foame, zburand aiurea.

Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu ii hraneste, trimitandu-le in gura muste din vazduh. Deci, corbii, zburand in toate zilele la prooroc, dupa porunca lui Dumnezeu, ii aduceau hrana: dimineata piine, iar seara carne. Dumnezeu, oranduind aceasta, parea ca-i graieste cu vorbe tainice in inima lui: „Vezi, cum corbii, care sunt salbatici, lacomi, mancaciosi, uritori de pui, se ostenesc pentru hranirea ta? Ei singuri, fiind flamanzi, iti aduc tie de mancare; iar tu, fiind om, nu te milostivesti spre oameni. Tu nu voiesti sa omori numai pe oameni, ci si dobitoacele si pasarile!” Asemenea, cand proorocul a vazut dupa cateva zile si raul secat, Dumnezeu a zis catre dansul: „Acum este vremea de a milui faptura cea muncita si a trimite ploaie spre dansa, ca sa nu mori nici tu de sete”. Insa rivnitorul lui Dumnezeu se intarea, rugandu-se lui Dumnezeu dimpotriva, ca sa nu fie ploaie, pana ce nu se vor pedepsi cei neinvatati si se vor pierde de pe pamant vrajmasii lui Dumnezeu.

Deci, Domnul, plecand cu intelepciune spre mila pe robul Sau, l-a trimis in Sarepta Sidonului, care nu era sub stapanirea imparatului lui Israil, la o femeie vaduva si saraca, ca sa se gandeasca in sine cata primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogati si insurati, dar si asupra vaduvelor sarace, carora, nu numai in vreme de foamete, ci si in indestulare si belsug, de multe ori le lipseste hrana zilnica. Proorocul, ducandu-se la portile acelei cetati, a vazut acolo o vaduva adunind lemne, nu mai mult decat doua despicaturi; dar nu avea nici faina in vas, decat numai un pumn si intr-un ulcior o picatura de untdelemn. El, fiind flamand, a cerut de la dansa o bucata de piine. Ea, spunandu-i despre saracia cea mare, i-a zis si aceasta, ca din acel pumn de faina trebuie sa gateasca masa cea mai de pe urma pentru ea si pentru copilul ei, iar dupa aceea sa moara de foame.

Omul lui Dumnezeu putea si prin aceea sa se umileasca si sa-i fie mila de toate vaduvele cele sarace, care se topeau de foame, dar rivna cea mare din el catre Dumnezeu biruia pe toate, neingrijindu-se de faptura care pierea, voind numai sa preamareasca pe Facatorul si sa arate in toata partea cea de sub cer taria cea atotputernica a Aceluia. El, avand de la Dumnezeu darul facerii de minuni, dupa masura credintei sale, a inmultit cu indestulare faina si untdelemnul in casa vaduvei. Astfel au fost hraniti de dansul pana ce a trecut vremea de foamete. El a inviat cu rugaciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeste in dumnezeiasca Scriptura si se povesteste ca numele lui era Iona, care, venind in varsta, s-a invrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu sa propovaduiasca pocainta in cetatea Ninive si, fiind inghitit de un chit, a iesit din el dupa trei zile. Aceasta a inchipuit in sine Invierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteste pe larg in prooroceasca lui carte si in viata lui.

Dupa trecerea celor trei ani de neplouare si de foamete, preabunul Dumnezeu, vazand zidirea sa ca se topise desavarsit de foame, s-a pornit spre milostivire si a zis catre robul Sau Ilie: „Du-te si te arata lui Ahab, pentru ca voiesc sa miluiesc lucrul mainilor mele, sa dau ploaie si sa adap pamantul cel uscat prin cuvantul gurii tale, ca sa-l fac aducator de roade; caci acum si Ahab se pleaca spre pocainta si te cauta, voind sa te asculte la ceea ce-i vei porunci”. Plecand Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus in Samaria, cetatea imparatiei lui Israil.

Imparatul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, barbat temator de Dumnezeu, slujind cu credinta aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o suta de prooroci ai Domnului, in doua pesteri, cate cincizeci intr-una si ii hranea cu piine si cu apa. Pe acest iconom al sau, chemandu-l imparatul Ahab la sine mai inainte de venirea lui Ilie la dansul, l-a trimis sa caute iarba uscata pe la piraiele apelor, pentru hranirea putinilor cai ce ramasesera si a celorlalte dobitoace. Cand Obadia a iesit din cetate, a intimpinat pe Sfantul Prooroc Ilie si i s-a inchinat pana la pamant, apoi i-a spus ca Ahab l-a cautat cu dinadinsul prin toata imparatia sa. Sfantul Ilie a zis catre Obadia: Du-te si spune Stapanului tau ca vin la dansul. Obadia se lepada, zicand: Ma tem ca, daca voi pleca de langa tine, Duhul Domnului sa nu te rapeasca in alta parte si ma voi face mincinos inaintea stapanului meu, care, maniindu-se, ma va ucide. Sfantul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Caruia ii stau inainte, ca astazi ma voi arata lui Ahab. Deci, Obadia, ducandu-se, a spus imparatului toate acestea, iar el, grabindu-se, a iesit in intimpinarea omului lui Dumnezeu si cand l-a vazut, indata, din rautatea pe care o avea in sine, a indraznit a zice catre dansul un cuvant aspru ca acesta: Oare tu esti cel ce razvratesti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a raspuns impotriva fara frica: Nu eu razvratesc pe Israil, ci tu si casa tatalui tau; caci ati parasit pe Dumnezeul vostru si v-ati aplecat necuratului idol Baal.

Dar proorocul, ca cel ce avea in sine puterea dumnezeiescului ajutor, a inceput a porunci imparatului cu stapanire, zicandu-i: „Acum, trimitand, aduna la mine in muntele Carmelului, pe toate cele zece semintii ale lui Israil si sa aduci fara de rusine pe cei patru sute si cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea sa aduci si pe ceilalti patru sute si cincizeci de prooroci, care jertfesc in muntii cei inalti si in prapastii, la alti necurati idoli care cu totii mananca din masa Isabelei. Toti aceia sa se intrebe cu mine despre Dumnezeu si vom vedea care este Dumnezeul cel adevarat”.

Imparatul, trimitand in pamantul lui Israil, a adunat in muntele Carmelului pe toti proorocii cei mincinosi, impreuna cu slugile lor si cu mult popor si insusi Ilie rivnitorul catre Dumnezeu a mers acolo. Stand el inaintea tuturor, a zis catre imparat si catre tot poporul lui Israil: Pana cand veti schiopata voi de amandoua gleznele voastre? Daca Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pamantul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeti in urma Lui? Iar daca Baal este zeul vostru, apoi mergeti dupa el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tacea si nici nu putea raspunde ceva; caci toti cati erau israiliteni, erau mustrati de constiinta pentru ratacirea lor. Proorocul le-a zis: „Iata acum, ca sa cunoasteti pe adevaratul Dumnezeu, faceti ceea ce va voi porunci. Ma vedeti pe mine proorocul Domnului, ramas singur in tot Israilul, iar pe toti ceilalti i-ati ucis. Vedeti aici si pe proorocii lui Baal, cei atat de multi; deci, aduceti-ne noua doi vitei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, si sa nu ne dati foc. Drept aceea, peste a carui jertfa va cadea focul din cer si o va arde, al aceluia este adevaratul Dumnezeu si toti sa va inchinati acelui Dumnezeu, iar potrivnicii sa se dea mortii”.

Poporul, auzind aceasta, a laudat judecata proorocului lui Dumnezeu si au zis: „Asa sa fie! Bun este cuvantul acesta”. Deci, fiind adusi amandoi viteii in mijlocul soborului, Sfantul Ilie a zis catre proorocii cei fara de rusine ai lui Baal: „Alegeti-va un vitel si aduceti-l intai voi jertfa, de vreme ce voi sunteti mai multi, iar eu sunt singur, deci, voi face pe urma. Si punind vitelul pe lemne, sa nu aprindeti focul, ci sa va rugati catre zeul vostru Baal, ca sa va trimita foc din cer si sa va arda jertfa”. Proorocii lui Baal au facut asa. Ei, aruncand sorti, si-au luat un vitel, apoi, punind lemne multe, au junghiat vitelul, l-au taiat in bucati, l-au pus pe altar si au inceput a se ruga catre Baal, zeul lor, ca sa le trimita foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineata pana la amiaza, strigand: „Asculta-ne, Baale, asculta-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare si toti alergau impreuna imprejurul jertfelnicului lor.

Dar cand a venit la amiaza Ilie, proorocul lui Dumnezeu, ii batjocorea si le zicea: Strigati cu glas mare ca sa va auda zeul vostru, de vreme ce acum are poate alta indeletnicire; poate face altceva sau vorbeste cu altii sau benchetuieste sau doarme. Deci, strigati cu glas mare, ca sa-l desteptati! Proorocii cei mincinosi strigau tare si se crestau cu cutitele, dupa obiceiul lor; iar unii se bateau cu bicele pana la tisnirea singelui lor.

Apropiindu-se seara si popii cei fara de rusine nesporind nimic, Sfantul Ilie Tesviteanul le-a zis: Taceti de acum si incetati caci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au incetat, dar Ilie a zis catre popor: Apropiati-va de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dansul si a luat douasprezece pietre, dupa numarul celor douasprezece semintii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, taind vitelul in bucati, l-a pus pe lemne, a sapat groapa imprejurul altarului si a poruncit popoarelor ca, luind patru vase de apa, sa toarne apa pe jertfa si pe lemne, si au facut asa. Apoi el le-a zis: „Turnati al doilea rand!” si au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnati al treilea rand!” si au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar si a strabatut si imprejurul altarului, incat groapa s-a umplut cu apa.

Atunci Sfantul Ilie, privind catre cer, a strigat catre Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, asculta-ma pe mine, robul Tau, si trimite foc peste aceasta jertfa, ca astazi sa cunoasca toate aceste popoare, ca Tu singur esti Dumnezeul lui Israil si eu robul tau si Tie ti-am inaltat aceasta jertfa. Asculta-ma pe mine, Doamne, asculta-ma cu foc, pentru ca sa se intoarca inimile acestor popoare in urma Ta. Si a cazut foc din cer de la Domnul si a mistuit toate jertfele cele intregi, lemnele, pietrele, tarina si apa care erau in groapa. Popoarele, vazand aceasta, au cazut cu fetele la pamant, strigand: „Cu adevarat Acesta este Unul Dumnezeu si nu este altul afara de El.” Sfantul Ilie le-a zis: Prindeti pe proorocii lui Baal, ca sa nu scape nici unul dintr-insii. Oamenii au prins pe toti proorocii mincinosi si Sfantul Ilie i-a dus la raul Chison, care curgea si acolo i-a junghiat cu mana sa; iar necuratele lor stirvuri le-a aruncat in apa, ca sa nu se spurce pamantul cu ele, nici sa se vatame vazduhul de mirosul lor.

Dupa aceasta, Sfantul Ilie a zis catre imparatul Ahab ca degraba sa manance si sa bea, sa inhame caii la careta si sa plece in cale, pentru ca o sa se coboare ploaie mare si o sa-i ude pe toti. Deci, Ahab sezand sa manance si sa bea, Sfantul Ilie s-a suit in muntele Carmelului si, plecandu-se la pamant, si-a pus fata intre genunchii sai si s-a rugat lui Dumnezeu sa trimita ploaie pe pamant si indata cu rugaciunea lui, ca si cu o cheie, s-a deschis cerul si s-a coborit o ploaie mare, incat a udat pe toti si pamantul cel insetat l-a adapat din destul. Atunci imparatul Ahab, cunoscand ratacirea sa, plangea pentru pacatele sale, mergand pe cale spre Samaria. Sfantul Ilie, incingandu-si mijlocul, a alergat pe jos inaintea lui Ahab, bucurandu-se in Domnul sau.

Imparateasa Izabela, sotia lui Ahab, instiintindu-se de toate acestea, s-a umplut de iutime si de manie pentru pierderea proorocilor sai celor fara de rusine si a trimis la Sfantul Ilie, jurandu-se pe zeii sai, ca a doua zi, in ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, in acelasi ceas il va ucide si ea. Sfantul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputintei firii omenesti, dupa ceea ce s-a zis: „Ilie era asemenea om patimas!” Si a fugit de frica Izabelei in Beer-Seba, pamantul Iudeei, si s-a dus in pustie. Intr-o zi a stat sa se odihneasca sub un arbore si, fiind mihnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicand: „Doamne, destul am trait pe pamant pana acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decat parintii mei?” Aceasta a grait-o proorocul, nu ca era suparat de acea prigonire, ci ca un rivnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea rautatile omenesti, necinstirea lui Dumnezeu si hulirea PreaSfantului Sau nume. Lui ii era mai usoara moartea, decat sa auda si sa vada oamenii cei faradelege, defaimand si lepadind pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugandu-se, s-a culcat si a adormit sub copacul acela, cand iata, ingerul Domnului s-a atins de el, zicandu-i: Scoala-te si mananca. Desteptandu-se Ilie, a vazut la capatiiul sau o azima calda si un ulcior cu apa. Deci, sculandu-se, a mancat si a baut si apoi iarasi a adormit. Atunci ingerul s-a atins a doua oara de el, zicand: Scoala si mananca, caci calea iti este departata! Deci, sculandu-se el, a mancat si a baut. El, intarindu-se bine, a mers patruzeci de zile si patruzeci de nopti, pana la muntele Horeb. Acolo a locuit singur in pestera, vorbind mai intai cu ingerul, dupa aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a aratat in vant subtire, sufland cu liniste prin vazduh luminos. Cand Domnul se apropia de dansul, mergeau inainte cele mai infricosate semne ale venirii Lui. La inceput era un vifor mare, care rasturna dealurile si sfarama pietrele; dupa aceea venea foc, dar nu venea inca Domnul in foc, iar dupa foc venea un glas de lumina subtire si acolo era Domnul.

Cand Ilie a auzit de venirea Domnului, si-a acoperit fata cu cojocul lui si, iesind, statea inaintea pesterii. Cand a auzit pe Domnul graind catre dansul: „Ce faci aici, Ilie?” El a raspuns: „Rivnesc dupa Tine, Doamne, Atottiitorule, ca fiii lui Israil au parasit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au taiat cu sabia si am ramas numai eu singur; deci, acum cauta si sufletul meu sa mi-l ia”. Domnul, mangaindu-l pe el din necaz, i-a spus ca nu tot poporul lui Israil s-a departat de la Dansul; ci mai are ascunsi dintre robii Sai inca sapte mii, care nu si-au plecat genunchii zeului Baal. Dupa aceea, i-a vestit insa si pierderea lui Ahab si a Izabelei impreuna cu toata casa lor, care avea sa fie cat de curand; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare barbat vestit cu numele Iu, sa-l numeasca la imparatia lui Israil, ca unul ce are sa piarda toata semintia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei sa-l unga prooroc. Astfel, Dumnezeu, mangaind pe robul Sau, S-a dus de la dansul.

Proorocul Ilie, placutul lui Dumnezeu, dupa porunca Domnului ducandu-se de acolo, a gasit pe Elisei, fiul lui Safat, arand pamantul cu douasprezece perechi de boi si, dupa ce si-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului si l-a numit pe el prooroc. Dupa aceasta, Elisei a zis catre dansul: „Rogu-ma tie, lasa-ma putin timp sa sarut pe tatal si pe maica mea si apoi voi merge dupa tine”. Sfantul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sarutat pe tatal si pe maica sa si, injunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospat vecinilor si casnicilor sai; apoi a plecat dupa Sfantul Ilie, fiindu-i lui sluga si ucenic si urmandu-i in tot locul. In acel timp, imparatul Ahab, fiind stapanit de Izabela, nelegiuita lui sotie, spre cele mai dinainte rautati ale ei, a facut alta faradelege in acest fel.

Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie in Samaria, langa aria imparatului Ahab. Acesta a zis catre Navute: Da-mi mie via ta, ca sa fac o gradina de verdeturi, pentru ca este aproape de casa mea; iar eu iti voi da tie alta vie mai buna decat acesta. De nu-ti va fi cu placere, atunci iti voi da argint pe ea. Navute a raspuns: Sa nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca sa-ti dau eu tie mostenirea parintilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a intors la casa sa tulburat si deznadajduit de cuvintele lui Navute si de necaz n-a mancat deloc. Atunci Izabela, instiintandu-se de cauza mihnirii lui, a ras de dansul si a zis: „Oare in acest fel este stapanirea ta, imparate al lui Israil? Tu nu esti puternic asupra unui om, sa faci dupa voia ta? Nu mai fi mahnit si mananca paine; apoi mai asteapta putin ca eu singura iti voi da in maini via lui Navute”.

Aceasta zicand, a dat porunca in numele imparatului la mai- marii cetatilor lui Israil si a pecetluit-o cu pecetea imparateasca. Intr-insa a scris ca sa puna asupra lui Navute o pricina nedreapta, ca si cum ar fi vorbit rau de Dumnezeu si de imparat; apoi, punind in fata martori mincinosi, l-au ucis cu pietre afara din cetate. Astfel s-a savarsit acea nedreapta ucidere, din porunca celor faradelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis catre Ahab: „Acum mosteneste via lui Navute fara de argint, pentru ca el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mihnit putin, apoi s-a dus sa ia via; dar pe drum a fost intimpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfantul Prooroc Ilie. Acesta a zis catre dansul: „Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat si i-ai rapit viata lui, pentru aceasta zice Domnul: „In locul in care au lins cainii sangele lui Navute, tot in acel loc si singele tau il vor linge cainii. Asemenea si pe femeia ta, Izabela, o vor manca ciinii si toata casa ta se va pierde”.

Ahab, auzind cuvintele acestea, a plans si, lepadind hainele sale imparatesti, s-a imbracat in sac si a postit. Atat a putut de mult acea pocainta a lui inaintea lui Dumnezeu, incat acea vremelnica pedeapsa a luat-o de pe casa lui si a amanat moartea sa, pentru ca Domnul a zis catre proorocul Sau Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta in zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui”. Dupa aceasta, Ahab a mai vietuit trei ani si apoi a fost ucis in razboi. El a fost adus in Samaria cu careta lui, iar singele care cursese l-au lins ciinii, dupa cuvantul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea si cele proorocite despre Izabela si despre toata casa lui Ahab, s-au implinit toate la vremea lor, dupa rapirea Sfantului Ilie.

Dupa moartea lui Ahab, a imparatit in locul lui fiul sau, Ohozie; dar precum a fost mostenitor la scaunul tatalui sau, tot asa a fost si al paganatatii. Deci, ascultand pe Izabela, ticaloasa sa mama, a slujit cu jertfe si cu inchinaciune necuratului Baal si a maniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din intimplare, a cazut de pe fereastra foisorului sau si s-a imbolnavit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia in acel idol. El dadea raspunsuri mincinoase la cei ce-l intrebau despre sanatatea sa, adica daca se va scula din pat.

Trimisii lui Ohozie ducandu-se la Baal, i-a intimpinat in cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, si a zis catre dansii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de va duceti sa intrebati pe intinatul Baal? Deci, intoarceti-va si spuneti imparatului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: „Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri”. Ei, intorcandu-se, au spus aceste cuvinte imparatului cel bolnav. Imparatul i-a intrebat: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au raspuns: „Era paros si incins cu o curea peste mijloc”. Imparatul a zis: „Acela a fost Ilie Tesviteanul”.

Apoi a trimis pe un ostas al sau, mai mare peste 50, ca sa prinda pe Ilie si sa-l aduca la dansul. Ducandu-se, l-au gasit in muntele Carmelului, pentru ca acolo obisnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, vazandu-l sezand in varful muntelui, a zis catre dansul: „Omul lui Dumnezeu, imparatul iti porunceste sa te pogori de aici si sa mergi la dansul”. Sfantul Ilie a raspuns: „Daca sunt om al lui Dumnezeu, atunci sa se pogoare foc din cer sa te mistuie pe tine si pe cei cincizeci de oameni ai tai”. Atunci a cazut indata foc din cer si i-a prefacut pe toti in cenusa. Apoi, imparatul a trimis pe un alt ostas, tot cu 50 de barbati, si acelora li s-a facut acelasi lucru; caci, cazand foc din cer, i-a mistuit. Imparatul a trimis si pe al treilea mai mare peste 50 de barbati.

Acela, stiind ce au patimit trimisii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfantul Ilie cu frica si cu smerenie si, plecandu-se inaintea lui, l-a rugat, zicand: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata inaintea ta, cum si sufletele acestor robi care sunt cu mine, miluieste-ne pe noi, care n-am venit de voia noastra, ci trimisi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimisi mai inainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce venisera cu smerenie, iar pe cei ce venisera cu mandrie si cu stapanire si voiau sa-l duca ca pe un rob, nu i-a crutat. Deci, Sfantul Ilie a luat porunca Domnului, ca sa mearga la imparat fara temere cu randul al treilea si sa-i zica aceleasi cuvinte, care le zisese mai inainte.

Sculandu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 si cu oamenii lui si, ajungand la imparat, a zis catre dansul: Asa graieste Domnul; deoarece ai trimis la Baal sa intrebe despre viata ta, ca si cum n-ar fi fost Dumnezeu in Israil, pe care ai fi putut sa-L intrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, dupa cuvantul Domnului cel grait prin gura proorocului. Dupa Ohozie, imparatia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. In vremea lui Ioram, s-a sfirsit casa lui Ahab, pierzandu-se de mania dumnezeiasca, in zilele Sfantului Prooroc Elisei, precum se scrie in viata lui.

Cand s-a apropiat vremea in care voia Domnul sa ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie si Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, vazand cu dumnezeiasca descoperire rapirea lui, care i se apropiase, voia sa ia pe Elisei in Galgal, tainuind inaintea lui, cu smerita cugetare, preamarirea ce era sa i se faca de Dumnezeu, si a zis catre Elisei: Tu sa sezi aici, ca pe mine m-a trimis Domnul pana la Betel. Sfantul Elisei, stiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era sa fie, i-a raspuns: Viu este Domnul si viu este sufletul tau, ca nu te voi lasa. Deci, ei au mers amandoi pana la Betel. Fiii proorocilor care locuiau in Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: „Tu stii ca Domnul va lua pe stapanul tau de la tine?” Elisei a raspuns: Stiu, dar taceti. Dupa aceasta Sfantul Ilie a zis catre Elisei: Tu sezi aici, ca pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a raspuns: Viu este Domnul si viu este sufletul tau ca nu te voi lasa; deci, amandoi au mers la Ierihon.

Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Stii ca Domnul va lua astazi de la tine pe stapanul tau pe deasupra capului? Elisei a raspuns: Stiu, dar taceti. Sfantul Ilie a zis catre Elisei: Sezi aici, ca Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul si viu este sufletul tau, ca nu ma voi departa de tine. Si au mers amandoi, iar 50 de barbati din fiii proorocilor s-au dus in urma lor, de departe. Cand amandoi sfintii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul sau si, invartindu-l, a lovit apa cu dansul si s-a despartit in doua; apoi au trecut amandoi ca pe uscat. Dupa ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis catre Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai inainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine sa fie indoit in mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; insa, daca ma vei vedea cand voi fi luat de la tine, ti se va implini cererea; iar de nu ma vei vedea, nu ti se va implini cererea.

Pe cand mergeau ei si graiau, deodata s-a aratat intre aman-doi un car cu cai de foc si Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea si striga: „Parinte, parinte, carul si caii lui Israil”, ca si cum ar zice: „O, parinte, tu ai fost toata puterea lui Israil, care mai mult cu rugaciunea si cu rivna ta ai ajutat imparatia lui Israil, decat multa multime de viteji si de ostasi inarmati”, si nu l-a mai vazut. Elisei s-a apucat de hainele sale si le-a rupt tanguindu-se. Atunci a cazut de sus cojocul lui Ilie, lasat peste dansul si, luindu-l, a stat pe tarmurile Iordanului; deci, despartind cu el apa ca si Ilie, a trecut pe uscat; si astfel s-a facut mostenitor darului care lucra in invatatorul lui.

Sfantul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul in carul cel de foc, pana acum este viu in trup, pazindu-se de Dumnezeu in locasurile ceresti. El a fost vazut in Tabor de cei trei Sfinti Apostoli in vremea Schimbarii la Fata a Domnului si iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeste, inaintea venirii a doua pe pamant a Domnului si cel ce mai inainte a scapat de sabia Izabelei, va patimi in acel timp de sabia lui Antihrist, impreuna cu Enoh si cu Ioan. De atunci incolo se va invrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca si mucenic in ceata sfintilor, de la dreptul datator de plata Dumnezeu, Cel Unul in trei fete, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Caruia se cuvine cinstea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Predica la duminica VI dupa Rusalii

Predica la Duminica a 6-a dupa Rusalii ( Despre pacatele savirsite cu gindul )

Si stiind Iisus gindurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? (Matei 9, 4)

Iubiti credinciosi,

In multe locuri ale Sfintei si dumnezeiestii Scripturi aflam ca Dumnezeu Cel Atoatestiutor stie gindurile oamenilor si vede mai inainte toate cele ce vom face si vom gindi noi. Acest lucru il arata si psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arata acelasi lucru, zicind: Eu sint cel ce cerc inimile si ispitesc rarunchii ca sa dau fiecaruia dupa caile lui si dupa roadele ispravilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).

Asadar, fratii mei, nu trebuie sa ne miram ca Dumnezeu stie gindurile noastre, ci mai ales, sa ne temem de Dumnezeu, fiindca El nu numai ca stie gindurile noastre, ci si pedepseste pacatele ce nu le vom marturisi la duhovnic si nu ne vom pocai de ele, pazindu-ne mintea de gindurile rele.

In Legea Veche se oprea pacatul numai din lucrare, nu si din gind. Asa, de exemplu, zice: Sa nu furi, sa nu desfrinezi, sa nu ucizi… (Iesire 20, 13-15). Legea veche, avind numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de implinirea si desavirsirea ei, deoarece, dupa marturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desavirsit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a si venit in lume Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca sa strice Legea Veche, ci ca sa o plineasca si sa o desavirseasca, adica sa scoata pacatul din gind, din radacina (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreste pacatul numai din lucrare, ci si din gindire. Legea Veche se aseamana cu o coasa care taie iarba pe deasupra pamintului, iar radacinile ramin, iarba iarasi crescind la loc. Legea Darului, Sfinta Evanghelie, scoate pacatul din radacina, adica din gindire, caci dupa invatatura Sfintilor Parinti, gindurile sint radacini ale faptelor (Sfintul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simtiri, 1826, p. 230).

Mintuitorul, aratind desavirsirea Legii Noi fata de Legea Veche, zice: Ati auzit, ca s-a zis celor de demult: Sa nu desfrinezi (Iesire 20, 14); Eu insa va spun ca oricine se uita la femeie, spre a o pofti a si savirsit adulter cu ea in inima sa (Matei 5, 27-28). In alt loc, Mintuitorul aratind greutatea pacatului cu gindul, zice: Oricine se minie pe fratele sau vrednic va fi de osinda (Matei 5, 22); si iarasi: Oricine uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este (I Ioan 3, 15). Iata dar ca si un singur gind de ura asupra fratelui nostru ne face ucigasi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevarat si stiutor al inimilor omenesti si al gindurilor mintii, adeseori mustra pe farisei si pe carturari, vazind in mintea si inimile lor ginduri de ura, de zavistie, de viclenie, de fatarnicie, de slava desarta, de mindrie, de desfrinare si altele de acest fel.

Prin aceasta ne arata ca El vede, judeca si osindeste pacatele noastre, facute cu gindul inaintea Lui, daca nu le vom marturisi si nu ne vom pocai de ele. Sfintii si dumnezeiestii Parinti, avind in vedere ca Dumnezeu pedepseste pacatele cu gindul, pururea isi pazeau mintea si inima de gindurile patimase si rele, aducindu-si aminte ca cuvintul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decit orice sabie cu doua taisuri si patrunde pina la despartitura sufletului si duhului, intre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii (Evrei 4, 12).

Sfintul Efrem Sirul, avind in vedere ca gindurile vor fi pedepsite in ziua cea mare a judecatii de apoi, zice: „Nu va aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gindul ca nu ar fi mari si nu ar avea osinda de la Dumnezeu. Daca pacatele cu gindul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrinare intru pofta de femeie si ucidere intru ura de frate? Daca pacatele cu gindul nu ar fi osindite, nu era nevoie ca dreptul Iov sa aduca jertfa in toate zilele inaintea lui Dumnezeu, pentru pacatele facute cu gindul ale feciorilor sai” (Iov 1, 4-5). Daca pacatele cu gindul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, ca in ziua judecatii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor si cele ascunse ale intunericului, pirindu-i pe dinsii gindurilor lor, si dind raspuns in ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gindurile rele in mintea noastra? La aceasta intrebare, insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne raspunde, zicind: Cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om (Matei 15, 18). Alta data iarasi zice: Dinauntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrinarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomia, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, pizma, hula, trufia, usuratatea. Toate aceste rele ies dinauntru si spurca pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cite feluri sint gindurile rele? La aceasta intrebare spune Sfintul Casian Romanul ca opt sint gindurile rautatii. Si care sint aceste opt feluri de ginduri rele? Cel dintii gind al rautatii este al lacomiei pintecelui; al doilea, al desfrinarii si al poftei de desfrinare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al miniei; al cincilea, al intristarii; al saselea, al trindaviei; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al mindriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce fapta buna putem scapa de gindurile rele? Atit monahii, cit si crestinii pot scapa de gindurile rele prin doua fapte bune, si anume: Prin paza mintii de ginduri numita si trezvia atentiei prin sfinta rugaciune si mai ales rugaciunea inimii. Iar pentru a scapa de orice gind rau si de orice patima, trebuie sa unim trezvia atentiei, adica gindurile curate ale mintii noastre cu sfinta rugaciune. Aceste doua fapte bune lucreaza strins unite una cu alta si se sustin reciproc, dupa cum zice Sfintul Isihie Sinaitul: „Atentia mintii si rugaciunea lui Iisus, se sutin una pe alta, pentru ca atentia suprema se naste din rugaciunea neincetata iar rugaciunea se naste din paza mintii si atentia supreme” (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Sa nu uitam insa ca atit atentia gindurilor, cit si sfinta rugaciune sint alungate din mintea noastra de pacatul uitarii. Uitarea este primul pacat din partea rationala a sufletului, care alunga si stinge din mintea noastra trezvia si rugaciunea. Acest lucru il adevereste acelasi sfint parinte, Isihie Sinaitul, care zice: „Blestemata uitare se opune atentiei, ca apa, focului si in toata vremea o razboieste cu putere. Precum zapada nu naste flacari, sau apa foc, spinul smochine, asa nu va fi libera mintea omului de ginduri rele, de cuvinte rele si de fapte diavolesti, daca nu si-a curatit mintea si inima cu trezvia atentiei si cu rugaciunea”.

Si iarasi zice: „Precum fara corabie nu putem trece marea, asa fara paza mintii de gindurile rele si fara chemarea deasa a lui Iisus Hristos, nu este cu putinta sa izgonim momeala gindului celui rau” (Ibidem, p. 48 si 76). Caci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gindurile rele si toate cursele vrajmasului diavol este de a repeta neincetat in toata vremea si in tot locul rugaciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (sau pacatoasa)”.

Deci va rog sa nu uitati, cind va vin ginduri si pofte rele in minte sau in inima, sa le izgoniti de la voi cu aceasta sfinta rugaciune. De veti avea paza mintii si rugaciunea, sa stiti ca va aflati pe calea mintuirii.

Acest lucru il adevereste si Sfintul Pimen cel Mare care zice: „Omul ca sa se mintuiasca, nu are nevoie decit de minte treaza si de rugaciune” (Pateric, Rm. Vilcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiti credinciosi,

Am vorbit astazi despre pacatele pe care le facem cu gindul in toata ziua, in tot ceasul si in orice clipa, ca sa ne dam seama ca si pentru aceste pacate vom da raspuns la judecata. Apoi sa stiti ca multi dintre crestini se pazesc de pacate mari, de moarte, dar se osindesc pentru multimea pacatelor cu gindul, care ii robesc pina la moarte, si ei nu le iau in seama. Oare cei care de tineri cugeta la tot felul de pacate trupesti si-si ucid mintea, fecioria si simturile, hranindu-se cu ele, mai pot fi cosiderati curati si neprihaniti in fata lui Hristos, chiar daca n-au facut astfel de pacate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sint curati inaintea Domnului de nu se vor pocai de ele. Si citi dintre asemenea crestini, mai ales tineri, necasatoriti si vaduve, nu sint stapiniti de aceste pacate? Oare nu datorita pacatelor cu mintea si imaginatia ajung oamenii la pacatele cu fapta si la patima?

Multi altii sint robiti in minte de gindul averii. Isi fac planuri de tot felul, cugeta la averi, case, bani si nu au odihna pina nu incearca sa-si realizeze visul. Dar visele se spulbera, averile se risipesc, iubitorii de argint imbatrinesc si mor saraci de toate si robiti de patima aceasta nevindecata intretinuta in minte si inima prin ginduri si imaginatii. Credeti ca-i va fi usor la judecata unui asemenea om?

Altii sint robiti de parerea de sine si de gindul ca ei sint mai buni, mai credinciosi, mai curati, mai placuti lui Dumnezeu decit ceilalti. Oare credeti ca ne putem mintui daca sintem robiti de gindul mindriei si al slavei desarte? Nu, nicidecum, daca nu vom marturisi aceste cugete la duhovnic si daca nu ne vom parasi de ele cit mai curind posibil.

Altii judeca pe aproapele in inimile lor si il osindesc pentru faptele lui. Altii cugeta numai bauturi si ospete, haine scumpe si cinste paminteasca, iar daca nu le dobindesc se tulbura, cirtesc, slabesc in credinta si mor nemultumiti in suflet. Oare acestia nu traiesc in zadar? Vor avea ei raspuns bun la infricosata judecata? Dar care dintre noi nu ne lasam prada gindurilor rele, fara sa ne dam seama ca pacatele cu gindul duc la cele cu fapta si ca pentru toate gindurile si cuvintele desarte vom da raspuns inaintea lui Dumnezeu.

Pentru a va da seama de urmarile grele ale pacatelor cu gindul, va voi spune o istorioara adevarata din cartea numita Pateric.

Un sihastru oarecare ce traia in pustie, avea un frate mirean intr-un oras. Dupa citeva vreme a murit fratele acela si i-a ramas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui sau, a mers acolo, a luat pruncul si l-a dus in pustie, la chilia lui. Il hranea cu finice si cu alte verdeturi din pustie, din care minca si el. Copilul n-a vazut nici un om, in afara de batrinul care-l hranea, de cind l-a dus in pustie. Nici femei, nici sat n-a vazut, nici piine n-a mincat, nici n-a stiut ce este si cum este viata lumii acesteia. Totdeauna era in pustie cu batrinul, postind, rugindu-se si laudind pe Dumnezeu. A petrecut in aceasta nevointa optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

Dupa ingroparea lui, a inceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, sa-i descopere pentru acel copil in care ceata de sfinti este rinduit. Dupa multa rugaciune pe care a facut-o cu mare osirdie, a adormit si a vazut in vis un loc intunecat si plin de toata scirba, iar in mijloc era copilul zacind intr-o suparare nespusa. Acestea vazindu-le, batrinul s-a mirat si a inceput a se ruga catre Dumnezeu, zicind: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necuratiile trupesti si lumesti? Oare nu Te lauda pe Tine in toate zilele si noptile, postea, priveghea si se ostenea si de nici un pacat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta ca il vad pe el pedepsit in acel loc de intristare? Dar noi care sintem nascuti, crescuti si imbatriniti in pacate, ce nadejde de mintuire vom avea? O, amar si vai de mine!”

Aceasta si mai multe zicind batrinul cu plingere si cu tinguire, a stat inaintea lui ingerul Domnului si i-a zis: „Ce plingi asa, batrinule, si de ce te tinguiesti pentru copil care cu adevarat nu s-a atins de pacate trupesti si lumesti. L-ai invatat a posti, a priveghea si a se ruga, dar copilul avea mindrie mare si inaltare in inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curatenia lui si viata cea neatinsa de lume, ca este un mare sfint, mai mare decit cei din lume, si a murit in aceasta gindire inalta de sine. Deci sa stii ca nu este nedreptate la Dumnezeu, caci tot cel ce se inalta pe sine cu gindul sau, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul”.

Aceasta zicindu-i, ingerul s-a facut nevazut. Batrinul si-a venit in fire si in constiinta si a plins neincetat pentru moartea copilului pina la sfirsitul vietii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiti credinciosi,

Am pus aceasta istorioara sa arat cit de mare este inaintea lui Dumnezeu pacatul cu gindul, daca omul nu-l marturiseste si nu se pocaieste de el. Ati vazut ca nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atita sfintenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugaciunea, nici celelalte nevointe si osteneli ale lui daca nu a avut smerenie. Pentru un gind de mindrie care-l stapinea si-a pierdut sufletul pentru vesnicie…

Deci sa stam bine si sa luam aminte la pacatele noastre facute cu gindul si sa nu ni se para ca ele ar fi un rau mic. Dupa invatatura Sfintilor Parinti, raul cel mic nu este mic daca aduce paguba mare. Oare diavolul nu a cazut din cer prin pacatul mindriei cu gindul, impreuna cu toata multimea ingerilor de un gind cu el?

Iata ce zice dumnezeiasca Scriptura in aceasta privinta: Tu ai zis in cugetul tau: In cer ma voi ridica si deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aseza scaunul meu. Sedea-voi pe muntele cel inalt, peste muntii cei inalti, care sint spre miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor si asemenea Celui Preainalt voi fi (Isaia 14, 13-14).

Iata si pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul sau plin de mindrie: Si acum, tu te pogori in iad, in cele mai de jos ale adincului! (Isaia 14, 15).

Vedeti cit de mari sint urmarile pacatelor cu gindul? Citi dintre crestini, robiti de cugetele rele si patimase, nu cad in cele mai grele pacate din care nu mai pot fi izbaviti? Citi nu poarta in inima si mintea lor gindul de a se razbuna pe semenii lor, gindul de a-si parasi familia, de a fura ceva, de a savirsi desfrinare cu cineva, de a intra in vreo secta sau chiar de a-si pune capat vietii? Si daca cel stapinit de asemenea cugete rele nu-si marturiseste gindurile, daca nu se roaga staruitor si nu urmeaza sfatul duhovnicului sau, ajunge sa savirseasca cu fapta cele ce le cugeta in mintea sa, spre vesnica lui pierzare.

Sa-L rugam pe Preamilostivul Dumnezeu sa ne izbaveasca de toate gindurile pierzatoare de suflet si sa ne lumineze mintea, inima si vointa, sa cugetam numai la cele bune si sa facem cele bune, pentru a ne izbavi de pacate si de a trai in veci cu Hristos! Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Predica la duminica V dupa Rusalii

Predica la Duminica a V-a dupa Rusalii ( Despre iad si chinurile pacatosilor )Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? (Matei 8, 29)

Iubiti credinciosi,

Una din invataturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad si chinurile lui, de care si diavolii se tem si se cutremura. Cind Mintuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvintului in partile Gadarenilor, zis si Gherghesenilor, L-au intimpinat doi oameni indraciti care ieseau din morminte si erau foarte munciti. Diavolii care chinuiau pe acesti oameni, vazind pe Mintuitorul, au strigat: Ce este noua si Tie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti?

Sa ne punem intrebarea de ce au zis diavolii „mai inainte de vreme?” Cum sa intelegem acest cuvint? Iata cum. Dracii stiau prea bine ca la Judecata de apoi ii asteapta osinda cea vesnica.

Despre aceasta ne arata dumnezeiasca Scriptura, zicind: Caci daca Dumnezeu, pe ingerii care au pacatuit nu i-a crutat, ci legindu-i cu legaturile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti pina la judecata… (II Petru 2, 4). Inca si apostolul Iuda, in a sa soborniceasca epistola, acelasi lucru arata, zicind: Pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturile vesnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).

Asadar, fratii mei, acest lucru stiindu-l preabine diavolii, ca mare osinda si grele munci ii asteapta in ziua cea mare a Judecatii de apoi, si, totodata, cunoscind puterea cea fara de margini a Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Il rugau sa nu-i munceasca inainte de vreme. Adica sa nu-i trimita mai inainte de judecata cea de apoi in gheena focului nestins, daca ii scoate din cei doi oameni, ci sa le dea voie sa se duca in turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

Iubiti credinciosi,

Avind in vedere ca si diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad si muncile din el. De la inceput va rog sa tineti minte ca nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfint sau dascal al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos in Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede si a asculta despre acest mare adevar, ca nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Insusi Ziditorul si Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sint si invataturile sfintilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele vesnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede in cuvintele Sfintei Evanghelii pentru ca sint rostite de Insusi Fiul lui Dumnezeu si dupa acestea vom fi judecati.

Iata marturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad si chinurile vesnice ale lui. Mai intii trebuie sa stim ca iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). In iad se munceste si trupul si sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsa vesnica (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are riu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacara vesnica (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor vesnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adica frig cumplit. Iadul are intuneric vesnic (Matei 22, 13). Iadul are plingerea si scrisnirea dintilor (Matei 22, 13). Iadul are deznadejde si este vesnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adica mustrarea constiintei, si foc nestins (Marcu 9, 44).

Sa auzim acum ce zic Sfintii si dumnezeiestii Parinti despre iad si chinurile pacatosilor. Sfintul Ioan Gura de Aur zice despre muncile iadului: „Nu crede, omule, ca acel foc se aseamana celui din aceasta lume; focul din aceasta lume consuma si schimba deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormint va arde totdeauna ceea ce a aprins si nu va inceta niciodata sa arda. De aceea se numeste nestins, ca si pacatosii care vor arde in el vor deveni nemuritori pentru chinuri” (Viata repausatilor nostri, Bucuresti, 1890, p. 327).

Sfintul Ioan Damaschin zice: „Pacatosii vor fi dati focului vesnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decit lui Dumnezeu. Acel foc va arde fara a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului pacatosilor ci si asupra duhurilor celor netrupesti, ale demonilor, el va fi intunecat si tainic. Pe linga acest foc, cei pacatosi vor fi mincati de viermele constiintei lor. Viermele si focul ce munceste pe pacatosi in gheena este constiinta lor” (Teologia dogmatica, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sfintul Vasile cel Mare recunoaste viermele din iad ca o realitate, iar nu o fictiune, o alegorie, o idee abstracta. Sfintul Ioan Gura de Aur pune, de asemenea, viermele si amarul muncilor iadului, ca simtual, zicind: „De la sicriu si de la vierme arunca-ti cugetarea ta la viermele ce nu moare si la focul ce nu se stinge; la scrisnirea dintilor si la intunericul cel mai dinafara, la suferinta unei strimtori vesnice”. Sfintul Dimitrie al Rostovului, zice: „In gheena va fi un foc nestins, o iarna friguroasa, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferita, o intristare netilcuita, o foame grozava, o sete nepotolita si o strimtoare extrema” (Omilia a doua, despre intrarea Domnului in Ierusalim).

Sa auzim acum si pe dumnezeiescul parinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile vesnice ale iadului: „Ma infricosez de gheena, ca fara de sfirsit este. Ma inspaimintez de tartarul cel mai dinafara, ca nu are impartasire cu lumina. Ma infricosez de viermele cel neadormit, ca fara de sfirsit chinuieste. Ma infricosez de riul cel de foc care curge inaintea scaunului infricosatului si prea Vesnicului Judecator, care va face sunet mare si cu vapaie prea iute va arde. Ma infricosez de negura cea fara de lumina. Ma infricosez de intunericul cel mai din afara si de legaturile cele nedezlegate, de scrisnirea dintilor si de plingerea cea nemingiiata…”. Apoi zice: „Acolo totdeauna se aude: „Vai!” Acolo toti striga: „Vai mie”, „Vai mie” si nu este cine sa le ajute. Suspina neincetat si necurmat din adincul inimii lor si nimeni nu este cine sa-i auda. Pling si se jelesc, dar nimeni nu este cine sa se milostiveasca spre ei. Unde este desfatarea, unde este nalucirea averilor, unde este acolo frumusetea femeilor mincinoase si nefolositoare? Unde este acolo spoirea si sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a insela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceata pacatului cea necurmata si intinata? Unde este mindria cea fara de omenie? Unde sint boierii, unde imparatii, unde egumenii si cei ce se falesc cu dregatoriile si bogatiile lor? Ei defaima pe Dumnezeu care i-a facut pe dinsii” (Usa pocaintei, 1812, p. 371-380).

Sfintul Clement al Romei zice despre muncile iadului: „Toate sufletele sint nemuritoare, chiar si cele ale pacatosilor. Mai bine ar fi fost acestora sa nu mai fi existat, caci in prada muncilor celor fara de sfirsit, in focul care nu se stinge, nemurind niciodata, ei nu vor vedea sfirsitul chinurilor lor”. Sfintul Policarp, episcopul Smirnei, zice: „Tu ma ameninti pe mine cu un foc care se consuma pentru un timp si se stinge curind, caci nu cunosti nimic de focul judecatii viitoare si de munca cea vesnica pregatita pentru necredinciosi”. Sfintul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: „Satana cu toata armata lui si cu toti cei ce au urmat exemplul sau, vor fi trimisi in focul cel nestins si acolo vesnic vor suferi”.

Sfintul Chiril al Ierusalimului zice: „Daca cineva este pacatos, el primeste un trup vesnic destinat a suferi chinurile pacatului si va arde vesnic in foc, fara a se distruge sau a se mistui vreodata”. Sfintul Vasile cel Mare, aratind ca muncile iadului sint vesnice, zice: „Domnul afirma ca acestia vor merge in munca cea vesnica” (Matei 25, 46). In alt loc trimite pe cei pacatosi in focul cel vesnic care este gatit diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41).

Dupa cum ne spune Mintuitorul in Sfinta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la inceputul zidirii, ci in clipa caderii din cer a ingerilor sai. El a fost destinat nu oamenilor, ci „diavolului si ingerilor lui”, pentru ca s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, dorind „sa fie asemenea Celui Preainalt”. Iadul este o temnita de chin vesnic pentru ei, intrucit ingerii cazuti nu mai au iertare si pocainta, caci au pacatuit in stiinta si vointa libera, nu ca oamenii care cad din slabiciune si nestiinta. De aceea numai oamenii au pocainta si iertare, iar diavolii niciodata.

Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor pacatosi in muncile iadului, in temnita diavolilor si la un loc cu ei, daca iadul este numai pentru ei? Pentru ca oamenii asculta mai mult de indemnurile diavolilor spre pacat, decit de poruncile lui Dumnezeu spre mintuire. Si daca nu se pocaiesc din viata de buna voie, prin spovedanie si lacrimi de cainta si daca nu parasesc pacatele pina la moarte datorate necredintei, nepasarii, mindriei si altor patimi care ii tin legati, atunci sufletele pacatosilor sint aruncate in chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.

Dar oare si sufletele oamenilor nepocaiti ramin vesnic in iad cu diavolii? Oare pacatosii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne invata despre aceasta Sfinta Biserica? Cei care au murit in pacate grele impotriva Sfintului Duh, cum sint necredinciosii, care pina la moarte declara ca nu cred in Dumnezeu, cei care refuza la sfirsitul vietii spovedania si Sfinta Impartasanie, cei care se leapada de dreapta credinta si mor in secte, vrajitorii, cei care se sinucid si nu au nadejde in mila lui Dumnezeu, toti acestia nu mai au nici o iertare dupa moarte si Biserica nu se roaga pentru ei niciodata, iar sufletele lor se chinuiesc vesnic in iad cu diavolii.

La fel zac in chinuri si sufletele celor ce au facut pacate de moarte si strigatoare la cer, pina in ceasul mortii, precum: injuraturi de cele sfinte, tot felul de desfrinari, ucideri de copii (avorturi), cei stapiniti de mindrie, de ura care mor neiertati unii cu altii, zgircitii, betivii si toti cei robiti de patimi care mor nespovediti pina in ceasul mortii. Pentru acestia Biserica se roaga, daca nu s-au lepadat de credinta, insa sufletele lor numai se usureaza de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumina, fiind nepocaiti si nedezlegati de pacate pe pamint.

A treia categorie de suflete ce se chinuiesc in iad este a celor ce au crezut in Dumnezeu, dar s-au spovedit si cait de pacat numai la moarte si n-au mai avut timp a-si face canonul pentru ele pe pamint. Acestia sufera chinuri mai usoare in iad si toti sint izbaviti de osinda prin slujbele Bisericii si milosteniile facute in numele lor. Trebuie sa mai stim ca sint multe locuri si feluri de chinuri in iad, dupa masura pacatelor fiecaruia si dupa urmarile si sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel si in alt loc se chinuiesc apostatii, adica lepadatii de credinta si necredinciosii si altfel se chinuiesc ucigasii, desfrinatii si uritorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrajitorii si mincinosii si in alt fel si loc se chinuiesc cei zgirciti si nemilostivi, caci precum in Imparatia lui Dumnezeu „multe locasuri sint”, dupa masura faptelor fiecaruia, tot asa si in iad multe locuri si feluri de chinuri sint dupa masura pacatelor omenesti.

Nu este om in trup care sa poata vedea chinurile iadului si sa nu moara de frica si durere. Ca daca si diavolii fug de iad si stau pe pamint sau in vazduh pina la ziua cea mare a judecatii de apoi, cuprinsi de groaza chinurilor din iad, cum ati auzit in Evanghelia de azi, apoi cum sa nu ne temem si sa nu fugim noi pacatosii de muncile iadului? Cum sa nu ne pocaim aici, in trup, si sa nu ne plingem pacatele prin spovedanie si fapte bune, acum cind mai avem putina vreme, stiind ca fara pocainta nu este mintuire si ca dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum sa nu purtam grija de mortii nostri care au murit nepregatiti, stiind ca in iad nu mai este pocainta si ca ei asteapta in foc rugaciunile, slujbele si milostenia noastra?

Deci sa ne pocaim cit mai curind, ca nu stim ceasul plecarii noastre din trup. Sa ne marturisim pacatele cu mare cainta si cu lacrimi la duhovnici iscusiti, ca sa luam dezlegare si sa facem pe pamint canon pentru pacatele noastre, stiind ca in curind ne cheama Hristos din trup si nu stim daca ne va mai pomeni cineva dupa moarte. Caci acum cit este Sfinta Liturghie pe pamint, cit mai sint duhovnici iscusiti si mai avem putine zile cu usurinta ne putem pocai. Iar daca vom muri in pacatele noastre, in nepasare, in necredinta, in rautate, in mindrie, in desfriu, cine ne va scoate din focul iadului, din miinile diavolului care sta gata sa ne ucida?

Sa ne temem de Dumnezeu, fratii mei, sa ne temem de judecata si de orice pacat. Sa alungam pe diavoli dintre noi si pacatele din inimile noastre, prin pocainta adevarata si viata curata, prin spovedanie, rugaciune, ascultare si iubire in Hristos. Sa ne indreptam acum cit mai sintem in trup, ca dupa moarte si mai ales dupa Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.

Cu aceste indrumari crestinesti, sa-L rugam pe Mintuitorul Hristos sa alunge dusmania dintre oameni, necredinta si dezbinarea din lume si tot pacatul din inimile noastre, ca sa avem cu toti parte de rai si de Cereasca Imparatie impreuna cu ingerii si cu toti sfintii. Amin.

Parintele Cleopa

Incertitudini privind înmormântarea lui Michael Jackson

LOS ANGELES / 13:51, 8.07.2009

Trupul neînsufleţit al regretatului cântăreţ american Michael Jackson nu a fost transportat după ceremonia publică de omagiere a acestuia – care a avut loc la Staples Center din Los Angeles – nici la cimitirul Forest Lawn, nici la ferma Neverland, potrivit site-ului tmz.com.

Locul în care Michael Jackson a fost sau urmează să fie înmormântat nu a fost dezvăluit presei. Jurnaliştii site-ului tmz.com, de altfel printre primii care au transmis şi informaţia despre moartea starului american, au aflat de această dată că în certificatul de deces al lui Michael Jackson , cimitirul Forest Lawn apare la rubrica „antreprenor pompe funebre”, pentru că trupul a fost îmbălsămat în acel loc, însă restul informaţiilor sunt păstrate în mare secret de familia Jackson.

Acelaşi certificat de deces al starului indică faptul că cimitirul Forest Lawn a fost ales ca locaţie „temporară” pentru păstrarea trupului neînsufleţit. De asemenea, la rubrica „ocupaţia defunctului” apare scris „muzician”, la rubrica „profesie” a fost marcat „artist”, iar la rubrica „numărul anilor de activitate” se menţionează cifra 45. La rubrica „rasă” a fost completat cu „neagră”. Potrivit informaţiilor listate pe certificat, se pare că acesta a fost completat de La Toya Jackson , una dintre surorile lui Michael. La rubrica „reşedinţă” nu apare Holmby Hills, ci vila din Encino a părinţilor starului.
La puţin timp după încheierea ceremoniei publice organizată marţi, la Los Angeles, în onoarea lui Michael Jackson, ce a fost urmărită de sute de milioane de fani din lumea întreagă, misterul care l-a înconjurat toată viaţa a revenit şi a cuprins de această dată locul în care „Regele muzicii pop” îşi va dormi somnul de veci.
Ceremonia de omagiere a vieţii celebrului cântăreţ, organizată după o ceremonie privată în cimitirul Forest Lawn, a fost la înălţimea aşteptărilor fanilor, care au văzut urcând pe scena din Staples Center mulţi apropiaţi ai artistului, membrii ai familiei sale, precum şi o mulţime de celebrităţi venite pentru a aduce un omagiu muzical regretatului artist.

Trupul neînsufleţit al lui Michael Jackson, închis într-un sicriu placat cu aur şi acoperit cu flori roşii, a fost transportat la Staples Center, unde a fost depus într-un spaţiu special amenajat în faţa scenei, de către fraţii cântăreţului dispărut, în aplauzele publicului.

Cel mai emoţionant moment al ceremoniei a fost, fără îndoială, cel al discursului ţinut de Paris, fiica în vârstă de 11 ani a lui Michael Jackson.

Cu vocea tremurândă şi întreruptă de suspine, Paris, care a apărut cu această ocazie pentru prima oară în public, a bulversat spectatorii, declarând: „De când m-am născut, tati a fost cel mai bun părinte pe care vi l-aţi fi putut imagina. L-am iubit atât de mult”.

La sfârşitul ceremoniei, elicopterele posturilor de televiziune, care urmăreau convoiul funerar după ieşirea familiei Jackson din Staples Center, au pierdut urma dricului în care se afla sicriul starului, deoarece limuzinele din convoi s-au despărţit rapid, pentru a-i duce pe membrii familiei Jackson la un hotel de lux din cartierul Beverly Hills.

Nimic nu putut să garanteze că ultima destinaţie a starului a fost Forest Lawn. Contactaţi de prezentanţii presei, responsabilii cimitirului, renumiţi pentru discreţia lor, au insistat asupra faptului că ei nu fac niciodată declaraţii despre serviciile funerare ale celebrităţilor care sunt înmormântate la Forest Lawn.

Şi poliţia din Los Angeles a refuzat să facă orice fel comentariu, iar pastorul Al Sharpton, un apropiat al familiei Jackson, a declarat pentru CNN că nu cunoaşte nici el alte amănunte despre funeraliile starului.

Speculaţiile despre locul de veci al lui Michael Jackson au explodat în ultimele ore. Site-ul TMZ.com susţine că sicriul nu a fost depus la Forest Lawn şi că dricul din convoiul de limuzine negre a fost doar o strategie pentru a păcăli fanii şi jurnaliştii.

Alte surse presupună că trupul lui Michael Jackson ar fi fost deja incinerat, iar cenuşa sa a fost împrăştiată pe teritoriul fermei sale Neverland, în partea de nord-vest a oraşului Los Angeles

De la Berlin la New Delhi, milioane de oameni au urmărit în direct spectacolul în memoria lui Michael Jackson

Alături de cele câteva mii de persoane care care au participat alături de familia şi prietenii lui Michael Jackson la ceremonia funerară de la Staples Center din Los Angeles, milioane de oameni din lumea întreagă au urmărit procesiunea la TV şi online.

În Germania peste 8.000 de fani au urmărit evenimentele de la Los Angeles pe arena O2 World din Berlin la o aşa-numită “Trauerfeier” (“Petrecere tristă”) informează CNN. Germanii au început să se adune la arenă cu trei ore înainte de momentul programat pentru începerea ceremoniei. “El a reuşit să reunească rase, religii şi vârste. Muzica lui a reunit lumea”, a declarat un fan. Mulţi berlinezi au izbucnit în lacrimi în momentul în care fiica lui Jackson, Paris Katherine, l-a numit pe cântăreţ “cel mai bun tată pe care vi-l puteţi imagina”.

Fostul preşedinte sud-africam Nelson Mandela i-a adus un ultim omagiu lui Michael Jackson prin intermediul unui mesaj citit audienţei din Los Angeles de către cântăreţul Smokey Robinson. “Michael ne-a devenit foarte apropiat după ce a vizitat şi a concertat frecvent în Africa de Sud. Am început să ţinem la el şi a devenit un membru al familiei noastre. I-am admirat talentul şi faptul că a reuşit să treacă peste tragediile din viaţa sa. Suntem în doliu alături de milioane de familii din lumea întreagă”, se arată în mesajul lui Mandela.

La ceremoniile de comemorare a lui Jackson din Hong Kong, fanii au venit purtând trandafiri şi păpuşi reprezentându-l pe Regele muzicii pop. “Nu pot să accept faptul că MJ ne-a părăsit şi am considerat că trebuie să ne adunăm aici şi să facem ceva pentru el, pentru a ne exprima sentimentele şi faptul că ne va lipsi”, a spus unul dintre participanţi.

Sute de britanici a înfruntat ploaia torenţială din Londra pentru a urmări ceremonia de la Los Angeles pe ecrane gigant în apropierea O2 Arena, unde Jackson urma să susţină seria de 50 de concerte începând cu 13 iulie. Şi mai mulţi fani sunt aşteptaţi să se adune la O2 Arena lunea viitoare pentru a marca ceea ce ar fi trebuit să fie data primului lui concert de adio. “Încă nu îmi vine să cred”, a spus Jennz Keme (21 de ani). “Vom sta aici până la sfârşitul ceremoniei, chiar dacă plouă torenţal. A avut un suflet aşa de bun, asta este ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la el”. Celeste Dixon (28 de ani) a adăugat: “El este Regele Popului, nu – a fost. Nimeni nu va putea să-l egaleze, este mai mare decât însăşi viaţa. Fără ca Michael Jackson să spargă barierele, Barack Obama nu ar fi reuşit niciodată”.

Tot la Londra, distribuţia muzicalului “Thriller – Live” şi-au prezentat propriul omagiu prin intermediul unui spectacol la Lyric Theatre, toţi cei prezenţi ţinând un minut de reculegere înaintea show-ului. Mulţi dintre oameni plângeau, informează CNN. Teatrul a devenit un loc de pelerinaj pentru fanii lui Michael Jackson, aceştia depunând lumânări şi mesaje la intrarea în clădire.

În Japonia, sute de fani s-au reunit în faţa magazinului Tower Records din Tokyo, vizitat de Michael Jackson de două ori, pentru a îi revedea videoclipurile pe ecrane gigant. Cei prezenţi s-au fotografiat alături de un mulaj cu amprentele lui Jackson de la ultima sa vizită.

Într-un bar din New Delhi, reuniunea în memoria lui Jackson a stâns doar puţin peste 10 persoane. Pe un perete al barului, unde de obicei se ascultă rock, au fost aşezate două fotografii ale lui Jackson şi clienţii au putut să scrie mesaje de adio. “Am crescut cu muzica lui Michael Jackson. Alte generaţii i-au avut pe Beatles sau pe Elvis Prestley. Michael a fost pentru generaţia noastră”, a spus patronul barului.

Şi pe străzile din Beijing, fanii s-au adunat pentru a aduce un omagiu Regelui muzicii pop. O sosie a lui Jackson, Wang Jie, a dansat înaintea începerii ceremoniei de la Los Angeles. Deşi Michael Jackson nu a concerat niciodată în China, apropiaţii săi spun că era foarte pasionat de această ţară. Membri ai Fan Club-ului oficial Michael Jackson din China au închiriat o cameră de hotel pentru a vedea în direct transmisunea procesiunii funerare.

Mii de fani au urmărit ceremonia de la Staples Center online pe Facebook, mulţi dintre aceştia lăsând mesaje în care afirmau cât de mişcaţi au fost de cele câteva cuvinte rostite de fiica lui Jackson. “Nu am plans niciodată aşa de mult, nici măcar când a murit tatăl meu”, a scris pe Facebook Rinoa S Koh din Singapore, în timp ce Nomar Levey din Jamaica a adăugat: “Doamne, nu mă mai pot opri din plans”. Manu Tyagi din India scrie la rândul său: “Primele melodii în engleză pe care le-am auzit în India au fost melodiile lui MJ…am crescut cu muzica lui…şi nu m-am gândit niciodată că va muri aşa de curând. A reuşit să-şi împlinească destinul înainte de a trece în împărăţia lui Dumnezeu. Sper să se odihnească în pace. A fost cel mai bun. În momentul în care coşciugul cu trupul lui Jackson a fost transportat afară din Stapler Center, Marika Papazoglou din Grecia a scris pe Facebook: “RIP Michael. Te iubim mai mult”.

MICHAEL, ULTIMUL SPECTACOL: Lionel Richie, Mariah Carey şi Stevie Wonder au concertat în memoria regelui pop. Paris, fiica lui Michael Jackson, a încheiat ceremonia de adio plângând

22:32 Familia lui Michael Jackson a urcat pe scenă, alături de starurile prezente la ceremonie, pentru o versiune emoţionantă a piesei Heal The World, mesajul pe care au vrut să îl transmită în numele lui Michael.21:39 Plângând, Brooke Shield a vorbit despre amintirile ei cu Michael. L-a cunoscut pe când ea avea doar 13 ani.

21:25 Jennifer Hudson a interpretat piesa megastarului intitulată Will You Be There.

21.00 Lionel Richie, Mariah Carey şi Stevie Wonder au cântat în memoria lui Michael

20:35 Sicriul lui Michael Jackson a fost adus pe scena de la Staples Center

20:12 Ceremonia de la Staple Center a început cu un discurs al cântăreţului Smokey Robinson, care citit o scrisoare în numele Dianei Ross şi a lui Nelson Mandela, care nu au venit la funeralii.

19:54 Sicriul lui Michael Jackson a ajuns la arena Staples din Los Angeles

19:30 Maşina în care se află sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Michael Jackson se întreaptă, pe autostradă, către Staples Center.

19:06 Sicriul cu trupul lui Michael Jackson a părăsit cimitirul Forest Lawn.

19:02 Sicriul cu trupul lui Michael Jackson a fost scos din capela cimitirului Forest Lawn.

18:31 La ceremonia privată de la Forest Lawn participă aproximativ 100 de persoane, în mare parte membri ai familiei.

18:28 Cei trei copii ai lui Michael: Paris, Prince, Blanket asistă şi ei la ceremonia religioasă, anunţă AFP.

18:25 Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei din LA, asigurarea securităţii ceremoniilor lui Michael Jackson, s-a ridicat la suma de 4 milioane de dolari, relatează CNN.

18:19 Familia lui Jackson a ajuns la cimitirul Forest Lawn pentru a participa la slujba privată în memoria lui Michael.

18:00 30 de maşini, majoritatea puse la dispoziţia familiei de o firmă cunoscută, se deplasează pe autostradă, în coloană, spre Forest Lawn.

17:57 Familia lui Michael Jackson pleacă de la reşedinţa Encino din Los Angeles, către capela cimitirului, unde se află trupul megastarului.

Michael Jackson va fi inmormantat maine la ora 18.00, ora Romaniei

Potrivit viceprimarului orasului Los Angeles, Jan Perry, se pare ca megastarul va fi inmormantat maine, in cimitirul Forest Lawn, cu doua ore inaintea ceremoniei de la Staples Center.

Familia isi doreste ca inmormantarea propriu-zisa sa nu devina un circ mediatic. Rudele s-au gandit, in primul rand, la cei trei copii ai lui Michael si nu vor ca acestia sa fie hartuiti de mass-media.

Michael Jackson va fi ingropat la Forest Lawn Memorial Park, dar totul ar fi temporar. Rudele isi doresc ca megastarul sa fie inmormantat la Neverland, lucru care nu e posibil deocamdata, pentru ca legile statului California nu permit inhumarea in afara unui cimitir.

Michael Jackson va fi inmormantat fara creier, pentru ca acesta a fost retinut de medicul legist in vederea efectuarii de teste neuropatologice care ar putea oferi informatii suplimentare despre decesul starului american.

Familia Jackson, care in aceste zile pune la punct ultimele detalii ale funeraliilor „Regelui muzicii pop”, ce vor avea loc marti, in Los Angeles, a fost anuntata de oficialitatile americane ca trupul megastarului va trebui inmormantat fara creier, acest organ fiind extras si retinut pentru teste neuropatologice.

Familia Jackson ar fi putut sa amane funeraliile lui Michael Jackson cu inca trei saptamani, dar a ales in cele din urma sa inmormanteze marti trupul regretatului artist.

Craig Harvey, purtatorul de cuvant al Institutului de medicina legala din Los Angeles, a confirmat ca vor fi efectuate teste neuropatologice, care vor conduce, aşa cum spera familia Jackson, la identificarea cauzei exacte a decesului starului american. Aceste teste insa nu pot incepe mai devreme de doua saptamani de la deces, deoarece creierul este un organ care are nevoie de mult timp pentru a se solidifica si a putea fi astfel analizat.

Michael Jackson a decedat din cauza unui stop cardiac la resedinta lui din Beverly Hills, pe 25 iunie, dupa o posibila supradoza de medicamente. Surse de la morga spitalului din Los Angeles in care starul a fost internat inainte de a muri au declarat ca medicii legisti i-au extras creierul inainte de a returna familiei, a doua zi, trupul neinsufletit al starului.

Predica la duminica IV dupa Rusalii

Predica la duminica a patra dupa Rusalii

Evanghelia credintei

Matei 8, 5-13

Pe cand intra Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Dar sutasul, raspunzand, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El: Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta, si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut. Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela.

Cum sa se mantuiasca un om lipsit de smerenie, de blandete, de supunere si de ascultare fata de Dumnezeu ? Cum sa se mantuiasca necredinciosul si pacatosul daca dreptul abia se mantuieste (I Petru 4, 18) ? Apa nu se aduna pe crestele muntilor ci in locuri joase, adanci. Nici binecuvantarea lui Dumnezeu nu se salasluieste in cei mandri, care se umfla pe sine in fata Lui, ci in cei smeriti si blanzi, care si-au adancit inima prin smerenie si blandete, prin inchinare inaintea maretiei lui Dumnezeu si ascultare de voia Sa.

Cand o vita de vie nobila, indelung ingrijita, se maneaza si se usuca, gospodarul o taie si o arunca in foc si in locul ei sadeste o vita salbatica. Cand fiul uita dragostea parinteasca si se ridica impotriva tatalui sau, ce va face acesta ? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain.

Cum e in natura, asa e si intre oameni. Necredincisii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natura, si dupa legile noastre; cei care au credinta insa nu vorbesc in felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor firesti si omenesti si au privit in ochii stralucitori ai tainei vesnicei libertati, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se intampla din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru. Dumneze scrie cu degetul Sau, dar scrierea Lui tiparita cu foc si cu Duh in lucruri si intamplari n-o pot patrunde dintre oameni decat aceia car sunt in stare sa o citeasca. Cei inaintea ochilor carora firea si viata stau ca un maldar de litere moarte, lipsite de noima, vorbesc de „intamplare”. „Tot ce se intampla”, zic ei, „e din intamplare”. Prin aceasta ei inteleg ca tot mormanul acela de litere se misca si se amesteca singur, din amestecatura iesind o intamplare sau alta. De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei si al indurarii, ce-ar mai rade de nebunia acestor talcuitori de lume si viata ! Dar e cineva care rade cu rautate de nebunia lor: duhul cel rau, vrajmasul neamului omenesc, cel fara de mila si crutare.

O gasca pasind pe un covor intins intr-o gradina, poate va crede ca izvoadele si culorile sunt acolo din intamplare, sau poate chiar ca au crescut din pamant ca iarba. Atata e mintea gastei. Dar tesatorul care a urzit covorul si l-a tesut stie ca n-a iesit la voia intamplarii, dupa cum stie si ce insemneaza orice amanunt al desenului si culorii, si de ce desenul si culoarea sunt cum sunt. Numai cine a tesut covorul cu mana lui poate sa inteleaga tesatura, si cei carora el le-o desluseste. Asa se preumbla si necredinciosii pe minunatul covor al lumii si vorbesc de „intamplare”. Si numai Dumnezeu, care a tesut lumea, cunoaste intelesul fiecarui fir – Dumnezeu si cei carora El le desluseste.

Isaia a vazut, si a scris: Asa zice Domnul: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta (Isaia 57, 15). Asadar, aici pe pamant Dumnezeu este numai cu cei cu inima infranta si duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvaluie tainele lumii si ale vietii, si adancimile duhovnicesti a tot ceea ce El a scris prin imprejurari si lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moi-se si David, toti acestia au avut inima infranta si duh umilit, si de aceea Dumnezeu a fost cu ei, si le-a fagaduit sa fie si cu urmasii lor cata vreme si acestia vor fi cu inima infranta si smerita. Dar cand deasa legatura cu Dumnezeu il face pe om mandru, omul cade intr-o pierzanie mai grea decat cei care n-au avut cunostinta si apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu il avem chiar in israeliti, coboratori din marii si lui Dumnezeu placutii parinti pomeniti mai sus. Nemaiincapandu-si in sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevarat, poporul acesta a inceput sa se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru ca mandria intr-atat l-a orbit, incat din toate descoperirile facute de Dumnezeu prin profeti si prin placutii Sai una doar a priceput: ca el e Poporul Ales. Duhul si intelesul revelatiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfanta Scriere a inceput sa joace in fata ochilor acestui popor ca o incalcitura de litere de neinteles. Cand Hristos a venit cu 6 descoperire noua, poporul evreu in orbenia si ignoranta lui nu numai ca a cazut pe aceeasi treapta cu neamurile pagane, dar invartosat la inima fiind si cu vederea intunecata, a ajuns in multe privinte chiar mai prejos decat paganii.

Evanghelia de astazi ne arata cum priveste Mantuitorul lucrul acesta. Ne arata sanatatea intre bolnavi si boala intre cei sanatosi, credinta intre pagani si necredinta intre cei ce se laudau a fi poporul ales si a avea credinta cea mai curata. Evanghelia aceasta a fost scrisa drept invatatura pentru toate vremurile si pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine si noua celor de astazi. E o invatatura taioasa ca sabia heruvimica, limpede ca lumina zilei, neasteptata si proaspata ca floarea de munte: ca sa ne strapunga cu ascutisul ei, sa ne lumineze cu limpezimea ei, si sa ne scoata din apatia si nepasarea noastra. Si mai cu seama sa ne aduca aminte noua crestinilor ca nu cumva sa ne falim cu mersul la biserica, cu rugaciunea si cu marturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi ca cei dinafara Bisericii au fost gasiti cu mai multa credinta si fapte bune decat noi.

Pe cand intra Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugan-du-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Acest sutas era un fel de ofiter in garnizoana din Caper-um, cel mai insemnat oras de la marea Galileii. Daca era direct slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundara, desi mai probabil era sub stapanirea Romei. Lucrul seama e ca acest sutas era pagan si nu iudeu. Este primul ofiter roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos. Este sutasul de straja langa Cruce, cel care, vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare strigat: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta ! (Matei 27, 5). Mai este apoi Corneliu, sutasul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10). Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevarul si viata in Hristos si au ajuns la credinta mai repede decat cohortele carturarilor invatati, dar orbi.

Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Nu era neaparat o sluga, potrivit cuvantului grecesc (pais) folosit in Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanta, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dansul. Paralizia e o boala cumplita iar tanarul, asa cum ne povesteste Sfantul Luca, se afla in pragul mortii. Se vede ca sutasul tinea la el si, auzind ca Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit sa mearga si sa-L roage sa vina in ajutorul tanarului bolnav.

Oricine citeste istoria aceasta povestita de cei doi Evanghelisti, Matei si Luca, va socoti ca intre cele doua istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie ca sutasul a venit insusi la Hristos cu rugamintea sa, pe cand Luca zice ca el a trimis mai intai mijlocitori dintre batranii iudeilor iar apoi, fiind Domnul in drum spre casa lui, a trimis prieteni care sa-i spuna ca nu trebuie sa se osteneasca sa vina pana la dansul pentru ca el, sutasul, nu este vrednic de aceasta; ci, a transmis el, spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea. Deosebire este, intr-adevar, intre aceste doua istorisiri, dar contradictie nu. Iar deosebirea sta toata in faptul ca Matei nu pomeneste cele doua solii trimise mai intai Domnului de sutas iar Luca nu pomeneste venirea acestuia, cu toata smerenia sa, fata catre fata cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucura de aceasta frumoasa intregire a celor doi Evanghelisti unul printr-altul. Asa cum spune Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca toate istorisirile ar fi fost la toti Evanghelistii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul. De ce-ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii si patru Evanghelisti ? In orice instanta de pe pamant ajunge marturia a doi oameni pentru ca lucrul sa fie crezut. Dumnezeu ne da insa, cu cei patru Evanghelisti, de doua ori doi martori, pentru ca cei ce vor sa se mantuiasca sa creada fara impiedicare iar cei ce cauta pierzania sa nu aiba nici o acoperire. Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelisti, cu toate ca ar fi putut revarsa toata intelepciunea spre nmantuire intr-unul singur, pentru ca, vazand cum se intregesc intre dansii, sa invatam a face si noi asa in viata, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind madulare ale aceluiasi Trup, intrajutorandu-se si sprijininindu-se madularele dupa rostul lor, Trupul isi savarseste cresterea (Efeseni 4,16).

Cu cele doua istorisiri, avem in fata o icoana limpede a celor petrecute. Sutasul, auzind puterea si marirea lui Hristos, si simtindu-se pe sine pacatos si nevrednic, a trimis la Domnul pe niste batrani ai iudeilor ca sa-L roage sa vina la dansul. Nu era sigur ca Domnul va binevoi sa faca aceasta. Si-o fi spus omul: ” Eu sunt un inchinator la idoli, un pacatos; cum o sa auda de mine, o sa si vada, cu patrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine stie de se va invoi sau nu sa intre in casa mea ? Sa trimit mai bine pe iudei si daca va spune nu, lor le spune, iar daca va zice da, mai vedem noi…” Dar cand a vazut ca Domnul vine, s-a tulburat adanc. Atunci si-a trimis prietenii sa-i spuna lui Hristos sa nu vina pana la dansul, caci este pacatos si nevrednic, ci doar sa spuna cu cuvantul, si bolnavul are sa se vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, ca a ajuns in urma lor si sutasul. De rascolit ce era, nu putea sa stea locului acasa. Cum, sa vina El sub acoperisul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu stiu inca cine-i El, deci n-o sa fie in stare sa-i spuna ce se cuvine. Cat despre batranii iudei, sutasul trebuie sa fi stiut ca parte din ei erau potrivnici lui Hristos si nu credeau in El. Asadar s-a grabit sa-I iasa chiar el in intampinare, mai ales stiind acum ca Domnul n-are sa-l respinga umilindu-l in fata multimii, caci era ofiter.

Iudeii il vorbisera de bine pe sutas in fata lui Hristos: Vrednic este sa-i faci lui aceasta; caci iubeste neamul nostru si sinagoga el ne-a zidit-o (Luca 7, 4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei pretuiau vrednicia sutasului dupa castigul lor. indeobste, ofiterii si oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe cand acesta nu. Sinagoga el ne-a zidit-o… Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, Si noi ii economisim pe-ai nostri. Ne-a cladit pe banii lui un loc de rugaciune de care aveam nevoie, si pe care altfel ar fi trebuit sa-l platim noi. Parca ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos insa nu le-a raspuns nimic la aceasta, ci mergea cu ei. Atunci I-au iesit inainte prietenii sutasului si, in urma, sutasul insusi. Stand fata in fata cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, sa-i spuna si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o data de la ceilalti). Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Vedeti cum vorbeste Unul care are putere ! Nu zice: „Sa mai vedem ” Si de asta data, nici nu intreaba, cum i-a intrebat pe altii: „Crezi tu ca pot face aceasta ?” Doar citise in inima acestui om, ii vazuse credinta. Asa ca ii spune hotarat, cum nici un doctor nu indrazneste sa spuna: Sz i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Anume a vorbit Domnul cu atata limpezime si hotarare, ca sa poata avea raspunsul sutasului de fata cu iudeii, pentru ca Dumnezeu lucreaza in asa fel incat lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodata. Hristos voia ca fapta sa ajute mai multora: sa vindece bolnavul, sa arate credinta cea mare a sutasului, sa mustre necredinta iudeilor si sa dea glas profetiei despre imparatie; despre cei ce asteapta sa intre in imparatie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu asteapta nicidecum sa intre, dar vor intra.

Dar sutasul, raspunzand, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ce deosebire uriasa intre credinta arzatoare a acestui om si crezarile inghetate, de forma, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mica decat intre un foc care arde si un foc zugravit. Cand unul din farisei a poftit odata pe Hristos la o cina in casa sa, socotea ca-i face Domnului o mare cinste, si nicidecum ca Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic si mandru cum era, si-a uitat pana si de legile ospetiei: n-a adus musafirului sau nici apa sa-Si spele picioarele, nici nu l-a imbratisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitati-va acum la acest pagan caruia nu i-a fost dat sa auda de Moise si de profeti; spre a deosebi lumina de intuneric, adevarul de minciuna, el are drept singura faclie doar fireasca minte. Cum se smereste, cum se caieste inaintea Domnului! Orice om din Ca-pernaum ar fi fost onorat sa intre in casa lui, si el stie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteste om obisnuit ci Dumnezeu. De aceea si spune: Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu. Ce credinta tare in Hristos si in puterea Lui! Numai zi cu cuvantul si boala va fi invinsa, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multa vreme ca sa ajunga la o asemenea credinta. Sutasul a simtit in Hristos cerul: foc din cer si lumina din cer. De ce sa intre sub acoperisul sau atata foc cand este de-ajuns doar o scanteie ? De ce tot soarele cand e destul o raza ? Daca sutasul ar fi cunoscut Scripturile asa cum le cunoatem noi astazi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvantul Tau ai zidit lumea si pe om, poti sa-l tamaduiesti pe bolnav cu doar un cuvant! Ajunge un cuvant al Tau, pentru ca e mai tare ca focul si mai stralucitor ca raza soarelui; numai zi cu cuvantul! O, cat de tare ar trebui sa ne rusineze pe noi cei de astazi marea credinta a acestui pagan! Noi cunoastem Scripturile, dar cat de putina credinta avem!

Dar sutasul nu se opreste aici; el explica acum lui Hristos cum anume crede el: Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. Ce-i un sutas ? Are sub ascultarea lui o suta de soldati, in vreme ce el insusi e la ordinele altor o suta ! Cei de sub comanda lui trebuie sa faca ce spune el. Ori daca el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decat a sa, si caruia i s-a dat putere putina, poate porunci soldatilor si slugilor sale, cu cat mai mult Hristos, care nu e in puterea nimanui, care e insusi puterea de deasupra firii si oamenilor ! Si daca atatia oameni se supun cuvantului unui sutas, cum sa nu se supuna toate lucrurile cuvantului lui Dumnezeu care este puternic ca viata, ascutit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17) ? Care sunt soldatii si slugile lui Hristos ? Oare nu orice faptura e inrolata in ostirea Lui ? ingerii, sfintii si toti oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldatii lui Hristos ? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ? Domnul porunceste vietii: „Intra in faptura aceasta”, si intra; „Vino inapoi”, si vine. El trimite viata; El ingaduie boala si moartea; El vindeca si El invie mortii. La cuvantul Sau ostile ingeresti se pleaca precum la suflarea unui vant puternic. El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit (Psalm 32, 9). Nimeni nu poate sta inaintea puterii Lui, nimeni nu se poate impotrivi cuvantului Lui. Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om (Ioan 7, 46). El nu vorbeste ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stapan, ca unul care are putere (Matei 7, 29). Iata cum este Cel pe care l-a rugat sutasul: Sa scoti boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poata savarsi un muritor; dar pentru Hristos e putin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vada pe bolnav; nu are de ce sa-l apuce de mana si sa-l ridice. La El fapta se implineste numai cu cuvantul.

Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El. Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Dar de ce se minuneaza Hristos daca stie dinainte ce va spune sutasul ? Doar El a chemat acest raspuns cand a spus: Venind, il voi vindec.a De ce se mai mira acum ? Se minuneaza spre invatatura celor ce sunt cu dansul. Se minuneaza spre a le arata ce este de minune in lumea aceasta. Se minuneaza de credinta cea mare a acestui om ca sa-i invete pe urmatorii Sai sa se minuneze si ei de credinta lui cea mare. Intr-adevar, nimic pe lume nu-i mai de mirare decat credinta tare a unui om. Nu s-a minunat Hristos cat de frumoasa e marea Galileii, caci ce-i acea frumusete pe langa frumusetea cerurilor deschise inaintea ochilor Sai ? Nici nu s-a minunat de intelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru ca toate sunt nimic pe langa intelepciunea, bogatia si puterea din imparatia lui Dumnezeu. Nu s-a minunat nici de marea adunare nationala la praznicul din Ierusalim, pentru ca e saracacioasa si putina pe langa slavita adunare a ingerilor din cer, care a stat inaintea Lui de la intemeiem lumii. Cand lumea admira frumusetea si maretia Templului lui Solomon, El vorbeste de nimicirea lui din temelii. Singura credinta acestui om e vrednica de minunare. E cel mai mare si mai frumos lucru de pe pamant. Prin credinta robul e liber, naimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viata vesnica. Cand dreptul Iov zacea plin de rani pe maldarul de cenusa ramas din casa si din copiii sai, credinta i-a ramas nevatamata. Din mijlocul plagilor si durerilor a strigat: Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi (Iov, 19, 26-7).

Fata de cine Si-a aratat Domnul uimirea ? Fata de cei ce veneau dupa El. Acestia erau apostolii Sai. S-a minunat ca sa le fie spre invatatura. Desigur ca si ceilalti iudei care mergeau cu El la casa su-tasului au auzit cuvantul cu care s-a minunat Domnul: Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Nici in Israel, unde credinta ar fi trebuit sa fie mai mare decat la oricare alt popor, pentru ca Domnul si-a aratat acolo inca de la inceput puterea, dragostea si purtarea de grija, facand inaintea lor semne si minuni mari si graindu-le cuvinte de foc prin profeti. Dar in Israel credinta se uscase aproape cu totul, iar fiii alesi se razvratisera imotriva Tatalui lor, plecasera cu inima si cu mintea de langa Tatal lor orbind la minte si impietrind la inima. Nici chiar apostolii, la inceput (Petru, ca sa nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atata credinta in Hristos ca acest ofiter roman; nici surorile lui Lazar, in casa carora intra adesea Hristos; nici neamurile si prietenii Sai din Nazaret, printre care crescuse.

Acum Hristos, vazator in Duh pana la sfarsitul veacurilor, face o profetie amara pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: Multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Profetia aceasta s-a implinit si se implineste pana astazi.

La rasarit si la apus de iudei traiau popoare pagane. Teofilact zice: „Domnul nu a spus: multi pagani ci: Multi de la rasarit si de la apus, cu toate ca fara indoiala ii are in vedere pe pagani. De ce nu a spus pagani ? Ca sa nu-i sminteasca pe iudei, de aceea a spus: Multi de la rasarit si de la apus.

Multi au venit la credinta cu neamul intreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, si toate popoarele Europei; in alte tari, doar unii au ajuns crestini: dintre arabi si egipteni, indieni si persiani, chinezi si japonezi, negri si malaiezi, pe cand fiii imparatiei (adica iudeii)au ramas neclintiti in necredinta pana astazi; si de aceea sunt imprastiati peste tot pamantul, alungati de la vetrele lor, urati si dispretuiti de popoarele intre care se pripasesc. Si viata lor pe pamant s-a facut intuneric, plans si scrasnirea dintilor.Dar in lumea cealalta, la masa fara de moarte a parintilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colturile lumii decat iudei. Si in acea lume pentru fiii imparatiei va fi iarasi intuneric, plans si scrasnirea dintilor. Gospodarul smulge vita uscata si o arunca in foc si in locul ei sadeste mladite de vie salbatica. Domnul va desparti pe fiii razvratiti ai Tatalui lor de Sine in veci, si in locul lor va infia pe straini. Si asa cel ales va fi lepadat iar cel lepadat va fi ales. Si cei de pe urma vor fi cei dintai, iar cei dintai vor fi cei de pe urma. Iar sutasului i-a spus Iisus: „Du-te in drumul tau, si faca-se dupa credinta ta”. Si s-a tamaduit sluga lui chiar in ceasul acela. Dupa profetie a savarsit minunea, nu numai ca rasplata a credintei ci si ca intarire a marii profetii. A spus cuvantul, si s-a vindecat sluga. Dupa cum la zidirea dintai Dumnezeu a zis, si a fost asa, acum la zidirea cea noua, Domnul spune si se face. Paraliticul pe care nu-l putea ridica toata imparatia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvant al Mantuitorului si s-a vindecat. Boala e sluga lui Dumnezeu si cand Dumnezeu spune: „Pleaca”, se duce, iar cand spune: „Vino”, vine. Bolnavul s-a facut sanatos fara leacuri si unsori, pentru ca slujitorul a auzit porunca Stapanului si s-a dus. Nu doctoriile si unsorile vindeca: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindeca fie nemijlocit prin cuvantul Sau, fie mijlocit prin leacuri – dupa credinta omului. Nici un leac din lume nu poate starpi boala fara puterea, prezenta si cuvantul lui Dumnezeu.

Slava Dumnezeului Celui Viu pentru fara de numar tamaduirile Sale asupra credinciosilor Sai prin cuvantul Sau cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astazi. Ne inchinam sfantului si puternicului Sau cuvant, cu care zideste iarasi, vindeca bolnavii, ridica pe cei cazuti – toate in Iisus Hristos Fiul Sau cel Unul-nascut, Domnul si Mantuitorul nostru si in puterea Sfantului Duh. Cu ostile ingerilor si ale sfintilor ne inchinam Tatalui, si Fiului, si Sfantului Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.