Arhivă pentru 20 decembrie 2009

20
dec.
09

Boc a anuntat componenta noului Guvern

Premierul desemnat Emil Boc a anuntat viitoarea componenta a Cabinetului pe care o va supune votului de incredere al Parlamentului, sase dintre cei propusi fiind ministri si in primul Guvern Boc.
Cabinetul va avea 15 ministere, cu un post de vicepremier, ocupat de Marko Bela, potrivit NewsIn.

La Ministerul Administratiei si Internelor a fost nominalizat Vasile Blaga, la cel al Economiei – Adriean Videanu, iar la cel al Transporturilor – Radu Berceanu.

Elena Udrea a fost desemnata pentru Ministerul Dezvoltarii si Turismului, Mihai Seitan pentru Ministerul Muncii, Gabriel Sandu pentru Comunicatii, Mihail Dumitru pentru Agricultura, iar Daniel Funeriu pentru Educatie.

Marko Bela este propus pentru functia de vicepremier, Kelemen Hunor pentru Ministerul Culturii, Borbely Laszlo ca ministru al Mediului si Gospodaririi Apelor si Cseke Attila pentru postul de ministru al Sanatatii.

La Justitie a fost desemnat Catalin Predoiu, la Aparare Gabriel Oprea si la Finante Sebastian Vladescu. Teodor Baconschi va conduce Ministerul Afacerilor Externe.

20
dec.
09

Predica Duminica dinaintea Nasterii Domnului

Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului – Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!
Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.

Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi!

Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!…

Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment – nu la radacina, ca radacina e unica – in istorie, pe cineva mai deosebit.

Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.

Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam …”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram…” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“…toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).

Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael – neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.

Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam – am spus – e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.

De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.

Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia…” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem – dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu – Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.

Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.

Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.

Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta – legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem – observati – tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.

Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru… decat doar cei care socotesc – ca sarmanul, nefericitul Arie – ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.

Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi – divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.

Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi.

O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)… O parte din fratii nostri intelectuali inca mai zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi, care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu este mai buna… Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta noastra credinta, nu cum zic unii – sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.

Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere, de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definitia noastra.

Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele sufletesti.

Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe. Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt… Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia (cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.

Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti, taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.

Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea ei.

O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura. Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine am si eu o operisoara cat de mica, acolo!

Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra, de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El. Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.

Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul, preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca e pretutindeni este o mare bucurie.

Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte. Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”. Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi dumneata – si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi, radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.

Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea – retinem – nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.

Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care uneori ii inabusa pe bietii oameni.

Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!

Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.

Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea – altfel spus, nu mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc, sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.

Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata, caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.

Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile, slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant nou”.

Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam, atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei dumnezeiesti.

Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre, plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).

Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.

Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand a cautat in el smochine si n-a gasit – si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul rodeste neincetat.

La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom avea parte de inviere.

Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

20
dec.
09

Inaintepraznuirea Nasterii Domnului; Sf. Sfintitul Mc. Ignatie Teoforul

Sfantul Mucenic Ignatie Teoforul

Traian, luand sceptrul imparatiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfantul Ignatie, cel cu numele si cu lucrul purtator de Dumnezeu, care a primit scaunul dupa Sfantul Evod si care a fost dupa Sfantul Clit sau Climent, cel dintai episcop al Romei.

Se povesteste despre acest sfant Ignatie, de Dumnezeu purtatorul, cum ca pe vremea cand era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vietuia intr-acea vreme cu oamenii pe pamant si invata pe popoare despre imparatia lui Dumnezeu, atunci si parintii acestui prunc, stand acolo aproape in popor si ascultand cuvintele cele dumnezeiesti din gura Mantuitorului si avand cu dansii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dansii si, chemand la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus in mijloc si, cuprinzandu-l, l-a luat pe maini zicand: De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra intru imparatia cerurilor si cine va primi pe un copil ca acesta intru numele Meu, pe Mine ma primeste.

Pentru aceasta s-a numit Sfantul Ignatie, purtator de Dumnezeu, ca a fost purtat de mainile intrupatului Dumnezeu. S-a numit purtator de Dumnezeu si pentru aceasta ca si el purta pe Dumnezeu in inima si in gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu inaintea limbilor si imparatilor.

Sfantul Ignatie a fost mai intai ucenic al Sfantului Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, impreuna cu Policarp, episcopul Smirnei. Dupa aceasta cu sfatul tuturor Sfintilor Apostoli s-a asezat episcop al Antiohiei, unde a inceput a se spune mai intai numele de crestin. Luand el ocarmuirea Bisericii, cu multe osteneli si sudori semana propovaduirea bunei-credinte, aratand intru totul ravna apostoleasca.

Acest sfant ierarh a asezat in biserica sa se cante dumnezeiestile cantari in doua cete, asemanandu-le cetelor ingeresti. Fiind el intru vedenie si invrednicindu-se de vederea dumnezeiestii descoperiri, a vazut cetele ingeresti cantand astfel. Adica atunci cand canta o ceata, cealalta tacea, iar cand canta cealalta, cea dintai asculta. Dupa ce savarsea aceea cantarea sa, incepea cealalta si asa neincetat preamareau pe Preasfanta Treime. Vazand aceasta Sfantul Ignatie intru descoperire, a pus oranduiala aceasta, mai intai in Biserica Antiohiei si de acolo au luat toate Bisericile acea oranduiala frumoasa. Acest arhiereu era purtator de Dumnezeu, bun indreptator al oranduielilor bisericesti si desavarsit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urma s-a sfarsit ca mucenic, fiind dat spre mancarea fiarelor, despre care ne va arata cuvantul ce ne sta inainte.

Imparatul Traian avand mare razboi cu scitii, a dobindit biruinta asupra lor si a voit pentru aceea sa multumeasca necuratilor idoli cu jertfe, prin toata imparatia sa, parandu-i-se ca a biruit cu ajutorul lor si-i ruga pe dansii ca sa chiverniseasca ostile sale si imparatia. Atunci s-a ridicat cu multa prigoana asupra crestinilor, pentru ca a fost instiintat ca acestia nu mai aduc jertfa zeilor si-i hulesc, aratand inselaciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni sa omoare pe crestinii care nu se supun poruncii lui.

Mergand Traian la alt razboi impotriva persilor, s-a intamplat a trece prin Antiohia si a fost pirat catre dansul si Sfantul Ignatie, purtatorul de Dumnezeu, ca cinsteste ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osandit de Pilat spre moarte si rastignit pe Cruce si ca aseaza legi pentru pazirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogatiilor si a tuturor celor ce sunt spre dulceata vietii.

Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfantul Ignatie si in fata suitei sale i-a zis: „Tu esti cel ce te numesti purtator de Dumnezeu, care te impotrivesti poruncilor noastre si razvratesti toata Antiohia, ducand-o pe urma Hristosului tau?” Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sunt”. Iar imparatul l-a intrebat: „Ce inseamna purtator de Dumnezeu?”. Sfantul i-a raspuns: „Cel ce poarta pe Hristos Dumnezeu in sufletul sau, este purtator de Dumnezeu”. Dar imparatul a zis: „Oare tu porti in tine insuti pe Hristosul tau?”. Sfantul a raspuns: „Cu adevarat il port, ca scris este: Ma voi salasui intru dansii si voi umbla”. Imparatul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ti se pare ca purtam intotdeauna intru pomenirea noastra pe zeii nostri si-i avem pe aceia ajutatori asupra vrajmasilor?” Purtatorul de Dumnezeu a raspuns: „Vai mie, ca pe idolii cei rai ii numesti dumnezei! Caci unul este Dumnezeu adevarat, Ziditorul cerului si al pamantului, al marii si al tuturor celor dintr-insele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Nascut, a Carui imparatie nu va avea sfarsit, pe Care de L-ai fi cunoscut si tu, imparate, ti-ar fi fost mai frumoase porfira, coroana si scaunul imparatiei tale”.

Imparatul a zis: „Lasa acestea ce graiesti Ignatie si ia seama la cuvintele mele de voiesti a te face placut mie si a fi ridicat in cinstea prietenilor mei. Apoi sa aduci impreuna cu noi jertfa zeilor nostri si indata vei fi la noi arhiereu al marelui Die si te vei chema parinte al suitei noastre”. Raspuns-a sfantul: „Ce trebuinta am eu a fi arhiereu al lui Die, cand sunt arhiereul lui Hristos, Caruia in toata ziua ii aduc jertfa de lauda si ma sarguiesc sa ma jertfesc cu totul Aceluia si sa ma aseman mortii Lui celei de buna voie”. Zis-a imparatul: „Cui voiesti a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”

Sfantul a raspuns: „Aceluia sa-I fiu jertfa, Care a pironit pacatul pe cruce, a sfaramat pe diavol, aflatorul pacatului si a zdrobit cu crucea toata puterea lui”. Zis-a imparatul: „Mi se pare, o! Ignatie, ca nu ai minte sanatoasa si judecata dreapta. Caci nu te-ai fi inselat asa cu scripturile cele crestinesti daca ai fi priceput bine cat de bun lucru este a te supune poruncilor imparatesti si, impreuna cu totii, a aduce jertfa zeilor”. Purtatorul de Dumnezeu, luand mai multa indrazneala, a zis: „Chiar de ma vei da fiarelor spre mancare, chiar pe cruce de ma vei rastigni si sabiei si focului de ma vei da, niciodata nu voi jertfi diavolilor, nici nu ma tem de moarte, nici nu caut bunatatile cele vremelnice ale vietii acesteia de acum, ci numai pe cele vesnice le doresc si in tot chipul ma ingrijesc ca sa trec catre Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.

Atunci suita, vrand sa mustre pe Sfantul Ignatie pentru ratacire, a zis: „Iata, tu zici ca Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva si inca Acela care a murit cu moarte defaimata? Zeii nostri sunt fara moarte si graiesc”. Iar purtatorul de Dumnezeu a zis: „Domnul si Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a facut om pentru noi si pentru mantuirea noastra. El a voit a patimi pe cruce, moarte si ingropare, apoi a inviat a treia zi, surpand si stricand puterea vrajmasului si S-a inaltat la cer, de unde S-a pogorat; iar pe noi din cadere sculandu-ne si iarasi ducandu-ne in rai, din care am fost scosi, ne-a daruit mai multe bunatati, decat cele ce am avut intai. Insa dintre zeii cei cinstiti de voi, niciunul n-a facut ceva asemenea, fiind rai si nelegiuiti, facand multe fapte de pierzare si lasand putina credinta oamenilor celor fara de minte. Dupa aceea, luandu-se acoperamantul inselaciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rau din viata aceasta si s-au dat mortii celei vesnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintai zeu al vostru, s-a ingropat in Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormantul Venerei se spune ca este in Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Caci, fiind rai, au dobindit acel sfarsit de care au fost vrednici”.

Acestea fiind graite de Sfantul Ignatie si imparatul cu suita temandu-se ca sa nu se dea de rusine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit sa-l duca in temnita. Iar imparatul toata noaptea aceea n-a dormit, cugetand cu ce fel de munci sa-l pedepseasca pe Sfantul Ignatie. Si a socotit sa-l osandeasca spre mancarea fiarelor, caci i se parea acea moarte ca este cea mai cumplita. Deci, dimineata a spus aceasta suitei si toti l-au sfatuit asa, insa au zis sa nu-l dea fiarelor in Antiohia, ca sa nu se faca mai slavit intre cetatenii sai, primind sfarsit mucenicesc pentru credinta sa, ca nu cumva si altii, privind la dansul, sa se intareasca in credinta. Pentru aceea ziceau ca i se cade sa fie dus la Roma legat si acolo sa se dea spre mancarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsa sa primeasca. Romanii sa nu stie cine este, ci, ca un talhar pierind, sa nu ramana dupa dansul nici o pomenire.

Acest sfat a placut imparatului si a dat asupra Sfantului Ignatie hotarire de moarte, ca sa fie dat spre mancarea fiarelor in Roma, in vreme de praznic, inaintea adunarii poporului. Astfel s-a osandit sfantul de pagani, ca sa fie priveliste a ingerilor si a oamenilor.

Luand asupra sa acest raspuns, purtatorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a multumit lui Dumnezeu si cu multumire primea lanturile cu care il legau. Imparatul a mers cu ostile sale la razboi, iar dumnezeiescul patimitor, cu lanturi grele fiind legat si fiind dat la zece ostasi aspri si nemilostivi, era dus la Roma. Iesind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserica si si-a incredintat lui Dumnezeu turma sa. Plangeau pentru dansul credinciosii si se tanguiau cu amar, iar altii, care cu multa dragoste fiind legati de dansul, mergeau cu el in cale.

Venind ostasii cu sfantul in Seleucia, s-au suit in corabie si de acolo plutind au sosit in Smirna. Acolo a sarutat pe dumnezeiescul apostol, Sfantul Policarp, episcopul Smirnei si s-a mangiiat impreuna cu dansul in vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurandu-se de legaturile sale si infrumusetandu-se cu lanturile. Pentru ca ce impodobire mai buna putea sa-i fie lui, decat acele lanturi, cu care era infasurat pentru Domnul sau? Apoi s-a sarutat si cu ceilalti episcopi, preoti si diaconi, caci s-au adunat la dansul multi de pe la bisericile Asiei si de prin alte cetati, vrand sa-l vada si dorind sa auda dumnezeiestile cuvinte care ieseau din gura lui. Sfantul le zise sa se roage pentru dansul, ca mai curand sa fie dezlegat prin dintii fiarelor din legatura cea trupeasca si sa se arate Domnului sau cel dorit.

Apoi, vazandu-i pe dansii foarte tulburati si nerabdand despartirea lui, s-a temut ca nu cumva si credinciosii ce sunt in Roma sa se tulbure si sa nu sufere a fi dat spre mancarea fiarelor. Caci atunci ii vor face lui impiedicare, daca cumva si-ar pune mainile asupra acelora carora era poruncit ca sa-l dea spre mancarea fiarelor si astfel ii vor inchide lui usa cea deschisa a muceniciei si a mortii celei preadorite.

Deci a socotit sa trimita la dansii scrisoare, poftindu-i ca si aceia sa se roage pentru dansul si sa nu i se faca impiedicare de la alegerea lui cea muceniceasca, ci prin fiare sa fie dezlegat si sa treaca la preaiubitul sau Stapan. Si a scris asa: „Ignatie, care este si purtator de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu marirea Tatalui celui Preainalt si a lui Iisus Hristos, a Unuia Nascut Fiului Sau, Bisericii iubite si luminate cu voia Celui ce a voit toate dupa dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserica ce este intai in tara romanilor si care este vrednica de Dumnezeu, vrednica de cuviinta, vrednica de fericire, vrednica de lauda, vrednica de dobindire, vrednica de curatenie, care mai intai este in dragoste, numita cu numele lui Hristos, numita cu nume de Parinte, pe care o si sarut intru numele lui Iisus Hristos, Fiul Parintelui ceresc, fiilor celor uniti dupa trup si dupa duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fara indoiala si paziti de orice credinta straina, fara de prihana intru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, sa se bucure:

1) Fiindca m-am rugat lui Dumnezeu, am dobindit a vedea fetele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind intru Iisus Hristos, nadajduiesc a va saruta, daca va fi voia lui Dumnezeu, ca sa ma invrednicesc asa pana in sfarsit. Inceputul este bine economisit, daca voi dobindi darul ca sa-mi cistig mostenirea fara impiedicare. Caci ma tem de dragostea voastra, sa nu ma impiedice de la aceasta. Ca voua este lesnicios lucru a face ceea ce voiti voi, iar mie greu imi este a dobindi pe Dumnezeu, daca voi ma veti cruta.

2) Nu voiesc ca voi sa placeti oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum ii si placeti. Eu niciodata nu voi avea o vreme buna ca aceasta pentru a cistiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteti a arata un lucru mai bun decat daca veti tacea. Ca daca veti tacea si nu veti vorbi despre mine, eu ma voi face al lui Dumnezeu, iar daca veti iubi trupul meu, iarasi voi fi alergand. Mai mult nu puteti a-mi da, decat a ma jertfi lui Dumnezeu, pana inca jertfelnicul este gata. Cu dragoste sa cantati Tatalui intru Iisus Hristos, caci pe episcopul Siriei l-a invrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la rasarit. Bine este a apune eu din lume, ca intru Dumnezeu sa rasar.

3) Niciodata n-ati pizmuit pe nimeni, ci pe altii ati invatat. Si eu voiesc ca cele ce invatati, sa le si faceti. Deci mie sa-mi cereti putere si dinlauntru si dinafara, ca nu numai sa zic, ci sa si voiesc; ca nu numai sa ma numesc crestin, ci sa fiu si in fapta. Ca daca ma voi afla asa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arata este vesnic. Cele ce se vad sunt vremelnice, iar cele ce nu se vad sunt vesnice, pentru ca Dumnezeul nostru Iisus Hristos, intru Tatal fiind, este vesnic. Crestinatatea este lucru nu numai al sfatuirii, ci si al marimei de suflet. Cand crestinul cu adevarat se uraste de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Caci este scris: De ati fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai sai, iar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta va uraste pe voi lumea. Petreceti intru dragostea Mea.

4) Eu scriu Bisericilor si poruncesc tuturor caci eu voind, mor pentru Dumnezeu, daca voi nu ma veti opri. Rogu-va sa nu aveti catre mine dragoste desarta. Lasati-ma sa ma fac mancare fiarelor, prin care imi este cu putinta a cistiga pe Dumnezeu. Sunt grau al lui Dumnezeu si prin dintii fiarelor sa ma macin, ca sa fiu paine curata a lui Hristos. Mai bine atitati pe fiare ca sa mi se faca mormant si nimic din trupul meu sa nu lase. Atunci voi fi ucenic adevarat al lui Hristos, cand nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugati-va lui Hristos pentru mine ca, prin uneltele acestea, jertfa sa ma fac. Nu precum Petru si Pavel va poruncesc voua, caci aceia sunt apostoli, iar eu osandit; aceia slobozi, iar eu pana acum sunt rob. Iar daca voi patimi, voi fi slobod pentru Hristos si voi invia intru El. Acum invat cand sunt legat, ca nimic lumesc sau desert sa poftesc.

5) De la Siria pana la Roma cu fiare ma lupt pe pamant si pe mare, noaptea si ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceata de ostasi si care din ce in ce mai rai se fac. Insa in neindreptatirile lor mai mult ma invat, dar nu dintr-acestea ma indreptez. O! de-as dobindi fiarele cele pregatite mie, pe care le voi zadari, ca degraba sa ma manance, nu precum s-a intamplat altora, de care, temandu-se, nu s-au atins. Si, desi ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertati-ma, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum incep a ma face ucenic. Nimic din cele vazute si din cele nevazute sa nu-mi pizmuiasca, ca pe Iisus Hristos sa-L dobindeasca. Foc si cruce adunarii de fiare, taieturi, despartiri, risipiri ale oaselor, taieri ale madularelor, macinaturi a tot trupul, munci rele ale diavolului sa vina asupra mea, numai pe Iisus Hristos sa-L dobindesc.

6) Nimic nu-mi vor folosi cele inveselitoare ale lumii, nici imparatiile acestui veac. Mai bine imi este a muri pentru Iisus Hristos, decat a imparati peste toate marginile pamantului. Caci ce va folosi omul, de ar cistiga toata lumea, iar sufletul sau il va pierde? Pe Acela il caut, care pentru noi a murit. Pe Acela il voiesc, Care pentru noi a inviat. El dobinda imi este. Iertati-ma, fratilor, sa nu ma impiedicati de a trai, caci viata este a fi cu Hristos. Sa nu-mi doriti a muri; caci moarte este viata cea fara de Hristos. Pe cel ce voieste sa fie al lui Dumnezeu, sa nu-l despartiti. Lasati-ma sa iau lumina curata; acolo ducandu-ma, voi fi om al lui Dumnezeu. Dati-mi voie ca sa ma fac urmator al patimei Dumnezeului meu. Daca cineva pe Dansul in sine Il are, sa inteleaga ceea ce voiesc eu si sa-mi fie milostiv, stiind cele ce ma tin pe mine.

7) Stapanitorul acestui veac voieste sa ma rapeasca si sa-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi sa nu-i ajute, ci mai vartos ai mei sa va faceti, ca sa fiti fii ai Dumnezeului meu. Nu va laudati cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea sa o poftiti. Zavistia intre voi sa nu locuiasca. Chiar daca as fi de fata, v-as ruga sa nu va plecati mie, ci mai vartos pentru cele ce va scriu sa va plecati. Viu fiind, va scriu aceasta, dorind sa mor. A mea dorinta s-a rastignit si nu este intru mine foc iubitor de materie, ci apa vie si care graieste in mine, zicandu-mi: Vino la Tatal. Nu ma indulcesc cu hrana stricacioasa, nici cu dezmierdarile acestei vieti. Painea lui Dumnezeu voiesc, paine cereasca doresc, painea vietii, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urma din semintia lui Avraam si a lui David. Bautura lui Dumnezeu voiesc, adica sangele Lui, care este dragoste nestricacioasa si viata de-a pururea vie.

8) Nu voiesc a trai dupa om si aceasta va fi daca voi veti voi. Voiti ca si voi sa fiti primiti? Putine cer de la voi: credeti-mi mie. Iar Iisus Hristos va va arata aceasta, cu adevarat zis, caci El este gura cea nemincinoasa, prin care Tatal a grait cu adevarat. Cereti pentru mine ca sa dobindesc acestea. Nu dupa trup am scris voua, ci dupa voia lui Dumnezeu. Daca voi patimi, dovedeste ca ati voit voi; daca voi fi lepadat, apoi voi m-ati urat.

9) Pomeniti in rugaciunea voastra biserica cea din Siria, care in locul meu are ca pastor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos si dragostea voastra sa o cerceteze pe dansa. Iar eu ma si rusinez a ma numi dintre cei de acolo. Caci nu sunt vrednic, fiind cel mai de pe urma al lor si lepadatura, insa voi fi miluit, daca pe Dumnezeu voi dobindi. Va saruta pe voi duhul meu si dragostea bisericilor, care m-au primit in numele lui Iisus Hristos, caci toti fratii, in calea mea cea trupeasca, m-au petrecut din cetate in cetate.

10) Scriu voua acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Si este impreuna cu mine, cu alti multi si Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai inainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred ca i-ati cunoscut. Sa le aratati ca aproape sunt si eu, ca toti sunt vrednici lui Dumnezeu si voua, pe care se cuvine ca intru toate sa-i odihniti. Am scris aceasta, in ziua cea mai inainte de noua calende ale lui septembrie, care este in douazeci si trei ale lunii august. Fiti sanatosi pana in sfarsit, intru rabdarea lui Iisus Hristos. Amin”.

Aceasta scrisoare a trimis-o inaintea sa in Roma si, dupa putina vreme, a iesit si el din Smirna, dus fiind de ostasi. Si, venind in Troada si in Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli si Macedonia, cercetand bisericile cele din cale, invatand, sfatuind si intarind pe fratii cei neputinciosi si poruncind tuturor sa fie destepti si treji. Dupa ce a trecut Epirul si a plutit pe Marea Adriatica si a Tirului, a sosit in Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostasii si de credinciosii ce erau acolo. De acolo a venit in Roma si s-a dat in grija eparhului cetatii, impreuna cu scrisorile cele imparatesti. Iar acela, vazand pe purtatorul de Dumnezeu si citind scrisoarea imparateasca, indata a poruncit sa pregateasca fiarele si, sosind o zi de praznic, a adus pe sfantul in priveliste, unde s-a adunat toata cetatea. Caci a strabatut vestea despre dansul, cum ca episcopul Siriei se va da sa fie mancat de fiare.

Sfantul Ignatie adus in mijlocul privelistii s-a intors catre popor cu suflet barbatesc si cu fata luminata si binevoind acea moarte de ocara primita pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Barbati romani, care priviti la aceasta nevointa a mea, sa stiti ca nu pentru oarecare facere de rau primesc aceasta munca, nici pentru oarecare nelegiuire sunt osandit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a carui dragoste sunt cuprins si pe Care fara de sat Il doresc, caci sunt grau al Lui si voiesc sa ma macin prin dintii fiarelor, ca sa ma fac Lui paine curata”. Acestea zicand sfantul, au venit asupra lui leii, care indata l-au sfisiat si l-au mancat ramanand numai oasele.

Deci s-a implinit dorinta sfantului care a voit ca fiarele sa fie mormant al trupului sau, Dumnezeu voind asa, dupa dorinta placutului Sau. Pentru ca putea sa astupe gurile fiarelor inaintea lui, ca si inaintea lui Daniil in groapa si inaintea Teclei in priveliste, pentru slava numelui Sau cel sfant. Insa n-a facut aceasta, voind mai bine a implini dorinta si cererea robului Sau, decat a preamari puterea Sa cea mare.

In acest chip a fost sfarsitul Sfantului Ignatie, in acest fel nevointa lui, caci asa a fost dragostea lui catre Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credinciosii care erau in Roma, catre care el scrisese din Smirna si cei ce venisera cu dansul, care se tanguiau nemangiiati dupa dansul, au adunat oasele lui cele ramase si le-au pus cu cinste in loc insemnat, afara din cetate, in douazeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plangand credinciosii pentru despartirea lui, sezand langa mormant, laudandu-l cu psalmi si cu cantari, Sfantul Ignatie li s-a aratat lor noaptea si pe fiecare dintre ei, cuprinzand-i, ii mangiia in mahnirea sufletului lor. Altora iarasi li s-a aratat, rugandu-se pentru cetate si asudand, ca si cum ar fi fost intru multe nevointe si osteneli.

Instiintandu-se imparatul Traian de sfarsitul Sfantului Ignatie si de taria sufletului sau cea cu barbatie, cum fara temere si cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul sau, i-a parut rau de dansul. Si, auzind de crestini ca sunt oameni buni si blanzi, vietuind cu infranare, iubind curatenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele si avand viata fara de prihana, iar imparatiei lui cu nimic nu se impotrivesc – numai cu aceasta ca nu voiesc sa aiba multi dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit sa nu-i mai caute ca sa-i omoare, ci i-a lasat sa vietuiasca in pace. Dupa aceasta, au fost aduse cinstitele moaste ale Sfantului Ignatie in Antiohia, cu mare cinste, spre apararea cetatii si tamaduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale si intru slava lui Dumnezeu in Treime, Celui laudat de toti, in veci. Amin.

Povestesc oarecare despre acest Sfant Ignatie, purtatorul de Dumnezeu si acestea: Cand era adus spre mancarea fiarelor si avea neincetat in gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au intrebat paganii pentru ce pomeneste neincetat cu gura sa acel nume? Sfantul a raspuns ca are in inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele marturiseste pe Acela, pe Care de-a pururea Il poarta in inima. Dupa aceasta, sfantul fiind mancat de fiare, langa oasele lui, ce ramasesera din voia lui Dumnezeu, s-a gasit inima intreaga, nemancata de fiare. Aflandu-o necredinciosii si aducandu-si aminte de cuvintele Sfantului Ignatie, au despicat-o in doua, vrand sa vada daca este adevarat ceea ce zicea Ignatie. Si au aflat inauntru pe amandoua partile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

Astfel Sfantul Ignatie, cu numele si cu fapta a fost purtator de Dumnezeu, avand in inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu ganditoare, scris ca si cu un condei.




Blog Stats

  • 323.262 hits
decembrie 2009
L M M J V S D
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte