Arhivă pentru 4 octombrie 2009

04
oct.
09

Iubirea vrăjmaşilor

şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35)Fraţi creştini,Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai. De aceea zice: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!�
Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul, dar ne porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul, sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: „Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face!� Ci se ajunge prin îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru semenii noştri.
Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă. Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru. Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca cineva să ţi le vatăme, atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora.
Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui. Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.
Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu. Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care duce la desăvârşirea creştină. Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate. Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Ea e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.
Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dintre părinţi şi copii. Este morala frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi. Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Iertaţi şi vi se va ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi�.
Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.
Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe. Ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ. În schimb, imoralitatea sub orice formă este cea mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.
Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni, în temniţe şi în morminte. Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi fericirii omului, a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.
Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături. Vai de familia unde unul din soţi duce o viaţă imorală. Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi când ajung mari imită imoralitatea părinţilor, ba fac şi mai rău ca ei.
Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fii buni ai Săi, căci astfel nu vom regreta niciodată, nici chiar în viaţa aceasta.
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.
Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.
Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul, lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului.
Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: „Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!�
Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: „Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele!� (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor�.
Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!
Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.
În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.
Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci. Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască. O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: „Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!�
Ală treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de astăzi, este iubirea vrăjmaşilor. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri � zice El � binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac strâmbătate, pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă, căci şi păgânii tot astfel fac! Şi de daţi împrumut la cei de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel! Fiţi milostivi, fiţi buni, fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi; şi varsă ploaia Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!�
Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina imitării lui Dumnezeu Tatăl, iar această taină este calea spre desăvârşire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului, iubirea celui necunoscut, a celui bun şi a celui rău, a celui drept şi a celui greşit.
Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină. Tocmai aceste porunci dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit. Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti, dar partea aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea noastră. Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care frecventează mai des locaşul Domnului, care sunt înaintaţi în cunoştinţa de Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat. Ce să mai vorbim despre ceilalţi care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!
E greu de aceea să poată înţelege cineva, să iubească pe acela care-i face rău, pe cel ce te duşmăneşte, te pârăşte, te insultă, te fură, te minte şi caută în tot momentul chiar să-ţi ia viaţa. Greu lucru să-l iubeşti! Dar tocmai în aceasta constă fapta noastră, ca să avem ce ierta. Dacă nu ni s-a făcut rău, nu avem ce ierta. Mântuitorul ne spune chiar mai mult; nu numai să-i iertăm, ci chiar să-i iubim. Pentru că aceştia ne fac bine sufletesc, căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le pricinuiesc, primim noi răsplată de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce să ne plătească Dumnezeu?!
De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!� Aici este adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie. Dar de fapt omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine.
Încet, încet, abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta, copiii şi prietenii de plăceri lumeşti. Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii, nici chiar fraţii între ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate. De aceea Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele. Iată de ce a pus Domnul Iisus Hristos în locul iubirii de sine, iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.
Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv. În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi! Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi.
În marea Sa milostivire, Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte. Ajută săracii, ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii. Aşa trebuie să fim şi noi, fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii, chiar şi către vrăjmaşii noştri, dacă voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.
Mila aceasta dumnezeiască, sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii. Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti; faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul; ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotrivă milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.
În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea milosteniei. Faptele milosteniei trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a căuta pe cel bolnav, a cerceta pe cei din temniţă, a îngropa pe cei morţi.
Faptele milosteniei sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi), a mângâia pe cel întristat, a răbda asupririle, a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele. După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti, faţă de cele trupeşti, sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai mare comoară în cer.
Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii, ca să poată fi găsit bun şi de jertfă. Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele primite. Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu adevărul, căci, Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie. Pentru cel ce nu face milă, judecata va fi fără milă. Se spune cu dreptate că mâna cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta, spune Domnul Hristos.
Când vorbim de fapta milosteniei, să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel de băutură şi de tutun, ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari. Nu risipiţi şi nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.
Vorbind astăzi despre milostenie, se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi trupească, dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana sufletească. Fiind aşa de mare fapta milosteniei, diavolul caută în fel şi chip să o împiedice şi iată cum: sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine ştie ce necazuri, iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus � dobânda. Mare nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.
Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să nădăjduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri. Iată ce păcat mare este acesta de a profita de pe urma săracului. Păcatul acesta al luării de dobândă, sau de mită pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte. Unde este mila aici? Vede cineva vreo milă în această faptă?
În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi; păcate îngrămădite, strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura mare: „Ce voi fi făcut eu Doamne, ce voi fi greşit?�
Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini, cununând şi botezând, dar cu nădejdea profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari între naşi şi fini, bătăi, judecăţi, se blesteamă unii pe alţii, îşi blesteamă cununiile, lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.
Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte, fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al treilea rând de părinţi sufleteşti. După legea noastră creştinească ei trebuie să fie foarte credincioşi, plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să povăţuiască pe finii lor. Dar ce auzim noi astăzi? Fel de fel de cazuri grele când unii naşi nici nu cred în Dumnezeu, nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi, râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii. Fac totul numai de formă pentru a profita de nişte bucurii trecătoare, neştiind că nu foloseşte nimănui nimic, căci profitul cel mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.
Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi, că aceia se numesc desfrânaţi.
Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi fărădelegi.
O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la groapă. Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră. Acolo lângă coşciug, lângă groapă, vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu, căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele cele nevăzute, care vin la înmormântarea celui credincios. Vărsăm lacrimi din ochii noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.
Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi şi-a făcut o pregătire sufletească. Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului. Să fim atenţi, că multe sunt pe care trebuie să le ştim!
Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie. Să facem această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu şi când vrei. Arunci la repezeală doi, trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai scăpat.
Caută văduva care nu are pensie, care trăieşte în sărăcie; caută casa unde sunt bolnavi; vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău, căci şi aceasta e tot milă vezi o bătrână care se luptă cu o greutate, ajută-i să o ducă. Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul, iar dacă îl linişteşti în necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta, creştine, să nu te lauzi, să taci şi să nu ştie nimeni, să nu ştie stânga ce a făcut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.
Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic, iar copiii şi rudeniile te vor uita cu totul. Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas, iar moştenitorii nu-ţi vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău. Câţi bogaţi au murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii şi neamurile! Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei nemilostivi.
Pe aceştia, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă: „Voi, bogaţi nenorociţi care ardeţi în foc, ia spuneţi, dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre, ce aţi face voi în acel ceas?� Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci, lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.
Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad. De ce să ajungem în iad şi să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum? E şi timpul cel mai potrivit s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă, nu mai vorbim de pomeni şi de alte fapte. Deci, împreună cu credinţa să facem fapte bune fraţi creştini! Să trăim o viaţă de sfinţenie, ca să împlinim voia lui Dumnezeu, aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.

Rugăciune
Dumnezeule cel milostiv, Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, căci n-am făcut voia Ta. Faptele noastre sunt rele; noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri, noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.
Ajută-ne cu Harul Tău ca să trăim o viaţă morală, plină de sfinţenie, prin care să ajungem la Tine, să Te slăvim acolo în vecii vecilor.
Amin.

04
oct.
09

Predica la duminica XVIX dupa Rusalii

Duminica a 19 a dupa Rusalii (Predica de pe munte-iubirea vrajmasilor); Sf. Sfintit Mc. Grigorie Luminatorul, Episcopul Armeniei; Sf. Mc. Ripsimia si Gaiani

Luminatorul Armeniei celei mari, Sfantul Grigorie, s-a nascut din parinti intunecati cu necredinta, dar luminati cu bunul neam si cu dregatoria. Tatal lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pamantul Persiei, de neam Partean, din semintie impa-rateasca, rudenie a lui Artaban, imparatul persilor, si a lui Cursar, fratele imparatului Armeniei. Acela mai de pe urma era strain in Armenia, deoarece imparatia persilor venind sub stapanirea partilor, si Artaban fiind part si imparatind intr-insa, le era greu persilor ca sunt stapaniti de cei din alt pamant.

Era la persi un boier mai de capetenie, anume Artasir. Acela, sfatuindu-se cu prietenii sai cei de un gand, au ridicat razboi im-potriva imparatului lor Artaban si l-au ucis pe el si a luat scaunul imparatiei persane. Iar lui Cursar, imparatul Armeniei, ii era foarte jale auzind de uciderea fratelui sau Artaban. Adunand toata puterea Armeniei s-a sculat asupra Persilor, facand razbunare pentru varsarea sangelui fratelui sau. Si fu batuta Persia de cei din Armenia zece ani si au luat multa vatamare de la dansii. Drept aceea, Artasir, fiind in mare mahnire si in nepricepere, s-a sfatuit cu boierii sai cu ce chip ar putea sa infranga pe vrajmasii cei ce nava-leau. Deci a fagaduit ca de ar ucide cineva pe Cursar, imparatul Armeniei, il va face pe acela al doilea imparat pe scaunul stapanirii Persiei. La sfatul acela era si Anac, tatal lui Grigorie. El a fagaduit ca fara razboi sa biruiasca pe Cursar, ucigandu-l pe el cu un viclean mestesug. Iar Artasir i-a zis lui: „De vei face aceasta, voi pune coroana pe capul tau si vei imparati cu mine. Iar imparatia partenilor va fi a ta si a semintiei tale”. Sfatuindu-se asa si intarind cuvantul, s-a dus.

Anac a luat pe fratele sau spre ajutor la lucrul hotarat si sculandu-se cu toata casa, cu femeile si cu toate averile din Persia, ca si cum ar fi fost izgoniti si ca si cum ar fugi din mainile lui Artasir, a mers in Armenia, la rudenia sa, imparatul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu dragoste si dandu-le locuinta in pamantul sau, i-a facut pe ei sfetnicii lui. Mai ales lui Anac ii incredintase toate tainele sale. L-a facut pe el cel mai dintai sezator in singlitul sau. Se furisase Anac cu inselaciune in inima imparatului, iar in inima sa gandea cum ar ucide pe imparatul si cauta, pentru aceea, vreme potrivita.

Fiind odata imparatul la muntele Araratului, au dorit Anac si fratele sau sa vorbeasca cu imparatul la un loc osebit: „Avem – zi-cea – sa-ti spunem un cuvant tainic, de buna trebuinta si de folos”. Si intrand singuri la imparatul, il lovira cu sabiile si ranindu-l de moarte au iesit, au incalecat pe caii lor si au fugit, vrand sa ajunga in Persia. Dupa putin timp, intrand postelnicii in camara imparatului, au aflat pe imparatul zacand la pamant in sange inca viu si s-au inspaimantat de frica.

Afland ceea ce se facuse, au spus indata tuturor voievozilor si boierilor si au pornit in urma ucigasilor pe care ajungandu-i la un riu, i-au ucis si i-au inecat in apa. Iar imparatul ranit, Cursar, cand si-a dat cea din urma suflare, a lasat cu limba de moarte ca sa ucida toata casa lui Anac si a fratelui sau si pe femeile lor si pe fii. Si asa a trebuit sa se faca de catre urmasi.

Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau in Armenia cand se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac, fiind in scutece: pe sfantul acesta, Grigorie, si pe alt frate al lui si, ascunzandu-i, i-a crescut. Atunci s-a facut tulburare mare in Armenia. Instiintand-se de acest lucru Artasir, imparatul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei si biruind-o, a luat imparatia Armeniei si a supus-o stapanirii sale. Deci, a ramas dupa imparatul Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, crutandu-l, l-a trimis in surghiunie in partile Romei unde, venind in varsta, se afla in randuiala ostaseasca si avea putere trupeasca mare. Pruncii lui Anac, cei paziti de ucidere, unul a fost luat in Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de care ne este noua acum vorba, a fost trimis in stapanirea Romei, in care, crescand, a fost trimis in Cesareea Kapadochiei si a invatat credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, facandu-se sluga buna si credincioasa Domnului. Apoi s-a insotit acolo cu femeie, dupa lege, si a nascut doi fii, pe Ortan si Arostan, pe care i-a dat de mici la slujba Domnului.

Drept aceea, Ortan venind in varsta, s-a invrednicit la treapta preoteasca. Iar Arostan a fost vietuitor in pustie. Dupa nasterea acestor doi fii placuti lui Dumnezeu, sotia lui Grigorie degraba trecand din lumea aceasta, a inceput fericitul mai in voie a sluji lui Dumnezeu, umbland in toate poruncile si indreptarile Domnului fara prihana.

In acea vreme, Tiridat, slujind in oastea Romanilor, ca unul care era de semintie imparateasca, a fost cinstit cu o inalta dregatorie. Auzind Sfantul Grigorie, a mers la dansul, nu ca nu ar fi stiut ca Anac, tatal lui, a ucis pe Cursar, tatal lui Tiridat, insa taina aceea pazind-o. A inceput a sluji lui Tiridat cu credinta, pentru pacatul tatalui sau, cu slujba sa credincioasa masurand si rasplatind fiului lui Cursar. Si iubea Tiridat pe Grigorie, vazand ca-i slujea cu toata osardia. Insa, stiindu-l ca este crestin, se mahnea asupra lui si il defaima. Iar acesta, nebagand in seama nedreapta manie a stapanului sau, isi pazea credinta cea fara de prihana in Hristos Domnul.

In zilele acelea a fost navalirea gotilor asupra provinciilor Romane, si cel ce imparatea atunci in Roma trebuia sa iasa la razboi impotriva gotilor. Dar cand erau romanii aproape de goti si stau taberile fata in fata la razboi, voievodul gotilor invita pe im-paratul Romei ca singuri, deosebi sa se bata. Iar imparatul Romei, temandu-se sa iasa singur, cauta pe unul in locul sau, care s-ar putea bate cu voievodul gotilor. Si a aflat pe Tiridat, ostasul viteaz pe care l-a facut in locul sau imparat si, imbracandu-l in armele imparatesti, l-a pus impotriva voievodului gotilor pe care, cand s-a lovit Tiridat la razboi, fara de sabie l-a biruit pe voievodul gotilor, l-a prins viu si l-a dus la imparatul Romei. Toata oastea gotilor a biruit-o atunci. Pentru aceasta imparatul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatalui lui, si l-a pus rege in Armenia (287-330) si i-a facut lui pace cu persii. Atunci fericitul Grigorie a mers cu dansul in Armenia ca o sluga credincioasa.

Cand regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeitei Artemida, spre care avea mai multa osardie, mult si adeseori ruga pe Grigorie ca sa jertfeasca idolilor cu dansul impreuna. Iar Grigorie nu voia, ci marturisea pe Hristos, ca nu este Dumnezeu afara de el, nici in cer, nici pe pamant.

Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca sa-l chinuie tare pe sfantul Grigorie. Mai intai i-a bagat in gura un lemn intre falci, deschizandu-i cu sila gura foarte mult, incat nu putea sa o mai inchida si sa graiasca ceva, si apoi un bolovan mare de sare – in Armenia acel fel de bolovani se sapa din pamant, si l-a legat apoi de grumaji, si cu picioarele in sus l-a spanzurat. Asa a rabdat sfantul sapte zile spanzurat, iar in a opta zi, spanzurat fiind, l-a batut dea-supra cu bete fara de crutare si a facut fum din gunoaie dedesubt si l-a chinuit cu acel fum cu capul in jos, spanzurat, alte sapte zile. Iar el, spanzurat fiind, slavea numele lui Iisus Hristos si pe cat ii era lui cu putinta – scos acum fiind lemnul din gura – invata pe norodul cel ce sta de fata si privea la chinuirea lui ca sa creada intr-unul, adevaratul Dumnezeu. Apoi, fiindca s-a aflat nemiscat in credinta si viteaz in rabdare, i-au strans picioarele intre scanduri si le-au legat tare cu funii si batandu-i in calciie si in glesne piroane de fier, i-a poruncit sa umble. Iar el, umbland, canta: „Pentru cuvintele buzelor tale eu am pasit pe cai silnice”. Si iarasi: „Mergand, mergea si plan-gea, aruncand semintele sale si, venind, vor veni cu bucurie, luandu-si manunchele sale”.

Prigonitorul a poruncit sa-i zgirie cu niste unelte si sa-i scrije-leasca capul, in nari pucioasa si sare cu otet sa-i toarne si capul intr-un sac plin de funingine si cenusa sa-i lege; si asa a petrecut sfantul sase zile. Si iar, legandu-l de picioare, l-a spanzurat cu capul in jos, si multime de apa au turnat cu sila in pantecele lui, muncind si batjocorind pe sfant, pentru ca nu era nici o rusine in ochii aceia care erau plini de toate necuratiile cele fara de rusine. Dupa chinul acela il amagea pe patimitorul cu cuvinte viclene imparatesti spre inchinarea la idoli, dar neplecandu-se la amagire, iar l-au spanzurat prigonitorii, si cu unghii de fier i-au strujit coastele. Si arzandu-i tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au tarat pe pamant, gol, peste piroane de fier ascutite. Dupa ce toate le-a rabdat mucenicul, il aruncara in temnita si acolo s-a facut sanatos cu puterea lui Hristos.

A doua zi, scotandu-l din temnita, a stat cu fata vesela ina-intea imparatului, neavand nici o rana. Vazand imparatul s-a mirat; insa tot mai nadajduia ca Grigorie va implini voia lui si a vorbit catre dansul cu pace, tragandu-l la paganismul sau. Dar dupa ce nu s-a supus Sfantul Grigorie cuvintelor imparatesti amagitoare, atunci a poruncit ca sa-i incalte picioarele cu niste incaltaminte de fier si, ferecandu-l in obezi, sa-l pazeasca pana a treia zi; iar dupa acele trei zile, l-a chemat si i-a zis: „In zadar nadajduiesti in Dumnezeul tau, ca n-ai nici un ajutor de la Dansul”. Grigorie a zis: „Nebunule imparate! Tu singur iti gatesti tie chin, iar eu, nadajduind spre Dumnezeul meu, nu voi slabi si nu voi cruta trupul meu pentru Dansul; ca pe cat omul cel din afara se strica, cu atat mai mult cel dinauntru se innoieste”.

Dupa aceasta a poruncit sa se topeasca o caldare de plumb si sa toarne plumb de acela peste tot trupul sfantului, iar el rabdand, marturisea pe Hristos neincetat.

Deci, gandind inca Tiridat in ce fel pe cea neschimbata inima a lui Grigorie sa schimbe, cineva dintre cei ce stau de fata i-a zis: „Sa nu omori, imparate, pe acest om, pe fiul lui Anak, care pe tatal tau l-a ucis, si imparatia Armeniei a dat-o persilor in robie”. Au-zind aceasta imparatul s-a umplut de rivna mare pentru sangele tatalui sau si a poruncit ca, legand mainile si picioarele lui Grigorie, sa-l arunce intr-o groapa adanca, in cetatea Artaxat. Iar goapa aceea era plina de noroi, de serpi, de scorpii, de toate jivinile cele ve-ninoase si de viermi. In acea groapa aruncara pe sfantul Grigorie si patrusprezece ani a petrecut intr-insa nevatamat de acele jivine taratoare.

O vaduva oarecare, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, ii arunca lui in fiecare zi cate o particica de paine, cu care a ramas in viata.

Socotind Tiridat ca a pierit Grigorie, a incetat a mai gandi la dansul. Dupa aceasta s-a batut cu persii, si a cuprins pamantul lor pana la Siria, si s-a intors cu mare biruinta si triumf.

In vremurile acelea, Diocletian (284-305), imparatul Romei, a trimis in toata stapanirea sa ca sa-i gaseasca lui o fecioara mai frumoasa decat toate, pe care sa o ia spre insotire. Si cautand, trimisii aflara o fecioara crestina, anume Ripsimia, care intr-o mi-nastire de fecioare, sub grija egumenei Gaiana, petrecea in post si in rugaciuni logodindu-si fecioria sa lui Hristos. Scriind trimisii des-crierea fetei fecioarei aceleia, au trimis-o la imparat. Pe care va-zand-o imparatul a iubit frumusetea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins spre dansa si a trimis la Ripsimia cu pace, dorind sa-i fie lui femeie. Iar ea, in inima sa, a zis catre Hristos: „Nu ma voi departa de la tine, mirele meu Hristos, si fecioria mea cea afierosita Tie, nu o voi face de hula”. Si asa, facand in taina sfat cu surorile si cu stareta sa, Gaiana, adunandu-se toate cu dansa, au fugit si s-au dus in Armenia cu mare si nemaipovestita nevoie, pe care au rabdat-o in cale, suferind foame si osteneala fara de numar. S-au salasluit inaintea cetatii Ararat, una dintre cele mai puternice, se duceau in cetate si lucrand la oameni, aduceau pentru plata hrana lor si celorlalte. Si erau cu toate la numar treizeci si sapte, care au vrut a patimi toate acolo a rabda nevoia si necazul. Instiintandu-se Dio-cletian ca Ripsimia a fugit in Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, imparatul Armeniei, cu care era in mare dra-goste, instiintandu-l pe el si spunandu-i ca: „Pe Ripsimia, pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amagit-o unii din crestini, si si-au ales ca sa se rataceasca, cu rusine, prin tari straine decat sa-mi fie mie sotie. Ci, afland-o pe ea, sau sa o trimiti la noi, sau, de vei vrea, tu sa o ai pe ea de sotie”.

Iar Tiridat indata a poruncit s-o caute pretutindeni si, instiin-tandu-se unde se afla, a poruncit sa puna straje imprejur, ca sa nu scape. Apoi, afland de la cei ce o vazusera pe Ripsimia ca este prea minunata la frumusete, s-a aprins si a trimis la dansa toate po-doabele cele vrednice de cinstea imparateasca, ca intr-insele ga-tindu-se, sa fie adusa la dansul. Iar ea, dupa invatatura staretei Gaiana, – care o crescuse pe ea din tinerete, – a lepadat toate po-doabele acelea si n-a vrut sa mearga la imparatul. Apoi a grait si Gaiana catre trimisi: „Iata, toate fecioarele acestea sunt logodite Imparatului Ceresc si nu este cu putinta ca vreuna dintr-insele sa se amestece cu nunta cea pamanteasca”. Si s-a facut din senin un tunet infricosat si un glas din cer s-a auzit zicand catre fecioare: „Indrazniti si nu va temeti, caci cu voi sunt”. Iar ostasii cei trimisi atat de tare s-au infricosat de glasul tunetului aceluia, incat au cazut la pamant. Iar unii din cei cazuti de pe cai au murit, calcati fiind de picioarele cailor. Deci, s-au intors trimisii infricosati cu mare spai-ma si spusera imparatului cele ce se facuse; iar el, umplandu-se de manie, a trimis pe unul din mai mari cu mai multa oaste ca pe toate fecioarele sa le taie cu sabia si numai pe Ripsimia s-o aduca la dansul cu de-a sila. Drept aceea, navalind asupra lor ostasii cu sabiile scoase, a zis Ripsimia catre cel mai mare: „Sa nu pierdeti pe aceste fecioare, dar pe mine duceti-ma la imparatul vostru!” Si luand-o pe ea, o dusera, nefacand rau celorlalte fecioare, care dupa plecarea lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergand, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele sau, si striga catre Dansul: „Izbaveste de sabie sufletul meu si din mana ciinelui pe cea una nascuta a mea”. Apoi, ducand-o in camera imparateasca, si-a ridicat in sus ochii sai cei trupesti si sufletesti, si cu tarie se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca sa o pazeasca nevatamata cu mana sa cea atotputernica, si isi adu-cea aminte de ajutorul Lui cel minunat si milostiv, pe care de de-mult l-a aratat popoarelor celor ce erau in primejdii, cum pe Israel din mainile lui faraon si de la inecare l-a mantuit, pe Iona in pante-cele chitului intreg l-a pazit, pe cei trei tineri in cuptor i-a ferit, nevatamati de foc, precum pe fericita Suzana a izbavit-o de depra-vatii batrani, asa si pentru sine se ruga ca sa fie mantuita din silirea lui Tiridat.

A intrat la dansa imparatul si vazandu-i neobisnuita ei frumu-sete, s-a mirat si s-a aprins foarte spre dansa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh si de pofta trupeasca, s-a apropiat de dansa, cuprin-zand-o si vrand s-o sarute si sa-i faca sila. Iar ea, intarindu-se cu puterea lui Hristos, s-a impotrivit lui tare, si luptandu-se mult cu dansa imparatul, n-a putut sa-i faca ei niciun rau, pentru ca era mai tare in Dumnezeu atunci sfanta fecioara decat Tiridat cel vestit si tare ostas. Si cel ce oarecand pe voievodul gotilor l-a biruit fara de sabie si pe persi i-a batut, n-a putut acum pe o singura fecioara a lui Hristos sa o intreaca in putere, pentru ca de sus i se dadea ei tarie, precum oarecand celei intai mucenite, Tecla.

Deci, nesporind imparatul nimic, a iesit din camara si a poruncit sa trimita dupa Gaiana, stiind ca aceea era invatatoarea ei, pe care afland-o degraba, au adus-o. Si o ruga pe ea imparatul sa indemne pe Ripsimia sa-i implineasca voia. Gaiana venind, graia cu dansa in limba latina, ca armenii cei ce erau de fata sa nu inteleaga cuvintele lor, si o povatuia nu la cele ce erau pe pofta imparatului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curatii. Pentru ca invata pe Ripsimia cu hotarare si o indemna ca sa pazeasca pana in sfarsit curatia ei cea logodita lui Hristos si sa-si aduca aminte de dragostea Mirelui sau si de cununa cea gatita fecioriei ei si sa se teama de infricosata judecata si de gheena care va inghiti pe cei ce nu-si pazesc fagaduinta, zicand: „Mai bine este tie, fecioara a lui Hristos, ca aici sa mori vremelnic, decat acolo in veci. Au nu stii ce graieste in Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tau, Iisus Hristos? Nu va temeti – zice – de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot sa-l ucida! Deci, sa nu poftesti pacatul niciodata, macar de te-ar si ucide necuratul imparat; apoi mai buna va fi lauda fecioriei tale inaintea Celui curat si nestricacios, Mirelui tau Cel Ceresc”.

Iar unii din cei ce erau de fata stiind limba latina, au inteles ce graia Gaiana catre Ripsimia si au spus la ceilalti slujitori; iar a-ceia, auzind acestea, loveau peste gura cu pietre pe Gaiana si i-au sfaramat dintii poruncindu-i sa graiasca ceea ce imparatul porun-ceste. Apoi, fiindca nu inceta Gaiana a invata pe Ripsimia frica Domnului, au departat-o pe ea de acolo. Iar imparatul, ostenindu-se mult cu Ripsimia si vazand ca nu sporeste nimic, a inceput ca un indracit a se lovi pe sine si a se tavali pe pamant. Si in acea vreme noaptea iata sosind, s-a sculat Ripsimia si, scapand, a fugit din ceta-te, nevazand-o nimeni. Apoi, afland pe surorile sale, le-a spus lor de biruinta ei asupra vrajmasilor, ca neatinsa a ramas. Deci, toate au laudat si au multumit lui Dumnezeu, Celui ce n-a dat spre rusinare pe mireasa Sa. Si toata noaptea aceea au cantat rugandu-se lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necuratii au prins pe Ripsimia si au ucis-o cu amara moarte. Mai intai de toate ii taiara limba, apoi, dezbracand-o si la patru stilpi mainile si picioarele intinzandu-i, au legat-o si cu lumanari au ars-o. Dupa aceasta pantecele ei cu pietre ascutite l-au rupt, incat toate cele dinlauntrul ei s-au varsat. La sfar-sit i-au scos ochii si pe toata au taiat-o in bucati si asa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amara moarte.

Deci, au prins si pe celelalte fecioare, surori si impreuna pustnice ale ei, treizeci si trei, si cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor le aruncara spre mancare fiarelor. Iar pe Gaiana ceea ce era sta-reta, cu moarte mai amara au omorat-o, cu alte doua fecioare care erau cu dansa: mai intai, gaurindu-le picioarele, le-au spanzurat cu capul in jos si de vii le-au jupuit pielea, apoi taindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras si le-au taiat, dupa aceea pantecele cu pietre ascutite taindu-le, a tras afara cele dinlauntru ale lor, la sfarsit le-au taiat capetele si asa au trecut la logodnicul lor, Hristos.

Tiridat, ca un fara de minte fiind, abia a sasea zi dupa moartea acelor fecioare si-a venit in sine si s-a dus la vanat. Iar prin randuiala lui Dumnezeu cea de mirare si minunata, in acea cale a venit asupra lui o asemenea mustrare incat a prefacut nu numai mintea, ci si asemanarea cea omeneasca in schimonosire si s-a schimbat in asemanare porceasca, asa ca dupa tot chipul s-a facut intocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabuchodonosor, care din om si-a schimbat forma in dobitoc, sa-si zugraveasca inaintea ochilor tot asa si pe Tiridat, ca in loc de om vier il vedea. Si nu numai imparatul singur, ci si altii, toti voievozii si ostasii, toata casa lui, care se invoisera la moartea fecioarelor, erau indraciti si fugeau prin dumbravi si pe cimpii, rupandu-si hainele de pe ei si mancandu-si chiar carnea lor. Asa ii certa pe ei mania lui Dumnezeu pen-tru sangele nevinovat varsat. Si nu aveau ei nici un ajutor de la nimeni, pentru ca cine putea sa povesteasca aceasta cumplita manie a lui Dumnezeu?

Insa Dumnezeu, milostiv fiind, „Care nu pana in sfarsit se iuteste, nici in veac se manie, si de multe ori pedepseste spre folos”, ca rautatile omenesti sa le intoarca spre mai bine, plecandu-Se prin obisnuita indurarea Sa, i-a miluit pe ei asa: surorii impa-ratului, Cusaroductei, i s-a aratat in vis un barbat infricosat, in slava mare, si i-a zis: „De nu va fi scos Grigorie din groapa, Tiridat nu se va tamadui”. Deci, desteptandu-se din somn Cusaroducta, a spus la oameni vedenia sa. La toti era de necrezut lucrul acesta, pentru ca cine se astepta ca Grigorie, dupa patrusprezece ani, sa fie viu, cel ce a petrecut intre tot felul de jivini si pierdut in noroi. Cu toate acestea au mers la groapa si au strigat: „Oare esti viu Gri-gorie?” Si a raspuns din groapa Grigorie: „Sunt viu, cu darul Dumnezeului meu!” Si-l scoasera de acolo vested cu unghiile si cu parul crescut mare, uscat si negru de tina si de nevoile cele mari. L-au spalat si, in haine noi imbracandu-l si intarindu-l cu hrana, l-au dus la imparatul cel ce era in chip de vier. Si iesira la sfantul Grigorie toti cu cinste mare inchinandu-se si cazand la picioarele lui si rugandu-se ca el sa roage pe Dumnezeul sau si sa ceara tamaduire imparatului, voievozilor si ostasilor lui. Iar Fericitul Grigorie mai intai i-a intrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare, de vreme ce de noua zile zaceau neingropate. Si adunand trupurile lor cele aruncate pe cimp, plangea de tirania cea fara de omenie a necuratilor prigonitori. Si a ingropat sfintele trupuri cu cinste. Dupa aceasta, a inceput a-i invata pe ei ca sa se intoarca de la idoli si sa creada in unul Dumnezeu si in Iisus Hristos fiul Lui, si asa sa nadajduiasca spre mangaierea si darul Lui. Si le spunea lor ca pen-tru aceasta Domnul Dumnezeu l-a pazit pe el viu in groapa, in care ingerul lui Dumnezeu adeseori il cerceta, ca pe ei sa-i aduca la lumina bunei credinte din intunericul inchinarii de idoli. Invatandu-i pe ei sa sporeasca in Hristos, le punea lor pocainta. Si vazandu-le smerenia, le-a poruncit sa zideasca o biserica mare, pe care de-graba au zidit-o si a adus intr-insa Grigorie, cu mare cinste, trupurile fericitelor mucenite si punand o cruce in biserica, a poruncit oamenilor ca sa se adune acolo si sa se roage. Dupa aceea l-au dus pe Tiridat imparatul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese, ca sa se roage lor si sa le milostiveasca, ca ele sa se roage pentru dansul Domnului Iisus Hristos.

Dupa ce a facut aceasta imparatul, mai intai din voievozii si ostasii cei indraciti li s-au redat chipul cel omenesc si au iesit duhurile cele viclene si toti s-au tamaduit; si multime de alti bolnavi se tamaduiau de catre Sfantul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Apoi, degraba, toata Armenia s-a intors la credinta in Hristos si poporul a sfaramat capistile idolesti, si a zidit biserici lui Dumnezeu. Iar imparatul isi marturisea inaintea tuturor pacatele si iuti-mea sa si propovaduia certarea si darul lui Dumnezeu cel aratat spre sine. S-a facut povata spre tot lucrul bun si a trimis in Ceza-reea Capadociei pe Sfantul Grigorie la Leontie, arhiepiscopul, ca sa-l sfinteasca pe el episcop al lor. Sfintit fiind Grigorie, cand s-a intors de acolo, a luat cu sine multime de preoti pe care ii cunos-tea ca sunt vrednici, si i-a botezat pe imparat, pe voievozi, pe ostasii lui si celalalt popor, incepand de la curtea imparateasca, pana la cel mai din urma satean. A adus multime nenumarata de popor la marturisirea adevaratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu si intru dansele savarsind jertfa cea fara de sange. A sfintit prezbiteri, a pus scoli si dascali si a randuit toate cele spre fapta buna, spre trebuinta bisericii si spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umbland din cetate in cetate.

Imparatul a daruit indestulata avere bisericilor lui Dumnezeu, incat nu numai pe cei din Armenia, ci si pe cei din celelalte tari i-a adus Sfantul Grigorie la Hristos: persii, asirienii, midenii. A zidit multime de manastiri, in care bine inflorea desavarsirea evan-gheliceasca.

Randuindu-le Sfantul Grigorie pe toate asa bine, s-a dus in pustie, unde si-a sfarsit si viata sa cea vremelnica dupa dumnezeiasca placere.

Imparatul Tiridat vietuia in mari fapte bune si in infranare atata de mare incat era asemenea calugarilor. Iar in locul Sfantului Grigorie luara pe Arostan, fiul lui, barbat in mari bunatati care din tinerete petrecea viata calugareasca. L-a sfintit in Capadocia pentru randuiala bisericilor dumnezeiesti celor din partile Armeniei, si l-a trimis imparatul si la soborul cel din Niceea, impotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute si optsprezece sfinti parinti.

Asa a crezut Armenia si slujea lui Dumnezeu inflorind cu toate bunatatile multa vreme, si laudand pe Dumnezeu intru smerenie, in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin




Blog Stats

  • 323.482 hits

Arhive

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte