Consecinţele acestei nefericite metode de impozitare: afectează spiritul antreprenorial, concurenţa, umflă aparatul de stat şi duce la emigrarea capitalului financiar
Nimic nu pare mai de bun-simţ la prima vedere, mai ales pentru persoanele cu un pronunţat simţ al „echităţii sociale“, decât introducerea unei taxe modice de 0,5% pe averile ce depăşesc suma de 500.000 de euro, propusă de tânărul deputat PSD Mugurel Surupăceanu. Argumentul ieftin e că avuţii s-au îmbogăţit în România, pe spinarea clasei muncitoreşti, şi că, drept urmare, ar trebui să-i dea poporului ce-i al poporului: o parte din averea deturnată din averea naţională.
Argumentul mai subtil face referire la utilizarea bunurilor publice: fiecare ar trebui să plătească proporţional cu bunurile publice de care beneficiază, căci protecţia oferită de poliţie unui conac moşieresc e mai scumpă decât cea a unui simplu apartament de bloc, de exemplu. Un alt argument, mai complex, ar fi acela că bogaţii ar trebui să plătească un bir pentru şansa avută, pentru exploatarea oportunităţii şi implicit pentru faptul că astfel au distrus oportunitatea altora de a realiza ceea ce au realizat ei. Această idee pleacă de la presupoziţia falsă că economia este un joc cu su-mă nulă: unii câştigă, iar alţii pierd, drept urmare cei care câştigă trebuie să-i despăgubească pe cei care pierd!
Propunerea legislativă a parlamentarului social-democrat merită analizată nu pentru meritele proprii, ci pentru implicaţiile sale. Impozitarea averii a fost preluată de mass-media, de colegi parlamentari şi chiar de ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu. „În România, spre deosebire de alte ţări, se pare că avem o emoţie, în zona politică, să impozităm proprietăţile, mai ales că o mare parte din locuitori sunt proprietari de case şi autoturisme, dar au un nivel economic foarte scăzut“, a declarat Vlădescu la audierile din Comisia de buget-finanţe a Parlamentului. „Ideea unei taxe pe averile mari este vehiculată şi poate viitorul proiect privind taxarea va include şi un capitol privind impozitarea averilor mari“, a adăugat el.
Declaraţie de intenţie, şi nu proiect de lege
Mugurel Surupăceanu ar vrea să introducă un impozit pe avere în cuantum de 0,5% aplicat la valoarea averii nete deţinute, care depăşeşte pragul de 500.000 de euro în echivalent lei la cursul BNR, la data de 31 decembrie a anului fiscal încheiat. Interesant este că, deşi în emisiunile televizate la care a participat social-democratul susţinea că impozitul ar urma să fie aplicat numai diferenţei dintre valoarea netă a averii şi pragul de 500.000 de euro, în textul propunerii de lege se precizează că „baza de impozitare pentru calculul impozitului pe avere este constituită din ansamblul bunurilor, drepturilor şi valorilor impozabile aparţinând persoanelor fizice rezidente şi nerezidente, precum şi copiilor minori, în cazul în care sunt administratorii legali ai bunurilor acestora“. Sunt exonerate de la plata impozitului pe avere: clădirile aparţinând patrimoniului cultural naţional, mobilierul uzual al locuinţei de domiciliu, cu excepţia antichităţilor, drepturile de autor, drepturile de proprietate intelectuală aparţinând contribuabilului sau moştenitorilor, care nu au făcut obiectul vreunei cesiuni, plasamente financiare: titluri de plasament, bonuri de trezorerie, contracte de asigurări de viaţă şi altele asimilate, renta viageră, pensia privată capitalizată, părţile sociale şi acţiunile deţinute la societatea comercială la care persoanele fizice îşi exercită activitatea de bază şi maşinile, utilajele şi construcţiile agricole.
În vederea calculului impozitului ar urma să se deducă obligaţiile care grevează bunurile, drepturile şi valorile supuse impozitării, inclusiv ratele aferente împrumuturilor contractate sau impozitele şi taxele plătite în anul fiscal anterior depunerii declaraţiei pentru impozitul pe avere şi cheltuielile efectuate pentru bunurile supuse impozitării, plătite în anul fiscal anterior depunerii declaraţiei pentru impozitul pe avere. Edificator pentru cunoştinţele fiscale ale autorului propunerii legislative este faptul că vrea să impoziteze şi bunurile deţinute în străinătate de persoanele fizice rezidente, evident cu „respectarea convenţiilor internaţionale privind respectarea dublei impuneri“ (doar România este stat membru UE). Ce nu ştie social-democratul este că o convenţie privind evitarea dublei impuneri se referă doar la impozitarea câştigului, nu a averii. În plus, „proiectul său de lege“ nu este altceva decât o declaraţie de intenţie, atât timp cât „modul de declarare şi de plată a impozitului pe avere se stabileşte prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de guvern“, norme care mai urmează a preciza şi cuantumul reducerilor aplicate asupra impozitului pe avere, „algoritmul de calcul al impozitului pe avere“. Domnul Surupăceanu se pare că nu ştie că impozitul nu poate fi stabilit prin norme, pentru simplul motiv că nu e constituţional.
O taxă depăşită…
Cu toate acestea, social-democratul a invocat, în expunerea de motive, precedente ce par serioase: Franţa, unde există un impozit de solidaritate pe avere, cu un prag de 790.000 de euro şi cu rate de 0,55-1,80%, Norvegia, care are un impozit pe avere cu rate de 0,90-1,10%, şi Elveţia, unde impozitul pe avere este de maximum 1% din activele nete. Ce uită să precizeze deputatul este că în ultimii ani foarte multe state europene au renunţat la un astfel de impozit: Austria, Danemarca, Germania (1997), Finlanda, Islanda şi Luxemburg (2006), Suedia (2007), Spania (2008). Această taxă este una similară celei pe geamuri, introdusă în Imperiul britanic în 1969 şi preluată apoi în SUA. Rezultatul asupra peisajului urbanistic a fost dezastruos: case mari cu geamuri cât mai puţine şi mai mici.
Dar care ar putea fi motivul pentru care majoritatea statelor renunţă la această modalitate de impozitare? Primul este rezultatul unui calcul cost-beneficiu: costurile administrării taxei sunt mai mari decât beneficiile aduse bugetului. În Franţa, de exemplu, unde taxa a fost introdusă şi eliminată în repetate rânduri, în funcţie de culoarea politică a guvernării, numai 1% din veniturile bugetare (nu din PIB) au ca sursă această taxă. Iar aparatul fiscal care se ocupă cu colectarea ei este unul considerabil. În prezent, în România, ANAF demonstrează că nu poate face faţă câtorva sute de mii de firme (dovadă evaziunea fiscală), ce s-ar întâmpla dacă ar mai avea pe cap controlul declaraţiilor a 10 milioane de contribuabili persoane fizice sau a câteva milioane de gospodării? Pentru că, şi dacă valoarea averii raportate nu se ridică la peste 500.000 de euro, cineva trebuie să verifice raportările. În plus, tot Franţa ne arată reversul medaliei acestui tip de impozitare: anual, la bugetul statului francez se pot colecta în jur de două miliarde de euro, însă din 1998, când a fost reintrodusă taxa, nu mai puţin de 100 de miliarde de euro au emigrat din Hexagon, potrivit analistului fiscal Eric Pinchet, citat de „Washington Post“. Francezii mai înstăriţi preferă să-şi exporte veniturile şi averea, pentru a evita taxa penalizatoare a succesului şi CAS-urile ridicate.
…şi păguboasă
Însă cel mai păgubos efect al unei astfel de taxe este acela că distruge spiritul antreprenorial şi aspiraţiile spre independenţă financiară ale contribuabililor, transformându-i în persoane dependente de angajatori privaţi şi, mai ales, de stat. Efectul: reducerea perspectivelor de creştere economică. Potrivit unui studiu al profesorului universitar Asa Hansson, de la Universitatea Lund, din Stockholm (Suedia, ţară care cu dificultate poate fi bănuită de simpatii capitaliste), efectuat între 1980 şi 2003, rata persoanelor care sunt propriii patroni în statele fără o astfel de taxă este de 11,9% din total angajaţi, faţă de numai 9,6% în statele ce au impus o taxă pe avere, o diferenţă de 2,3 puncte procentuale. Cu alte cuvinte, statele care nu impozitează avuţia au cu 20% mai mulţi antreprenori decât cele care o sancţionează. De asemenea, ritmul de creştere a persoanelor care sunt propriii patroni în cele două tipuri de state este edificator: 0,63% în ţările fără o astfel de taxă, raportat la 0,39% în ţările cu o astfel de impozitare.
Interesantă este şi evoluţia creşterii procentului din populaţie care a decis să devină propriul patron în statele care au renunţat la taxarea averii. Austria, de exemplu, a înregistrat o creştere anuală de 2,3% după eliminarea în 2003 a taxei, spre deosebire de ritmul negativ al ratei auto-angajării înregistrat în aceeaşi perioadă în statele cu o astfel de taxă (-1,5%) sau fără o astfel de taxă (0,6%). Danemarca şi Germania, după eliminarea impozitului pe avere în 1997, au înregistrat creşteri de 1,5%, respectiv 0,6%, deşi în restul statelor ritmul auto-angajării era negativ (-2,8% în statele cu taxă şi 0,8% în cele fără taxă). Similar este şi cazul Olandei, după renunţarea la acest sistem de impozitare din 2000, rata de creştere a auto-angajării a fost de 2,2%, pe când în restul statelor procentul celor care erau propriii angajatori se prăbuşea cu 3,4% în statele ce penalizau averea şi cu 1% în cele care o tolerau. Nu trebuie ignorat nici caracterul legal al unei astfel de taxe. În Germania, de exemplu, s-a renunţat la taxă după ce Curtea Constituţională a declarat-o neconstituţională, nefiind decât o formă de expropriere mascată.
Importantă este şi concluzia ministrului de finanţe suedez, Anders Borg, în momentul renunţării la acest tip de taxă, şi nu al adoptări ei: „Marii câştigători, pe termen lung, sunt toţi suedezii, pentru că prin eliminarea taxei se creează condiţiile de muncă şi iniţiativă care o să-i ajute să devină competitivi la nivel internaţional. Cea mai importantă problemă era aceea că puţini bani mai rămâneau în ţară. Este important să avem antreprenori şi să avem capitalişti capabili să-i finanţeze pe aceşti antreprenori“.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 
Comentarii recente