Pe facatorul cel mare de minuni, ajutatorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales catre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odraslit partile Lichiei, in cetatea ce se numeste Patara, din parinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatal sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceasta binecuvantata pereche, petrecand cu buna credinta in insotirea cea legiuita si impodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si faceri de bine mari, s-au invrednicit a odrasli aceasta odrasla sfanta – singuri ei fiind radacina sfanta – si s-a facut cum zice psalmistul : Ca un pom rasadit langa izvoarele apelor, care si-a dat rodul sau la vremea sa. Deci, nascand pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se talcuieste „biruitor de popor”; si cu adevarat s-a aratat biruitor al rautatii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.
Dupa acea nastere, maica sa Nona a ramas stearpa, pana la dezlegarea din legaturile cele trupesti, marturisind singura firea ca nu este cu putinta a se mai naste alt fiu ca acela, ca numai pe acesta sa-l aiba si intai si pe urma, care din pantecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a inceput a vietui decat cinstind pe Dumnezeu cu buna cucernicie, nici n-a inceput a suge tita, facand minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai intai a manca, ci a posti. Caci dupa nasterea sa, fiind in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dand prin aceasta stare, cinste Sfintei Treimi, Careia mai pe urma avea sa-i fie mare slujitor si intai-statator. Cand se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi facator de minuni, hranindu-se nu dupa obiceiul pruncilor celorlalti – pentru ca numai din tita cea dreapta sugea lapte – avand sa dobindeasca cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a inceput a fi si postitor ales, caci miercurea si vinerea numai o data sugea lapte din tita si atunci seara, dupa savarsirea obisnuitei rugaciuni crestinesti, de care lucru parintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urma. Acel obicei de a posti, deprinzandu-l Fericitul din scutece si l-a pazit in toata viata sa, pana la fericitul sau sfarsit, petrecand miercurea si vinerea in post. Deci crescand pruncul cu anii, crestea impreuna si cu intelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le invata de la parintii sai cei buni; fiind ca o holda roditoare, care primeste in sine samanta invataturii celei bune, care odrasleste si aduce in toate zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de scoala, a fost dat la invatatura dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireasca a mintii si cu povatuirea Sfantului Duh, in putin timp, a ajuns la multa intelepciune. Apoi, atat de mult a sporit in invatatura cartii, pe cat era de trebuinta bunului carmaci al corabiei lui Hristos si pastorului celui iscusit al oilor celor cuvantatoare. Deci, facandu-se desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abatea si a vorbi cu femeile sau a cauta cu ochii la fata femeiasca, foarte mult se ferea, caci fugind, se departa de petrecerea impreuna cu femeile.Avand adevarata intelepciune si minte curata, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zabovea in sfintele biserici, dupa cum zice proorocul: Voit-am a fi lepadat in casa Dumnezeului meu. De multe ori, cate o zi intreaga si cate o noapte, petrecand in rugaciunile cele ganditoare de Dumnezeu si in citirea dumnezeistilor carti, invata intelegerea cea duhovniceasca si se imbogatea cu dumnezeiestile daruri ale Sfantului Duh, cu care se pregatea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sunteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste in voi.
Deci tanarul cel imbunatatit si curat, avand in sine Duhul lui Dumnezeu, se arata cu totul duhovnicesc, arzand cu duhul si slujind Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batran pentru care tuturor s-a facut minunat si slavit. Caci precum omul cel batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ris de toti, tot asa si tanarul, daca are naravul barbatului celui batran, se cinsteste de toti cu mirare; pentru ca sunt nepotrivite tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dansul. Unchiul sau, vazand pe nepot sporind in viata cu fapte bune si cu totul instrainandu-se de lume, a sfatuit pe parintii lui sa-l dea sa slujeasca lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepadat a darui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dansul. Pentru ca scrie in cartile cele vechi pentru dansii, cum ca fiind neroditori si deznadajduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugaciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat in dar Celui ce l-a daruit pe dansul.
Primind episcopul pe „tanarul batran”, care avea intelepciunea ca o caruntete si viata cea mai curata, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar cand s-a hirotonisit, episcopul intorcandu-se catre poporul care era in biserica si umplandu-se de Duhul Sfant, a proorocit zicand: „Iata, fratilor, vad un nou soare rasarind marginilor pamantului, aratandu-se catre cei intristati ca o milostiva mangiiere. O! fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor! Caci acesta va paste bine sufletele celor rataciti si la pasunea buneicredinte ii va aduce pe dansii; apoi se va arata si ajutator fierbinte celor ce sunt in nevoi”. Aceasta proorocire s-a implinit mai pe urma, precum vom arata in istorisirea ce o vom face.
Deci, primind Sfantul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adauga osteneala la osteneala, petrecand in post si in neincetate rugaciuni, iar cu trupul sau cel muritor sarguindu-se a urma celor fara de trupuri. Astfel, vietuind intocmai ca ingerii, din zi in zi inflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteasca si se arata vrednic de carmuirea Bisericii.
In acea vreme unchiul sau, episcopul Nicolae, vrand a se duce in Palestina ca sa se inchine acolo sfintelor locuri, a incredintat toata carmuirea bisericii nepotului sau. Deci acesta, implinind locul aceluia, avea toata purtarea de grija pentru randuiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sau. In acea vreme, parintii fericitului, parasind aceasta viata vremelnica, s-au mutat la cea vesnica, iar Sfantul Nicolae, ramanand mostenitorul averii lor, a impartit-o celor saraci. Pentru ca nu se uita la bogatia ce curge alaturea, nici se ingrijea pentru inmultirea ei; ci, lepadandu-se de toate poftele lumesti, se sarguia cu toata osardia a se uni cu Dumnezeu, catre care graia: Catre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; catre Tine sunt aruncat din pantecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mana lui era intinsa catre saraci, ca un rau cu apa multa ce curge cu indestulare.
Pentru ca multele lui milostenii sa fie mai cu lesnire cunoscute, sa aratam una si anume: Era un barbat in cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici imbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfranare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa cistige pentru el si fetele sale imbracaminte si hrana. Vai, in ce fel de ganduri necuvioase alunga pe om saracia cea mare! Deci batranul acela fiind in astfel de cugete rele si gandul sau cel rau vrand acum a-l aduce cu ticalosie in fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea in pierzare firea omeneasca, ci cu iubire de oameni, se pleaca spre nevoile noastre, a pus bunatate in inima placutului Sau, Sfantul Nicolae si l-a trimis spre ajutor catre barbatul care era sa piara cu sufletul, prin insuflare tainica, mangiind pe cel ce era in saracie si scapandu-l din caderea pacatului.
Deci, auzind Sfantul Nicolae de lipsa cea mare a barbatului aceluia si prin dumnezeiasca descoperire instiintandu-se de cugetarea lui cea rea, i-a parut foarte rau pentru dansul si a cugetat ca astfel cu mana sa cea facatoare de bine, sa-l rapeasca impreuna cu fetele sale ca din foc de la saracie si de la pacat. Insa n-a vrut sa fie de fata cu barbatul acela, ca sa-i spuna despre facerea sa de bine, ci, in taina a cugetat sa-i dea aceluia milostenia sa cu indurare. Si aceasta vrea s-o faca pentru doua pricini: intai ca sa scape de slava omeneasca, pentru ca tinea seama de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat iar acum ajunsese in mare saracie, sa nu-l rusineze, caci stia ca sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogatie si din slava cad in saracie, fiindca se rusineaza sufletele acelora, aducandu-le aminte de bogatia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gandit a face asa, dupa cuvantul lui Hristos: Sa nu stie stanga ta, ce face drepta ta. Caci atat de mult fugea de slava omeneasca, incat chiar de acela caruia ii facea bine se sarguia a se tainui pe sine.
Asadar, luand o legatura mare de galbeni, a mers in miezul noptii la casa acelui barbat si, aruncand-o inauntru pe fereastra acelei case, degraba s-a intors la casa sa. Dimineata, sculandu-se barbatul si afland legatura, a dezlegat-o si vazand galbenii s-a inspaimantat, caci socotea ca este vreo nalucire, temandu-se ca nu cumva aurul ce vedea sa fie vreo inselaciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicaieri vreun facator de bine. Drept aceea, intorcand galbenii cu varful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscand ca este adevarat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plangea cu lacrimi fierbinti si, cugetand mult in sine cine i-ar fi facut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grija a lui Dumnezeu, ii multumea neincetat, dand lauda Domnului Celui ce se ingrijeste de toti. Apoi indata pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a maritat-o dupa un barbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.
Despre aceasta instiintandu-se minunatul Nicolae, ca a facut dupa voia lui, barbatul acela, i-a parut bine. Si iarasi se arata gata a face aceeasi mila cu a doua fiica a batranului, sarguindu-se a pazi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuita de pacatul cel faradelege. Deci, pregati si alta legatura de galbeni, asemenea cu cealalta si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastra, in casa batanului aceluia.
Dimineata, sculandu-se acel om sarac, a gasit iarasi aur, asemenea ca intaia oara. Apoi a inceput a se minuna si de acela si, cazand cu fata la pamant, cu lacrimi fierbinti multumea, zicand: „Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mantuirii noastre, care mai intai m-ai rascumparat cu Sangele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, Insuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni. Arata-mi pe ingerul Tau cel pamantesc, pe cel ce ne pazeste pe noi de pierderea pacatului, ca sa stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din saracia ce ne intristeaza si care ne izbaveste de gandurile cele rele, ca iata, dupa mila Ta, Doamne, cu indurarea cea facuta in taina, cu mana placutului al Tau, voi da si pe a doua fiica a mea cu nunta legiuita dupa barbat si asa voi scapa de cursele diavolului, care vrea prin cistig necurat sa-mi aduca mare pierdere.
Apoi barbatul acela, rugandu-se Domnului si multumind bunatatii Lui, a facut nunta si fiicei sale de a doua, avand nadejde in Dumnezeu – caci neindoita nadejde si-a pus in El – cum ca va purta grija si pentru a treia fiica a lui si-i va da si acesteia sa aiba vietuitor iubit, dupa lege, trimitandu-i iarasi aur din destul, tot cu acea mana facatoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se invredniceasca a vedea de unde ii aduce aurul acela. Si iata, nu dupa multa vreme, a sosit cel asteptat. Caci a venit si a treia oara placutul lui Hristos, Nicolae si, ajungand la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legatura de galbeni pe aceeasi fereastra si indata s-a intors la casa sa. Tatal fecioarelor gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat indata cat putea in urma celui ce se intorcea la casa sa, pe care, ajungandu-l si cunoscandu-l cine este – caci sfantul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat -, a cazut la picioarele lui, sarutandu-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mantuitor sufletelor, celor ce ajunsesera intru pierderea cea mai de pe urma. Apoi zise: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare intru mila, prin indurarile tale, de mult as fi pierit eu, ticalosul tata, impreuna cu fiicele mele, prin caderea in focul Sodomei, vai mie! Si iata, acum prin tine suntem mantuiti din amara cadere in pacat”. Acestea si mai multe graia cu lacrimi catre sfant. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu juramant a zis aceluia, ca in toata viata lui sa nu spuna nimanui ceea ce s-a facut. Apoi sfantul, spunand multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.
Iata una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfantului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sa cunoasca oricine cat era de milostiv catre cei saraci. De s-ar fi povestit milele lui una cate una si cate indurari a aratat catre cei saraci, pe citi flamanzi a hranit, pe citi goi a imbracat si pe citi a rascumparat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.
Dupa aceasta Cuviosul Parinte Nicolae a voit a se duce in Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se inchina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corabierii imprejurul Egiptului si nestiind ce avea sa li se intample, Sfantul Nicolae, care era impreuna cu dansii, vedea mai bine ca are sa fie intuneric, vifor si lovire de vanturi cumplite. Apoi le spuse ca, mai inainte a vazut pe vicleanul vrajmas intrand in corabie, vrand sa o scufunde impreuna cu oamenii. Dupa aceea a navalit asupra lor o furtuna mare, fara veste si ridicandu-se un nor, s-a facut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfantul Nicolae sa le ajute si sa-i izbaveasca de nevoia cea fara de veste ce cazuse asupra lor zicand: „Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugaciunile tale catre Dumnezeu, indata ne vom cufunda in aceasta adancime si vom pieri”. Iar el, zicandu-le sa indrazneasca si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu si fara indoiala sa astepte grabnica izbavire, insusi a inceput cu sarguinta a se ruga catre Domnul. Si indata s-a linistit marea si toata groaza s-a prefacut in bucurie, iar ei, trecand necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si placutului sau, Sfantului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scaparea nevoii.
Tot atunci, unul din corabieri s-a suit in varful catargului, precum este obiceiul celor ce indrepteaza corabia, si, cand era sa coboare de acolo, a alunecat de sus si a cazut in mijlocul corabiei, zacand fara suflet. Iar Sfantul Nicolae, mai inainte de a-l chema in ajutor, l-a inviat cu rugaciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corabierilor. Apoi, ridicand toate panzele si fiind vant cu buna sporire, au plutit in liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde placutul lui Dumnezeu, Sfantul Nicolae, a tamaduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necajiti mangiind, a pornit iarasi pe cale spre Palestina si ajungand la Sfanta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mantuirea neamului omenesc, intinzandu-Si pe Cruce prea curatele Sale maini. Acolo a inaltat fierbinti rugaciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dand multumire Mantuitorului nostru. Apoi, a inconjurat toate sfintele locuri, facand multe inchinaciuni pretudindeni. Iar cand era sa intre noaptea in sfanta biserica la rugaciune si usile erau inchise, s-au deschis singure, dand intrare aceluia, caruia, chiar portile ceresti ii erau deschise.
Zabovind in Ierusalim vreme indelungata, se pregatea a merge in pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfatuit sa se intoarca in patria sa. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce toate le randuieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sa fie ascunsa sub obrocul pustiei acea faclie, pe care o pregatise sa fie pusa in sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, afland o corabie, s-a tocmit cu corabierii sa-l duca in patria sa.
Acestia au gandit insa sa faca lucrul cu viclesug, adica sa indrepteze corabia lor in alta parte, nu spre Lichia. Dupa ce s-a asezat in corabie, plecand de la mal, Sfantul Nicolae a vazut ca corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degraba a cazut la picioarele corabierilor si-i ruga sa indrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebagandu-l in seama, mergeau in partea unde gandeau ei, nestiind ca Dumnezeu nu va lasa pe placutul Sau sa fie in mahnire. Deci, sufland un vifor impotriva, a intors corabia in alta parte si degraba a dus-o in Lichia, iar pe corabieri ii ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfantul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit in patria sa. El insa, fiind fara de rautate, n-a facut nici un rau acelor vrajmasi, nici s-a pornit spre manie si nici macar vreun cuvant aspru nu le-a zis, ci cu binecuvantare i-a liberat in partile lor. Iar el a mers in manastirea pe care o zidise mosul sau, episcopul Patarelor si o numise Sfantul Sion. Acolo, Sfantul Nicolae s-a aratat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe ingerul lui Dumnezeu, se indulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate si se foloseau de viata lui, cea intocmai ca a ingerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care impodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sau.
Afland Sfantul Nicolae in aceasta manastire viata linistita si loc mai lesnicios pentru gandurile sale catre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo. Dar Dumnezeu ii arata calea, voind ca acea comoara bogata, a tuturor faptelor bune, cu care avea sa se imbogateasca toata lumea, sa nu fie ascunsa, ca intr-o tarina acoperita de pamant, intr-o manastire deosebita si intr-o camera mica inchisa; ci sa fie la vederea tuturor, ca prin acea comoara duhovniceasca, sa se faca negutatorie duhovniceasca, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfantul, stand odata la rugaciune, a auzit un glas de sus: „Nicolae, sa intri in nevointa poporului, daca doresti sa fii de Mine incununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spaimantat si cugeta intru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dansul? Si iarasi auzi glas, spunandu-i: „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci intoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine numele Meu”. Atunci Sfantul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasand linistea, sa mearga sa slujeasca la mantuirea omenilor. Deci cugeta incotro se va duce: la patria sa, in cetatea Patara, la cunoscuti, sau in alta parte. Dar, temandu-se si fugind de slava omeneasca cea desarta, a gandit sa se duca in alta cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.
In acea latura a Lichiei este o cetate slavita, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci, intr-acea cetate a venit Sfantul Nicolae, fiind condus de purtarea de grija a lui Dumnezeu, incat nimeni nu-l stia. Acolo traia ca unul din saraci, neavand unde sa-si plece capul. El nu se ducea decat in casa Domnului, avand liman numai pe Dumnezeu.
In acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetatii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai intai sezator pe scaun in toata tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, in Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna intelegere, erau nedumeriti intre ei, pe care sa-l aleaga. Unii, fiind porniti dan ravna dumnezeiasca, au zis ca lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al randuielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugaciune pentru aceasta, ca insusi Domnul sa arate cine este vrednic sa primeasca o treapta ca aceasta si sa fie pastor peste toata Lichia.
Toti, ascultand acel sfat bun, au facut rugaciune cu sarguinta si cu post. Iar Domnul, facand voia celor ce se tem de El si ascultand rugaciunea lor, a descoperit bunavoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai batran, intr-acest chip; stand el la rugaciune, i s-a aratat un barbat luminat, poruncindu-i sa mearga de cu noapte si sa stea langa usile bisericii si sa ia seama cine va intra mai inainte decat toti in biserica, acela – zicea el – este indemnat de Duhul Meu si, luandu-l cu cinste, sa-l puneti arhiepiscop. Iar numele barbatului aceluia este Nicolae. Aceasta vedenie dumnezeiasca avand-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise in vedenie, a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au indemnat mai mult spre rugaciune, cu iubire de osteneala.
Atunci episcopul care a vazut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit in vedenie si astepta venirea barbatului dorit. Deci, cand a fost vremea Utreniei, Sfantul Nicolae, indemnat de Duh, a ajuns mai inainte decat toti la biserica, pentru ca avea obicei de se scula in miezul noptii la rugaciune si venea la inceputul cantarii Utreniei, mai intai decat toti la biserica. Intrand in pridvor, l-a luat episcopul care se invrednicise acelei vedenii si i-a zis: „Cum te cheama, fiule?” Dar el tacea. Acela il intreaba iarasi. Sfantul i-a raspuns cu blandete: „Nicolae ma cheama pe mine, stapane, robul sfintiei tale”. Acel dumnezeiesc barbat, care a auzit acel glas bland, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spusese in vedenie, ca se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, ca sfantul a raspuns cu blandete. Deci a cunoscut ca acela este cel pe care il binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Caci stia spre cine cauta Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel bland si tacut si spre cel ce se cutremura de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si cand a descoperit o comoara ascunsa si, indata, luandu-l de mana i-a zis: „Urmeza-ma, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplandu-se de multumire dumnezeiasca si de mangiiere duhovniceasca pentru aflarea barbatului celui de Dumnezeu aratat, l-au adus in mijlocul bisericii.
Strabatand vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degraba decat pasarile, multime de oameni fara numar. Episcopul, care vazuse vedenia, a zis cu glas mare catre toti: „Primiti, fratilor, pe pastorul vostru, pe care vi l-a ales voua Duhul Sfant si caruia i-a incredintat desavarsit povatuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneasca, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iata acum avem pe cel pe care l-am dorit si cautat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povatuiti, nu vom cadea din nadejde, ca, astfel, sa stam bine inaintea lui Dumnezeu in ziua aratarii Lui si a descoperirii.
Poporul dadea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfantul Nicolae se lepada a primi acea treapta, nesuferind lauda omeneasca. Insa, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fara voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiasca a fost indemnat la aceasta, pe care a avut-o mai inainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceasta vedenie Sfantul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: „Intr-o noapte, Sfantul Nicolae a vazut pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta Evanghelie, care era impodobita cu aur si cu margaritare; iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii lui omofor arhieresc”. Dupa vedenia aceea trecand putine zile si raposand Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetati.
De acea vedenie aducandu-si aminte Sfantul Nicolae si vazand bunavoirea lui Dumnezeu, inca si rugaciunile soborului netrecandu-le cu vederea, a primit pastoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, impreuna cu clericii, savarsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a facut praznic de bucurie, veselindu-se de pastorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe faclia cea luminata, care n-a fost pusa la o parte, nici ascunsa sub obroc, ci stand la locul cel cuviincios, in sfesnicul arhieriei si al pastoriei, unde stralucea luminos, drept indreptand cuvantul adevarului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sanatos cugetandu-le si invatandu-le.
Chiar de la inceputul pastoriei sale, placutul lui Dumnezeu graia in sine astfel: „O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora”. Apoi, vrand a invata pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai inainte. Caci mai inainte, numai unul Dumnezeu ii stia viata, slujindu-I in taina. Iar dupa ce s-a facut arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru marire desarta, ci pentru folosul si inmultirea slavei lui Dumnezeu, incat s-au implinit cele scrise in Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune, sa preamareasca pe Tatal vostru, care este in ceruri.
Sfantul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupa cum zice Apostolul: „Cu cuvantul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curatia”. Apoi era bland, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de ingimfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai o data pe zi si aceea seara. Toata ziua, se indeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultand nevoile celor ce veneau la dansul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mangiietor celor ce plangeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine. Apoi, si-a cistigat spre ajutor in ostenelile sale cele pastoresti si pentru indreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu buna intelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adica pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, barbati cunoscuti de toata Grecia.
Astfel, bine pastea turma cea incredintata lui, a oilor lui Hristos cele cuvantatoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodata nu inceteaza a ridica razboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerabdand a vedea credinta cea buna inflorind in oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos, prin paganii imparati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci porunca prin toata lumea, ca toti credinciosii sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, in sfarsit, cu moarte silnica sa fie pedepsiti.
Un asemenea vifor pustiitor degraba a ajuns si pana in cetatea Mira, dus fiind de doritorii paganatatii celei intunecate. Iar fericitul Nicolae, in cetatea aceea fiind capetenie a tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta cea buna a lui Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pagani si bagat in temnita, dimpreuna cu multi crestini. Petrecand aici multa vreme, a patimit multe rele, rabdand foame, sete si stramtorarea temnitei. Pe cei impreuna legati ii hranea cu cuvantul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind intr-insii credinta in Hristos Dumnezeu si punand picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita. Apoi, intarindu-i intru marturisirea lui Hristos, ii indemna cu osardie a patimi pentru adevar.
Dupa aceea, iarasi s-a daruit pace crestinilor si ca soarele dupa norii cei intunecati, asa a stralucit dreapta credinta sau ca o racoreala ce vine dupa furtuna. Caci, cautand Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stapanirea paganilor, izgonind de la imparatie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dansii a izgonit pe cei ce slujeau paganatatii elinesti si a ridicat poporului sau corn de mantuire, prin aratarea Crucii marelui imparat Constantin, caruia i-a incredintat stapanirea Romei.
Constantin, cunoscand pe Unul Dumnezeu si punandu-si nadejdea in El, a biruit pe toti potrivnicii sai cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nadejdea cea desarta, a celor ce imparatisera mai inainte, poruncind sa risipeasca capistile idolilor si sa zideasca biserici crestine; iar pe cei ce erau inchisi in temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti marturisitorii lui Hristos s-au intors in patria lor.
Atunci si cetatea Mirelor a primit iarasi pe pastorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fara sange incununat. Acesta, avand darul lui Dumnezeu intr-insul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea intr-insul, multora s-a facut slavit, minunat si foarte iubit; caci stralucea cu curatia inimii si era impodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sau in cuviosie si dreptate.
Pe atunci erau inca multe capisti idolesti, in care poporul pagan slujea cu dragoste diavoleasca si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzandu-se cu ravna, a strabatut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curatind-o de necuratiile diavolesti. Sfantul Nicolae, luptandu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte impodobita. Pornirea sfantului era indreptata mai mult asupra idolilor decat asupra necuratei capisti, pe care a daramat-o pana la temelie, iar zidirea cea inalta a risipit-o pana la pamant; atunci duhurile cele viclene, neputand nicidecum rabda venirea sfantului, scoteau glasuri de plangere, strigand foarte tare, caci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugaciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.
Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin, vrand sa intareasca credinta in Hristos Dumnezeu, a poruncit sa se tina soborul a toata lumea in cetatea Niceii. Acolo adunandu-se Sfintii Parinti, au propovaduit luminat dreapta credinta, iar pe Arie, rau cugetatorul si semanatorul de neghina, impreuna cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu intocmai de o cinste si de o fiinta cu Tatal marturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.
Atunci si minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Parinti, cu mare vitejie a stat impotriva hulelor lui Arie si impreuna cu Sfintii Parinti a aratat dogmele credintei celei drepte si tuturor le-a facut cunoscut cu adeverinta.
Despre dansul povesteste unul dintre istorici, ca, aprinzandu-se cu ravna dumnezeiasca ca al doilea Ilie, a indraznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fata. De acest lucru, s-au intristat Sfintii Parinti si, pentru aceea a luat de la dansul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvantata lui Maica, privind din inaltime la nevointele Sfantului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu indrazneala si au laudat ravna lui cea dumnezeiasca. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Parinti cei mai vrednici, precum insusi Sfantul Nicolae a vazut mai inainte de alegerea sa la arhierie, adica, stand de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de alta parte Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat inapoi cele luate de la dansul, cunoscand din aceea ca a fost placuta lui Dumnezeu acea indrazneala a sfantului. Deci, parintii au tacut si ca pe un placut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.
Intorcandu-se Sfantul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducand pace, binecuvantare si invatatura sanatoasa la toata multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvoratoare. Apoi pe turma cea nesanatoasa si straina a taiat-o din radacina si pe ereticii cei impietriti si nesimtitori, care imbatranisera in rautate, mustrandu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrator de pamant intelept, care curata toate cele ce sunt pe arie si in teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutura.
Astfel preainteleptul lucrator al ariei lui Hristos, Sfantul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nalucitor si ereticesc o vantura si o lepada departe de graul Domnului. Pentru aceasta pricina Sfanta Biserica il numeste lopata care vantura invataturile lui Arie ca pleava. El era cu adevarat lumina lumii si sarea pamantului, de vreme ce viata lui era luminata si cuvantul lui dres cu sarea intelepciunii. Caci avea bunul pastor mare purtare de grija pentru turma sa in nevoile ce i se intamplau, nu numai cu pasunea cea duhovniceasca hranind-o pe dansa, ci si de hrana cea trupeasca purta grija.
Alta data, intamplandu-se in tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrana, iar poporul fiind in mare lipsa, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sarac care pierea de foame, s-a aratat noaptea in somn unui negutator din Italia, care umpluse o corabie cu grau, vrand sa mearga cu ea in alta tara si dandu-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga in cetatea Mira si acolo sa-si vanda graul cu pret. Desteptandu-se negutatorul din somn si afland in mana sa trei galbeni, s-a inspaimantat, minunandu-se de un vis ca acela.
Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorat in cetatea Mira si a vandut graul celor ce erau intr-insa, netainuind aratarea Sfantului Nicolae, ce i s-a facut lui in somn. Iar cetatenii, afland mangiiere in acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slava si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hranitorul lor cel minunat.
In vremea aceea, s-a facut o tulburare in Frigia cea mare, de care auzind imparatul Constantin a trimis trei voievozi impreuna cu ostasii cei ce erau sub dansii sa linisteasca acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multa sarguinta, plecand din Constantinopol au venit in oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mana sa mearga, pentru ca marea era involburata, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sa cumpere cele de trebuinta, lua cele straine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori facand acestea, faceau paguba celor ce vietuiau acolo. Pentru aceasta pricina s-a facut gilceava si tulburare, ba si razboi era sa se faca din amandoua partile, la locul ce se numea Placomata.
Instiintandu-se de aceasta, Sfantul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur catre tarmul acela si in cetate, ca sa potoleasca cearta dintre dansii. Apoi, indata, toata cetatea si voievozii, auzind de venirea sfantului, i-au iesit in intampinare si s-au inchinat lui. Sfantul a intrebat pe voievozi de unde sunt si unde merg? Ei au zis ca sunt trimisi de imparat in Frigia sa potoleasca tulburarea ce s-a facut acolo. Sfantul i-a sfatuit sa dea invatatura ostasilor lor ca sa nu faca suparare poporului. Apoi, luand pe voievozi in cetate, i-a ospatat cu dragoste. Iar ei, certand pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au invrednicit de binecuvantarea sfantului.
Facandu-se aceasta, au venit oarecari cetateni din Mira, care, plangand cu lacrimi si cazand la picioarele sfantului, cereau ajutor pentru niste oameni osanditi fara de vina. Ei spuneau cu mahnire, ca, nefiind sfantul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplandu-si mainile cu bani de la oarecari oameni rai, a osandit la moarte pe trei barbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, „de care lucru toata cetatea se mahneste si plange, asteptand intoarcerea ta, stapane; ca de ai fi fost tu acasa, n-ar fi indraznit ighemonul a face o judecata asa nedreapta”.
Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mahnit cu sufletul si, luand impreuna cu dansul pe voievozi, indata a plecat. Ajungand la locul ce se numeste Leu, au intalnit pe niste oameni venind si i-au intrebat daca stiu ceva de acei trei barbati care sunt osanditi la moarte. Ei au zis catre dansul: „I-am lasat in campul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sa-i taie”. Atunci sfantul s-a indreptat in graba la locul acela, sarguindu-se a ajunge mai inainte de uciderea cea nevinovata a acelora. Ajungand la locul acela, a vazut popor mult stand acolo si pe cei trei barbati osanditi, avand mainile legate si fetele acoperite si plecate la pamant si cu grumazii goi, asteptand desavarsita taiere. Atunci a vazut pe gealat scotand sabia spre a-i ucide, aratandu-se tulburat si cu chip salbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor infricosata si de plangere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburandu-se in suflet, a intrat cu indrazneala prin popor si, apucand sabia din mana gealatului, a aruncat-o la pamant, netemandu-se de nimic, iar pe barbati i-a dezlegat din legaturi.
Toate acestea le facea sfantul cu mare indrazneala si nu era nimeni care sa-l opreasca; caci cuvantul lui era cu stapanire si lucrul sau cu putere dumnezeiasca, fiind mare inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei barbati, izbaviti de moarte, vazandu-se intorsi din ghearele mortii catre viata, plangeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunasera acolo. Apoi a venit si ighemonul Eustatie, iar placutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, cand se apropia de el, ii intorcea fata, iar cand cadea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfantul ca-l va spune la imparat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desavarsite munci il ingrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocarmuieste cu dreptate stapanirea. Iar el, fiind mustrat de constiinta si infricosat de ingrozirea sfantului, cu lacrimi cerea mila si se ruga din tot sufletul, caindu-se pentru nedreptatea sa, cautand sa se impace cu marele parinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetatii, dar minciuna nu putea sa se tainuiasca, pentru ca sfantul stia cu dinadinsul ca, fiind mituit cu aur, a osandit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dadea mare multumire Sfantului parinte Nicolae. Abia fiind imblanzit placutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindca acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, marturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.
Voievozii cei mai sus pomeniti, impreuna cu cei ce venisera cu dansii, vazand toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de ravna si de bunatatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, invrednicindu-se de sfintele lui rugaciuni si, primind binecuvantarea sa ca pe un dar, s-au dus in Frigia ca sa implineasca porunca imparatului. Deci, mergand acolo, au alinat tulburarea ce era si savarsind toate cele poruncite lor de imparatul, s-au intors cu bucurie in Vizantia si au avut cinste si multa lauda de la imparat si de la toti dregatorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau in palat, unde au si fost invredniciti a fi in sfatul imparatesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rai, neputand a-i vedea intr-o marire ca aceea, s-au pornit spre rautate si vrajmasie.
De aceea, impletind cei rai sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetatii, urzind cumplite clevetiri asupra barbatilor acestora si zicand: „N-au sfatuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfarsitul sfatului lor, ca ei incep lucruri noi, care acum au intrat in urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra imparatului”. Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si in urechile imparatului. Auzind, imparatul indata a poruncit, ca, fara alta intrebare, sa-i arunce in temnita pe cei trei voievozi, ca sa nu fuga pe ascuns si sa savarseasca sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau in legaturi si in temnita, nestiind pentru ce sunt aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.
Trecand putina vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sa se vadeasca clevetirea lor cea mincinoasa si sa iasa la iveala rautatea lor, incat sa se intoarca asupra lor toata nevoia. Pentru aceea, cu multe rugaciuni s-au apropiat de eparh, sfatuindu-l sa nu lase mai multa vreme in viata pe acei barbati, ci degraba sa faca judecata de moarte, dupa hotarirea cea dintai. Iar eparhul, care se indulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfarsit fagaduintei. Deci, indata s-a dus la imparat cu fata mahnita si cu chip posomorat, ca un vestitor de rau, vrand a se arata ca se ingrijeste mult pentru viata imparatului si cu credinta se sarguieste pentru dansul. Apoi a inceput, in felurite chipuri, a-l insela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre manie asupra celor nevinovati si zicand: „Nici unul din cei ce stau in temnita nu vor a se pocai, imparate, ci, petrecand in cel dintai gand rau, nu inceteaza a cugeta viclesug si a gandi asupra ta cu rautate. Deci, porunceste mai iute sa-i omoare, ca nu cumva apucand ei inainte, sa savarseasca rautatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfarsit scopurile lor cele rele”.
Cu aceste cuvinte fiind tulburat imparatul, a osandit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seara, s-a amanat uciderea lor pana a doua zi dimineata. Instiintandu-se despre aceasta, strajerul temnitei si plangand mult pentru o napasta ca aceea, pusa asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicand: „Mai bine ar fi fost de mine sa nu va fi cunoscut pe voi, nici sa ma fi indulcit de dragoste si cu vorbe la masa, caci mai cu inlesnire as fi rabdat acum despartirea de voi si mai putina jale mi-ar fi pricinuit napasta ce a venit asupra voastra. Apoi n-ar fi venit o mahnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru ca maine dimineata, vai mie! ne vom desparti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici va voi mai auzi vorbind, caci s-a poruncit sa va omoare. Deci sa randuiti daca vreti ceva, pentru averea voastra, ca acum este vremea, ca sa nu apuce moartea vointa voastra”.
Zicand acestea cu tanguire, iar ei stiindu-se nevinovati fata de imparat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit isi smulgeau parul, zicand: „Ce vrajmasi au pizmuit asupra vietii noastre si pentru ce sa murim noi ca niste talhari? Ca n-am facut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu ca nimic rau n-au facut si plangeau amar.
Unul dintr-insii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfantul Nicolae, care, stand in Mira inaintea celor trei barbati, li s-a facut lor ajutator preaslavit si preabun aparator, izbavindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicand, unul catre altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit pe cei trei barbati de moartea cea nedreapta, cauta acum si asupra noastra ca nu avem alt ajutor intre oameni; pentru ca iata ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sa ne izbaveasca din aceasta napasta. Iata si glasul nostru a amortit, mai inainte de iesirea sufletului si limba noastra se usuca, aprinzandu-se de focul inimii, iar acum nici rugaciuni nu mai putem sa-Ti aducem. Degraba sa ne intampine indurarile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mainile celor ce vor sufletele noastre, ca iata maine de dimineata vor sa ne omoare; sarguieste spre ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi, cei nevinovati de moarte”.
Dumnezeu, auzind rugaciunile celor ce se temeau de El si, ca un tata miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfantul si placutul Sau, pe marele arhiereu Nicolae. Caci in acea noapte, dormind imparatul, i s-a aratat in vis arhiereul lui Hristos, zicand asa: „Scoala-te iute si elibereaza pe cei trei voievozi, care sunt tinuti in temnita, pentru ca fara de vina sunt clevetiti si cu nedreptate patimesc”. Si, spunand tot adevarul, i-a zis: „De nu ma vei asculta si de nu-i vei elibera pe dansii, apoi voi ridica asupra ta razboi precum a fost in Frigia si rau vei patimi”. Mirandu-se imparatul de indrazneala Sfantului Nicolae, se gandea cum a indraznit noaptea fara de vreme a intra inauntrul palatului sau si i-a zis: „Cine esti tu care indraznesti a aduce o ingrozire ca aceasta asupra stapanirii noastre?”. El i-a raspuns: „Nicolae imi este numele si sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.
Imparatul s-a tulburat de acea vedenie si, sculandu-se, se gandea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, intr-acea noapte, dormind el, i s-a aratat in vis sfantul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei barbati. Desteptandu-se, Avlavie s-a temut si se ingrozea in mintea sa de ceea ce vazuse. Apoi a venit oarecine de la imparat spunandu-i ce a vazut si acesta in vis. Iar el degraba mergand la imparat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a aratat lui si se minunara amandoi de acea vedenie preaslavita, care deopotriva li s-a facut la amandoi.
Indata a poruncit imparatul sa aduca inaintea sa pe voievozii din temnita si a zis catre dansii: „Ce vrajitorii ati facut de ati trimis asupra noastra asemenea vedenii? Caci aratandu-se un barbat ne-a ingrozit foarte rau, laudandu-se ca degraba va aduce razboi”, iar ei nestiind nimic se intrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva – ca nici unul nu stia nimic – si cu ochii umiliti au cautat unul spre altul.
Vazand imparatul una ca aceasta, s-a schimbat in blandete si a zis catre dansii: „Netemandu-va de rau, spuneti adevarul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburandu-se, au zis: „Noi, imparate, vrajitorii nu stim, nici am planuit ceva rau asupra stapanirii tale, nici am gandit ceva, martor ne este noua ochiul cel a toate vazator al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug intru noi, apoi sa nu faci cu noi nici o mila; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sa nu-l cruti. Noi ne-am invatat de la parintii nostri a cinsti pe imparat si, mai vartos decat toate, a avea credinta catre dansul. Drept aceea, acum cu credinta am pazit viata ta, iar cele incredintate noua, precum s-a cazut dregatoriei noastre, bine le-am carmuit, slujind cu osardie poruncii tale; caci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si razboiul cel planuit de vrajmasi l-am risipit, aratand prin aceasta vitejia noastra cu fapta inaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stapania ta mai inainte ne-ai daruit cinste, iar acum cu asprime te-ai inarmat asupra noastra, fiind cumplit judecati si cu groaza asteptam a patimi. Asadar, precum ni se pare noua, o, imparate, osardia noastra catre tine a fost pricinuitoare noua de mari munci, caci in loc de slava si de cinstea pe care am nadajduit-o, frica mortii si osandirea ne-a cuprins pe noi”.
Umilindu-se imparatul de aceste cuvinte, se caia de batjocura adusa barbatilor acelora; fiindca se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira cea imparateasca; caci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede insusi ca face judecati fara de lege. Deci, intr-acel ceas a cautat mai cu mila asupra lor si a inceput a vorbi catre ei cu blandete. Iar ei, uitandu-se cu umilinta catre imparat, indata au vazut chipul Sfantului Nicolae sezand impreuna cu imparatul si facandu-le milostivire si iertare. Aceasta insa nimeni nu o vedea, fara numai cei trei voievozi. Atunci, luand ei indrazneala au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit odinioara pe cei trei barbati in Mira de la moartea cea nedreapta, scoate-ne si pe noi, robii tai, din aceasta nevoie, ce ne sta asupra”. Iar imparatul, luand cuvant, a zis: „Cine este Nicolae si pe care barbati a izbavit? Spuneti-mi cu de-amanuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci imparatul, cunoscand pe Sfantul Nicolae ca este mare placut al lui Dumnezeu si minunandu-se de indrazneala si de ravna lui pentru cei napastuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicandu-le: „Nu eu va daruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sa mergeti la dansul si sa-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: „Iata am facut cele poruncite de tine; deci nu te mania asupra mea, placutule al lui Hristos!”. Acestea zicand, le-a incredintat o Evanghelie ferecata cu aur, o cadelnita de aur, impodobita cu pietre scumpe si doua sfesnice, poruncindu-le sa le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei voievozi dobindind preaslavita mantuire, indata au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfant, pe care cu veselie l-au vazut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a facut o bunatate ca aceea si cantau, zicand: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbavesti pe saracul din mana celor mai tari decat dansul?” Apoi, nici pe cei saraci nu i-au lasat nemiluiti, ci si pe aceia i-au indestulat din averile lor, iar dupa aceea, cu buna sporire s-au intors la ale lor.
Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu, care maresc pe placutul Sau. De aceea, ca o pasare ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni, a strabatut luciul marilor si toata lumea, incat nici un loc nu ramasese, unde sa nu fi fost auzite minunile cele mari ale slavitului arhiereu Nicolae, dupa darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odata niste corabieri plutind de la Egipt spre partile Liciei, li s-a intamplat o furtuna mare, incat si panzele au fost aruncate jos, iar corabia era sa se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriara de moarte. Iar cand si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodata nu-l vazusera, decat numai auzisera de dansul, ca este grabnic ajutator celor ce-l cheama intru nevoi -, s-au indreptat cu rugaciunile catre dansul si l-au chemat in ajutor. Iar sfantul, indata s-a aratat lor si a intrat in corabie, zicand: „Iata, m-ati chemat si am venit ca sa va ajut; deci nu va temeti”. Apucand carma, se vedea cum carmuieste corabia. Apoi a certat vantul si marea, precum si Domnul nostru odinioara Care a zis: Cel ce crede in Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea marii si vantului si acelea ii erau ascultatoare.
Dupa aceea corabierii, purtati de vant lin, au sosit in cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers in cetate, vrand sa-l vada pe cel ce i-a izbavit din nevoi. Vazandu-l mergand la biserica, au cunoscut pe facatorul lor de bine si, alergand, au cazut la picioarele lui, dandu-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeasca si de moarte i-a izbavit pe aceia, ci si pentru mantuirea sufletelor lor a avut purtare de grija; caci, fiind mai inainte-vazator a vazut intr-insii cu ochii cei duhovnicesti gandul pacatului, care departeaza pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis catre dansii: „Cunosteti-va pe voi, rogu-va, o, fiilor, cunoasteti-va inimile voastre si gandurile vi le indreptati spre buna placere de Dumnezeu, pentru ca, desi ne tainuim si ne socotim a fi buni de catre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tainui. De aceea sarguiti-va cu toata osardia a pazi sfintenia cea sufleteasca si curatenia cea trupeasca, caci sunteti biserica a lui Dumnezeu, precum graieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrand pe barbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, caci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tata iubitor de fii, iar fata lui era ca a ingerului lui Dumnezeu, stralucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o raza preastralucita, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dansul; caci daca cineva ar fi fost ingreuiat cu orice fel de patima sau cu intristare sufleteasca, numai daca ar fi privit spre sfantul, indata afla indestulata mangiiere intristarii sale. Sau de vorbea cineva cu dansul, mult sporea intru cele bune. Asa ca nu numai cei credinciosi, daca se intampla a auzi ceva din limba cea dulce si izvoratoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povatuiau spre mantuire, lepadand rautatea necredintei cea din tinerete si primind in inima cuvantul cel drept al adevarului.
Marele placut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, stralucind in mijlocul cetatii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura: „Ca un luceafar de dimineata prin mijlocul norilor, ca luna plina de zilele sale si ca soarele ce straluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea inalt, ca un crin langa izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor”.
In adanci batranete, fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind putin cu trupul, apoi si-a savarsit bine viata sa vremelnica. Deci a fost petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neimbatranita si fericita, insotindu-l sfintii ingeri si intampinandu-l cetele sfintilor.
Langa cinstitul lui trup adunandu-se episcopi de prin toate cetatile, in multime fara numar, l-au pus cu cinste in biserica cea soborniceasca a mitropoliei Mirelor, in ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savarsira multe minuni de catre sfintele moaste ale placutului lui Dumnezeu. Pentru ca a izvorat mir cu buna mireasma din moastele lui, cu care, ungandu-se cei bolnavi, dobindeau sanatate. Din aceasta pricina, de la marginile pamantului alerga lumea la mormantul lui, cautand tamaduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cautau, caci toate neputintele se vindecau cu acel sfant mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se ingrozeau, nu numai in viata, ci si dupa moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.
Odata, niste barbati tematori de Dumnezeu, de la gura raului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvoratoare de mir si vindecatoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla in Mira, cetatea Lichiei, s-au sfatuit sa mearga pe mare, acolo, pentru inchinaciune. Umpland corabia cu grau, voiau sa pluteasca. Dar vicleanul diavol, care era salasluit mai inainte in capistea Artemidei si pe care il izgonise de acolo Sfantul Nicolae, risipind capistea, simtind ca vrea sa plece corabia catre marele parinte, maniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sarguia cu toata puterea sa se razbune asupra sfantului.
Astfel, diavolul s-a gandit sa faca impiedicare barbatilor acelora din calea pe care o planuisera si sa-i lipseasca de sfintenie, facandu-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefacut in chip de femeie si se facea ca poarta un vas plin cu untdelemn, apoi a zis catre barbatii aceia: „As fi vrut sa duc aceasta la mormantul sfantului, dar foarte mult ma tem pe mare, ca nu este cu putinta unei femei neputincioase ca mine si bolnava cu stomacul, a indrazni sa calatoreasca pe atata noian. Pentru aceea, rogu-va pe voi ca, luand vasul acesta, sa-l duceti la mormant si sa turnati untdelemn in candela sfantului”. Zicand diavolul acestea, a dat vasul in mainile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia insa cu ce fel de vraji era amestecat acel untdelemn, ca sa vatame si sa prapadeasca pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, in ziua aceea au plutit bine. Insa a doua zi a inceput a sufla vantul dinspre miazanoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gandeau sa se intoarca inapoi. Intorcand corabia, li s-a aratat Sfantul Nicolae, plutind intr-o barca mai mica si le zise: „Unde mergeti, barbatilor? Pentru ce ati lasat calea ce va sta inainte si va intoarceti? In mana voastra este a potoli viforul si a face corabiei calea usoara, caci este diavoleasca acea rea maiestrie care va impiedica in calatoria voastra. Ca nu o femeie v-a dat vasul, ci insusi diavolul; deci aruncati-l in mare si indata veti avea calea cu buna sporire”.
Auzind acestea, barbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat in adancul marii. Si facand aceasta, indata a iesit de acolo fum negru si para de foc, care a umplut vazduhul de miros greu, iar marea se desfacu si fierbind apa din adanc, clocotea. Iar picaturile apei erau ca niste scantei de foc, incat foarte mult s-au temut cei ce erau in corabie si de frica tipau. Dar ajutorul care se aratase lor, poruncind sa indrazneasca si sa nu se teama, a alinat marea; apoi pe calatori, izbavindu-i de frica, i-a facut a pluti fara primejdie spre Licia. Atunci, indata, venind o racoreala cu buna mireasma, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pana la cetatea cea dorita. Acolo, inchinandu-se moastelor celor izvoratoare de mir ale grabnicului ajutator si aparator, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, inaltand rugaciuni marelui parinte, s-au intors in tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se intamplase pe cale.
Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae, acest mare placut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutand celor ce erau in primejdii, izbavind de inecare si scotandu-i din adancul marii la uscat; rapindu-i din robie si aducandu-i la casele lor; izbavind din legaturi si din temnite, aparand de taierea de sabie si scapand de la moarte, apoi multora le-a dat tamaduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce patimeau in saracia cea mai mare, i-a imbogatit, iar celor flamanzi le-a dat hrana. Si la toata nevoia, s-a aratat gata ajutator, aparator cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajuta pe cei ce-l cheama si din primejdii ii izbaveste. Ale carui minuni precum este cu neputinta a le numara, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare facator de minuni il stie Rasaritul si Apusul, si toti crestinii cunoasc nenumaratele lui minuni. Deci, sa se slaveasca printr-insul Dumnezeu Cel Unul in Treime laudat: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Caruia se cuvine lauda in veci. Amin.
Potrivit primelor informatii, la 112 a fost facut un apel in jurul orei 16.45 de administratorul firmei de paza, iar martorii au spus ca ar fi vorba de doi barbati care au intrat, inarmati, in sediul filialei BRD din Timisoara, din spatele Pietei Verzi, din Calea Aradului. Martorii au povestit anchetatorilor cum paznicul a fost ranit prin lovire la picioare si la cap de doi barbati care ar fi venit cu o furgoneta. La locul jafului au sosit un echipaj SMURD, o ambulanta, jandarmeria si politisti. Din primele informatii se pare ca barbatii au reusit sa fuga cu o suma de bani, insa nu se stie despre cat este vorba.
Elena Udrea este personajul principal al unui articol apărut în paginile The Sunday Times, care acuză în termeni duri investirea în postul de ministru a unei persoane asupra căreia planează acuzaţii de corupţie.
Irod, vazand ca s-a batjocorit de magi, s-a maniat foarte. Dar asupra cui s-a maniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Imparatului iudeilor cel de curand nascut. S-a maniat asupra magilor, ca nu s-au intors la dansul spre a-i vesti despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a maniat, temandu-se ca sa nu-i ia imparatia. Caci Irod socotea ca Hristos voieste sa imparateasca cu imparatie pamanteasca, nestiind ca imparatia Lui nu este din lumea aceasta. Ce a facut ticalosul Irod? Neputand nici magilor sa le rasplateasca pentru ca se dusesera, nici pe Hristos sa-L ucida, pentru ca nu-L afla, a varsat mania sa asupra nevinovatilor prunci. Ca o fiara cumplita, cand se raneste de cineva si nu ia seama asupra aceluia care a ranit-o, ci ori ce-i iese inaintea ochilor, aceea raneste si rupe ca pe insusi acela ce ar fi ranit-o. Asa si Irod, fiind ranit cu mania si neafland pe aceia prin care s-a ranit, rapea si omora pe pruncii care cu nimic nu-l mahnisera. Trimitand ostasi inarmati ca spre razboi, a ucis pe toti pruncii ce erau in Betleem si in toate hotarele lui, de la doi ani si mai jos, dupa vremea care i se adeverise de la magi.
Astazi la ora 14:00 au fost scoase de sub atentionare judetele Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Dambovita, Prahova, Buzau, Vrancea, Vaslui si municipiul Bucuresti, a anuntat directorul ANM, Ion Sandu.
Judetele afectate de codul galben sunt Vaslui, Vrancea, Galati, Dambovita, Prahova, Giurgiu, Ilfov, Buzau, Braila, Ialomita, Teleorman, Calarasi, Constanta si Tulcea, precum si municipiul Bucuresti. In Dobrogea, Muntenia si sudul Moldovei cantitatile de precipitatii vor depasi local 10-15 l/mp, iar vantul va prezenta intensificari, viscolind si troienind zapada. Meteorologii avertizeaza ca vantul va fi mai intens in judetele Constanta, Tulcea, Calarasi, Ialomita, Braila, Buzau si Galati.
„Solutia este sa intram cu sufa si sa tragem masinile din ambele capete ca sa deblocam drumul, dupa care sa intram si sa deszapezim”, potrivit Administratiatiei Drumurilor Nationale. Probleme sunt si in estul judetului: Drumul National 24D Tulucesti – Cuca – Balabanesti a fost inchis din cursul noptii, fiind acoperit cu zapada. Mai multe masini si trei utilaje de deszapezire sunt blocate in acea zona, relateaza NewsIn.
„Eu nu exclud să fi existat o anumită componentă sovietică, dar bănuiesc că a existat, de asemenea, şi o componentă germană, aşa cum a avut-o destrămarea Iugoslaviei. De fapt, procesul destructiv trebuia să se înceapă, cu România.
Judetele afectate de codul galben sunt: Maramures, Suceava, Bistrita-Nasaud, Mures, Neamt, Harghita, Bacau, Vaslui, Brasov, Covasna, Vrancea, Galati, Caras-Severin, Mehedinti, Gorj, Valcea, Dolj, Olt, Arges, Teleorman, Dambovita, Prahova, Giurgiu, Ilfov, Buzau, Braila, Ialomita, Calarasi, Constanta si Tulcea.
Omul de afaceri a aratat ca isi mentine afirmatiile despre intalnirea pe care a avut-o la el acasa cu liderul PSD, in urma cu o saptamana, inainte de confruntarea cu Traian Basescu. Intrebat ce era asa important de discutat miercuri noaptea cu candidatul Mircea Geoana, Vantu a raspuns: „Am dat deja o declaratie ironizata de cei prezenti in studioul Realitatea, mi-o mentin. Efectiv, era tensionat, am mai stat la o palavra. Nimic deosebit”.Vantu a mai sustinut ca a vorbit cu Mircea Geoana subiecte economice, dar si ca au palavragit „cate in luna si in stele”. „Eu imi expun punctul de vedere in privinta zonei mele de expertiza. Am o expertiza formidabila in macroeconomie si finante. Domnule, daca lansam un proiect national, cum a fost celebrul proiect a lui Geoana de case. I-am explicat ce inseamna dezvoltarea economiei romanesti pe orizontala. Pe mine ma intereseaza sa se miste economia romaneasca. Cand banul circula, el se duce pe toate arterele. (…) M-ati intrebat ce discuta, in general, oamenii de afaceri cu oamenii politici. In seara aceea, pur si simplu, am palavragit cate in luna si in stele„, a explicat acesta, intr-un interviu acordat HotNews si preluat de NewsIn.
Avand ca precedent situatia foarte stransa a alegerilor trecute, parlamentare si europene, unde castigatorii s-au schimbat peste noapte, nu putem spune cu certitudine cine este castigatorul acestor alegeri prezidentiale, diferenta de procente fiind una foarte mica. Daca totusi aceste procente se vor confirma, se pare ca presedintele Romaniei pentru urmatorii 5 ani va fi Mircea Geoana.
“In vremea aceea – atunci ca si astazi – invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat, si slavea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei? Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El” (Luca 13, 10-17).
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente