Izvorul Tamaduirii

In vinerea din Saptamna Luminata, crestinii ortodocsi sarbatoresc Izvorul Tamaduirii. Aceasta sarbatoare ne aduce aminte de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecuta cu un orb. Inainte de a fi imparat, Leon cel mare a gasit intr-o padure un orb, care i-a cerut apa. La indemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului sa bea apa dintr-un izvor, iar orbul s-a vindecat de orbirea sa.

Pentru a multumi Maicii Domnului, cand a ajuns imparat, Leon cel Mare a ridicat in apropierea izvorului o biserica unde s-au savarsit apoi multe minuni. Aceasta Biserica, situata in vechiul cartier Vlaherne, se mai vede si astazi in Istambul.

Sarbatoarea Izvorul Tamaduirii s-a generalizat in Biserica Ortodoxa in timpul secolelor V – VI.

In toate bisericile si manastirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se savarseste slujba de sfintire a apei, dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Calendar Ortodox

 

Invierea Domnului – sarbatoarea luminii si a bucuriei

Pastile sunt in Ortodoxie „sarbatoarea sarbatorilor”. Daca sarbatoarea este o tasnire de viata dumnezeiasca in creatie si ca atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt tasnirea deplina a vietii dumnezeiesti in existenta noastra crestina. Natura noastra omeneasca nu mai e straluminata numai trecator de o raza dumnezeiasca, care arata ca ea nu e de la sine si singura existenta, ci aceasta natura e strabatuta deplin si pentru veci de viata dumnezeirii, e transfigurata, pnevmatizata, ridicata din inlantuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetueaza explozia de bucurie a ucenicilor care au vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: „Hristos a inviat!” „Adevarat a inviat!”, pana la Inaltarea Domnului, de cand se saluta cu alta veste tot asa de mare, legata interior de prima: „Hristos s-a inaltat!”, pana la Cincizecime, care anticipeaza Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.

Bucuria aceasta are atata entuziasm in ea, incat ea e ca o „sfanta betie”, ca o „betie treaza” de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa. E ca o „betie treaza”, pentru ca e produsa de cea mai autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemanat de frumoasa a vietii vesnice si plenare, mai frumoasa si mai minunata decat si-o poate inchipui orice imaginatie, motiv pentru care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca ingerii nu pun in functie nici o imaginatie, pentru ca realitatea pe care o vad intrece orice imaginatie.

Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, in urma Pogorarii Duhului Sfant, care parea privitorilor ca o betie (Fapte II, 13), incepuse de la Inviere. Ea caracterizeaza bucuria credinciosilor de la Pasti, care ramane temelia vietii sufletesti a lor in tot cursul vietii pamantesti. Acest entuziasm e produs de impartasirea de „vinul cel nou” al vietii de care a vorbit Hristos inainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): „Veniti cu rodul vitei celei noi al dumnezeiestii veselii, in ziua cea vestita a invierii imparatiei lui Hristos sa ne impartasim”.

Femeile mironosite afland de la inger despre Invierea Domnului, alearga „cu frica si cu bucurie mare” sa duca aceasta veste ucenicilor. Justificand bucuria lor, primul cuvant pe care li-l adreseaza Iisus cel inviat la intalnirea cu ele, este: „Bucurati-va!” (Matei XXVIII, 9). De atunci cei ce cred alearga cu aceeasi bucurie debordanta in noaptea Pastilor si in zilele ce urmeaza, vestind tuturor celor pe care ii intalnesc: „Hristos a inviat!”. Bucuria este starea sufleteasca principala pe care a produs-o vestea invierii in cei care stiau ca viata lor sfarseste in moarte. Bucuria aceasta se mentine in crestini continuu, dar se actualizeaza mai ales in noaptea Pastilor.

Femeile mironosite se bucura nu numai pentru ca-l vor vedea iarasi pe invatatorul iubit, ci pentru ca invierea Lui inlatura in general moartea ca sfarsit al vietii noastre, deschizandu-i orizontul eternitatii. Aceasta este si cauza bucuriei noastre din orice timp. In viata noastra, a crestinilor, s-a produs prin Invierea lui Hristos o schimbare radicala, in ea a patruns o lumina nesfirsita, continutul ei a capatat o valoare incomensurabila, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabila.

Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiasca justetea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosite. El nu le-a indemnat sa se bucure pentru simplul fapt ca vor fi iarasi cu El, ci pentru semnificatia generala noua si plina de fericire pe care o are Invierea Lui pentru cei ce cred in El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci incoace continuu: faptul ca Apostolii au fost in stare sa moara pana la unul pentru marturia Invierii lui Hristos, faptul ca marturia aceasta a produs milioane de mucenici si de sfinti, ca cei credinciosi nu pot gasi sens existentei lor fara aceasta Inviere, e o repetare continua a confirmarii Invierii date de catre Hristos.

Existenta noastra s-a umplut prin Invierea Domnului de bucuria prin excelenta, de o bucurie reala, consistenta si durabila.

Se stie ca pe noi crestinii bucuriile trupesti nu ne satisfac deplin, ca sufletul nu e satisfacut de ele, iar bucuriile sufletesti sunt nedepline, pentru ca noi traim marginile cunoasterii, ale iubirii, ale puritatii sentimentelor noastre.

Bucuria Invierii nu e nici trecatoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelenta, pentru ca e bucuria eterna si deplina. De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist in noaptea Invierii. Nimeni nu trebuie sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum fara insemnatate fata de biruirea mortii. De ce sa ne intristam de pricini care ne conduc spre moarte, cand stim acum ca prin moarte trecem la viata vesnica. De aceea Biserica canta in noaptea Invierii: „Cu bucurie unul pre altul sa ne imbratisam: O, Pastile! Izbavirea de intristare”. Iar in cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur din noaptea de Pasti se spune: „Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia pentru toti. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a eliberat pe noi moartea Mantuitorului”.

Si precum inainte de Invierea lui Hristos toate erau tinute intr-o frantura de sens neimplinita, batjocorita, chinuitoare, asa Invierea Lui umple toate de lumina si de bucurie. Caci, cand o singura particica din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Daca pentru o singura faptura – si aceasta este umanitatea lui Hristos – timpul a devenit un timp spre inviere si spre viata de veci, lumina in care e pusa acea faptura e vazuta de toate celelalte si devin o asigurare spre invierea si viata de veci, despre lumina integrala pentru noi toti. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, etape ale inaintarii in lumina, ducandu-ne tot mai aproape de marea lumina eshatologica. Mai bine zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii vesnice in lumina descoperita a invierii, cum zilele saptamanii, zile inchinate sfintilor care au trait timpul in aceasta lumina a invierii, sunt sarbatori pregatitoare pentru duminica invierii, cum au fost si pentru ei.

Precum bucuria invierii intrece toate bucuriile si copleseste toate tristetile, asa lumina ei intrece toate luminile revelatiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stalp de foc conducea un popor dintr-o robie pamanteasca intr-o libertate pamanteasca exterioara; acolo Moise le facea cunoscuta voia Lui Dumnezeu ascuns in intuneric si simtit in parte doar de el insusi. Aci Dumnezeu insusi, Soarele Hristos ne lumineaza, aratat prin Invierea Sa din morti in mod deplin, si ne conduce spre libertatea si viata deplina a vietii eterne: „In locul stalpului celui de foc a rasarit Soarele dreptatii, in locul lui Moise, Hristos, mantuirea sufletelor noastre”.

S-a spus ca „vestea buna” (Evanghelia) crestina se concentreaza in vestea Invierii lui Hristos, temei al sigurantei ca si noi vom invia. Apostolii si-au vazut misiunea lor in a fi martori ai Invierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur insa ca aceasta veste a fost prin excelenta „vestea buna” nu pentru ca a anuntat invierea unui om simplu; nici n-a intemeiat nadejdea invierii noastre a tuturor pe invierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o inviere pentru eternitate si spre plenitudinea vietii in Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan putin deosebit, dar tot relativ, al vietii omenesti obisnuite. Ea a fost vestea prin excelenta buna, pentru ca a anuntat Invierea Celui ce fiind om a fost si Dumnezeu si pentru ca noi inviind, pe temeiul Invierii Lui, ne vom impartasi de viata deplina a umanitatii lui in Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Invierii lui Hristos, au fost in acelasi timp martorii tuturor semnelor si cuvintelor prin care Hristos insusi si-a dovedit dumnezeirea Lui, ca unii ce au stat in preajma Lui „in tot timpul petrecerii Lui intre noi” (Fapte I, 21). Numai o astfel de inviere e o inviere intru plinatatea eterna a vietii noastre si ea intemeiaza bucuria noastra plenara sau coincide cu ea.

Femeile mironosite pleaca de la mormant nu numai cu bucurie, ci si cu „frica mare”. In bucuria lor e prezenta simtirea misterului, simtirea izbucnirii existentei supreme, dumnezeiesti. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obisnuita. Heidegger a deosebit intre „Furcht” ca frica de ceva din lume si „Angst” ca un fel de cutremurare in fata mortii, care pune capat existentei in lume. In bucuria traita de femeile mironosite la vestea invierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea inaintea unui alt plan de existenta. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaima, caci nu era produsa de sentimentul golului, al nefiintei, ci era o cutremurare amestecata cu, bucurie. Invierea lui Hristos e „incepatura altei vieti, vesnice”.

Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existentei noastre, l-au simtit ca un plan al existentei in plenitudine.

Viata crestinului in plenitudinea si deci in bucuria si lumina deplina este o alta viata, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuata de noi insine, ci de Dumnezeu asupra fiintei noastre, desi ni se cere si noua pregatire si receptivitate pentru aceasta.

Acesta e sensul cuvantului „Pasti”. In Sinaxarul de la utrenia Invierii, Pastile, care se traduc prin cuvantul romanesc „trecere”, sunt asemanate cu „trecerea” de la nefiinta la existenta in actul creatiei de la inceput, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui in tara fagaduintei si cu Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Invierea este ultima „trecere” prefigurata de celelalte. Ea e „trecerea” desavarsita, pentru ca e trecerea noastra de la pamant la cer. Si data fiind domnia mortii, instaurata prin pacat. Invierea e si trecerea definitiva si totala a creatiei de la moarte la viata.

In aceasta ultima trecere sau transcendere se implineste scopul crearii lumii de catre Dumnezeu.

Iata cuvantul Sinaxarului: „Aceasta zi o numim Pasti care inseamna in limba evreiasca trecere. Pentru ca aceasta e ziua in care a adus Dumnezeu la inceput lumea din nefiinta. Intru aceasta zi scotand pe poporul Israel din mainile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Rosie. Tot intru aceasta zi s-a pogorat din cer si s-a salasluit in pantecele Fecioarei. Si acum din pantecele iadului scotand toata firea omeneasca, o a inaltat la ceruri si o a adus la cinstea cea dintai, a nestricaciunii”. Invierea e o transcendere a noastra la plenitudinea vietii in Dumnezeu, deci la investirea ei cu toate lucrarile dumnezeiesti necreate, dar a transcendere la care colaboreaza si ea. Transcenderea existentei noastre din robia pacatului, la o viata deplin pnevmatizata prin indumnezeire s-a facut prin nasterea si invierea umanului in ipostasul divin.

Propriu-zis Hristos insusi e „Pastile”. El e transcenderea, pentru ca in El se produce aceasta, pentru ca in El se preda fiinta noastra in mod deplin lui Dumnezeu prin jertfa. Si ne preda intr-o nevinovatie si blandete asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe cand mielul acela n-a ridicat cu adevarat pacatul lumii pentru ca jertfa lui nu era actul liber al unui om fara pacat si deci n-a putut obtine decat o trecere a fiilor lui Israel din robia pamanteasca la libertate pamanteasca, ca prefigurare a trecerii de la alta robie la alta libertate superioara, Hristos a venit ca Mielul in sensul deplin al cuvantului care ne-a trecut de pe pamant la cer, pentru ca El insusi a facut aceasta trecere pentru Sine ca om: „Hristos, Pastile cele noua, jertfa cea vie jertfita, Mieluselul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”.

In Hristos cel inviat ramane inscrisa jertfa, caci numai prin jertfa Lui s-a facut transcenderea. El ramane Pastile permanent prin excelenta sau trecerea continua, ca sa putem trece si noi in orice timp impreuna cu El in planul invierii si al vietii de veci. Toata existenta noastra si a istoriei este, unita cu Hristos, un Paste, o trecere, de aceea si o jertfa cu Hristos insusi. De aceea, laudand pe Hristos cel inviat, nu uitam sa laudam si Crucea Lui, caci prin ea a infaptuit Hristos trecerea de la moarte la viata si prin ea putem face si noi aceasta trecere: „Cinstitei Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim. Caci cu rana Ta noi toti ne-am vindecat”. Sau: „Facandu-se ca un om, patimeste ca un muritor, si prin patima pe cel muritor il imbraca intru nestricaciune”.

In taria incoruptibilitatii e fructificata taria spirituala a patimirii de buna voie si fara vina. In ordinea spirituala, nevinovatia, blandetea si jertfa Mielului care suporta junghierea, echivaleaza cu puterea leului care invinge moartea. In ordinea spirituala numai Mielul nevinovat si injunghiat ia puterea; numai el este leul care biruieste (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeste de puterea crucii lui Hristos in saptamana Patimilor, tot asa se vorbeste de ea in sarbatoarea Pastilor: „Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu ingroparea Ta ai omorat stapanirea mortii”. Crucea continua sa ne lumineze si acum din Hristos, caci ea inseamna blandete, moarte fata de tot ce ne tine inlantuiti de ceea ce ispiteste trupul si dezvolta patimile care ne fac neliberi si ne inchid intr-o existenta a repetitiei lipsita de sens, incheiata prin moartea definitiva.

Datorita crucii acesteia, Hristos n-a putut fi tinut in iad, caci introducea acolo liniste, blandete si nevinovatie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blandetea si ferma lui daruire de sine ii fac pe cei de acolo sa scape de legaturile dureroase ale pacatului lor si sa se descopere pe ei insisi in adevaratul sens al existentei lor: „Cela ce a dat invierea neamului omenesc, ca un miel spre junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta capeteniile iadului si s-au ridicat portile cele de durere, ca a intrat imparatul slavei, zicand celor din legaturi: „Iesiti!” Si celor din intuneric: „Descoperiti-va!” (Miercuri seara din Saptamana luminata).

In baza puterii Sale, Hristos intra in iad in mod paradoxal ca „jertfit si nejertfit”, ca „jertfa vie”, ca predat cu totul lui Dumnezeu si tocmai de aceea plin de putere dumnezeiasca, ca Miel si ca imparat. Blandetea Lui e cu atat mai biruitoare cu cat este a imparatului: „Mantuitorul meu, vie si nejertfita jertfa, ca un Dumnezeu pe Tine insuti de voie aducadu-Te Tatalui, ai inviat pe Adam impreuna cu tot neamul, sculandu-Te din mormant” (din Canonul din noaptea de Pasti). Sau: „Doamne, cela ce iadul ai pradat si moartea ai calcat, Mantuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstita crucea Ta, miluieste-ne pe noi”. Iadul nu a putut suporta prezenta in el a Mielului jertit, caci in blandetea Lui era puterea dumnezeiasca.

In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El, trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: „Ranile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale” (la Utrenia din duminica Tomii).

Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se adevereste adagiul: „Iubirea in veci nu moare”.

Iubirea nevinovata a Mielului striga in urechile sufletelor amortite ale celor din iad ca un racnet de leu trecandu-i in imparatia Sa: „Desteptat-ai dupa ce ai adormit, pe cei morti din veac, imparateste ca un leu racnind in iad”.

Viata invierii este viata plinatatii si deci a luminii depline si aceasta calitate o are pentru ca este o viata de participare neimputinata la viata lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumarii trupului si invierii lui in ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul. Propriu-zis asumarea naturii noastre in Dumnezeu-Cuvantul trebuia sa ajunga la Inviere.

Sarbatoarea Pastilor in Biserica Ortodoxa da expresie acestei bucurii si lumini nemarginite, izbucnite in existenta omeneasca odata cu tasnirea orizontului vietii dumnezeiesti in ea. Caci prin aceasta viata crestinilor e inaltata la plenitudine si eternitate in Dumnezeul devenit om, la impartasirea de viata nelimitata si transcendenta a lui Dumnezeu, revarsata din ipostasul Cuvantului.

Nu exista imn pascal care sa nu dea expresie acestei bucurii, nascuta din incredintarea izbucnirii plinatatii de lumina si de existenta in viata noastra pamanteasca: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa”, proclama preotul inconjurand tetrapodul, mai bine-zis Evanghelia asezata pe el ca simbol al lui Hristos si tamaindu-l dupa ce a inceput slujba Invierii cu lauda adusa Sfintei Treimi, care a savarsit intreaga aceasta opera.

Iar primul imn pe care-l canta Biserica in aceasta noapte, la slujba care incepe odata cu trecerea noptii din miezul ei, este un indemn adresat nu insilor singulari, ci obstii credinciosilor sa se deschida luminii aduse de Invierea lui Hristos, prin trecerea virtuala a intregii noastre creatii de la moarte la viata si de la pamant la cer: „Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Lumina invierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la rasarit pana la apus descoperind pentru o clipa ce inseamna a zace in intuneric, ci o lumina statornica, de o adancime necuprinsa care descopera cele de sus si cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: „Acum s-a umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru care s-a intarit”. S-a descoperit destinatia noastra, a credinciosilor pentru viata eterna in Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea sa se uneasca cu noi pentru veci s-a descoperit destinatia trupurilor, care se descompun, spre participarea la slava noastra in Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace si drum de desavirsire si de pregatire a crestinilor spre viata eterna. intru invierea lui Hristos, odata cu natura omeneasca s-a intarit, intr-o vesnica incoruptibilitate, intreaga natura.

Viata invierii, care s-a ridicat din mormant, mai bine-zis Iisus insusi caci viata adevarata e totdeauna o persoana, e un izvor al incoruptibilitatii noastre. Viata Invierii lui Iisus e ca o apa din care adapandu-ne intretinem viata noastra pentru veci, spre deosebire de apa care, prin lovitura de toiag a lui Moise, izvorand din piatra, intretinea numai viata trupului pentru scurt timp. Persoana in general e un izvor viu de viata pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoana divina dar ea insasi si persoana umana nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapa, adapa in veci si pentru veci si persoanele noastre: „Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra seaca facuta cu minuni, ci din izvorul nestricaciunii, din Hristos cel ce a izvorit din mormant, intru care ne intarim”.

A bea dintr-o persoana inseamna a fi intr-o comuniune cu ea, asa cum a bea din natura, din piatra, inseamna a fi intr-o comunicare cu natura. Iar cu natura nu poate comunica decat trupul, nu persoana ca intreg. A bea din Persoana lui Hristos inseamna a fi in comuniune cu un izvor de putere spirituala infinita, care a facut si trupul pe care l-a luat incoruptibil si poate invia la o stare de incoruptibilitate eterna si trupul celor ce sunt in comuniune cu Ea.

Trupul inviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forta spiritului Sau indumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obtinute de el, iar aceasta stare de pnevmatizare il spiritualizeaza in asa masura incat nu mai e experiat ca un obiect impenetrabil, ci primit ca un continut al subiectului Sau, fluid si penetrant, capabil sa se interiorizeze celorlalte subiecte, impreuna cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: „Hristos reaprinde trupul Sau ca pe un sfesnic de lumina Sa dumnezeiasca”, spune Sfantul Maxim Marturisitor. Trupul lui Hristos devine luminos ca si dumnezeirea lui, sau ca si subiectul dumnezeiesc si indumnezeit al lui Hristos.

Ideea pancomuniunii universale in Hristos cel inviat o exprima Sfantul Atanasie astfel : „Cuvantul, prin care si in care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creatiunea intreaga, care parasise miscarea ce i-a fost data si o recompune si o readuna. Diviziunile aparute in creatiune prin separarea elementelor, care erau destinate sa mentina creatiunea ca un tot si sa n-o lase sa se imparta, au fost depasite in Hristos si puterea unificatoare realizata in El exercita o forta de unificare in toata creatiunea.. Prin moartea si Invierea Sa a indepartat separarea dintre rai si lumea aparuta dupa cadere si ne-a deschis noua raiul interzis, pentru ca El insusi se intoarce dupa Inviere pe pamant si arata ca raiul si pamantul sunt una. Prin inaltarea la cer uneste cerul cu pamantul si ridica trupul nostru omenesc asumat de El si alcatuit din aceeasi esenta ca si al nostru. Ridicandu-se cu sufletul si cu trupul deasupra cetelor ingeresti, a restabilit uniunea intre lumea noastra sensibila si inteligibila si armonia creatiunii intregi”.

Toate au fost puse in lumina deplina a scopului lor prin Inviere. Prin ea a inceput raiul comuniunii eterne si depline intre noi crestinii si Dumnezeu si intreolalta. De aceea toate lauda acum in mod constient, sau fara sa-si dea seama, pe Hristos: „Luminatu-s-au toate cu Invierea Ta, Doamne, si raiul iarasi s-a deschis si toarta zidirea laudandu-Te, cantare Tie aducem totdeauna”.

Cantarea bisericeasca prezinta experienta acestui inceput de pan-comuniune deplina, ca o pornire a credinciosilor de a se imbratisa, de a privi ca frati si pe dusmani si de a ierta: „Ziua invierii, sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam, sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru Inviere”. Transparenta vrituala a trupurilor, corespunzand transparentei incepatoare a sufletelor, implica o totala intimitate si familiaritate.

In aceasta inferioritate si familiaritate reciproca, fluida si profunda a persoanelor, care are ca subiect central pe Hristos, acesta nu e numai izvorul apeil vii a unei existente intinerite, vesnic nevestejite in bogatia si in noutatea ei continua si inepuizabila, ci si izvorul care lumineaza toata realitatea aceasta a pan-comuniunii totale. In acest tot al pan-comuniunii personale e o lumina solidara cu curatia, cu sfintenia, cu transparenta si cu sinceritatea ei. Unde nu e curatie in relatii, nu e nici comuniune deplina, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descopere deplin, in profunzimea neajunsa a calitatii de cauza creatoare si sustinatoare a vietii tuturor, pentru ca din el izvoraste curatia iubirii atotgeneroase fata de toate.

Aceasta sfintenie a comuniunii totale incepatoare, care tasneste prin Invierea lui Hristos, umple pe adevaratii crestini in miezul noptii in care se produce, de o ambianta de sfintenie, de limpezime, de transparenta si de apropiere, a caror expresie totala e o pace mai presus de fire intre toate. Cerul patrunde cu lumina lui infinita toata firea facand-o proaspata ca la inceput, dandu-i stralucire de sarbatoare: „Cat este de sfintita cu adevarat si mult praznuita si stralucita aceasta noapte de mantuire, mai inainte vestitoare a zilei celei purtatoare de lumina a invierii, intru care lumina cea fara de ani din mormant tuturor a stralucit”.

Sarbatoarea e simtita ca o totala transcendere realizata de creatie in Hristos cel inviat. Transcenderea pe care Biserica o numeste Pasti e traita intr-o negraita bucurie, intr-o bucurie de copii nevinovati si zburdalnici. Biserica exprima aceasta transcendere intr-o insirare de atribute care ar vrea sa fie fara sfarsit pentru ca sunt cu neputinta de cuprins si de exprimat, si prin care incearca sa exprime negraita stare cu totul noua in care ea transforma firea: „Pastile cele sfintite astazi noua s-au aratat, Pastile cele noua si sfinte, Pastile cele de taina, Pastile cele preacinstite, Pastile, Hristos Mantuitorul, Pastile cele fara prihana, Pastile cele mari, Pastile credinciosilor, Pastile care au deschis noua usile raiului, Pastile cele ce sfintesc pe toti credinciosii”.

Am vazut ca Sfantul Maxim Marturisitorul a inteles trupul inviat al Domnului ca un sfesnic spiritualizat din care lumineaza dumnezeirea Lui in mod neimpiedicat. Cantarea bisericeasca vede in trupul inviat al Domnului o oglinda a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe langa aceea in evidenta faptul ca aceasta stare si functiune a trupului este cea mai inalta treapta la care este ridicat el. Ea este treapta eshatologica la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este parga acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre.

In Hristos culmineaza lumina la care se vor ridica adevaratii crestini prin stradanii continue. Tot intunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Daca mai ramane un iad, el nu mai proiecteaza asupra lumii nici un fel de intuneric, de lipsa de sens. Legaturile lui cu lumea au fost taiate. Desigur e vorba de lumea vazuta de cei ce cred in Invierea lui Hristos.

Lumina neinserata care iradiaza din trupul lui Hristos nu e o lumina impersonala, ci lumina Persoanei supreme, deci si caldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape crestinilor credinciosi si comunicata lor, intrucat aceasta Persoana s-a facut si ramane in veci si om: „Inchinaciune de seara aducem Tie, luminii neinserate, care la sfarsitul veacurilor, ca intr-o oglinda prin trup ai stralucit lumii si pana la iad te-ai pogorat si intunericul cel de acolo l-ai stricat si lumina invierii neamurilor ai aratat, Datatorule de lumina, Doamne, slava Tie” (Miercuri seara in Saptamana luminata).

Lamuriri de mare pret cu privire la trupul inviat al Domnului dau cantarile din Duminica Tomii. Acesta pipaie urmele ranilor din coasta Lui, ceea ce dovedeste ca trupul e mentinut in veci. Dar trupul acesta e arzator ca focul si numai condescendenta Domnului il apara pe Toma sa nu se arda la atingerea lui. Focul curatiei, al iubirii si al bogatiei spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfant al dumnezeirii Sale, ridica la stare de foc si de lumina si trupurile noastre. Daca lumina de pe fata lui Moise era atat de orbitoare ca nu putea fi privita de evrei si de aceea Moise trebuia sa umble cu fata acoperita de un zabranic (II Cor. III, 13), daca lumina fetii lui Hristos pe muntele Tabor stralucea ca soarele si a umplut de spaima pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6 ; Luca IX, 34), cu cat mai orbitoare nu trebuie sa fi fost lumina trupului inviat al lui Hristos? Dar mana lui Toma, fiind aparata de ocrotirea dumnezeiasca ca sa nu se arda, a simtit totusi in ea puterea dumnezeiasca din trupul Lui: „Cine a pazit atunci mana ucenicului nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei indrazneala de a putut pipai osul cel de vapaie? Cu adevarat ceea ce a pipait. Ca de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai ea patimile cele ce-au clatinat cele de sus si cele de jos?” (Sambata in Saptamana luminata).

Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dadeau ranile trupului ca Hristos insusi a inviat cu trupul. Dar a crezut ca a inviat Hristos, nu simplu pentru ca a pipait un trup ca al nostru. Caci in acest caz ar fi putut socoti ca Hristos n-a inviat cu adevarat, ci a revenit la viata pamanteasca, sau poate n-a murit. Ci a crezut si pentru ca a simtit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simtit cu mana sa firea indoita a Mantuitorului: „Iar el simtind cu mana sa firea Ta indoita, plin de frica a strigat catre Tine: Domnul meu si Dumnezeul meu, slava Tie!” (Vecernia din sambata Saptamanii luminate) Toma a simtit in toata firea sa un cutremur la pipairea coastei lui Hristos. Caci prin ea a simtit nu numai caldura omeneasca a coastei, ci si lucrarea dumnezeiasca manifestata prin ea, cu mult mai mult decat a simtit aceasta putere femeia care suferea de curgerea sangelui: „Cu frica mana pnandu-si Toma in coasta Ta cea de viata aducatoare, Hristoase, tremurand a simtit, Mantuitorule, indata indoita lucrare a celor doua firi, care intru tine sunt unite fara amestecare si cu credinta a strigat zicand: Tu esti Domnul cel preainaltat, Dumnezeul Parintilor si al nostru, slava Tie!” (Utrenia din Duminica Tomii).

Astfel Toma cunoaste pe Dumnezeu, inviat ca om, nu numai cu ochii, ci si cu pipairea. El a adaos la marturia si la predica apostolica un temei nou, o experienta noua a dumnezeirii lui Hristos cel inviat: „Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsa ne deschizi noua, ca teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtata, laudati-L, ziceai, pe Hristos si-L preainaltati intru toti vecii”. Sau: „Bogatie scotand din vistieria cea nefurata, din dumnezeiasca coasta Ta cea impunsa cu sulita, Facatorule de bine, de intelepciune si de cunostinta umple lumea Geamanul”.

Trupul inviat al Domnului tine de un plan transcendent planului nostru de traire. Dar pentru cei ale caror simturi sunt inaltate prin energia Duhului Sfaint, datorita credintei, aceasta transcendenta nu e sesizabila numai prin simturi ca o realitate exterioara, ci e intrata in comunicare cu fiinta lor. Caci are fluiditatea spiritualitatii si iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai in sensul ca e o realitate din planul Duhului si ni se cere o ridicare la starea de induhovnicire, care e tinta noastra, pentru ca astfel nu numai sa stim de El prin credinta, ci sa ne si unim cu el in mod simtit. Aceasta e impartasirea mai adevarata de el in lumina viitoare neinserata, de care vorbeste Liturghia ortodoxa. Aceasta e nu numai Botezul in Duhul Sfaint si in foc, ci comuniunea in foc si in lumina a tuturor cu Hristos in imparatia cerului, unde dreptii vor straluci ca soarele in lumina fetii lui (Matei XIII, 43). De aceasta comuniune s-au impartasit Apostolii si ea le-a dat putere sa umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) si sa fie martori ai Invierii Lui paina la moarte.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Calendar Ortodox

 

Mormantul gol

Mormantul gol

„Este ziua in care pamantul isi aduce aminte ca a purtat in pantecele sau mustind de moarte trupul Fiului Omului”. (Jean Paul de Dadelsen, Bach, toamna)

Venirea Mironositelor la mormantul lui Iisus este pomenita de toate cele patru evanghelii, care par sa se intemeieze pe traditii foarte vechi. In special evanghelia lui Marcu, care a fost redactata in jurul anului 60, atesta descoperirea de catre femeile mironosite a mormantului gol. Marturia lor este pomenita si de cei doi ucenici calatori la Emaus (Luca 24, 24), episod biblic pe care critica il recunoaste ca autentic si aproape lipsit de orice stilizare literara. Mai mult: mormantul gol pare sa fie atestat si de marturisirea de credinta pe care Pavel a primit-o de la ucenicii din Damasc, la putin timp dupa Inviere. A afirma nu numai ca „Hristos a fost rastignit”, „pus in mormant”, dar si ca „a inviat a treia zi” inseamna ca, de la bun inceput, Invierea a fost inteleasa ca singura explicatie posibila a unui fapt cert: aflarea mormantului gol.

„Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile”, adauga cei doi ucenici calatori la Emaus. S-au dus Petru si „celalalt ucenic”, adica Ioan, si ei au vazut giulgiurile, nedesfacute, ramase pe jos (Luca 24, 12; Ioan 20, 5) si marama, care fusese pe capul lui Hristos, infasurata la o parte, intr-un alt loc (Ioan 20, 7). La o prima vedere, evangheliile par confuze in ceea ce priveste numarul femeilor si al aparitiilor ingeresti pe care acestea le-au vazut. Totusi, ceea ce este esential se poate desprinde cu usurinta si pare a fi un dat originar: dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, femeile au venit la mormant, intre ele fiind si Maria Magdalena (pomenita si de Ioan si de sinoptici); piatra cu care fusese astupat mormantul era rasturnata; mormantul era gol. Se mentioneaza si aratarea unui inger sau a mai multora. Femeile s-au infricosat si s-au tulburat.

S-ar putea remarca trei lucruri: mormantul gol este un fapt istoric; totusi nu este vorba de o „dovada” zdrobitoare a invierii; mai curand putem vorbi de un „semn”, in sens ioanic, in acelasi timp si negativ si incarcat cu un simbolism care exprima adevarul esential al fiintelor si lucrurilor.

Istoricul trebuie sa recunoasca din marturisirea de credinta transmisa de Pavel (care urca spre anii 33-35) si din marturiile foarte vechi folosite de Marcu si Luca (mai ales in episodul ucenicilor calatori la Emaus) existenta acestui fapt, a mormantului gol. Dar aceasta nu constituie o „dovada” in sine a Invierii, fiindca, asa cum ne spune Ioan, Maria Magdalena, vazand mormantul gol, s-a gandit ca cineva, a luat trupul din mormant, ducandu-l in alta parte (Ioan 20, 2, 13). In evanghelia dupa Matei chiar se arata ca se zvonise printre iudei ca ucenicii ar fi rapit trupul lui Hristos (astfel ca episodul cu strajile la mormant pare sa fie o adaugire apologetica, destul de naiva, destinata a dezminti acest zvon).

Altii, cei de azi, sugereaza o descompunere accelerata a trupului! Textele evanghelice insa stiu sa respecte taina invierii. Daca comparam evangheliile lui Matei si Luca (scrise catre anul 80) cu evanghelia apocrifa a lui Petru, scrisa aproape in aceeasi epoca, observam cum aceasta din urma inmulteste detaliile pentru a impune adevarul Invierii in chip demonstrativ, pe potriva puterii de cunoastere a „acestei lumi”. Indeosebi ea pretinde ca descrie – la modul fotografic – chiar Invierea in sine, transformand-o astfel intr-un fenomen miraculos petrecut chiar aici, pe pamant, fenomen pe care femeile si strajile l-au vazut cu ochii lor si care i-a convins pe deplin. Aceasta eroare va fi reluata, mai ales in Occident, de o iconografie decadenta, care nu ezita sa ni-L arate pe Iisus iesind din momant.

Ceea ce ne arata evangheliile este tulburator de simplu: piatra rasturnata, mormantul gol, femeile tulburate, ucenicii care refuza sa le creada si pe Petru, cu totul nedumerit, intorcandu-se la casa lui fara a fi inteles cele intamplate (Luca 24, 12). Doar episodul cu strajile de la Matei pare sa obiectiveze taina intr-un miraculos pe intelesul lumii, miraculos care mai curand constrange la o incredintare decat trezeste adevarata credinta. Si totusi strajile nu vad invierea; dimpotriva, venirea ingerului, cutremurul provocat de deschiderea mormantului ii arunca intr-un fel de catalepsie, intr-o orbire totala: „Si s-au facut ca morti” (28, 4).

Mormantul gol este un semn facut in vid. Semn al unei absente tainice, care este mai curand metamorfoza unei prezente care de acum nu mai este cuprinsa in lume, ci devine cuprinzatoare a lumii, dincolo de spatiu si timp, sau, mai bine zis, dincolo de modalitatea decazuta, in care prezenta e separare. Totul sugereaza o Fiinta plina de o viata diferita de viata noastra amestecata cu moarte.

Giulgiurile nedesfacute, puse de-o parte pe pamant, sunt ca o crisalida din care fluturele a iesit; pentru cei vechi, de la greci la egipteni, metamorfoza acestuia simboliza trecerea la nemurire – dar nu era decat un simbol: mumiile erau doar crisalide asteptand momentul transformarii. Egiptenii aduceau mumiile la „festinele” lor si mai ales la „sarbatorile de familie”. Ei credeau ca „doar cand metamorfoza se va savarsi cu totul vom patrunde in iubirea totala, in sarbatoarea suprema, cand vom bea si vom manca cu adevarat. Si vinul nostru nu se va mai sfarsi si vom bea bauturi mai dulci decat tot ce-am baut vreodata aici pe pamant, caci iubirea va fi atunci deplina, pura si carnala in acelasi timp, reala, dar ca si cum ar fi tesuta din raze de soare, lumini si parfumuri si miresme ale florilor de dincolo de mormant. Caci daca florile exista cu adevarat undeva, ele exista dincolo de mormant. Trandafiri ceresti! Trandafiri ceresti ! (strigau ei) si in acest moment egiptenii aduceau o mumie”.

Giulgiurile intacte de la mormantul lui Hristos contrasteaza cu prezentarea lui Lazar, care iese din mormant „fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si cu fata infasurata cu marama” (Ioan 11,44), in timp ce chipul lui Iisus a fost cu grija eliberat de marama, iar aceasta, infasurata, a fost pusa de-o parte, in alt loc, aratandu-ne ca invierea, iesirea din crisalida „acestei lumi”, s-a facut incepand cu chipul Sau, „icoana” a transparentei persoanei. Sa amintim aici ceea ce a notat autorul Omiliilor macariene: nu este vorba de chip al lui Hristos, ci de chip in Hristos, Omul pe care-l „ilumineaza” „chipul lui Hristos” si pe care-l „umple Sfantul Duh” „devine numai lumina, numai obraz, numai privire”. Cu alte cuvinte, nu mai e in el nimic intunecat, ci numai lumina si duh, plin de ochi peste tot; el nu mai are locuri ascunse, ci e, de jur imprejur, numai fata”.

Lazar readus la viata face inca parte din lumea noastra, el este destinat, intr-un sfarsit, mortii. Hristos insa n-a fost predat conditiei umane decazute, ingropata in timpul care distruge si in spatiul care separa, in „aceasta lume” simbolizata, cel putin in aspectul ei nocturn, de mormant. Dimpotriva, el biruieste tocmai aceasta conditie umana pacatoasa. Hristos nu este vizibil, dar „totul este plin de lumina, cerul, pamantul, iadul chiar”, iar aceasta lumina tasneste din mormant.

Piatra rasturnata de inger semnifica distrugerea zidului despartitor dintre transparenta „cereasca” a creatiei si existenta noastra, pentru care iadul si moartea au devenit de neinlaturat. Astfel, angoasa noastra depaseste sfarsitul nostru biologic, care o naste fara a-i putea pune capat. Iadul simbolizat de mormant este biruit, zavoarele lui sunt sfaramate, ingerii patrund acolo si cerul insusi il umple. Iar zorii care se ridica sunt zorii zilei neinserate, ai zilei vesnice, al celei de-a opta zi. Caci precum cerul poate fi, de acum, gasit in mormant, putem afla, in timp, sfarsitul timpului. Si astfel, prima zi ne este redata in gradina (parades, in ebraica) din jurul mormantului, plina de „trandafirii ceresti”! Pestera, simbol al opacitatii noastre, a devenit „camara de nunta”, ca sa folosim o minunata expresie a liturghiei bizantine, a devenit pamant roditor pentru vesnicie. De acum cerescul patrunde „in cele mai de jos ale pamantului”, transformand mormantul deschis in matrice a cosmosului transfigurat.

Hristos e nevazut, dar in acelasi timp El este chiar aceasta deschizatura eliberatoare, nu pentru evadare din lume ca din pestera platoniciana, ci pentru o metamorfoza. „Dumnezeu este cu noi” de acum fara intrerupere in aceasta deschidere a Invierii. Mormantul gol, nu parasit, ci umplut de ceresc, este semnul extensiunii cosmice a „trupului duhovnicesc”. Cand se vorbeste, la Luca, de aparitia a doi ingeri, ne gandim la cei doi ingeri care stau fata in fata, de o parte si de alta a „sekinei” (shekinah), a prezentei lui Dumnezeu, asemenea heruvimilor in care scapara „firea leilor”, de fiecare parte a chivotului; ne gandim, de asemenea, la cei doi barbati „imbracati in vesminte albe”, care au stat de o parte si de alta a lui Hristos devenit „prezenta pnevmatica”, la inaltare.

Dar cand se vorbeste de ingerul Domnului, la Matei si Marcu, ni se arata chiar interventia transcendentului, caci ingerul Domnului, care apare si in Facere (16, 7) si in Iesire (3, 2), este chiar dreapta lui Dumnezeu, degetul care simbolizeaza Duhul, in sensul larg al Prezentei dumnezeiesti. Astfel ca putem aproape vorbi de niste Rusalii subpamantene. Mormantul deschis, nu gol, ci plin de stralucirea „fulgerului” si a „zapezii” (Matei 28, 3), ca vesmintele lui Hristos la Schimbarea la fata, pe munte, este chiar lumea deschisa la Inaltare pentru flacarile si suflul Rusaliilor.

Prin rasturnarea creata de kenoza, Dumnezeu ni Se arata si ni Se ofera nu in „locul cel mai inalt”, nu in locul sfintit anume, ci in loc blestemat. Zapada si fulgerul nu mai scanteiaza pe o inaltime, ci in centrul simbolic al pamantului, in asa fel incat atractia gravitatiei terestre devine atractie spre ceresc, „splendoarea desavarsita coboara din ceruri pe pamant, iar pamantul face sa rasara sori iradiind spre Soarele dreptatii: totul e inundat de lumina”. Pamantul celor morti devine pamam al celor vii – he chora ton zonton – cum spune o inscriptie incrustata in mozaicul Invierii din biserica Chora din Constantinopol.

Aceasta este adevarata icoana pascala in Orientul crestin: nu reprezentarea a ceea ce nu poate fi reprezentat, adica Invierea in sine care sparge conditionarile actuale de spatiu si timp ale cunoasterii noastre, ci mormantul gol, crisalida giulgiurilor, ingerul aducand marea veste a invierii, femeilor, tuturor sufletelor, aratand in chiar absenta lui Iisus prezenta Lui inviata, moartea zdrobita, intunericul luminat, coincizand cu „intunericul straluminos” al lui Dumnezeu cel Viu.

Proclamand desfiintarea oricarei despartiri pe buza mormantului, ingerul pare a face din mormant gura vestitoare. La Marcu ingerul anunta intai Invierea si numai apoi adauga ceea ce este doar semnul invierii – aratarea mormantului gol: „Iisus Nazarineanul cel rastignit pe care-L cautati a inviat, nu este aici. Iata locul unde L-au pus” (16, 6).

In evanghelia dupa Matei, ingerul aminteste chiar de spusele lui Iisus pe cand ii pregatea pentru invierea Sa: „Pe Iisus cel rastignit Il cautati, nu este aici; caci a inviat, precum a zis” (28, 5-6). La Luca observam puternica antiteza dintre Cel viu si morti, morti fiind si cei pe care-i consideram indeobste vii: „De ce cautati pe Cel viu intre cei morti?” (24, 5), intrebare reluata neostenit in cantarile Invierii din Liturghia bizantina.

In sfarsit, Ioan, fara a ne mai arata prezenta pregatitoare a ingerilor, face din mormantul gol pragul din care ne apare Iisus inviat. Si atunci este suficienta simpla chemare pe nume a celei care-L cauta plangand: „Maria!”. „Intorcandu-se, ea I-a zis in evreieste: Rabuni! adica Invatatorule!” (20, 16). Numele doar, in care se concentreaza persoana. Numele tau. „Ea se intoarse”. Metanoia, reintoarcere, intelegere patrunzatoare. Ea crezu si atunci ea si vazu.

Aparitiile lui Iisus inviat

Evangheliile prezinta aparitiile lui Iisus inviat intr-un dinamism care intretese episoadele in asa fel incat e greu sa stabilesti intre ele o coerenta „rationala”. Este de remarcat ca evanghelistii, care pun in scris invatatura apostolilor la 30, 50 si chiar 60 de ani dupa evenimentul invierii – transmisa pana atunci oral sau deja in chip partial redactata – nu au incercat sa creeze o sinteza. Se stie ca sfarsitul evangheliei lui Marcu s-a pierdut si ca cele mai bune manuscrise se opresc la cap. 16, 8, dupa aflarea mormantului gol de catre femeile mironosite. Or, chiar pseudo-Marcu, care pentru a da un sfarsit potrivit acestei evanghelii a compilat descrierile aparitiilor de la Marcu, Luca si Ioan, n-a incercat sa elaboreze o prezentare completa si logic ordonata, ci s-a marginit la unele indicatii semnificative (Marcu 16, 9-18).

Biserica veche a respins orice incercare de a unifica cele patru evanghelii, ca cea a lui Tatian in Diatessaron-ul sau. Chiar si infrumusetarile de redactare raman discrete, fiind numai accentuari cu caracter apologetic, ori, cel mai adesea, lamuriri ale sensului. Din prima categorie pare sa faca parte, cum am remarcat mai sus, episodul strajilor la mormant, la Matei, cu o temeinicie istorica discutabila, dar care, in realitate, reliefeaza contrastul dintre puterea de viziune a credintei adevarate si orbirea necredintei: soldatii, indiferenti sau chiar ostili, nu L-au putut vedea pe Iisus inviat. Al doilea tip de redactare il aflam in marturisirea lui Toma, in care multi exegeti evidentiaza o insistenta redactionala. Dar strigatul: „Domnul meu si Dumnezeul meu” nu vine el, in fond, din insasi inima Bisericii? Nu apare el de-a lungul intregului Nou Testament? Pe de alta parte, cum am mai spus-o, este frapanta vechimea datelor prezentate de Ioan: se poate oare chiar vorbi de o „infrumusetare literara”?

Sa amintim ca exegetii cei mai critici, ca Dibelius, recunosc caracterul cvasioriginar al anumitor episoade esentiale, ca cel al celor doi ucenici calatori la Emaus. Iar aceasta nu e de mirare, cand se stie cat de fidela este memoria traditiei orale, care se pastreaza in ritmul trup-suflet, cum ne arata Marcel Jousse (ale carui constatari ar lumina studiul originii cantarii liturgice rasaritene, cantare vocala, fara instrumente muzicale).

S-ar putea obiecta totusi ca anumite aparitii mentionate de marturisirea de credinta pe care Apostolul Pavel o face corintenilor nu se regasesc in marturiile evanghelistilor. Trebuie sa remarcam de la bun inceput ca Pavel adauga elementului pur „kerigmatic” aparitiile in fata celor „cinci sute de frati”, ca si cea petrecuta inaintea lui Iacob, si face aceasta pentru motive bine intemeiate: pentru verificarea, inca posibila la timpul cand scria, si din grija pentru unanimitatea apostolica, alegand dintre numeroasele aparitii ale lui Iisus pe aceea petrecuta in fata capeteniei „iudeo-crestinilor”, care erau in multe puncte de credinta opusi lui Pavel.

Cat priveste aparitia Domnului in fata „celor cinci sute”, trebuie sa notam ca, la Luca, Iisus inviat S-a aratat nu numai celor unsprezece ucenici, dar si celor „care erau cu ei” (24, 33). Oricum, evanghelistii nu pretind sa fi vorbit despre toate aparitiile Domnului inviat. „Iisus a facut si alte multe lucruri (se spune in finalul evangheliei lui Ioan – final care nu este, probabil, al autorului acestei evanghelii, dar care este scris in spiritul acestuia), care daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris” (21, 25). Aceeasi situatie o intalnim si la Luca, care in evanghelia sa pare sa fi mentionat numai aparitiile survenite „in prima zi” dupa sabat si care la inceputul cartii Faptelor recunoaste ca „Iisus S-a infatisat pe Sine viu” apostolilor, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile (Fapte 1, 3).

Elementul „kerigmatic” originar care persista in prima Epistola catre corinteni consista deci in aparitiile Domnului inviat inaintea lui Petru si a grupului apostolilor. Or, in Evanghelii si in Fapte sunt mentionate trei (sau patru, daca admitem istoricitatea episodului cu Toma) aparitii inaintea apostolilor adunati laolalta. Cat priveste aparitia inaintea lui Petru, care, potrivit marturisirii de credinta originare, ar fi fost primul martor al lui Iisus inviat, ea este confirmata de Luca intr-unul din cele mai vechi pasaje: cand cei doi ucenici calatori la Emaus „sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon” (Luca 24, 33-34).

Este posibil, dupa cum spune O. Cullmann, ca sfarsitul pierdut al evangheliei lui Marcu sa fi continut istorisirea acestei aparitii. Episodul pescuirii minunate si al iertarii lui Petru, care se gaseste in ultimul capitol al Evangheliei lui Ioan si care pare sa fi fost utilizat de Luca (5, 1-11) ca scena a chemarii la apostolat, ne trimite fara indoiala la aceasta prima aparitie a lui Iisus inviat inaintea lui Petru. O alta transpunere posibila, observata de Bultmann si Brown, ar fi cea a marturisirii de credinta a lui Petru, care, la origine, ar fi fost o istorisire pascala.

Oricum, lipsa de coerenta a istorisirilor privind aparitiile lui Iisus inviat, pastrata ca atare cu grija de Biserica primara, este ea insasi un element major in revelare: ea sugereaza o prezenta care nu mai este dependenta de conditionarile noastre temporale si spatiale, o prezenta a carei fiintare este de acum inainte in Vantul Mangaietor, cu totul si cu totul, altceva, dar „pretutindeni existent si toate plinindu-le”, cum se spune intr-o rugaciune dedicata Sfantului Duh in ritul bizantin: „Vantul sufla unde voieste si auzi glasul lui, dar nu stii nici de unde vine, nici incotro se duce” (Ioan 3, 8). Vietile sfintilor, ale celor care, in Hristos, „s-au nascut din Duh” (Ioan 3, 5), prezinta situatii atestate de bilocatie, de prezenta simultana in mai multe locuri, de intalniri, in acelasi moment, cu persoane diferite.

Sa ne gandim, pentru secolul nostru, la Sfantul Nectarie din Egina, sau la Padre Pio. De ce ne-am mira atunci, in aceasta perspectiva, ca Iisus inviat ar fi putut, in acelasi timp, sa-i apara lui Petru si sa calatoreasca spre Emaus, sa fie vazut la Ierusalim si in Galileea? Iisus inviat pune in lumina o alta conditie existentiala, cea intru Duhul Sfant. Aparitiile semnificative, cele care au o dimensiune ecleziala, se produc „in prima zi a saptamanii” (Ioan 20, 19), care, fiind a doua zi dupa sabat, este totodata si ziua a opta: simbol al venirii Imparatiei lui Dumnezeu. Totusi nu este vorba inca de sfarsitul timpului, ci de sfarsitul prezent de acum in timp, „minandu-l” din interior. Intre Paste si Inaltare, Iisus inviat, printr-o adevarata pedagogie a „trupului duhovnicesc” – soma pneumatikon – Se face vazut in spatiul si timpul supuse mortii, relativizandu-le, aratandu-le deschise si transformate.

In Biserica, in care timpul se imbiba de aici inainte de vesnicie, se intampla acelasi lucru cu sfintii, inainte si dupa moartea lor. In special moastele lor sunt, in interiorul cadrelor izolatoare ale spatiului si timpului, germeni ai trupului duhovnicesc. Anumite manifestari ale trupurilor lor, muritoare si in acelasi timp transfigurate, ca bilocatia de care am pomenit, pot sa lumineze datele evanghelice privind trupul lui Hristos inviat, in rastimpul dintre dimineata Pastilor si Inaltare.

Dintre aparitiile lui Iisus inviat, intretesute atat de inextricabil pentru rationalitatea noastra „intra-tombala”, fiecare evanghelist a ales pe cele care ii intareau propria viziune asupra evenimentului pascal sau care serveau la apropierea de comunitatea pentru care scria.

Matei este cel „mai evreu” dintre evanghelisti. El este evreu prin sensibilitatea sa profunda si prin structura gandirii sale. El nu este un om al compromisului si al jumatatilor de masura, nu are nimic dintr-un iudeo-crestin. Pentru el Hristos a desavarsit iudaismul, universalizandu-l: El intemeiaza un nou popor al lui Dumnezeu, care nu mai este o etnie, ci comuniune universala de persoane. Matei va insista deci pe marea aparitie a lui Iisus inviat in Galileea, „Galileea neamurilor”, pe jumatate pagana, dispretuita de evreii rigoristi. La aparitia lui Iisus in Galileea rasuna apelul la o misiune fara frontiere: „Mergand, invatati toate neamurile” (Matei 28, 19).

Luca, dimpotriva, pagan convertit, este ucenic al lui Pavel, a carui viziune cosmica asupra lui Iisus inviat o impartaseste cu totul, dezvoltand implicatiile pnevmatologice ale acesteia. Pentru el, misiunea la neamuri, in afara neamului iudeu, este o evidenta care nu mai are nevoie de lamuriri. Important pentru el este sa reliefeze unitatea dintre noile comunitati si „maslinul firesc” iudeu pe care ele au fost altoite (Rom. 11, 17), continuitatea, sau, mai curand, corespondenta simbolica intre „Ierusalimul cel de sus, mama noastra” (Gal. 4, 26) si Ierusalimul pamantesc.

Astfel ca Luca nu retine decat aparitiile survenite la Ierusalim sau in imprejurimile acestuia, in lumina Ierusalimului de sus, cea a „primei” si „celei de a opta zi a saptamanii” (24, 1). Unii exegeti au pretins ca, daca traditia, aparitiilor in Galileea este originara, cea a aparitiilor de la Ierusalim a fost „construita” de Luca. Totusi, in marturia lui Ioan, cea mai veche, pentru ca cea a lui Marcu ne lipseste, si cu totul independent de redactarile lui Matei si Luca, cele doua traditii, galileeana si ierusalimiteana, coexista.

In perspectiva sacramentala si duhovniceasca care-i este proprie, Ioan insista pe caracterul „pnevmatic” al Invierii, pe comunicarea Duhului Sfant prin Cel inviat, astfel ca ucenicii, re-creati de suflul Acestuia, sa strige cu Toma: „Stapanul meu si Dumnezeul meu!”. Maria Magdalena il cheama pe Iisus cu nostalgicul Rabuni (in ebraica diminutiv plin de tandrete), dar El nu mai poate fi retinut astfel, caci, urcat la Tatal, de la care purcede Duhul, El numai in Duh va fi prezent de acum inainte. In acelasi timp, Ioan insista asupra realitatii fizice a lui Iisus inviat, fie in dialogul Sau cu Toma, fie pe tarmul Tiberiadei, unde simbolismul cel mai simfonic – zorii, cei 153 de pesti, lacul ca reflectare a cerului, pescuirea minunata vestind atragerea la credinta, taina baptismala si euharistica a pestilor – este inserat in simplitatea fiintelor si a firii.

Iisus inviat nu ni se impune ca un obiect care, supus observatiei aparent „neutre” a simturilor, devine obiect al cunoasterii, chiar al investigatiei stiintifice. Si totusi vederea Lui nu este numai rod al unei subiectivitati.

Experierea Invierii de catre comunitatea apostolilor, deja ecleziala, se face numai prin credinta, dar cunoasterea prin credinta – epignoza paulina – descopera in inviere un eveniment profund real, inscris in istorie si depasind istoria, prin aceasta conferindu-i acesteia semnificatie si sfarsit: eveniment absolut fara de care istoria ar ramane o „istorie naturala”, zoologica.

Credinta, in sens evanghelic, nu este simpla incredintare, ci transparenta, cunoastere prin necunoastere, in interiorul unei libere comuniuni. Descoperind ca este iubit cu o dragoste nebuna, cautat chiar si in moarte si in iad de Dumnezeu intrupat si rastignit pentru el, omul, la randul sau, iese din propria conditie, se deschide, depaseste identitatea in care se afla inchis, ca si non-identitatea conditionarilor sale si astfel se unifica devenind transparent. Ca sa vorbim ca oamenii duhovnicesti ai Orientului crestin, „inima” sa se trezeste inflacarata de Duh si aceasta „inima intelegatoare”, de acum constienta, devine organul unei altfel de cunoasteri, cunoasterea prin moarte-Inviere, pentru ca ea este facuta si pentru o astfel de cunoastere, a lui Iisus inviat.

Lumea empirica cu mecanica neiertatoare a legilor ei ne supune unei exterioritati. Ea ne violenteaza, iar relatia noastra rationala si tehnica cu ea este de asemenea de natura violenta; noi ucidem ca sa supravietuim, pana cand pamantul necrozat ne inghite. Dimpotriva, lumea transfigurata care ni se deschide in Iisus inviat este o lume vie plina de o viata mai puternica decat moartea, aceasta moarte care este semnul robiei noastre, si deci ea este o lume a libertatii. „Doi si cu doi care fac patru, asta nu e viata, domnilor, asta este deja inceputul mortii”, spune batjocoritor „omul subteran” al lui Dostoievski.

Cu cat o prezenta este mai iubitoare si mai eliberatoare, cu atat mai greu ii este sa-si afle salas in lumea aceasta decazuta. Cand Dumnezeu Se intrupeaza, El nu-Si afla alt loc in lume decat pe Cruce. Astfel totul se inverseaza, abisul urii, trufiei si disperarii se pierde in abisul dumnezeirii. „Hristos a inviat”. Dar in „aceasta lume”, care inca subzista, Invierea nu se poate descoperi decat credintei noastre, iubirii noastre, libertatii noastre, chemate astfel sa devina, in Duhul Sfant, ea insasi eliberatoare, pentru ca „trupul stricacios” al acestei lumi sa devina „trup duhovnicesc”; pentru ca Dumnezeu-Omul, prin comuniunea sfintilor, sa devina Dumnezeu-Umanitate si Dumnezeu-Univers.

Astfel, Invierea se descopera celor care se stiu iubiti de Hristos chiar in adancul infernului lor, a caror iubire ceruta cu o asemenea fervoare raspunde in chip liber iubirii Sale. Invierea este miracolul prin excelenta, pe care toate celelalte minuni o vestesc si o vadesc. In acest miracol „legile” naturii nu sunt abolite, ele raman intacte in ordinea lor fireasca, cum raman intacte giulgiurile si marama; cum raman inchise usile prin care a trecut Iisus inviat. Asupra acestei dialectici a inchiderii/deschiderii merita sa staruim: cand Iisus inviat ramane de nevazut, piatra este rasturnata, mormantul este deschis. Simbol.

Cand Iisus este vazut, totul ramane inchis, pentru ca El insusi este deschiderea spre transcendent, spre Originea care nu se mai dezvaluie ca un abis haotic nediferentiat, ci ca „san al Tatalui”, din care purcede Duhul Sfant. Realitate. Astfel, daca noi voim, daca noi strigam – e de ajuns un geamat slab de profundis – piatra oare zace deasupra inimii noastre va fi rostogolita, inima de piatra va deveni inima de carne ranita in chip minunat de aceasta alta viata, de „lumina vietii” care izvoraste din Iisus inviat.

Ceea ce Noul Testament numeste „lumea aceasta” nu e numai lumea creata de Dumnezeu, ci si reteaua de „patimi” (in sensul ascetic al cuvantului, adica de idolatrie), personale si colective, care constituie un soi de tunica a lui Nessus, astfel ca „aceasta lume” este despartita de Dumnezeu din pricina pervertirii demnitatii imparatesti pe oare a avut-o omul; ea este din punct de vedere spiritual inchisa in narcisismul omului care vrea sa fie rege fara a fi si preot slujitor. O data cu Pastele, lumea se deschide, in Hristos, suflului re-creator al Duhului, devenind nu numai lumea lui Dumnezeu si a oamenilor, ci a lui Dumnezeu cu oamenii, Emmanuel.

Minunea Invierii nu aboleste „legile” naturii, ci aboleste caracterul inchis pe care noi i l-am dat acestei lumi. Dar aceasta „lumina a vietii”, aceasta Fiinta inviata nu se poate revela decat unei iubiri libere careia ii este interioara. Caci ea nu ridica din moarte indivizi, particele derizorii ale istoriei si universului, ci persoane care, fiecare in parte si in comuniune cu celelalte, sunt chemate sa depaseasca si sa transforme totul in ofranda.

Ceea ce insa vedem cu certitudine este Golgota, prezenta si in „Coborarea de pe cruce” a lui Holbein, care-l cutremura pe Dostoievski : „vedeam natura ca o uriasa fiara neinduplecata, muta si surda, sau, mai. exact, cu toate ca poate parea straniu, ca o imensa masinarie ultramoderna…” 9. Daca in aceasta perspectiva bestial-mecanica s-ar putea demonstra ca Hristos a inviat, minunea si-ar pierde forta eliberatoare, iar lisus inviat pe masura „plinatatii” derizorii a acestei lumi, iar nu in „golirea” Sa chenotica, ar atrage la Sine nu oameni liberi, ci sclavi fascinati de un stapan atotputernic.

Iata de ce mormantul gol se inscrie in istorie in acelasi fel in care Dumnezeu cel viu, prins in sisteme conceptuale, le deschide, cu ajutorul negatiilor, spre necuprinsul supraesential. Iata de ce aparitiile lui Iisus inviat, departe de a prezenta – cum declara unii bultmannieni – un caracter de obiectivare intra-mundana, ele dovedesc, dimpotriva, o discretie nesfarsita: Iubirea crucificata biruitoare, dar biruitoare prin patimirea pe cruce, se preda libertatii suverane a iubirii noastre. Caci libertatea omului este crucea si bucuria lui Dumnezeu. Umanitatea „pnevmatica” a lui Iisus inviat nu poate fi vazuta de ochii trupesti decat atunci cand Duhul Sfant, lasat sa patrunda prin credinta, ii transfigureaza in vedere a inimii. Maria Magdalena crede ca-l vede pe gradinar, ucenicii calatori la Emaus cred ca stau de vorba cu un alt calator care nu stie de cele intamplate la Ierusalim; ucenicii redeveniti – vai, ce infrangere! – pescari zaresc pe cineva pe mal, „dar nu stiau ca e Iisus” (Ioan 21, 4). Si asta pentru ca El le apare „in alt chip” – en hetera morphe, cum spune Marcu, rezumand astfel, intuitia comuna a evanghelistilor (Marcu 16, 12).

„Recunoasterea” se face intr-o comuniune de persoane, deja ecleziala, in care vederea lui Hristos se interiorizeaza in Duhul Sfant, devine viata in Hristos. Ucenicii calatori la Emaus il descopera pe Iisus inviat dupa ce El a disparut. Si asta in urma unei recitiri a Bibliei, ca pregatire evanghelica; asta nu inseamna ca Invierea „dupa Scripturi” ar fi o Inviere „dupa carte”, cum sugereaza anumiti exegeti in urma unor rationamente sinuoase, ci pentru ca Scripturile constituie deja un prim moment al Intruparii. Pana la a doua venire a lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu va ramane, pentru fiecare om in parte si pentru toti oamenii laolalta, adunati in Biserica, o invitatie la „recunoasterea” lui Iisus inviat si la unirea cu El in Euharistie. Caci Cleopa si tovarasul sau, a caror inima ardea la cuvantul Domnului inca nerecunoscut, il recunosc pe Iisus in momentul frangerii – deja euharistice – a painii, cand El dispare sau, mai curand, cand El ii cuprinde in Fiinta Sa „pnevmatica”, euharistica.

In ceea ce o priveste pe Maria Magdalena a fost suficienta – cum am mai spus – simpla rostire a numelui, nume in care salasluieste taina persoanei. Iar pentru Toma, propria indoiala naste in insasi negarea ei relatia indispensabila pentru a ajunge la strigatul de adorare a Domnului, strigat pe care Acesta il intampina cu lauda adusa credintei adevarate: „Fericiti cei care nu vad si cred”. Caci nu observatia neutra a ranilor lui Iisus i-a smuls lui Toma prima marturisire apostolica a dumnezeirii Domnului, ci o brusca inundare a sufletului sau cu adevarata credinta.

Cand Iisus inviat apare „in Biserica”, in sens propriu, adica in adunarea apostolilor si „a celor care erau cu ei”, este suficient sa le spuna „Pace voua”, pentru a fi recunoscut; veche salutare evreiasca pe care invierea o umple cu un nou sens si pe care liturghiile euharistice o folosesc inca si azi. Iisus inviat raspandeste o pace care „covarseste toata mintea” (Fil. 4, 7; Col. 3, 15) si pe care „lumea aceasta” n-o poate oferi (Ioan 14, 27). Lumea aceasta este o lume a fricii, pentru ca este o lume a mortii. Este o lume a agresivitatii, pentru ca este o lume a iubirii de sine.

Lumea invierii transforma moartea intr-o taina pascala, un episod al marii metamorfoze. Omul-in-Hristos, eliberat din moarte, nu mai face din dusmanii sai tapi ispasitori pentru angoasa lui existentiala. „Nu va temeti”, le zice Iisus femeilor langa mormantul gol: biruind moartea cu moartea Sa, El a zdrobit pe unicul nostru vrajmas autentic si de acum pacea Sa este cu noi. In aceasta pace noi il recunoastem. Prin aceasta pace il putem si noi face altora cunoscut: „Afla pacea sufletului si multi vor gasi mantuirea in preajma ta”, spunea, in secolul trecut, Sfantul Serafim din Sarov.

Cu toate ca aratarile lui Iisus inviat au cerut din partea ucenicilor credinta si dragoste, ele nu sunt niste viziuni subiective ale acestora, inainte de a-L recunoaste pe Iisus, Maria Magdalena sau ucenicii calatori la Emaus constata ca langa ei este cineva, o persoana a carei identitate ei o interpreteaza gresit. Hristos insista asupra realitatii trupului Sau cand li Se arata apostolilor: „Vedeti mainile Mele si picioarele Mele.” (Luca 24, 39), insemnate pentru totdeauna de cuiele rastignirii. „Si le-a aratat mainile Sale si coasta Sa” (Ioan 20, 26). I-a invitat chiar sa-L atinga, pentru a le dovedi ca nu este un „duh” fantomatic: „Ei credeau ca vad duh. Pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si case, precum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 36-43).

El nu Se fereste de Toma, acceptand astfel, cum minunat a spus Manuel de Dieguez, „o patimire dincolo de mormant”. Acest corp, totusi – si in el tot trupul pamantesc – se afla intr-o stare diferita – en hetera morphe. Acest trup biruieste legile actuale ale timpului si spatiului, este vazut in acelasi timp in mai multe locuri, strabate prin usi inchise, raspandind o pace de nespus. „Omul care trece prin zid”, ironizeaza unii. Nu, ci „Cel care trece prin moarte”, caci timpul si spatiul, asa cum le intelegem noi, sau, mai curand, asa cum le suportam noi conditionarea, sunt in chip profund marcate de moarte si a le depasi inseamna sa fi trecut prin moarte.

Trupul lui Iisus inviat este un „trup duhovnicesc”, soma pneumatikon, cum spune Sfantul Pavel (I Cor. 15, 44), nu unul oarecare, ci trupul duhovnicesc prin excelenta, trupul pamantesc, firesc, muritor transfigurat de Duhul Sfant, care nu descarneaza, ci insufleteste in chip total. Dificultatea Occidentului crestin de a primi aceasta taina provine din faptul ca a ramas prea platonician, in sensul saracit al acestui cuvant: adica din faptul ca a opus „spiritul”, „materiei”, inteligibilul, sensibilului, neputand astfel intelege caracterul „pnevmatic” al trupului lui Iisus inviat sau intelegand prin „trup duhovnicesc” o existenta personala dematerializata.

De aici pana la interpretarea ca pur subiective a aparitiilor lui Iisus inviat nu e decat un pas. Or, Duhul, Suflare si Foc ale lui Dumnezeu, transcende creatura, trup si suflet, prefacand-o in intregul ei, trup si suflet. Trupul lui Iisus inviat nu este dematerializat, adica negat, ci insufletit de insasi viata Dumnezeirii, indumnezeit prin lucrarea Duhului. Este un trup prin care strabate Lumina, „trup al slavei”, in care se metamorfozeaza „trupul smereniei noastre” (Fii. 3, 21). In Hristos, intr-adevar, „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). In El, „trupul” umanitatii intregi, al pamantului, al cosmosului devine in chip real trup al Domnului. Parintii alexandrini si sfintii Bizantului spun ca trupul lui Iisus inviat nu este altceva decat „trupul lui Dumnezeu”.

Aceasta expresie paradoxala sintetizeaza marea antinomie „apofatica”, in care Dumnezeu cel viu apare in acelasi timp inaccesibil si impartasibil, fara a inceta sa fie Cel cu totul altul in maxima apropiere. Aici trebuie sa-l citim pe Dionisie: „Cel mai presus de fire renunta la taina Sa si ni Se arata luand firea omeneasca. Si chiar cand ni Se arata astfel, sau, mai curand – ca sa vorbim intr-un grai dumnezeiesc – in sanul acestei aratari El isi pastreaza cu totul taina Sa. Caci taina lui Iisus ramane ascunsa. Ceea ce este El in sine nici o ratiune si nici o intelegere nu pot exprima. Oricate s-ar spune despre El, El ramane necunoscut. Oricum l-am cugeta, ramane de nepatruns”.

Transcendenta ca Inviere

„Locul Capatanii rai s-a facut.”
(inscriptie in capela lui Adam – Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim)

Unii Parinti greci, ca Grigorie de Nissa, Dionisie Areopagitul si mai ales Maxim Marturisitorul, au elaborat, pornind de la revelatia „experimentata” in asceza – caci „rugaciunea este cheia intelegerii Sfintelor Scripturi”, spunea Isaac Sirul – o conceptie dinamica asupra materiei, care lumineaza datele scripturale privind corporalitatea „pnevmatica” a lui Hristos dupa inviere. In aceasta perspectiva, omul nu este numai chemat la existenta de Creator, dar el nu exista decat prin transparenta fata de Dumnezeu cel viu, Care Se desarta pe Sine pentru a ne putea impartasi de El.

Si tot la fel: pentru Dumnezeu a Se odihni in Sine si a iesi din Sine coincide in faptura care-L reflecta pe El, fiinta nefiind nimic altceva decat aceasta miscare extatica spre Lumina. Fiecare lucru este statornicit de Cuvantul lui Dumnezeu, fiecare lucru este atras de Duhul lui Dumnezeu. Si totusi, spunea Dionisie, nu numai unitatea firii vine de la Dumnezeu, ci si diversitatea: fiecare din ele tine de un Nume divin, Dumnezeu uneste diversificand, diversifica unind. El insusi este in acelasi timp diversitate totala si totala unitate, „Supraunitate” si „Triunitate”.

Daca universul vadeste intr-o limba unica si diversa in acelasi timp intelepciunea si frumusetea lui Dumnezeu, aceasta vorbire i se adreseaza omului, preot si rege al universului. Lucrurile exista pentru si prin intalnirea Logosului divin cu logosul uman. Corporalul, scrie Grigorie de Nissa, provine din intalnirea, din convergenta calitatilor spirituale: „Nimic dintr-un corp, nici forma sa, nici intinderea, nici volumul, nici greutatea, nici culoarea, nici o alta calitate, luate in sine, nu sunt acest corp, ci numai insusiri cugetate.

Totusi, convergenta lor constituie acest corp”. De subliniat ca Grigorie de Nissa atribuie o oarecare materialitate inteligibilului, singur Dumnezeu fiind nematerial. Ceea ce vrea el sa spuna este ca „materia” sensibila nu este decat o concretizare, o condensare, a „materiei” inteligibile, luminoase, ea insasi in continuitate cu mintea creata. Aceste calitati, precizeaza el, sunt percepute de minte, si nu de simturiii. Ele „sunt, luate in sine, ganduri (ennoiai)”. Or, „subiectul” acestor „ganduri” este Dumnezeu sau omul sau Dumnezeu si omul in comuniune. Pe de o parte, Logosul divin Se rosteste in interiorul realitatii pe care o creeaza, pe de alta parte, omul „logikos” este liber sa auda sau nu aceasta Voce „care rasuna din launtru” si a carei stralucire „depaseste orice gandire omeneasca”. Lucrurile, trupul, „materia” exista in aceasta intalnire interpersonala a Logosului divin cu mintea umana, pentru ca „noi sa fim indrumati prin insasi activitatea simturilor spre o realitate suprasensibila, spre Logos”.

Maxim Marturisitorul adauga: „lucrurile vazute sunt cunoscute in profunzime prin cele nevazute, de cei care s-au dedicat contemplatiei”. Intr-un final, universul este chemat sa devina, prin relatiile personale ale oamenilor intre ei si ale tuturor intreolalta cu Dumnezeu, prin comuniune, sarbatoare nuptiala, euharistie. Cum a subliniat Nikos Nissiotis, Dumnezeu a creat lumea pentru a Se uni cu umanitatea, prin orice trup cosmic devenit trup euharistic. „Caci in orice lucru este un mod de a fi al Prezentei tainice, putere unificatoare care da fiintelor intre ele o comuniune mai puternica decat a fiintei lor luate in sine”. Pot exista deci diferite grade de materialitate, dupa starea spirituala a omului, care, raspunzator de soarta lumii, poate fie s-o pietrifice in separarea de Dumnezeu, fie s-o deschida Luminii dumnezeirii.

Dupa Sfantul Maxim, care regaseste aici procesul Genezei, creatia insasi inseamna o separare: a lui Dumnezeu de lume, a cerescului de pamantesc, a umanului de cosmic, a barbatului de femeie; iar omul trebuie sa raspunda acestui proces de divizare prin sinteze care, de la „sinteza erotica” pana la „indumnezeire”, constituie o reintegrare progresiva inspre unitatea initiala. Atunci cand omul nu raspunde vocatiei sale, diviziunile devin opozitii, dezintegrare in lant, tensiunile armonice devin dislocari intr-un „razboi launtric”. Si sa nu uitam ca cel care scoate sabia, de sabie va pieri (Matei 26, 52).

Astfel, lumea pe care noi o credem „naturala” este in realitate, cel putin in unele privinte, „contra naturii”. Caci noi am „supus-o desertaciunii”, cum zice Sfantul Pavel (Rom. 8, 20), in sensul unei goliri care o desfigureaza si o destrama din punct de vedere spiritual. Sfintenia originara a „carnii” este ascunsa de o sangerare tragica, astfel incat noi n-o mai putem atinge decat prin cruce, pe care trebuie ca Dumnezeu insusi sa moara pentru ca moartea, ca tragedie cosmica, sa piara. Umanitatea in setea sa dupa absolutul uzurpat de relativ, a pietrificat materia in exterioritate si moarte.

Iar Dumnezeu, inlaturat din creatie, atat cat omul a putut sa-L inlature, a intarit si El aceasta lume amenintata de apele dizolvante ale potopului; chiar legile si determinismul relativ pe care il exprima manifesta intelepciunea Ziditorului. Si totusi lumea aceasta este o lume a mortii. Iar noi presimtim, cum a spus Simone de Beauvoir vazandu-si mama murind, ca moartea nu este niciodata „fireasca”, ca ea este un asasinat. „Zidurile temnitei noastre, adica categoriile cunoasterii, spatiul care striveste, timpul care distruge, legea identitatii, toate acestea sunt nascute de pacatul stramosesc contra Sensului (pe care lumea ar fi trebuit sa-l aiba), de nesupunerea noastra fata de Tatal”. Fiinta creatiei este o fiinta bolnava: or, cercetarea stiintifica si legile pe care ea le descopera sunt incluse in aceste limitari.

Totusi, sfintenia initiala a lumii n-a disparut. Noi am intunecat-o cand, departe de a aduce prin acest pamant lauda Creatorului, noi am varsat in „gura” pamantului sangele lui Abel (Facerea 4, 11). Stiinta presimte aceasta tainica intelepciune a naturii, dar nu poate explica acest inextricabil amestec de haos si ordine, de entropie si negantropie. Arta se hraneste din aceasta frumusete divino-cosmica, care totusi ii scapa, iar cand artistul atinge esenta spirituala a lucrurilor, „sabia de flacara valvaitoare” care pazeste drumul spre pomul vietii (Facerea 3, 24) il loveste ori cu nostalgia maladiva ori cu nebunia.

Politica mesianica revendica un pamant sfintit, dar nu poate trece peste zidul mortii de care se zdrobeste lasand milioane de cadavre. Tehnicile arhaice de interiorizare, iar azi spiritualitatea indiana, mai modest, dar in aceeasi perspectiva a „psihismului cosmic” (Dionisie, antichitatea elenistica si a Orientului apropiat vorbesc de asemenea de un „suflu comun”, sympnoia, care circula peste tot), la momentul ajungerii la corpul spiritual, in lipsa revelatiei depline – care este a persoanei – nu pot gasi decat o plenitudine vaga fara chip, metafizica sau sociala, in care pare ca totul este resorbit. Iar tehnicile occidentale de exteriorizare maimutaresc in chip ciudat ubicuitatea „corpului spiritual”, sfarsind prin a transforma natura in obiect, amenintind-o cu distrugerea.

Singur Hristos ne restaureaza in trupul Sau si ne daruieste in profunzimea sfintitoare a Bisericii Sale un trup strabatut de lucrarea Duhului.

Trupul este lumea – in acelasi timp cosmica si istorica, adica interumana – devenita „inferioritatea” unei existente personale. Este o structura spirituala prin care persoana aflata in comuniune este chemata sa particularizeze universul nu pentru a-l poseda, ci pentru a-l utea astfel infatisa semenilor, pentru a le descoperi unica modalitate de a descifra atotprezenta lui Dumnezeu. Si insusi Dumnezeu, Cel care i-a incredintat omului sa numeasca fiintele vii (Facerea 2, 19), asteapta de la persoana un fel de revelatie a lumii; cea care se intipareste in transparenta fara asemanare a unui chip, stare a materiei, pe care Dumnezeu singur „n-ar putea-o” crea, care este rod nu numai al divinitatii, ci al divino-umanitatii.

Cand trupul se extaziaza in Dumnezeu prin descoperirea chipului, persoana invaluita in lume devine ea cuprinzatoare a lumii, transformand in ofranda lumea, care devine, prin convergenta in Dumnezeu a persoanelor, trupul unic al umanitatii. Prin trupul sau, omul este deci chemat sa cunoasca lumea din interiorul ei, pentru a-i elibera functia celebranta, aceasta ekstaza care constituie firea lucrurilor; pentru a uni, cu ajutorul unei culturi devenite cult, erosul cosmic cu vesnicia.

Or, in aceasta lume „supusa desertaciunii”, insii se exclud sau se devoreaza unul pe altul, iar omul nu numai ca nu-si asuma universul pentru a-l transforma in jertfa, ci, vrand sa-l castige in chip viclean, se vede el absorbit in lume. Numai in aceasta perspectiva ecuatia platoniciana, seraa = soma, identificare a trupului cu mormantul, este adevarata. „Omul, reducand prin propria-i servitute natura la starea de mecanism, se loveste de aceasta mecanicitate a carei cauza este el si cade in puterea ei.

Natura mortificata isi varsa la randul ei otrava care-l va transforma in cadavru, silindu-l sa aiba acelasi destin ca piatra, pulberea si tarana. Omul devine o parte a naturii, supus legitatilor acesteia”. Ekstaza neasumata a trupului devine ekstaza involuntara a mortii, buna totusi, dar care descarneaza persoana, in loc sa transfigureze trupul. Ekstaza neasumata a trupului se obiectiveaza in ekstaza sexuala, care mimeaza moartea-inviere, fara a putea s-o interiorizeze, si astfel fie duce la perpetuarea speciei – pe cand intr-o nastere autentica iti devii propriul tata, cum spune Sfantul Grigorie de Nazianz – fie disloca intr-un mod lipsit de valoare: Don Juan in „mici eternitati” de placere trupeasca.

In „sacul sau de piele” supus in chip iremediabil vestejirii si descompunerii, trupul este o samanta din care nu rasare „rugul aprins”, extins pana la marginile lumii. Este un dialog absolut, dar fara un interlocutor absolut, o patimire fara inviere, dinamismul Fiintei inghitit de timp – ramane numai o chemare.

Hristos, dimpotriva, apare intre oameni nu ca persoana nerealizata care doreste sa-si insuseasca lumea, ca pe o prada, devenind prin chiar acest fapt prada lumii, ci ca Persoana in comuniune, de o singura fiinta – din vesnicie – cu Tatal, iar acum unita cu oamenii printre care il arata, prin chenoza, pe Dumnezeu ca iubire eliberatoare. Lasandu-Se cuprins de bunavoie in spatiu si timp, pe care simultan le si cuprinde, El le preface:
In mormant cu trupul,
in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu,
in rai cu talharul,
si pe Scaun impreuna cu Tatal
si cu Duhul ai fost,
Hristoase, toate implinindu-le,
Cel ce esti necuprins!”

Hristos, prin unirea neincetata cu Tatal, in Sfantul Duh, prin atitudinea Sa permanent euharistica, face din trupul Sau – tesut din materialitatea cosmica, asa cum apare ea transformata de istoria umana – trup al unitatii, trup unic, deopotriva al umanitati si al universului, trup cosmic si pan-uman care a devenit, in sfarsit, ceea ce trebuia sa fie de la creare: euharistie! Trupul si Sangele Sau nu sunt numai grau si strugure, ci vin si paine, transformare a lumii nu doar dupa nevoi imediate, ci pentru comuniune si sarbatoare.

In Hristos, ceea ce noi numim „materie” nu-si mai impune limitele. Pe cruce, cand „trupul stricacios s-a imbracat in nestricaciune” (I Cor. 15, 53), sangele lui Hristos inceteaza de a mai fi un element al opacitatii trupesti si tasnind din coasta strapunsa, amestecat cu apa luminoasa, devine materia transfigurata a intregului univers. In Hristos, lumea impietrita, ca si inimile noastre, devine, prin aceasta inima omeneasca ce este si inima a lui Dumnezeu, o lume in care straluceste Lumina necreata.

Iisus inviat apare si dispare, strabate usile inchise; transforma timpul si spatiul marcate de frica intr-o intalnire perpetua. El, care nu are nevoie de hrana, care nu se hraneste – in chip vampiric – cu ale lumii, ci da viata, mananca cu prietenii Sai, pentru ca bucuria sa se salasluiasca si trupeste in ei. Astfel intelegem cat de mult difera invierea de o reanimare: trupul „duhovnicesc” al lui Hristos nu este un fragment de univers pe care insul se atine cu crispare, ci devine chiar universul intreg asumat in chip euharistic de Iubirea care vrea sa ni Se daruiasca. Iisus inviat a vrut sa arate ucenicilor, pe malul lacului unde „a pus jar si peste deasupra” (Ioan 21, 9), ca imparatia cerurilor va fi – si deja este in chip tainic si prin Taine – si acest pamant izbavit „din robia stricaciunii ca sa fie partas la libertatea maririi fiilor Lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21).

Pentru Dionisie Pseudo-Areopagitul invierea intemeiaza din nou universul caruia ii da in acelasi timp tarie si transparenta. Prin inviere, spune el despre toate lucrurile, „firea lor intreaga va fi mantuita si viata vor avea din belsug si pentru totdeauna”. Prin Inviere, prin trupul „duhovnicesc” al lui Hristos, Dumnezeu aduce lumea la „unirea” cu El, unire careia Dionisie ii aplica adverbele negative prin care Sinodul din Calcedon a aratat unirea in Hristos a divinului cu umanul; fara amestecare (asynchytos), fara schimbare (atreptos), fara impartire (adiairetos), fara separare (achoristos). Zidirea este astfel „mantuita” in adevarul ei, care este ekstaza, prin om, spre vesnicie: in Adam „cel de pe urma” fiintarea sa nedeplina, trecatoare si nesigura, mereu amenintata, se stabilizeaza in fiinta resurectionala.

Astfel, totul se concentreaza in Invierea cu trupul a lui Hristos. Nimic nu e mai „duhovnicesc” decat trupul. invierile de morti despre care citim in evanghelii nu au o semnificatie proprie: ele sunt semne ale plinatatii pe care o tainuieste in trupul Sau Cel care, mergand spre Lazar cel mort de trei zile, a spus: „Eu sunt Invierea si Viata.” (Ioan 11, 23). Invierea lui Hristos face vizibila aceasta plenitudine de viata in momentul celei mai de neinchipuit separari: nu numai de oameni – caci „blestemat este cel spanzurat pe lemn” (Gal. 3, 13), dar si de Originea Sa – Tatal: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Matei 27, 46). In chiar acel moment Dumnezeu umple pentru vesnicie locul propriei Sale absente. Aceasta absenta devine de asemenea ekstaza: „Tata, in manile Tale incredintez duhul Meu.” (Luca 23, 46). Lumea intreaga pana in strafundurile (si in toata platitudinea sa) infernale se identifica cu mormantul gol. Hristos a inviat.

Si, pentru a concluziona, invierea nu este un „eveniment fenomenal”, pe care l-am putea fotografia, cum zice mitropolitul Ignatie Hazim. Trupul lui Iisus inviat este un trup duhovnicesc sau, mai precis, trupul unic al lumii oferite Duhului. El sfarama inchiderea metafizica a existentei empirice, transforma spatiul mortii in spatiu al Duhului. Noi nu-l putem deci sesiza in conditiile acestei existente. Trupul lui Hristos inviat este real – singurul real in chip deplin – dar chiar prin insusi acest fapt el nu se poate impune unui martor „neutru”, care este de fapt o fiinta hipnotizata de moarte. Asa cum am spus, evangheliile ne sugereaza doar pe Cel viu viind o viata, alta decat viata noastra in nesigura ei ordine, amestecata cu moarte. Invierea s-a petrecut in istorie, dar poate ar fi mai exact sa spunem ca istoria este cuprinsa in inviere, ca ea isi afla astfel in inviere limita finala si sensul. Cum spune Gunther Bornkamm: „este un eveniment in acest timp si in aceasta lume si, in acelasi timp, un eveniment care impune un sfarsit timpului si lumii acesteia”.

Or, aceasta presupune, ca o conditie sine qua non, ca trupul „duhovnicesc” al lui Hristos sa fie trupul pamantesc al lui Iisus, asa cum a fost el pus in mormant si nimic altceva. Nimic altceva, si totusi insufletit de suflul si focul Duhului Sfant; nimic altceva, dar aratat de Tatal in Duhul ca univers cosmic si istoric transformat in euharistie: asa cum, de fapt, El a si fost deja fie in chip tainic, fie vizibil (la Schimbarea la fata, la Cina cea de taina); dar trebuia sa treaca cu acest trup si prin iad si prin moarte, prin cruce. Pentru a ajunge la aceeasi concluzie trebuie sa rasturnam, cuvant cu cuvant, aceasta fraza a lui Xavier Leon-Dufour: „Trupul mort (al lui Iisus) revine in universul caruia ii apartine, un univers care insa de aici inainte, prin forta invierii, este transfigurat si slavit”.

Noi vom spune: trupul mort al lui Iisus, prin puterea invierii, transforma universul caruia ii apartine, cu care mai curand se identifica, si care de aici inainte este slavit in chip sacru. Trupul mort al lui Iisus nu se poate reintoarce intr-un univers al stricaciunii si mortii, pentru ca „aceasta lume” ca mormant trebuia sa fie sfaramata pentru ca lumea ca euharistie sa iasa la iveala. Aceasta sfaramare si aceasta ivire a noii lumi se realizeaza in invierea cu trupul a lui Hristos.

Invierea cu trupul a lui Iisus nu este o „reanimare” a unui cadavru in conditiile acestei lumi, ci inceput al transfigurarii cosmice, chiar realizata in chip tainic, intr-o umanitate si un trup devenite trupul si umanitatea lui Hristos.

Aceasta transfigurare a universului ramane o iradiere tainuita Tainica, sfintitoare, nesfarsit de puternica, putand sa faca din noi fiinte aduse la viata prin care se comunica universului invierea. Pentru ca „focul ascuns si aproape inabusit sub cenusa lumii acesteia sa izbucneasca si sa mistuie in chip dumnezeiesc invelisurile mortii”, trebuie nu numai ca Dumnezeu sa Se faca om, dar si omul trebuie sa devina dumnezeu in Duh si libertate.

De aici inainte, Crucea, sabatul tainic si Pastele coexista in istorie, iar Sfantul Pavel ne cheama sa fim „partasi” ai lui Hristos „in moarte”, „partasi la patimile Lui” pentru ca „sa-L cunoastem pe El si puterea invierii Lui” (Fil. 3, 10) si „sa dam multumire pentru toate”, „infatisandu-ne lui Dumnezeu ca vii, sculati din morti” (Rom. 6, 13). In adancurile ei, istoria este de acum in miscare spre aceasta transformare finala care exista deja in ea, subminand-o si transfigurand-o. Transformare – preinchipuita de sfinti, de moartea lor luminoasa, mai curand „adormire”; de nestricaciunea binefacatoare a trupurilor lor pe care „harul lui Dumnezeu nu le paraseste, cum n-a parasit dumnezeirea trupul vrednic de inchinare al lui Hristos, in moartea Sa de viata datatoare”.

Transformare deja pregustata cand cultura, devenita in parte icoana, preschimba slabele licariri de lumina ale acestei lumi in lumina Schimbarii la fata (ca in Sfanta Sofia); cand revelarea Persoanei realizata in trupul unic al omenirii ravasite de istorie invinge orgoliul si trezeste din somn societatile inchise, satisfacute, facand sa fermenteze in ele nevoia unei comuniuni libere; de fiecare data cand erosul se preschimba si se desavarseste in calugarul care „sculat cu adevarat din morti” purifica pamantul cu trupul sau; sau cand, intr-o autentica imbratisare, barbatul si femeia devin „un singur trup”.

„Destinul omenirii este o crestere in puterea de a muri”, spunea Kafka. Fiind persoana, adica deschidere spre transcendenta, dar ignorand sau caricaturizand acest fapt, astazi omul este mai vulnerabil ca oricand in fata mortii. Numai vestirea lui Iisus inviat cu trupul si experierea ei in Biserica pot arata ca transcendenta nu inseamna sterilizare, inrobire, mortificare: transcendenta este Inviere. Iar Biserica nu este nimic daca ea nu este matrice a acestei Invieri.

Olivier Clement, traducere de Marinela Bojin

Calendar Ortodox

 

Predica la Invierea Domnului

Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti (I Cor. 15, 20)

 

Hristos a inviat !

 

Iubiti credinciosi,

 

Astazi praznuim praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor. Astazi este bucurie duhovniceasca pretutindeni in lumea crestina. Astazi Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin invierea Sa. Cerul si pamintul dupa cuviinta sa se veseleasca, caci lumina Invierii Domnului a umplut de lumina cerul si pamintul si iadul si pe toti cei tinuti in legaturile mortii cu nadejdea invierii, la vesnica veselie i-au adus prin coborirea Mantuitorului in iad. Astazi Hristos, viata noastra a pus temelie noua neamului omenesc prin invierea Sa si a incununat toate minunile preaslavite facute de El pe pamint.

 

Astazi este ziua Invierii Domnului, biruinta impacarii, surparea razboiului, stricarea mortii si infringerea diavolului. Astazi dupa dreptate ni se cade sa repetam cuvintele profetului Isaia: Unde-ti este, moarte, biruinta ta? Unde-ti este, moarte, boldul tau? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astazi usile de arama le-a zdrobit Stapinul Iisus Hristos si pe insasi numirea mortii a schimbat-o, caci nu se mai numeste moarte, ci somn. Mai inainte de venirea lui Hristos si de iconomia Crucii, insusi numele mortii era foarte infricosat. Ca omul cel dintii, dupa ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost amenintat: Din pomul cunoasterii binelui si raului sa nu maninci, caci, in ziua in care vei minca din el, vei muri negresit (Facere 2, 17).

 

Si proorocul David zice prin Duhul Sfint: Moartea pacatosilor este cumplita (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despartirea sufletului de trup, ci si iad. Asculta si pe patriarhul Iacob, zicind: Veti pogori batrinetele mele in iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbavi sufletul meu din mina iadului (Psalm 48, 16).

 

Dar dupa ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfa pe cruce pentru noi si a inviat din morti, a transformat moartea in somn, ca un iubitor de oameni. Caci in loc de moarte, adormire si somn se zice mutarea noastra din cele de aici. Asculta insusi pe Mantuitorul, zicind: Lazar, prietenul nostru, a adormit si merg sa-l trezesc (Ioan 11, 11). Caci precum ne este noua usor a scula pe cel ce doarme, asa si Stapinul nostru Cel de obste poate invia pe cei morti. Insa de vreme ce cuvintul zis de Domnul era nou si strain si ucenicii nu l-au inteles, mai aratat le-a zis: Lazar a murit! (Ioan 11, 14).

 

Inca si marele Apostol Pavel, dascalul lumii, scriind tesaloni-cenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa nu va intristati ca ceilalti care nu au nadejde. Ca de credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa credem ca Dumnezeu, pe cei adormiti intru Iisus, ii va aduce impreuna cu El. Noi cei vii, care vom fi ramas pina la venirea Domnului, nu vom lua inaintea celor adormiti (I Tesaloniceni 4, 13-15).

 

Ati vazut, fratilor, ca pretutindenea moartea se numeste adormire si somn? Ati vazut cit de stralucita este biruinta Invierii lui Hristos? Prin Invierea Domnului nenumarate bunatati ni s-au dat. Prin inviere amagirea diavolilor s-a pierdut. Prin inviere biruim moartea. Prin inviere trecem cu vederea viata cea de acum. Prin inviere catre rasplata cea vesnica ne sirguim. Prin inviere, cu trup fiind infasurati, de cei fara trup ne apropiem daca vom voi.

 

Astazi biruintele cele stralucite ale noastre s-au facut. Astazi Hristos Domnul a biruit moartea si pe tiranul diavol l-a surpat, iar noua cale catre mintuire prin inviere ne-a daruit. Deci toti sa ne bucuram, sa saltam si sa ne veselim ca Mantuitorul a biruit moartea si iadul si pentru mintuirea noastra pe toate le-a lucrat.

 

Iubiti credinciosi,

 

In cele ce urmeaza dorim sa aratam pe scurt cu ce fel de trup vor invia sfintii si dreptii lui Dumnezeu, precum si pacatosii, in ziua invierii cea de obste de la sfirsitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem in mijloc cuvintul Sfintei Scripturi, care arata ca patru vor fi insusirile si darurile sfintilor si ale dreptilor la invierea cea de apoi. Acest adevar il arata prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune. Iata darul nestricaciunii! Se seamana intru necinste, inviaza intru slava. Iata darul stralucirii! Despre acest dar al stralucirii, si Domnul a zis: Atunci dreptii vor straluci ca soarele intru imparatia Tatalui lor (Matei 13, 43). Se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere. Iata darul puterii! Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Iata darul subtiratatii! Cei inviati vor avea trupuri usoare, duhovnicesti, nestricacioase, adica nemuritoare, asemenea ingerilor (I Corinteni 15, 42-44).

 

Dar fiindca am amintit si de trupurile pacatosilor din vremea invierii, sa stiti ca mare deosebire vor avea trupurile celor rai de ale sfintilor si dreptilor in ziua judecatii de apoi. Trupurile pacatosilor vor arata starea cumplita in care au trait pe pamint si infricosatele pedepse ce ii asteapta, cind le va zice Domnul: Duce-ti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41).

 

Si vor fi trupurile acestora infricosate la vedere si pline de spaima. In locul stralucirii se vor imbraca cu adinc de intuneric, care va semana cu intunericul cel din afara al iadului. Si dupa cum stralucirea fericitilor va fi insotita de frumusete preaminunata, tot asa, trupurile pacatosilor vor avea mare spaima si uriciune. Si macar ca vor avea nestricaciune ca si dreptii, aceasta nestricaciune o vor avea pentru a se chinui vesnic in iad si niciodata a se mistui.

 

Insa, daca dorim sa avem fericire vesnica la invierea de apoi, sa nu fim fara de grija, ci cu frica si cutremur sa slujim Preabunului nostru Dumnezeu pina la ultima noastra suflare. Chiar daca cineva ar fi impodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fara grija in veacul de acum. Mantuitorul ne spune ca: Cine va rabda pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 10, 22). Sa luam pilda de la corabierii care vin cu corabiile pline de multe bogatii si bunatati. Ei privegheaza pururea, chiar cind ajung la liman sint cu mare grija ca nu cumva sa se loveasca cu corabia de vreo stinca si sa li se intimple primejdie si paguba mare.

 

Auziti ce zice dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur in aceasta privinta: „Sa nu fim nepasatori si nerecunoscatori fata de binefacerile care le-am luat prin Invierea Domnului. Nici sa zicem: iata, Postul Mare a trecut, de acum putem sa fim fara de grija. Caci acum, mai mult decit inainte, trebuie sa avem mare grija pentru suflet ca nu cumva trupul intarindu-se, pe suflet sa-l faca mai neputincios. Ca nu purtind grija pentru rob, de stapin sa ne lenevim. Caci nevointa noastra duhovniceasca este pentru toata viata”.

 

Iubiti credinciosi,

 

Zice Sfintul Apostol Pavel: Oricine se lupta, se infrineaza de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfintul Ioan Gura de Aur zice: „Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat si rodul postului. Caci este cu neputinta si osteneala postului a o lepada si rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevointelor, dar sa nu treaca rivna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramina evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut si postul cel duhovnicesc, care este mai bun decit acela, iar acela pentru acesta s-a facut”.

 

Prin postul duhovnicesc intelegem lucrarea faptelor bune, pe care sintem datori sa le facem toti cei ce sintem botezati in numele Preasfintei Treimi si credem in Hristos Cel inviat din morti. In fruntea faptelor bune care ne ajuta cel mai mult la mintuirea sufletului este iubirea crestina. Fara iubire, fara iertare si milostenie nu este mintuire, nu sint Pasti, nici bucurie in suflet, nici inviere din moartea pacatelor, nici pace in inimile noastre.

 

Iata o istorioara adevarata despre doi crestini certati unul cu altul, care s-au impacat in noaptea de Inviere.

 

Doi oameni, buni prieteni crestini, au ajuns la o cearta din lucrarea diavolului de la niste lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a injurat si l-a insultat greu pe celalalt cu prilejul unei intilniri familiare. Si astfel s-a asternut intre ei o mare dusmanie. Desi cel ocarit si batjocorit dorea sa-l dea in judecata pe cel ce l-a nedreptatit si l-a injurat, mai ales ca la acest lucru il indemnau multi, el totusi n-a facut aceasta si dorea din toata inima sa restabileasca pacea si prietenia cea mai dinainte. Dar celalalt nu voia cu nici un chip sa-l inteleaga, ci spre dusmanie il pornea prin purtarile si vorbele sale cele rele.

 

A inceput Postul Mare, se apropiau Sfintele Pasti si intre ei nici o schimbare nu se facuse, macar ca mergeau amindoi in fiecare Duminica la Sfinta Biserica. In Simbata Mare s-au spovedit amindoi, urmind sa se impartaseasca la Sfinta Liturghie, in noaptea Invierii. Preotul, care cunostea bine ce se petrecea intre ei, il povatuia de multe ori pe cel ce intretinea starea de dusmanie, ca sa-si revizuiasca gindurile si vorbele sale si sa-si ceara iertare. Acelasi indemn si canon staruitor de pocainta i-a dat si la spovedanie. Dar el, desi s-a fagaduit, n-a facut aceasta. Spre miezul noptii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfinta Inviere. Unul a pasit pragul bisericii cu adinca mihnire in inima, ca nu este iertat de vecinul sau. Al doilea a intrat in biserica cu frica pentru ca nu si-a indeplinit canonul, ci avea inca rautate si dusmanie, la care il indemna mereu blestematul diavol.

 

Slujba Invierii se desfasura inaltator in mireasma dumnezeiasca ce plutea in Sfinta Biserica. Duios si convingator a inceput la strana cintarea: „Ziua Invierii si sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam. Si sa zicem, fratilor, si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru inviere si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcind si celor din morminte viata daruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul si trupul, lacrimi fierbinti i se prelingeau pe obraz si rotea ochii in toate partile ca sa vada pe vecinul sau. Nu i-a fost greu sa-l descopere.

 

Chiar in acel moment, acela se strecura prin multime catre dinsul, i-a iesit inainte si s-au imbratisat, zicind incet: „Hristos a inviat!” Dupa raspunsul plin de dragoste al vecinului: „Adevarat a inviat!”, a adaugat cu si mai multe lacrimi in ochi: „Iarta-ma, dragul meu, iarta-ma! Nu se va mai intimpla niciodata felul cum m-am purtat cu tine. Sfinta Inviere a lucrat puternic asupra mea si m-a invatat ca nu-i bine, nici evanghelic, nici crestineste, nu-i omeneste ceea ce am facut eu cu tine, in timp ce tu ai rabdat si asteptat cu incredere acest ceas al impacarii. Astfel satana s-a prabusit, Hristos Domnul S-a preaslavit prin lucrarea puternica a Invierii Sale, dusmania s-a spulberat, pacea si dragostea s-au reasezat intre ei la vremea cuvenita si cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste au primit Sfinta Impartasanie. Domnul Cel pururea viu si prezent in Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvintat si le-a intarit impacarea, care n-a mai fost tulburata in timpul vietii lor, desi rautaciosul diavol cauta sa-i tulbure din nou.

 

Cit de mult are de invatat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reintoarcere sincera la Hristos a acestor doua suflete si de retraire adevarata in El, prin biruinta puternica a Sfintei Invieri! Cit de mult ar trebui noi sa ne revizuim gindurile, simtirile si purtarile si sa ne apropiem cu inima infrinta si smerita, cu inima plina de credinta si dragoste de Potirul Sfintei Impartasanii, ca sa-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu si gata oricind sa se salasluiasca intre noi, precum spune asa de limpede in Sfinta Sa Evanghelie: Cel ce maninca Trupul Meu si bea Singele Meu, ramine intru Mine si Eu intru el (Ioan 6, 56).

 

Vrem noi sa ne hotarim pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vietii pamintesti si ceresti. Pentru ca numai uniti cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea intelege mai bine si mai adinc adevaratul rost al vietii noastre pamintesti. Vom pasi sigur biruitori pe drumul sfintei desavirsiri morale si spre slavile nesfirsitei vietuiri in cele ceresti.

 

Iubiti credinciosi,

 

Astazi este Pastile Domnului. Astazi Hristos, Viata noastra, a biruit moartea, iadul si pe diavolul. Astazi ni s-au deschis portile raiului si ale Imparatiei Cerurilor. Astazi ingerii se bucura impreuna si preamaresc pe Dumnezeu.

 

Deci sa lepadam din casele si inimile noastre toata rautatea, toata intristarea si pacatul si sa primim cu bucurie pe Hristos Cel inviat. Sa ne inchinam Crucii pe care S-a rastignit Hristos. Sa sarutam mormintul din care a inviat Domnului. Sa urmam cu credinta si nadejde pe Mantuitorul nostru, impreuna cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toti sfintii, cu parintii si inaintasii nostri. Sa ne sarutam duhovniceste frate cu frate, sa ne impacam, sa ne iubim unii pe altii caci astazi am dobindit iertarea si mintuirea prin Inviere. Nimeni sa nu fie trist, nimeni sa nu-si piarda credinta si nadejdea in necazurile vietii, caci Hristos Cel inviat este cu noi. Il purtam in noi si ramine in veci cu noi, de vom ramine in dragostea Lui si-I vom pazi poruncile.

 

Cu aceasta credinta datatoare de viata, care ne da putere si biruinta, sa cintam impreuna cintarea Invierii: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcind si celor din morminte viata daruindu-le”. Amin.

 

Hristos a inviat !

Parintele Ilie Cleopa

 

Calendar Ortodox

 

Sfintele Pasti

Invierea Domnului

Nici un evanghelist nu descrie Invierea Domnului, deoarece nu au fost martori la aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.

Hristos A Înviat !!!

Sfanta Lumina de la Ierusalim

In mod suprafiresc ea este o minune dumnezeiasca necuprinsa de mintea noastra, care se repeta din an in an, in Sambata Mare, de aproape 20 de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre vazuta atat de credinciosi, cat si de necredinciosi. Este minunea care uimeste toata mintea si dovedeste oamenilor pana la sfarsitul veacurilor ca Hristos, lumina lumii si Mantuitorul sufletelor noastre, a inviat din morti a treia zi, daruind tuturor viata vesnica.

Despre felul cum se savarseste aceasta minune a aprinderii sau mai corect spus, a venirii Sfintei Lumini pe Mormantul Domnului, s-a scris prea putin. Nici in zilele noastre nu se vorbeste cat s-ar cuveni despre aceasta negraita minune. Poate tocmai pentru ca este o minune publica, vazuta de toti si verificata, asupra careia ortodocsii nu au nici o indoiala! Sau, poate, peentru a nu crea discutii si controverse omenesti inutile asupra acestei, sfinte minuni, Biserica Ortodoxa din Ierusalim nu accepta nici un fel de publicitate zgomotoasa, nici discutii si scrieri polemice despre . Cine crede in Hristos si voieste sa vada o mare minune a zilelor noastre, cine doreste sa se intareasca mai mult in dreapta credinta, sa mearga la Mormantul Domnului de si va vedea minune negraita.

Si acum sa relatam pe scurt cum se aprinde Sfanta Lumina la Sfantul Mormant. Sfanta Lumina se aprinde pe Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos in Sambata Mare, ziua, intre orele 12.30-13.30, in timpul Vecerniei Mari. Se stie ca, de-a lungul secolelor, Sfanta Lumina nu se aprinde decat numai la ortodocsi, ca o dovada incontestabila ca numai ei pastreaza dreapta credinta apostolica. Este cea mai puternica dovada care marturiseste ca Ortodoxia este credinta cea adevarata.

este controlat inca din noaptea Vinerii Mari, dupa prohod, de catre cativa politisti civili necrestini – un arab, un turc si o persoana din partea statului Israel. Ei verifica toate obiectele din interior sa nu aiba vreo sursa de foc, verifica lespedea Sfantului Mormant si controleaza corporal pe arhiereul grec care presara vata pe mormantul Domnului. Apoi se sting toate luminile si se pecetluieste usa Sfantului Mormant cu doua mari peceti, benzi de panza alba cu ceara si sigilii la capete, in forma de X. Gardienii raman de paza la usa Mormantului pana cand se aprinde Sfanta Lumina.

Procesiunea pentru Vecernia Sambetei Mari se formeaza la sediul Patriarhiei Ortodoxe. Toti slujitorii se imbraca in odajdii albe. La ora 9 dimineata procesiunea se porneste spre Biserica Sfantului Mormant. Inainte merg patru „dragomani”, civili greci, in tintita speciala, cu toiege metalice in maini, pentru a anunta inceperea procesiunii: apoi urmeaza doi diaconi care duc pe maini Sfanta Cruce care are in ea lemn din Crucea Mantuitorului. Apoi urmeaza cortegiul sutelor de slujitori, care strabate culoarul viu al miilor de inchinatori, ce umplu toate ulitele, curtea, biserica, galeriile.

In biserica, slujitorii, in frunte cu Patriarhul, se opresc in fata Sfantului Mormant pecetluit. Apoi inconjoara de trei ori Sfantul Mormant pe partea dreapta, in sunetul clopotelor, cantand „invierea Ta, Hristoase. Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa Te slavim”. La a treia ocolire se canta imnul vecerniei de la vohod „Lumina lina a sfintei slave”. Apoi patriarhul cu toti slujitorii se retrag in altarul bisericii ortodoxe de vizavi si stau in asteptare. Intre timp, vin diferiti delegati oficiali, autoritati locale si bisericesti armene, romano-catolice si copte. Miile de credinciosi stau cu felinarele speciale in maini sa duca acasa, in tara lor, Sfanta lumina. Cei mai multi insa, tin in maini cate un manunchi de 33 de lumanari albe, legate intre ele, pe care este imprimata icoana Invierii Domnului, ca sa le aprinda la vreme.

Acest manunchi simbolizeaza numarul anilor pe care i-a trait Mantuitorul pe pamant. Se face o tacere mormantala! Fiecare se roaga, fiecare asteapta cu emotie Lumina divina, fiecare sta concentrat in sine insusi, cuprins de fiorul tainic al minunii.

Pe la orele 11.30 vin de la Betleem cateva sute de arabi ortodocsi, sa ia Sfanta Lumina. Ei sunt foarte evlaviosi, dar si galagiosi in acelasi timp, inconjoara Sfantul Mormant, se roaga tare cu mainile in sus, se urca unii pe umerii altora, se agata de peretii baldachinului Sfantului Mormant, de jur-imprejur, ca albinele pe fagur, si ridica mainile, cerand Sfanta Lumina: „Doamne, trimite-ne din cer Lumina!”.

In jurul orei 12, in timp ce preotii stau la vohod de la altarul Bisericii Invierii pana la Sfantul Mormant, patriarhul se dezbraca de omofor, de sacos si de mitra, si ramane numai in stihar alb, cu epitrahil, manecute si brau. Apoi este condus de doi diaconi si de eclesiarhul bisericii in fata Sfantului Mormant. Aici, mai intai este controlat peste tot de politisti necrestini, in prezenta reprezentantilor oficiali armeni, romano-catolici si copti, sa nu aiba vreo sursa de foc. Apoi patriarhul desigileaza usa Sfantului Mormant, prin ruperea pecetilor si intra in prima incapere, numita „Capela Ingerului”, insotit, dupa traditie, de un arab musulman. Diaconii si eclesiarhul raman afara, la usa. Ceara de la cele patru sigilii se aduna intr-o cupa de argint si se duce la altar, unde se pastreaza pana la Pastele anului urmator.

Patriarhul intra apoi in a doua incapere si ingenuncheaza in fata lespedei Sfantului Mormant, iar musulmanul ramane in Capela Ingerului si supraveggheaza. Se sting toate lumanarile, candelele, luminile, in biserica se face o mare tacere. Emotia minunii cuprinde pe toti. Numai arabii agatati deasupra fac mereu semne de implorare a Sfintei Lumini. Se zice ca daca nu vin arabii sa se roage, intarzie venirea Sfintei Lumini. Tooti se roaga strigand „Doamne, da-ne Lumina!” „Sa vina Lumina!”, „Trimite-ne din cer lumina!”

Dupa 15-20 de minute de fierbinte rugaciune, toata lumea din biserica observa o lumina puternica, ca o scanteie luminoasa de fulger, coborand in zigzag prin cupola mare a Bisericii, in multime se aud glasuri de emotie in toate limbile. Scanteia dumnezeiasca coboara deasupra Capelei Sfantului Mormant, ca un glob de lumina ce se sfarama in mici bucaati. Apoi intra inauntru ca o subtire raza de foc. coboara pe lespedea Mormantului si aprinde vata presarata deasupra. Deja vata si lespedea se incarca de o roua divina, in timpul rugaciunii. In aceasta clipa Sfanta Lumina a venit! Minunea s-a savarsit! Multimile asteapta cu nerabdare Sfanta Lumina, cu mainile intinse. Fruntile si obrajii tuturor sunt transpirate de emotia minunii! O mare bucurie si trezire spirituala se savarseste in inimile si constiintele tuturor.

Patriarhul aduna cu mainile vata aprinsa de o flacara galben-verzuie, care timp de cateva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsa in doua cupe de aur cu gauri si iese in Capela Ingerului. Aici aprinde doua buchete maari de cate 33 de lumanari, in prezenta musulmanului, iar cupele aprinse le da, pe doua ferestre mici, afara, la cei doi diaconi ortodocsi. Acestia duc o cupa la Sfantul Altar, iar a doua la biserica Sfintilor Imparati Constantin si Elena de la Patriarhie. Apoi patriarhul iese in fata Sfantului Mormant cu cele doua faclii aprinse si striga de trei ori: „Veniti de luati lumina!”

Minunea continua, in clipa cand patriarhul iese din Sfantul Mormant, se aprind singure cele sase candele ale ortodocsilor de deasupra, o parte de lumanari din sfesnice si candelele din Altarul Bisericii Mari, sub privirile uimite ale tuturor. Apoi, doi diaconi iau pe patriarh si il duc in Sfantul Altar, in cel mult trei minute, toti credinciosii adunati aprind felinarele si buchetele de cate 33 de lumanari. Biserica este parca o flacara vie. Multi se ating de flacara cu fata, cu mainile, cu hainele, pentru binecuvantare, fara a se arde. Abia dupa cateva minute flacara arde in mod normal. Tot acum iau Sfanta Lumina de la patriarh, romano-catolicii, armenii si coptii si o duc in altarele lor. unde o pastreaza tot anul. La urma, patriarhul tine o scurta predica de multumita Mantuitorului si de intarire a credintei ortodoxe. Timp de doua ore se scurg zeci de mii de pelerini prin fata Sfantului Mormant, cu Sfantta Lumina in maini si cu caldura credintei in inimi. La orele 3 dupa amiaza Vecernia si procesiunea Sfintei Lumini iau sfarsit. Pelerinii se intorc la gazdele lor, cu fetele luminate si cu faclii aprinse, zicand fiecare in limba sa: „Slava Tie. Mantuitorule, pentru aceasta negraita minune!” In noaptea de Sfintele Pasti la ora 11 se pornesc din nou in mare procesiune, de la patriarhie spre Biserica Sfantului Mormant, toti slujitorii in frunte cu patriarhul, inainte merg cei patru dragomani, apoi saisprezece diaconi cu prapuri, doi diaconi cu Crucea mare de procesiuni, in care se afla lemn din Crucea Mantuitorului si, in continuare, preotii, episcopii, patriarhul si mii de credinciosi.

La intrarea in marea biserica, intai se inconjoara de trei ori Sfantul Mormant cu crucea si cu faclii aprinse din Sfanta Lumina, cantand „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le”. Apoi se citeste Evanghelia Invierii in fata Sfantului Mormant si se incepe slujba Invierii, dupa randuiala. In timpul cantarii fiecarei pesne, un arhiereu, cu cativa preoti si diaconi, cu Crucea si cu Sfanta Lumina in maini cadeste si inconjoara Mormantul Domnului. Dupa slujba Invierii se face in continuare Sfanta Liturghie pe Sfantul Mormant. Slujeste patriarhul cu mai multi preoti si diaconi. Slujba este mareata, dumnezeiasca! Inimile tuturor simt din belsug bucuria Invierii. La ora 2 dupa miezul noptii. Liturghia Invierii ia sfarsit.

Arhimandritul Ioanichie Balan

 

Coborarea la iad a Mantuitorului

Coborarea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic marturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: „Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3, 18-19). El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei.

Sfantul Ioan Damaschin a subliniat ca, desi de vineri seara si pana in zorii zilei de duminica, sfantul trup al lui Iisus a ramas in mormant, in tot acest rastimp el a continuat sa fie unit ipostatic cu sufletul, coborat in locasul mortii, Dumnezeul neputand fi cir­cumscris intr-un anumit spatiu si deci aflandu-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvantului asigura deci legatura dintre trup si suflet, chiar daca pentru un timp cele doua elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cantarea din Liturghia ortodoxa exprima admirabil misterul mai pre­sus de fire: „In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”.

Un alt punct destul de nelamurit priveste locul unde a coborat Domnul. In Noul Testament nu este folosit un termen anume menit sa indice spa­tiul spiritual unde a intrat Iisus, desi din prima epistola a Sfantului Petru rezulta ca era un loc de suferinta, unde duhurile erau tinute in inchisoare. Prima atestare textuala a coborarii la iad unde se foloseste cuvantul „iad” apare in Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol crestin. Eventualele nelamuriri se ivesc tocmai in legatura cu termenul de „iad”, care poate avea mai multe acceptii.

In perioada anterioara iconomiei evanghelice exista o singura sfera nediferentiata unde mergeau toti oamenii dupa moarte, indiferent de com­portarea lor in viata. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, aflate sub stapanirea duhului celui rau si lipsite de mangaierea prezentei divine.

Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.

Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai in­cercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.

Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intu­necate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smere­nie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune to­todata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea pro­priei Sale personalitati. Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa. De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.

Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.

Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pa­cat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfan­tului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare. Hristos a facut ca dragostea sa patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a tre­buit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie. Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti. Sfantul Petru mai face o precizare ex­trem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune: „Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Hristos le propovaduieste mortilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual si a le da prilejul sa opteze liber pentru Evanghelie. Atarna de ei sa asculte sau sa respinga cuvantul Sau. Cel care Se intrupase pentru mantuirea tuturor nu putea lasa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia sa-i smulga si pe cei morti din inertia lor spiri­tuala, facandu-i sa vibreze fata de dragostea Sa jertfelnica. Coborand la iad, Iisus isi aminteste de toti dreptii care au vietuit inainte de intruparea Sa, precum si de cei care „il prefigurasera fara sa-L cunoasca”. Ador­mind acum, ai sculat pre cei legati, Hristoase, si inviind din morti, Cu­vinte, ai luminat pre toti adormitii din veac”, se canta in Sambata Mare. Domnul le vesteste mortilor ca legea pedepsei universale, sub care se aflau cu totii, a incetat si ca El intemeiaza o noua forma de vietuire vesnica, in care cei adormiti vor fi in comuniune permanenta cu Dumnezeu. Acelasi lucru le vestise El ucenicilor la cina, intr-un mod mai ambiguu: „Ma duc sa va gatesc loc” (Ioan 14, 2).

Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei. De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune ca Hristos, calcandu-1 in picioare pe vrajmas, intinde mana primului Adam si face ca viata si lumi­na sa patrunda acolo unde se afla „intunericul, moartea, singuratatea”, invierea sufletelor celor adormiti nu a putut avea loc, fara indoiala, decat sub inraurirea conjugata a Fiului si a Duhului Sfant. Odinioara, incepandu-Si propovaduirea la Nazaret, Iisus spunea: „Duhul Domnului este peste Mine”, iar acum, cand vrea sa deschida sufletele celor morti si sa le vesteasca izbavirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat si sus­tinut de Duhul in lucrarea Sa.

Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu pu­teau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul. Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca. Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa con­state cum duhuri aflate pe pragul mantuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.

Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rama­nand mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa. El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele. In felul acesta s-a schim­bat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar ped6apsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.

Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala. Aceas­ta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului. Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pen­tru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fi­ind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative. Este gheena de care vor­beste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului. Dar nici acea stare – caci mai corect este poate sa se inteleaga prin iad o stare existentiala, si nu un loc anume – pare sa nu fie vesnica, ea urmand sa dispara la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va fi totul in toate (I Cor. 15, 28). „Desfiintand eternitatea mortii si a stricaciunii, rastig­nirea Domnului nimiceste totodata si eternitatea iadului”. Cantarile bisericesti subliniaza in repetate randuri nimicirea temeiului ontologic al iadului: „Incetat-a tirania iadului si imparatia lui de nimic s-a facut de acum inainte”.

Se pune insa intrebarea: care este raportul dintre rai si imparatie? Cand talharul ii cere lui Iisus sa-l pomeneasca in imparatia Sa, Domnul ii raspunde: „Maine vei fi cu Mine in rai”. Raiul desemneaza de fapt sta­rea de fericire de care se vor invrednici alesii dupa ce seolul va fi fost desfiintat. invingand iadul, Hristos a intemeiat ordinea eternitatii fericite, adica raiul, care va fi accesibil dreptilor indata dupa moarte, in timp ce altii nu se vor bucura de el decat dupa Judecata din urma. Cuvintele Domnului „In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2) par sa indice ca, in ce-i priveste pe cei drepti, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea si deci de gustare a bunurilor suprafiresti, caci, dupa metafora foarte sugestiva a Sfantului Pavel, „stea de stea se deosebeste in stralucire” (I Cor. 15,41).

Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei – sau, cu alte cuvinte, un mod existential care pre­ceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie.

Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea con­stituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat. Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infati­sari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.

Natalia Manoilescu Dinu
Extras din lucrarea „Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii”, Editura Bizantina

Calendar Ortodox

 

Sfantul Mucenic Gheorghe

Sfantul Mucenic Gheorghe s-a nascut in Capadocia, intr-o familie crestina, si a trait in timpul domniei imparatului Diocletian. Inca de tanar ramane fara tatal sau, care a murit marturisind credinta crestina. Impreuna cu mama sa, se muta in Palestina. Urmeaza cariera militara, ajungand comandant in armata imparatului Diocletian. In anul 303, cand imparatul a inceput persecutiile impotriva crestinilor, Sfantul Gheorghe a marturisit chiar inaintea lui Diocletian credinta in Hristos.

Dupa ce a fost supus la numeroase chinuri, a fost condamnat la moarte prin decapitare in anul 303, in ziua de 23 aprilie. Tot acum, au primit moarte muceniceasca Glicherie, Valeriu, Donat, Terin si Alexandra, sotia imparatului Diocletian, care trecusera la credinta crestina, dupa ce, pentru rugaciunile Sfantului Gheorghe, Dumnezeu a inviat un mort. Si dupa moarte, sfantul s-a aratat facator de minuni fiind grabnic ajutator celor ce il cheama in rugaciuni.

Evlavia crestinilor pentru Sfantul Mucenic Gheorghe se vede si astazi in numarul mare de biserici si manastiri care ii sunt inchinate, precum si prin numarul insemnat de oameni care ii poarta numele.

Tot astazi, facem pomenirea:

– Sfantului Mucenic Valerie;

– Sfintilor Mucenici, Anatolie si Protoleon;

– Sfantului Mucenic Atanasie;

– Sfantilor Mucenici Glicherie, Donat si Terinos;

– Sfantul Noul Mucenic Gheorghe;

– Sfantului Noului Mucenic Lazar Bulgarul;

Maine, 24 aprilie, facem pomenirea Sfintilor Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici si Iosif din Maramures.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Calendar Ortodox

 

Vinerea Mare – Moartea si ingroparea Domnului; Denia Prohodului Domnului

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.

Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.

Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor“.

Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei, sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.

Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.

Moartea biruita prin moartea lui Hristos

Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloe. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.

Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.

Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii”.

Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-au aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.

Punerea in mormant a Domnului

De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu murisera. Cand venira insa la Hristos constatara ca El murise si atunci nu ii mai zdrobira oasele. Spre a se convinge ca Hristos murise cu adevarat, un ostas ii impunse coasta cu sulita si indata tasni sange si apa.

Iosif din Arimateea si cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos de pe cruce, il vor unge cu aromate si il vor infasura intr-un giulgiu. Pe cap ii vor pune o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.

Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era „un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat” (19, 41).

Iudeii vor pecetlui piatra mormantului, in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.

Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi „locas de veci”. Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.

Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.

Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

Calendar Ortodox

 

Sfantul Mucenic Gheorghe

Sfantul Mucenic Gheorghe s-a nascut in Capadocia, intr-o familie crestina, si a trait in timpul domniei imparatului Diocletian. Inca de tanar ramane fara tatal sau, care a murit marturisind credinta crestina. Impreuna cu mama sa, se muta in Palestina. Urmeaza cariera militara, ajungand comandant in armata imparatului Diocletian. In anul 303, cand imparatul a inceput persecutiile impotriva crestinilor, Sfantul Gheorghe a marturisit chiar inaintea lui Diocletian credinta in Hristos.

Dupa ce a fost supus la numeroase chinuri, a fost condamnat la moarte prin decapitare in anul 303, in ziua de 23 aprilie. Tot acum, au primit moarte muceniceasca Glicherie, Valeriu, Donat, Terin si Alexandra, sotia imparatului Diocletian, care trecusera la credinta crestina, dupa ce, pentru rugaciunile Sfantului Gheorghe, Dumnezeu a inviat un mort. Si dupa moarte, sfantul s-a aratat facator de minuni fiind grabnic ajutator celor ce il cheama in rugaciuni.

Evlavia crestinilor pentru Sfantul Mucenic Gheorghe se vede si astazi in numarul mare de biserici si manastiri care ii sunt inchinate, precum si prin numarul insemnat de oameni care ii poarta numele.

Tot astazi, facem pomenirea:

– Sfantului Mucenic Valerie;

– Sfintilor Mucenici, Anatolie si Protoleon;

– Sfantului Mucenic Atanasie;

– Sfantilor Mucenici Glicherie, Donat si Terinos;

– Sfantul Noul Mucenic Gheorghe;

– Sfantului Noului Mucenic Lazar Bulgarul;

Maine, 24 aprilie, facem pomenirea Sfintilor Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici si Iosif din Maramures.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Calendar Ortodox

Spalarea picioarelor in Joia Mare; Denie

In Sfanta si Marea Joi din Saptamana Patimilor, exista obiceiul ca in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce. Acest ritual se face in amintirea spalarii picioarelor Apostolilor de catre Hristos, inainte de Cina cea de Taina. Randuiala cere ca cel mai mare sa spele picioarele celor mai mici, asa cum a facut Mantuitorul. Aceasta randuiala desi este prezenta in cartile de slujba, nu este obligatorie.

Potrivit randuielii, dupa spalarea picioarelor, staretul rosteste aceasta rugaciune: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, dupa multa mila Ta, Te-ai smerit pe Tine insuti luand chip de rob; Care in vremea patimilor Ta le celor mantuitoare si facatoare de viata, de bunavoie ai voit a cina cu Sfintii Tai Ucenici si Apostoli, si dupa aceea Te-ai incins cu fota si ai spalat picioarele lor, dandu-le lor chip de smerenie si de dragoste u nul catre altul, si ai zis: Precum am facut Eu voua, asa si voi sa faceti unul altuia, insuti si acum Stapane, vino in mijlocul nevrednicilor robi lor Tai, care urmam pildei Tale si spala toata intinaciunea si necuratia sufletelor noastre ; ca spaland praful ce s-a lipit de noi prin pacate si stergandu-ne unul pe altul cu stergarul dragostei, sa putem placea Tie in toate zilele vietii noastre si sa aflam mila inaintea Ta”.

Ritualul spalarii picioarelor este o invitatie la smerenie si un indemn de a lua aminte ca nu suntem unii mai mari decat altii.

In Israel, ceremonia spalarii picioarelor, se oficiaza pe un podium ridicat in curtea Sfantului Mormant. Acolo, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, patriarhul spala picioarele a doisprezece episcopi. Interesant este ca in jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin in Tara Sfanta in anul 1870, se mentioneaza ca la Ierusalim, tuturor pelerinilor le erau spalate picioarele de catre monahi. Cei care participau la acest ritual, primeau un fel de „certificat de inchinator la Locurile Sfinte”.

Spalarea picioarelor in Sfanta Scriptura

Sfantul Ioan Evanghelistul ne marturiseste ca Hristos, ridicandu-se de la masa, S-a incins cu un stergar (In 13, 4) si a spalat picioarele ucenicilor. Cand ajunge la Simon Petru, acesta se impotriveste: „Nu-mi vei spala picioarele in veac”. Hristos ii raspunde: „Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine” (13,8). In urma acestor cuvinte Petru exclama: „Doamne, spala-mi nu numai picioarele, ci si mainile si capul”, la care Mantuitorul spune: „Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decat picioarele, caci este curat tot. Si voi sunteti curati, insa nu toti” In (13,10)

Sfantul Chiril al Alexandriei sustine ca spalarea a avut si un caracter purificator. Era necesar ca Apostolii sa fie curati spre a primi Trupul si Sangele Sau, la Cina cea de Taina. Aceasta spalare ar confirma ipoteza unui botez anticipat, prin care Hristos i-a curatat pe ucenici de pacate.

Prin gestul spalarii picioarelor, Mantuitorul le descopera Apostolilor smerenia, dar prin acest act Hristos a urmarit sa trezeasca in Iuda intoarcerea la El si sa renunte la hotararea de a-si vinde Invatatorul.

Spalarea picioarelor – indemn la slujire

Omul in Hristos nu poate fi decat slujitor. Mantuitorul spaland picioarele ucenicilor Sai, a zis: „Pilda am dat voua; precum v-am facut eu voua, sa faceti si voi” (Ioan 13, 15). Omul prin pacat a cazut din slujire in contraslujire. Spalarea picioarelor este o interventie tamaduitoare. Ea ii descopera omului slujirea prin care poate scapa de mandrie si astfel, poate incepe sa slujeasca corect.

Slujirea, dupa modelul secular al timpului, implica un model de relatie umana bazata pe conditia de superior-inferior. Mantuitorul schimba radical aceasta relatie. Slujirea devine acum privilegiu, nu povara sau corvoada, privilegiul de a te darui altora pana la jertfa.

Adrian Cocosila

 Calendar Ortodox 

Talcuirea Evangheliei din Miercurea Mare; Denie

Talcuirea Evangheliei din Miercurea Mare

„Atunci a mers Iisus impreuna cu ei la locul ce se numeste Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici pana ce voi merge sa Ma rog acolo. Si luand pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni si le-a zis lor: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine.”

– Pentru ca acesti ucenici erau nedespartiti de Hristos, Hristos i-a luat cu El si le-a spus: „Ramaneti aici pana ce voi merge sa Ma rog”. Ca Hristos avea obiceiul sa Se roage singur, fara ei. A facut aceasta ca sa ne invete sa ne rugam in liniste si inconjurati de multa tacere.

Si i-a luat pe cei trei si le-a spus: „Intristat este sufletul Meu pana la moarte”.
– Dar pentru ce nu i-a luat pe toti?
– N-a luat pe toti ucenicii, ca ucenicii sa nu-si piarda curajul, ci pe acestia, care fusesera privitorii slavei Lui. Dar si pe acestia i-a lasat departe de El.

„Si mergand putin, S-a rugat zicand: Parinte, daca este cu putinta, sa treaca de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu. Si a venit la ei si i-a gasit dormind; si a zis lui Petru: Asa, n-ati putut veghea un ceas cu Mine? Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita, ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios.”

Nu fara pricina S-a adresat numai lui Petru, desi dormeau si ceilalti doi, ci a vrut sa-l mustre si cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai inainte. Apoi, pentru ca si ceilalti spusesera acelasi lucru – ca spune evanghelistul: „Cand Petru a zis: Chiar de-ar fi sa mor impreuna cu Tine, eu nu ma voi lepada de Tine, au spus la fel si toti ucenicii”, deci pentru ca spusesera si ceilalti ucenici acelasi lucru, Hristos le-a grait tuturor, pentru a vadi slabiciunea lor. Ca ei, care spusesera ca voiesc sa moara impreuna cu El, n-au putut atunci sa privegheze, nici sa se intristeze cu El cand era intristat, ci i-a biruit somnul.

Hristos S-a rugat cu staruinta, ca sa nu para ca rugaciunea Lui e o fatarie. Sudoarea Ii curgea din aceeasi pricina, dar si pentru ca sa nu spuna ereticii ca agonia sufletului Sau era prefacatorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picaturile de sange; din pricina aceasta s-a aratat un inger intarindu-L; din pricina aceasta, atatea nenumarate dovezi de frica, ca sa nu spuna nimeni ca sunt plasmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta si rugaciunea Lui staruitoare. Prin cuvintele: „Daca e cu putinta sa treaca” a aratat firea Lui omeneasca, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu” a aratat virtutea si intelepciunea Lui, invatandu-ne sa urmam lui Dumnezeu, chiar cand firea noastra ne trage in alta parte.

Dar pentru ca nu era de ajuns pentru oamenii fara de minte sa le arate numai fata plina de tristete, Hristos a adaugat si cuvintele. Si iarasi, pentru ca nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit si faptele; si a unit cuvintele cu faptele, ca si cei mai cartitori oameni sa creada ca a fost om si a murit. Daca, dupa ce a facut toate acestea, mai sunt inca unii care nu cred ca a fost om cu adevarat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea. Vezi cu cate dovezi arata adevarul Intruparii Sale? Cu cele ce rosteste, cu cele ce patimeste.

Apoi vine la Petru si-i spune: „Asa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?”. Toti dormeau, dar il mustra pe Petru, ca sa-i aduca aminte de cuvintele pe care le rostise mai inainte. Cuvintele „cu Mine” nu sunt puse fara rost, ci ca si cum i-ar fi spus: „N-ai putut sa priveghezi cu Mine, si ai spus ca-ti vei pune sufletul pentru Mine?” Si celelalte cuvinte tot acelasi lucru il arata, ca spune: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita”.

Vezi cum ii invata din nou sa nu fie ingamfati, ci sa fie cu inima zdrobita, sa fie smeriti si sa lase totul pe seama lui Dumnezeu?

– Hristos Se adreseaza cand lui Petru, cand tuturor ucenicilor. Lui Petru ii spune: „Simone, Simone, a cerut satana sa va cearna, dar Eu M-am rugat pentru tine”; iar tuturor celorlalti: „Rugati-va sa nu cadeti in ispita”. Cu orice prilej le taie ingamfarea si-i face gata de lupta. Apoi, ca sa nu para cuvantul Sau impovarator, le spune: „Ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios”. „Chiar daca ai vrea sa dispretuiesti moartea, spune Hristos, nu vei putea, atata vreme cat Dumnezeu nu-ti intinde mana de ajutor; ca trupul trage in jos mintea”.

„Si iarasi S-a rugat la fel zicand: Parinte, daca nu poate trece acest pahar de la Mine, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta!”

Prin aceste cuvinte arata ca vointa lui Hristos este una cu vointa lui Dumnezeu si ca trebuie sa urmam totdeauna vointa lui Dumnezeu si pe aceasta s-o cautam.

„Si venind i-a gasit dormind.”
Era si noaptea tarziu, dar si ochii ucenicilor erau ingreuiati de tristete.

Si S-a dus a treia oara si a rostit iarasi aceleasi cuvinte, intarind ca a fost om. Cand Scriptura arata ca un lucru s-a savarsit de doua si de trei ori inseamna ca acel lucru este mai presus de orice indoiala. De pilda Iosif il intreaba pe Faraon: „De doua ori ai avut visul acesta? Ei bine, s-a facut asta pentru adevar si pentru ca sa fii incredintat ca se va intampla cu adevarat”. De aceea si Hristos a rostit aceleasi cuvinte o data si de doua ori si de trei ori, pentru a ne incredinta ca a fost om cu adevarat.

– Dar pentru ce a venit a doua oara la ucenici?
– Ca sa-i mustre, dar ei erau atat de prinsi de tristete incat nici n-au simtit venirea Lui. Si nu i-a mai mustrat, ci S-a departat putin. Prin aceasta a aratat cat de mare era slabiciunea lor, ca n-au putut sa privegheze, desi fusesera tinuti de rau. Nu-i mai trezeste, nici nu-i mai cearta, ca sa nu le raneasca si mai mult sufletul, ci Se duce de la ei si Se roaga. Apoi Se intoarce si le spune:

„Dormiti de acum si odihniti-va!”
Si ar fi trebuit ca atunci sa privegheze ucenicii! Hristos insa le arata ca ei nu vor suferi nici vederea chinurilor Lui, ci vor fugi si vor sta departe de agonia Sa. Le mai arata ca nu are nevoie de ajutorul lor si ca trebuie sa fie dat negresit in mainile pacatosilor.

„Dormiti de acum si odihniti-va, le spune El. Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului Se da in mainile pacatosilor”.
Arata iarasi ca fapta aceasta intra in randuiala mantuirii lumii.

Dar nu numai asta, ci le si da ucenicilor curaj, spunandu-le: „in mainile pacatosilor”, ca sa le arate ca uciderea Lui este opera rautatii pacatosilor, nu ca ar fi vinovat de vreun pacat.

„Sculati-va, sa mergem de aici! Iata s-a apropiat cel ce Ma vinde!”
Hristos, prin tot ce face si spune, ii invata pe ucenici ca vanzarea si moartea Lui nu se datoreaza nici neputintei, nici silniciei, ci unei randuieli mai presus de minte si de cuvant. Stia mai dinainte ca vanzatorul se apropie; si nu numai ca n-a fugit, ci a si mers intru intampinarea lui.

„Si inca vorbind El, iata a venit Iuda, unul din cei doisprezece, si cu el multime multa cu sabii si bete, de la arhiereii si batranii poporului.”
Frumoase unelte in mainile preotilor! Navalesc asupra Lui cu sabii si cu bete!

Evanghelistul spune: „Si cu ei Iuda, unul din cei doisprezece”. Evanghelistul il numeste iarasi: „unul din cei doisprezece” si nu-i este rusine sa o spuna.

„Iar vanzatorul le daduse semn, zicand: „Pe Care-L voi saruta, Acela este, prindeti-L”.
Vai, cata rautate a intrat in sufletul vanzatorului! Cu ce ochi se uita atunci la invatator? Cu ce gura il saruta? O, suflete ticalos! Ce-ai pus la cale? Ce-ai indraznit? Ce semn ai dat vinzarii? „Pe Care-L voi saruta”, a spus Iuda. Se bizuia pe bunatatea invatatorului. Bunatatea Lui, care, mai mult decat orice, trebuia sa-l rusineze si sa-l lipseasca de orice iertare ca a vandut pe Cel Ce era atat de bun!

– Dar pentru ce Iuda a spus ca le va da semn?
– Pentru ca de multe ori Domnul, fiind inconjurat de iudei, a trecut printre ei fara sa-L vada. Si s-ar fi putut intampla si atunci aceasta daca Hristos ar fi voit. Voind deci sa-i arate lui Iuda lucrul acesta, Domnul a orbit atunci vederile celor ce venisera, si i-a intrebat:

„Pe cine cautati?”
Dar ei nu L-au cunoscut, desi erau cu faclii si cu lumini si aveau pe Iuda cu ei. Iar cand I-au raspuns: „Pe Iisus”, El le-a spus: „Eu sunt Acela pe Care-L cautati.” Apoi il intreaba iarasi pe Iuda:

„Prietene, pentru ce ai venit?”
Atunci a ingaduit Hristos sa fie prins, dupa ce Si-a aratat puterea Sa.

Evanghelistul Luca spune ca, chiar in ceasul acesta al vanzarii, Hristos cauta sa-l indrepte pe Iuda, spunandu-i: „Iuda, cu o sarutare vinzi pe Fiul Omului?” „Nici chipul vanzarii nu te rusineaza, Iudo?” ii spune Domnul. Totusi, pentru ca nici aceasta nu l-a impiedicat pe vanzator, Hristos a primit sa fie sarutat si S-a dat lor de buna voie; si au pus mana pe El; si L-au prins chiar in noaptea in care mancasera Pastele. Atat de mult clocoteau de manie, atat erau de inversunati; dar nimic n-ar fi putut daca Hristos nu le ingaduia. Aceasta insa nu-l scapa pe Iuda de osanda aceea de nesuferit, ci il osandeste si mai mult, pentru ca a ajuns mai salbatic decat o fiara, desi avusese atatea dovezi de puterea Lui, de blandetea si de bunatatea Lui.

„Si iata unul din cei ce erau cu Iisus, intinzind mina, a scos sabia si lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: „intoarce sabia la locul ei; ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?”

– Cine a fost cel care a taiat urechea?
– Evanghelistul Ioan spune ca Petru a facut lucrul acesta din pricina firii lui inflacarate.

Dar se cade sa ne intrebam: Pentru ce purta sabie? Ca purta sabie se vede nu numai de aici, ci si din raspunsul pe care ucenicii l-au dat lui Hristos: „Sunt aici doua sabii.”
– Pentru ce, dar, le-a ingaduit Hristos sa poarte sabii?
– Si la intrebarea aceasta ne raspunde tot evanghelistul Luca, care, spunand ca Hristos a zis ucenicilor Lui: „Cand v-am trimis fara de punga si fara traista si fara incaltaminte, ati avut nevoie de ceva?”, iar cand ei au raspuns: „De nimic”, le-a spus: „Iar acum cel ce are punga sa o ia, asemenea si traista; iar cel ce n-are sabie sa-si vanda haina lui si sa-si cumpere sabie”. Iar cand ei au raspuns: „Sunt aici doua sabii”, le-a spus: „Sunt de ajuns”.

– Dar de ce le-a ingaduit sa poarte sabie?
– Ca sa-i incredinteze ca are sa fie vandut. De aceea le-a spus: „Sa-si cumpere sabie”, nu ca sa se inarmeze cu sabii – Doamne fereste! – ci prin cuvintele acestea a aratat vanzarea.

– Dar pentru ce le spune sa ia traista?
– I-a invatat sa fie treji, sa privegheze si sa aiba multa ravna. La inceput, pentru ca erau neiscusiti, Hristos i-a incalzit cu marea Lui putere; acum insa ii scoate ca pe niste pui din cuib si le porunceste sa se foloseasca de aripile lor. Dar ca sa nu socoteasca ucenicii ca le-a ingaduit sa poarte sabie din pricina slabiciunii Lui, Domnul le aminteste de cele petrecute mai inainte, spunandu-le: „Cand v-am trimis fara punga, ati avut lipsa de ceva?”, ca si prin una si prin alta sa cunoasca puterea Sa; si prin aceea ca i-a ocrotit si prin aceea ca acum ii lasa singuri.

– Dar de unde erau acolo sabii?
– Fusesera la cina si iesisera de la masa. Acolo erau si cutite pentru miel. Ucenicii, auzind ca au sa vina unii impotriva Domnului, poate ca au luat si sabii, ca sa le aiba de ajutor si sa lupte pentru invatatorul lor. Dar aceasta era numai ideea ucenicilor. De aceea Petru este certat de Hristos ca s-a slujit de sabie; si-l cearta cu aspra amenintare.

Petru a atacat sluga care s-a apropiat; a atacat-o cu caldura; dar n-a facut-o ca sa se apere pe el, ci pe invatatorul lui. Hristos insa n-a ingaduit sa se faca vreo vatamare; a vindecat urechea slugii. A facut o mare minune, in stare sa vadeasca blandetea si puterea Lui, dar si iubirea si bunatatea ucenicului. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos si a bagat-o la locul ei din supunere fata de Hristos. Cand a auzit: „Baga sabia ta la locul ei”, a ascultat indata si niciodata in toata viata lui n-a mai facut asta. Evanghelistul Luca spune ca ucenicii L-au intrebat pe Domnul: „Sa lovim cu sabia?”, dar Domnul i-a oprit. A vindecat sluga ranita, iar pe ucenic l-a certat si l-a amenintat; si ca sa-l convinga, a spus: „Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri”. Adauga si un temei cuvintelor Lui: „Sau vi se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu sa-Mi trimita mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar ca sa se plineasca Scripturile”. Cu aceste cuvinte, Hristos, a stins mania lor, aratandu-le ca si Scripturile hotarasc lucrul acesta. De aceea i-a rugat mai inainte pe ucenici sa indure cu resemnare tot ce se intampla, cunoscand ca totul se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Si i-a mangaiat pe ucenici cu doua temeiuri: unul, ca vor fi pedepsiti cei ce fac rau: „Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri”, al doilea, ca El nu sufera acestea fara voia Lui: „Pot sa rog pe Tatal Meu”.

– Dar pentru ce n-a spus: „Sau credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?”
– Pentru ca pareau a fi mai vrednice de crezare cuvintele spuse; ca apostolii nu aveau inca despre Hristos parerea ce I se cuvenea. Cu putin mai inainte spusese: „intristat este sufletul Meu pana la moarte”, si: „Parinte, sa treaca de la Mine paharul acesta””; a fost vazut apoi tulburat sufleteste, plin de sudoare si intarit de inger. Asadar, pentru ca Hristos a aratat multe slabiciuni omenesti, n-ar fi fost crezut daca ar fi spus: „Credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?” De aceea a spus: „Sau socotiti ca nu pot sa rog pe Tatal Meu?”. Apoi spune iarasi cuvinte pe care le-ar fi spus orice om: „Sa-mi trimita douasprezece legiuni de ingeri”. Daca un inger a ucis o suta optzeci si cinci de mii de ostasi inarmati, ar fi fost, oare, nevoie de douasprezece legiuni pentru o mie de oameni? Nu! Dar Hristos graieste asa din pricina fricii si slabiciunii ucenicilor; ca erau morti de frica. De aceea aduce ca temei Scripturile, spunand: „Cum se vor implini Scripturile?” ii infricoseaza si mai mult cu cuvintele Scripturii: „Daca Scripturile spun aceasta, le zice Domnul, pentru ce va impotriviti acestor oameni, luptandu-va cu ei?”

Aceste cuvinte le-a spus ucenicilor Sai; celorlalti le graieste asa:
„Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu bete sa Ma prindeti? In fiecare zi sedeam in templu invatand si nu M-ati prins!”

Uita-te cate a facut Hristos ca sa zguduie sufletele celor care au tabarat asupra Lui: i-a aruncat cu fata la pamant, a vindecat urechea slugii, i-a amenintat cu moartea, caci „cine scoate sabia de sabie va muri! Cu vindecarea urechii i-a incredintat si de adevarul acestor cuvinte. De fiecare data Hristos isi arata puterea Lui si prin cele ce face si prin cele ce spune ca se vor intampla in viitor, pentru a le arata ca prinderea Lui nu se datoreaza puterii lor. De aceea a si adaugat: „in fiecare zi eram cu voi si sedeam invatand si nu M-ati prins”. Si cu aceste cuvinte le arata ca prinderea Lui s-a facut cu voia Lui. Trece peste minuni si vorbeste numai de invatatura Sa, ca sa nu para ca se lauda. „Cand invatam, nu M-ati prins. Cand am tacut, atunci ati tabarat asupra Mea! Eram in templu si nimeni n-a pus mana pe Mine. Acum insa la o vreme nepotrivita si la miezul noptii, v-ati aruncat asupra Mea cu sabii si cu bete. Pentru ce era nevoie de aceste arme, cand am fost tot timpul in mijlocul vostru?” Cu aceste cuvinte le-a aratat ca, daca nu S-ar fi dat de buna voie in mana lor, n-ar fi putut pune mana pe El. Daca n-au putut sa-L prinda atunci cand il aveau in mana, daca n-au putut sa puna mana pe El atunci cand il aveau in mijlocul lor, nici acum n-ar fi putut-o face, daca n-ar fi voit sa fie prins. Hristos insa lamureste si nedumerirea aceasta: pentru ca acum a voit.

„Dar aceasta s-a facut, a spus El, ca sa se plineasca Scripturile profetilor.”
Ai vazut ca pana in cel din urma ceas si chiar in clipa vanzarii a facut totul pentru indreptarea acelora, vindecand, profetind, amenintand: „De sabie vor muri”, spunand ca de buna Sa voie sufera: „in fiecare zi eram cu voi, invatandu-va”, aratand ca este de acord cu Tatal: „Ca sa se implineasca Scripturile profetilor”.

– Dar pentru ce nu L-au prins in templu?
– Pentru ca in templu n-ar fi indraznit din pricina multimii. De aceea Hristos a si iesit afara din oras, pentru ca si locul si timpul sa le ingaduie sa-L prinda si pentru ca pana in cel din urma ceas sa le taie orice cuvant de aparare. Cum ar fi putut da o invatatura potrivnica, El, Care S-a dat pe Sine pentru ca sa se implineasca profetiile?

„Atunci toti ucenicii Lui, lasandu-L, au fugit.”
Cand L-au prins, ucenicii au stat pe loc; dar dupa ce a grait cuvintele acelea catre cei ce L-au prins, au fugit. Au vazut ca nu mai este cu putinta sa mai scape, de vreme ce de buna voie Se da pe mana lor si spusese ca se face aceasta potrivit Scripturilor.

Dupa ce au fugit ei,

„L-au dus la Caiafa, iar Petru L-a urmat si a intrat sa vada care este sfarsitul.”
Mare este dragostea ucenicului! N-a fugit nici cand a vazut pe ceilalti ucenici fugind, ci a ramas si a intrat impreuna cu El. E drept, a intrat si Ioan, dar acesta era cunoscut la curtea arhiereului.

– Si pentru ce L-au dus acolo unde erau adunati toti?
– Pentru ca sa se faca toate cu hotararea arhiereilor. Caiafa era atunci arhiereu; si toti erau acolo si-L asteptau pe Iisus. Pentru aceasta privegheau si erau treji! Scriptura spune ca nici n-au mancat atunci Pastele, ci in acest scop au stat toata noaptea treji. Cand evanghelistul Ioan a spus ca era dimineata, a adaugat: „N-au intrat in pretoriu ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastele.”

– Ce putem spune?
– Ca au mancat Pastele in alta zi si au calcat in picioare legea din dorinta de a-L ucide pe Hristos. Hristos n-a calcat timpul Pastelor, dar ei indrazneau orice, chiar daca ar fi calcat mii si mii de legi. Altadata, cand fierbeau cumplit de manie, n-au putut pune mana pe El, desi au incercat de multe ori sa-L omoare; acum insa, cand au pus mana pe El intr-un chip atat de neasteptat, au preferat sa lase si Pastele numai ca sa-si implineasca ucigasa lor dorinta. De aceea s-au si adunat cu totii. Era o adunare de ciumati. Si vrand sa dea ticalosiei acesteia o infatisare de judecata, au cautat si martori. „Dar marturiile nu se potriveau”, spune evanghelistul Marcu. Atat era de plasmuita judecata! Totul era numai tulburare si zgomot.

„Si venind martori mincinosi au spus: Acesta a zis: Voi darama templul acesta si in trei zile il voi zidi.”
– Hristos intr-adevar spusese: „in trei zile”, dar n-a spus: „il voi darama”, ci „daramati”, si n-a vorbit despre templul din Ierusalim, ci despre trupul Lui.

– Ce a facut arhiereul?
– Voind sa-L faca pe Domnul sa Se apere, ca sa-L prinda in cuvant, a spus:

„Nu auzi ce marturisesc acestia impotriva Ta? Iar El tacea.”
Orice aparare ar fi fost fara de folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o forma de judecata. De fapt era un atac de talhari care ataca la drumul mare. De aceea a tacut Hristos. Arhiereul insa staruia, zicand:

„Te jur pe Dumnezeul cel viu sa ne spui daca Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Iar El a spus: Tu ai zis! Dar Eu va spun: De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand in dreapta puterii si venind pe nori. Atunci arhiereul si-a sfasiat vesmintele lui, zicand: A hulit!”

A facut lucrul acesta ca sa fie si mai impovaratoare invinuirea adusa Domnului; a facut mai tari cuvintele sfasiindu-si hainele. Spusele Domnului bagasera frica in ascultatori, de aceea arhiereul a facut acum ceea ce facusera iudeii la uciderea lui Stefan cand si-au astupat urechile.

– Si ce hula era aceea? Ca Hristos spusese doar mai inainte cand erau ei adunati: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea”, si a talcuit aceste cuvinte. Atunci n-au indraznit sa spuna ceva, ci au tacut si de atunci nu L-au mai contrazis. Cum se face, dar, ca acum numesc spusele Sale hula?

– Dar pentru ce le-a raspuns Hristos asa?
– Ca sa le taie orice cuvant de aparare; ca pana in cea din urma zi i-a invatat ca El este Hristos, ca sta in dreapta Tatalui si ca va veni iarasi sa judece lumea, cuvinte care arata desavarsitul acord dintre El si Tatal.

Asadar, dupa ce si-a sfasiat hainele, arhiereul a spus:

„Ce vi se pare?”
Nu pronunta el hotararea, ci-i pofteste pe ceilalti, ca si cum ar fi fost vorba de niste pacate cunoscute de toti si de o hula invederata. Stiau ca daca ar fi ajuns sa se judece pricina si sa se cerceteze cu de-amanuntul, Hristos ar fi fost absolvit de orice vina, de aceea il osandesc fara judecata si baga in mintea ascultatorilor gandul acesta, spunandu-le:

„Voi ati auzit hula!”
Aproape ca i-a silit si i-a constrans sa pronunte hotararea.

– Ce au spus aceia?
„Vinovat este de moarte!”

L-au si socotit osandit. Au procedat asa ca sa-l faca si pe Pilat sa pronunte aceeasi sentinta. Arhiereii stiau aceasta si de aceea au spus: „Vinovat este de moarte!”. Aceiasi oameni sunt si parasi si judecatori, aceiasi si cei ce pronunta hotararea; aceiasi oameni au facut atunci totul.

– Dar pentru ce nu L-au invinuit ca a calcat sambata?
– Pentru ca de multe ori le inchisese gura. De altfel chiar din pricina celor spuse atunci voiau sa-L prinda si sa-L osandeasca.

– Arhiereul, luandu-o inainte, a scos din gura celor adunati hotararea, atragandu-i pe toti de partea lui prin sfarsierea hainelor. Si L-au dus la Pilat ca pe unul ce fusese osandit. Astfel arhiereul a facut totul. Lui Pilat nu i-a spus nici una din invinuirile aduse.

– Dar ce i-a spus?
„De n-ar fi fost acesta facator de rele, nu L-am fi dat tie!”
Voiau sa-L omoare punandu-I in spate crime obstesti.

– Dar pentru ce nu L-au ucis pe ascuns?
– Pentru ca voiau sa-I atace si slava lui. Multi auzisera de El, multi il admirau si se minunau de El, de aceea arhiereii si-au dat toata silinta sa-L ucida pe fata, inaintea tuturora. Hristos nu i-a impiedicat, ci S-a slujit de rautatea lor spre vadirea adevarului, pentru ca moartea Lui sa ajunga cunoscuta. A iesit cu totul altceva decat ce voiau arhiereii. Voiau sa-L faca de ocara, sa-L faca de rusine prin osandirea aceasta. Hristos insa tocmai prin aceasta a stralucit mai mult. Si dupa cum spuneau: „Sa-L omoram, ca nu cumva sa vina romanii si sa ne ia cetatea si neamul” si dupa ce L-au omorat s-a intamplat ce-au spus, tot asa si acum; si-au dat toata silinta sa-L rastigneasca in fata intregii lumi, ca sa-I vatame slava; dar a iesit cu totul dimpotriva. Iudeii aveau si ei puterea sa-L ucida – asculta ce le spune Pilat:

„Luati-L voi si dupa legea voastra judecati-L.”
Dar n-au voit, pentru ca sa para ca a fost ucis ca un calcator al legilor statului, ca unul ce a vrut sa ia puterea, ca un razvratit impotriva ordinei de stat. De aceea L-au si rastignit impreuna cu talharii; de aceea au si spus: „Nu scrie: Acesta este imparatul iudeilor”, ci: „El a spus!”. Toate acestea s-au facut pentru adevar, pentru ca iudeii sa nu aiba nici macar o umbra de nerusinata aparare. La fel si cu mormantul! Pecetile si paza au facut sa straluceasca si mai mult adevarul. Acelasi lucru l-au facut si batjocoririle, bataile de joc si ocarile. Asa e minciuna. Pe acolo se descopera, pe unde se unelteste. Asa s-a intamplat si acum. Cei ce pareau biruitori, aceia mai ales au fost facuti de rusine, aceia au fost biruiti si au pierit, iar Cel Ce parea invins, Acela mai cu seama a stralucit si a invins cu tarie.

„Atunci L-au scuipat in obraz si L-au batut cu pumnii, iar altii ii dadeau palme, zicand: „Profeteste-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit!

– Pentru ce au mai facut asta, odata ce aveau sa-L omoare? Pentru ce mai era nevoie de batjocura aceasta?
– Ca sa afli, din tot ce s-a petrecut atunci, cat de rai la suflet erau judecatorii Lui. Ca si cum ar fi dat peste un animal de vanat, asa erau de salbataciti, asa erau de innebuniti; au facut petrecere din chinuirea Lui, au tabarat asupra Lui cu bucurie, dandu-si la iveala firea lor cea ucigasa.

Tu insa minuneaza-te de filozofia ucenicilor! Cu cata amanuntime, cu cat adevar istorisesc totul! Se vede de aici firea lor iubitoare de adevar. Istorisesc asa cum s-au petrecut cele ce pareau o ocara; nu ascund nimic, nu se rusineaza de nimic, ci socotesc cea mai mare slava – dupa cum si este – ca Stapanul lumii a primit sa sufere unele ca acestea pentru noi.

Lucrul acesta arata si purtarea de grija cea nespusa a lui Hristos, dar si rautatea de neiertat a acelora care au indraznit acestea fata de Cel atat de linistit si bland, fata de Cel Care le-a incantat urechile cu cuvinte care ar fi fost in stare sa faca din leu miel. Lui Hristos nu I-a lipsit blandetea, dar nici acelora, ocara si salbatacia in tot ce faceau, in tot ce spuneau. Pe toate acestea le-a prezis si profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte si aratand intr-un cuvant toata aceasta ocara: „in chipul in care multi se vor minuna de Tine, spune Isaia, in acelasi chip va fi necinstit chipul Tau de oameni si slava Ta, de fiii oamenilor”. Ce poate egala, oare, ocara aceasta? Au scuipat si au palmuit obrazul acela de care marea s-a dat inapoi cand L-a vazut, de care soarele si-a tras inapoi razele sale cand L-a privit pe cruce. L-au lovit in cap, innebuniti de nebunia lor cumplita. L-au ranit cu rani pline de ocara, ca L-au batut cu pumnii si L-au palmuit, iar la ranile acestea au mai adaugat si ocara scuipatului. Au rostit apoi si cuvinte pline de batjocura, spunand: „Profeteste-ne, Hristoase,cine este cel ce Te-a lovit!”. Il batjocoresc asa, pentru ca multi spuneau ca e profet. Alt evanghelist spune ca faceau asta acoperindu-I fata cu haina, ca si cum ar fi avut in fata lor un om de nimica, un om de trei parale. Si nu numai oamenii liberi, ci si sclavii fusesera cuprinsi atunci de aceasta nebunie. Pe acestea sa le citim des, pe acestea sa le ascultam cum trebuie, pe acestea sa le scriem in mintea noastra, ca acestea sunt cinstea noastra. Cu acestea ma laud tare, ma laud nu numai cu miile si miile de morti pe care i-a inviat, ci si cu patimile pe care le-a patimit. Pe acestea Pavel neincetat le aminteste: crucea, moartea, patimile, ocarile, insultele, batjocoririle. Uneori spune: „Sa iesim la El purtand ocara Lui”, alteori: „Care, in locul bucuriei ce-I sta inainte, a rabdat crucea, dispretuind rusinea.”

„Iar Petru sedea afara in curte, si s-a apropiat de el o slujnica, zicand: Si tu erai cu Iisus Galileanul. Iar el s-a lepadat inaintea lor, a tuturor zicand: Nu stiu ce zici! Iesind el la poarta, l-a vazut pe el alta si a zis: Si acesta era acolo cu Iisus Nazarineanul. Si iarasi s-a lepadat cu juramant. Iar dupa putin, apropiindu-se de cei ce stateau, au zis lui Petru: Cu adevarat si tu esti dintre ei, ca si graiul te vadeste. Atunci a inceput sa se blesteme si sa se jure: Nu stiu pe omul acesta. Si indata a cantat cocosul. Si si-adus aminte Petru de cuvantul lui Iisus, care spusese: Mai inainte de a canta cocosul, te vei lepada de Mine de trei ori. Si iesind afara a plans cu amar.”

O, noi si straine lucruri! Cand Petru L-a vazut pe invatator numai prins atat de tare clocotea ca a scos sabia si a taiat urechea slugii arhiereului, dar acum, cand ar fi trebuit sa se revolte si mai mult, sa se inflacareze si mai mult, sa arda si mai mult – doar auzea cum il ocarasc pe Domnul – acum Petru se leapada de El.

– Dar pe care om nu l-ar fi scos din minti cele petrecute atunci?
– Da, e drept, dar ucenicul, biruit de frica, nu numai ca nu se revolta, dar se si leapada; ii este frica si de amenintarea unei slujnice sarmane si neinsemnate; si nu numai o data, ci de doua si de trei ori, in scurta vreme, si nu in fata judecatorilor; era doar afara, in curte. L-au intrebat cand a iesit pe poarta; si nici asa nu si-a dat seama indata de caderea lui. Evanghelistul Luca spune ca Hristos S-a uitat la el, aratand ca Petru nu numai ca s-a lepadat de Domnul, dar ca nici nu si-a adus singur aminte, desi a cantat cocosul, ci a fost nevoie sa i-o aminteasca tot invatatorul, iar privirea Lui a fost in locul glasului. Atat de speriat era. Evanghelistul Marcu spune, la randul sau, ca Petru sa lepadat intaia oara atunci cand cocosul a cantat intaia oara; iar cand s-a lepadat a treia oara, cocosul a cantat a doua oara. Marcu istoriseste mai cu de-amanuntul slabiciunea lui Petru si ne arata ca era mort de frica. Pe toate acestea Marcu le stia de la dascalul sau, ca a fost ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seama trebuie sa ne uimeasca! Ca Marcu nu numai ca n-a ascuns greseala dascalului sau, ci a si istorisit-o mai lamurit decat ceilalti evanghelisti, pentru ca a fost ucenicul lui Petru.

Poate ca cineva m-ar intreba:
– Cum pot fi adevarate spusele evanghelistilor, cand Matei spune ca Domnul a zis: „Amin zic tie, ca mai inainte de a canta cocosul te vei lepada de Mine de trei ori”, iar Marcu spune ca dupa ce s-a lepadat a treia oara cocosul a cantat a doua oara.

– Spusele evanghelistilor sunt cu totul adevarate si nu se contrazic. Pentru ca de obicei cocosul canta la fiecare cantat de trei ori si de patru ori, Marcu ne vorbeste despre aceste cantece repetate ale cocosului, ca sa arate ca nici glasul cocosului nu l-a oprit pe Petru de la cadere si nu i-a adus aminte. Asa ca sunt adevarate si spusele lui Matei si ale lui Marcu. Inainte de a termina cocosul intaiul sau cantat, Petru s-a lepadat de trei ori. Si nici dupa ce i-a adus aminte Hristos de pacatul lui n-a indraznit sa planga inaintea tuturora, ca sa nu-l dea de gol lacrimile, ci „a iesit afara si a plans cu amar”.

„Iar daca s-a facut ziua, L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat.”
Pentru ca arhiereii voiau sa-L omoare si pentru ca nu puteau sa faca ei aceasta din pricina sarbatorii, L-au dus la guvernator.
Tu insa uita-mi-te cum s-au amestecat lucrurile, ca uciderea Lui sa aiba loc in timpul sarbatorii Pastelui. Asa fusese randuit de sus.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Calendar Ortodox

Talcuirea Evangheliei din Martea Mare; Denie

Talcuirea Evangheliei din Martea Mare

„Atunci mergand fariseii au facut sfat ca sa-L prinda in cuvant”.

– Cand „Atunci”?

-Atunci cand mai cu seama ar fi trebuit sa se caiasca, atunci cand ar fi trebuit sa se minuneze de bunatatea Lui, cand ar fi trebuit sa se teama de viitor, cand ar fi trebuit ca acelea trecute sa-i incredinteze de cele vii­toare. Faptele intareau spusele lui Hristos. Vamesii si desfranatele au crezut; profetii si dreptii au fost omorati; si pe temeiul acestor fapte ar fi trebuit sa nu I se mai impotriveasca Domnului in cuvant cand le vorbea de pieirea lor, ci sa creada si sa se intelepteasca. Totusi nici asa nu pun capat rautatii lor, ci zamislesc alte rautati si merg inainte. Si pentru ca nu pu­teau pune mana pe El, ca se temeau de popor, fariseii au luat alta cale: sa-L arunce in primejdie si sa-L faca vinovat de crima impotriva statului.

„Au trimis la El pe ucenicii lor impreuna cu irodianii, zicindu-I: Invatatorule, stim ca esti omul adevarului si calea lui Dumnezeu in adevar inveti si nu-Ti este teama de nimeni, ca nu cauti la fata oamenilor. Deci spune-ne noua, ce Ti se pare? Se cade a da dajdie cezarului sau nu?”

Iudeii plateau tribut, ca erau sub stapanirea romanilor. Si pentru ca fariseii vazusera ca Teuda si Iuda fusesera condamnati nu cu mult inainte la moarte pentru ca pusesera la cale o rascoala impotriva ordinii statului, voiau ca prin cuvintele acestea ale lor sa-I puna in spate aceeasi vina. De aceea au trimis la Iisus si pe ucenicii lor si pe irodiani, ca sa-I sape, dupa cum gandeau ei, o indoita prapastie, si de o parte si de alta; sa-I intinda laturile din toate partile ca sa-L prinda orice raspuns ar da. Daca raspundea pe placul irodianilor, sa-L invinuiasca fariseii; daca raspundea pe placul fariseilor, sa-L acuze irodianii. Hristos platise daj­die, dar ei n-o stiau. Fariseii se asteptau sa-L prinda fie intr-un chip, fie in altul. Dar mai mult doreau sa spuna ceva impotriva irodianilor. De aceea i-a si trimis pe ucenicii lor, ca pornindu-L impotriva irodianilor in prezenta lor sa-L dea pe mana lui Irod ca pe unul ce vrea sa-i ia puterea. Aceasta a lasat-o si evanghelistul Luca sa se inteleaga, cand a spus ca L-au intrebat in fata multimilor, ca sa aiba mai multi martori. Dar a iesit cu totul altceva. Si-au aratat prostia lor inaintea mai multor oameni. Uita-te la linguseala si viclenia lor ascunsa! „Stim, spun ei, ca omul adevarului esti!” Pentru ce atunci, fariseilor, spuneati ca este un inselator, ca amageste poporul, ca are demon, ca nu este de la Dum­nezeu? Pentru ce cu putin inainte v-ati sfatuit sa-1 ucideti? Dar fariseii fac tot ce le porunceste viclenia lor. Putin mai inainte, cand L-au intre­bat cu obraznicie: „Cu ce putere faci acestea?”, n-au capatat raspuns; de aceea nadajduiesc ca acum cu linguseala sa-L inmoaie si sa-L faca sa spuna ceva impotriva legilor statului, ceva impotriva ordinii de stat. Fariseii I-au marturisit adevarul cand I-au spus: „Stim ca omul adevarului esti”; au spus ceea ce era; dar n-au grait cu gand curat, nici de buna voie. Ii mai spun: „Nu-Ti este teama de nimeni”. Ai vazut cum se descopera ca au de gand sa-L faca sa rosteasca niste cuvinte care-l pot supara pe Irod, dar sa-I bage si vina ca doreste sa puna mina pe putere, ca Se rascoala impotriva legilor statului, ca sa-L osandeasca pe Hristos ca pe un razvra­tit si ca pe unul care a vrut sa puna mana pe putere? Cuvintele: „Nu-Ti este teama de nimeni” si: „Nu cauti la fata omului”, le-au spus fariseii gandindu-se la Irod si la Cezar.

„Deci spune-ne noua, ce Ti se pare?” Acum il cinstiti si-L socotiti inva­tator, dar atunci cand va vorbea de mantuirea voastra il dispretuiati si-L ocarati de multe ori! De aceea fariseii sunt de acord cu irodianii. Uita-te cat sunt de vicleni! Nu-I spun: „Spune-ne noua: Este bine, este de folos, este legal?” Nu, ci: „Ce Ti separe?”; urmareau deci un singur lucru: sa-L tradeze, sa-L declare dusman cezarului. Evanghelistul Marcu aratand lucrul acesta pune in lumina mai bine cutezanta si gandul lor ucigas, spunand ca L-au intrebat: „Sa dam dajdie cezarului sau sa nu dam?” Fierbeau de manie, zamisleau viclenie, dar se fatareau ca-L cinstesc.

– Ce le-a raspuns Hristos?

– „Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor?”

Ai vazut cat de aspru le vorbeste? Cu cuvantul le face mai adanca taietu­ra, cand vede ca rautatea lor e vadita si desavarsita. Mai intai ii zapaceste, apoi le inchide gura, descoperindu-le tainele sufletului lor si facand cunoscut tuturora cu ce ganduri au venit la El. Hristos a facut lucrul acesta ca sa puna capat rautatii lor, sa nu mai incerce sa-L atace din nou. Ii tine de rau, desi fariseii Ii aratasera multa cinstire prin cuvin­tele lor. Il numisera invatator, marturisisera ca e adevarul si ca nu cauta la fata omului; dar El, Dumnezeu fiind, nu S-a lasat inselat de nici unul din aceste cuvinte lingusitoare. Asta ar fi trebuit sa-i faca pe farisei sa vada ca mustrarea pe care le-o face Hristos nu se intemeiaza pe o simpla presupunere, ci este un semn ca El cunoaste tainele sufletului lor.

Dar Domnul nu S-a marginit numai la mustrare, desi era de ajuns numai darea pe fata a gandului lor ca sa-i faca sa se rusineze de rautatea lor; nu S-a oprit la atata, ci le-a inchis gurile si in alt chip, spunandu-le:”

„Aratati-Mi banul dajdiei!”

Si dupa ce l-au aratat, asa cum facea totdeauna, a pronuntat sen­tinta prin gura lor si-i face pe ei insisi sa declare ca se cade sa plateasca dajdie. Stralucita si mare victorie! Cand Hristos le pune intrebarea, nu-i in­treaba pentru ca El n-ar fi stiut ce urmareau aceia, ci intreaba pentru ca voia sa-i faca pe ei responsabili de propriile lor raspunsuri. Cand i-a intrebat: „Al cui este chipul de pe ea?” si ei au raspuns: „al cezarului!”, Domnul le-a spus: „Dati cezarului cele ce sint ale cezarului”.

Nu e vorba deci de un simplu dat, ci de o restituire. Lucrul acesta il arata si chipul si scrierea de pe ban.

Apoi, ca sa nu spuna fariseii: „Ne porunceste sa ne supunem oame­nilor”, Hristos a adaugat:

„Si lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”.

Se cade, dar, sa dam oamenilor cele ale oamenilor si sa dam lui Dumnezeu cele ce datoram lui Dumnezeu. De aceea si Pavel zice: „Dati tuturor cele datorate: celui cu darea, dare; celui cu vama, vama; celui cu frica, frica”. Cand auzi pe Hristos spunand: „Da cele ale cezarului cezarului”, afla ca iti spune sa dai cezarului numai acelea care nu vatama cu nimic credinta; altfel n-ar mai fi o dajdie si o vama data ceza­rului, ci diavolului.

Cand fariseii si irodianii au auzit acest raspuns li s-a inchis gura si s-au minunat de intelepciunea Lui. Ar fi trebuit sa creada, ar fi trebuit sa se spaiminte; le daduse doar dovada Dumnezeirii Lui: le descoperise tainele sufletului lor si le inchisese cu blandete gurile. Dar ce-au facut ei? Au crezut? Nicidecum, ci, „Lasandu-L, au plecat”.

Dupa ei au venit saducheii. Ce nebunie! Fariseilor li se inchisese gura si ei se apropie de Domnul! Ar fi trebuit sa fie mai prevazatori. Dar asa-i obraznicia! E nerusinata, cutezatoare, incearca imposibilul! De aceea si evanghelistul, uimit de nebunia lor, o vadeste, zicand:

„In ziua aceea au venit la El saducheii”.

– In care zi?

– In care a vadit viclenia fariseilor si i-a rusinat.

– Cine sunt saducheii?

– Alta secta la iudei in afara de aceea a fariseilor si cu mult infe­rioara acesteia. Saducheii sustineau ca nu exista nici inviere, nici suflet. Erau oameni necredinciosi, indragostiti de cele materiale. Erau multe secte la iudei. De aceea si Pavel spune: „Sunt fariseu, din secta cea mai riguroasa a legii noastre”.

Saducheii nu-L intreaba direct despre inviere, ci plasmuiesc o pri­cina si nascocesc un fapt, care, dupa parerea mea, nu s-a petrecut nicio­data. Au de gand sa-L puna in incurcatura pe Hristos si voiesc sa strice credinta si in inviere si in modul invierii. S-au apropiat tot cu blandete de Domnul si au spus:

„Invatatorule, Moise a zis: Daca va muri cineva, neavand copii, sa ia fra­tele lui pe femeia lui si sa lase urmasi fratelui lui. La noi au fost sapte frati; si cel dintiai, insurandu-se, a murit si neavand urmasi a lasat pe femeia lui fratelui sau. Asemenea si al doilea si al treilea pana la al saptelea. Iar mai pe urma a murit si femeia. Deci, la inviere, a caruia dintre cei sapte va fi femeia?”

Uita-te la raspunsul de adevarat invatator dat de Domnul saducheilor! Chiar daca au venit la El cu gand viclean, totusi L-au intrebat si pentru ca nu stiau ei insisi ce raspuns sa dea. De aceea nici Hristos nu le spune: „Fatarnicilor!”. Apoi pentru ca Hristos sa nu-i intrebe pentru ce sapte frati au tinut aceeasi femeie, saducheii citeaza pe Moise, desi, dupa cum am spus, eu socot ca aceasta este o nascocire a lor. Pentru ca cel de-al treilea frate n-ar fi luat-o, cand a vazut ca cei doi frati dinaintea lui au murit; daca ar fi luat-o al treilea, n-ar fi luat-o al patrulea, nici al cincilea; daca ar fi luat-o toti acestia, apoi nici intr-un caz n-ar fi luat-o cel de-al saselea sau cel de-al saptelea frate, ca ar fi socotit-o pe femeie piaza rea, ca iudeii sunt superstitiosi; daca acum multi au aceasta boala, cu mult mai mult pe vremea aceea. Dar, in afara de asta, iudeii fugeau de astfel de casatorii, desi-i silea legea; astfel Rut, moabiteanca, ramasa vaduva, abia s-a casatorit cu o rubedenie tare indepartata, iar T amara, tot din pricina aceasta, a fost silita sa traiasca cu socrul ei.

– Dar pentru ce saducheii n-au nascocit numai doi sau trei frati, ci sapte?

– Ca sa-si bata joc, dupa socotinta lor, si mai mult de inviere. De aceea si spun: „Toti au avut-o”, ca sa-L incurce.

– Ce le-a raspuns Hristos?

– Le-a raspuns la amandoua intrebarile lor; dar nu cuvintelor lor, ci gandurilor lor, descoperind totdeauna gandurile lor ascunse; uneori lasa mustrarea pe seama constiintei celor ce-L intreaba, alteori ii mustra in auzul tuturora.

Uita-te cum Hristos le raspunde la amandoua intrebarile lor! Le arata intai ca este inviere, apoi ca invierea nu-i asa cum si-o inchipuie ei.

Ca le spune: „Va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”.

Pentru ca saducheii se dadusera cunoscatori ai Scripturii, citind pe Moise si legea, Hristos le-a aratat ca tocmai intrebarea pusa de ei ii vadeste necunoscatori ai Scripturii. De aceea au si venit sa-L ispiteasca, pentru ca nu stiu Scripturile si pentru ca nu cunosc cum trebuie puterea lui Dumnezeu. „Ce e de mirare, le spune Domnul, ca Ma ispititi pe Mine Care va sunt inca necunoscut, cand nu cunoasteti nici puterea lui Dumnezeu, despre care ati primit atatea dovezi si pe temeiul ratiunii si al Scripturii? Ratiunea singura ar fi fost in stare sa va faca sa cunoasteti ca toate sunt cu putinta la Dumnezeu?

Hristos le raspunde la intrebare. Si pentru ca pricina necredintei saducheilor in inviere era credinta lor ca pieirea este soarta tuturor lucrurilor din lume, de aceea Hristos le-a indreptat mai intai parerea lor gresita despre soarta lucrurilor din lume – ca asta era pricina necredin­tei lor in inviere -, apoi le arata cum va fi invierea:

„Ca la inviere, le spune Hristos, nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu din cer”.

Evanghelistul Luca spune: „Ca fiii lui Dumnezeu”. Asadar daca nu se insoara, intrebarea este de prisos. Nu pentru ca nu se insoara, de aceea sunt ingeri, ci pentru ca sunt ca ingerii, de aceea nu se insoara.

Prin acest raspuns Hristos a inlaturat si celelate pareri gresite despre inviere, dupa cum si Pavel, printr-un cuvant, a lasat sa se inte­leaga totul: „Caci chipul lumii acesteia trece”.

Hristos a aratat deci cum va fi invierea; dar totodata a aratat ca este inviere. Cu toate ca a fost dovedita si existenta invierii odata cu aratarea chipului cum va fi invierea, totusi Hristos adauga cu prisosinta si alte dovezi; nu se margineste sa le raspunda numai cuvintelor lor, ci le ras­punde si gandurilor lor. Astfel, cand nu sunt prea vicleni, ci Il intreaba din nestiinta, Hristos ii invata cu draga inima; dar cand il intreaba numai din rautate, nici nu le raspunde la intrebare. Si le-a inchis gura saducheilor tot cu Moise, pentru ca si ei pe Moise il adusesera ca temei, si le-a zis:

„Iar despre invierea mortilor n-ati citit ca: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor”.

„Nu este Dumnezeu al celor ce nu exista, le spune Hristos, al celor ce odata au murit si nu vor mai invia”.

– Dar atunci pentru ce se spune in alta parte: „Ca sa domneasca si peste morti si peste vii”?

– Nu este nici o contrazicere intre un text si altul. Prin „morti” se inteleg aici cei care au sa fie vii. De altfel altceva se spune in cuvintele: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam” si altceva in „Ca sa domneasca si peste morti si peste vii”. Domnul cunoaste si un alt fel de moarte, despre care a spus: „Lasati mortii sa-si ingroape mortii lor”.

„Si auzind multimile se mirau de invatatura Lui”.

Saducheii n-au cules vreun folos din cuvintele lui Hristos; ci, fiind biruiti, au plecat; dar multimile cele curate la inima au cules folos.

Asadar pentru ca asa este invierea, haide sa facem totul ca sa avem parte de locurile cele dintai de acolo!

„Iar fariseii, auzind ca a inchis gura saducheilor, s-au adunat impreuna si L-a intrebat unul din ei, invatator de lege, ispitindu-L si zicand: „Invatatorule, care porunca este mai mare in lege?”

Evanghelistul arata iarasi pricina pentru care fariseii ar fi trebuit sa taca; si cu asta da pe fata si obraznicia lor.

– Cum si in ce chip?

– Prin aceea ca ei il ataca din nou pe Hristos, desi auzisera ca inchi­sese gura saducheilor. Ar fi trebuit ca aceasta sai potoleasca; dar nu; se silesc sa-L atace mai grozav decat inainte. Acum pun pe un legiuitor sa-L intrebe; nu pentru ca voiau sa afle, ci pentru ca voiau sa-L ispi­teasca. Si-L intreaba: „Care este cea dintai porunca?”Si pentru ca cea dintai porunca este aceasta: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau”, ei ii pun aceasta intrebare cu nadejdea ca-L vor prinde, ca adica Hristos are sa indrepte aceasta porunca ca sa arate ca si El este Dumnezeu.

– Ce le-a raspuns Hristos?

– Le-a aratat ca au ajuns aici pentru ca n-au nici un pic de dragoste, pentru ca sunt mistuiti de invidie, pentru ca-i roade pizma. Si le-a spus:

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau. Aceasta este cea dintai si cea mai mare porunca; iar a doua, asemenea acesteia: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

Domnul face acum ceea ce facuse mai inainte cu saducheii. Aceia il intrebasera despre modul invierii; i-a invatat despre inviere, dar i-a invatat mai mult decat cerusera ei. Si acum a fost intrebat de cea dintai porunca; El insa vorbeste si de a doua, foarte apropiata de cea dintai; ca a doua este asemenea celei dintai – lasandu-le sa inteleaga ca din rautate L-au intrebat. Ca „dragostea nu pizmuieste”. Cu aceasta le dovedeste ca El asculta si de lege si de profeti.

– Dar pentru ce evanghelistul Matei spune ca legiuitorul l-a intre­bat ca sa-L ispiteasca, iar evanghelistul Marcu, dimpotriva: „Vazand Iisus, spune el, ca a raspuns intelept, i-a zis lui: „Nu esti departe de imparatia lui Dumnezeu„.

– Nu este nici o contrazicere intre un evanghelist si altul, ci chiar deplin acord. La inceput, legiuitorul L-a intrebat pe Hristos pentru a-L ispiti; dar, folosindu-se de pe urma raspunsului, a fost laudat. Hristos nu l-a laudat la inceput, ci cand legiuitorul a spus ca dragostea de aproapele este mai mare decat arderile de tot; atunci i-a zis: „Nu esti departe de imparatia lui Dumnezeu”. Legiuitorul trecuse cu vederea toate porun­cile cele mici si a vorbit de dragoste, care este capul virtutilor. Toate celelalte porunci – si sambata si celelalte – sunt date in vederea acestei porunci. Hristos insa nici nu l-a laudat desavarsit, ca ii lipsea inca ceva. Spunand: „Nu esti departe”, i-a aratat ca e inca departe, ca sa-l faca sa caute ce-i mai lipsea.

Sa nu te minunezi ca l-a laudat, cand legiuitorul I-a spus: „Unul este Dumnezeu si nu este altul afara de El”, ci cunoaste si aici ca Domnul ras­punde dupa sufletul celor care vorbeau cu El.

Oricat de multe lucruri ar spune ei despre Hristos, nevrednice de slava Lui, totusi nu vor indrazni sa spuna ca El nu este Dumnezeu.

– Dar atunci pentru ce il mai lauda, cand legiuitorul spune ca nu este alt Dumnezeu in afara de Tatal?

– Cand Hristos ii lauda raspunsul lui, nu vrea sa spuna ca El nu-i Dumnezeu – Doamne, fereste! Dar pentru ca nu era timpul potrivit sa descopere Dumnezeirea Sa, il lasa sa ramana in invatatura lui de mai inainte; il lauda insa ca stie bine invataturile cele vechi, ca sa-1 faca des­toinic sa primeasca la vreme potrivita si invatatura Noului Testament. De altfel cuvintele: „Unul este Dumnezeu si in afara de El nu este Dumne­zeu” nu sunt spuse nici in Vechiul Testament, nici in alta parte pentru lepadarea Fiului, ci in opozitie cu idolii. Deci, Domnul, laudand pe legiuitorul acesta, care a grait asa, il lauda in sensul explicatiilor de mai inainte.

Apoi, dupa ce a raspuns, ii intreaba si El la randul Sau pe farisei:

„Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este? Ei au spus: „Al lui David”.

Uita-te, te rog, cand pune Hristos fariseilor intrebarea: „Al cui Fiu este Hristos”? Dupa ce facuse atatea minuni, dupa ce savarsise atatea semne, dupa ce I se pusesera atatea intrebari, dupa ce aratase si cat de mare este acordul dintre El si Tatal – acord si in cuvinte si in fapte -, dupa ce laudase pe invatatorul de lege, care spusese: „Unul este Dumne­zeu”, ca sa nu poata spune fariseii: „A facut minuni, dar este impotriva legii, este potrivnic lui Dumnezeu”. De aceea le pune atat de tarziu intre­barea aceasta, ca sa-i indrumeze pe nesimtite si sa dea si ei marturie ca El este Dumnezeu. Pe ucenicii Sai i-a intrebat mai intai ce spun oamenii despre El si apoi pe farisei. Pe acestia nu i-a intrebat cum i-a intrebat pe ucenici; ar fi spus ca este un inselator, un viclean, pentru ca ei graiesc orice fara teama. De aceea le cere hotararea lor.

Pentru ca avea sa mearga la patima, Hristos citeaza profetia care Il propovaduise limpede ca Domn. N-o citeaza asa dintr-o data, nici n-o spune din proprie initiativa, ci manat de o pricina binecuvantata.

Domnul i-a intrebat al cui Fiu este Hristos; dar pentru ca n-au spus adevarul despre El – ca au spus ca El este simplu om -, Hristos le indreapta parerea lor gresita si citeaza pe David, care propovaduise Dumnezeirea Lui. Fariseii socoteau ca Hristos este un simplu om; de aceea au si raspuns: „Al luiDavid”. Hristos insa, indreptandu-le parerea lor, citeaza pe profet, care marturiseste ca este Domn, ca este cu adeva­rat Fiu si de aceeasi cinste cu Tatal. Si nu S-a oprit aici; ci, ca sa-i infri­coseze, adauga si urmatoarele, zicand:

„Pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale”.

Pentru ca macar asa sa-i aduca la Sine. Si ca sa nu spuna fariseii ca David L-a numit „Domn „lingusindu-L si ca spusa aceasta este numai o spusa omeneasca, iata ce intrebare le pune Hristos fariseilor:

„Dar cum David cu duhul il numeste Domn?”

Vezi ca ii face sa primeasca pe nesimtite adevarul despre El si despre slava Sa? Mai intai a spus: „Ce vi se pare voua? Al cui Fiu este?”, ca prin intrebare sa-i faca sa dea raspunsul cel drept; dar pentru ca fariseii au raspuns: „Al lui David”, Hristos n-a spus: „Dar iata ce graieste David”, ci tot sub forma de intrebare zice: „Dar cum David cu duhul il numeste Domn?”, tot ca sa nu-i supere spusele Sale. De aceea nici n-a spus: „Ce vi se pare voua despre Mine?”, ci: „Despre Hristos”. Tot asa si apostolii aduc vorba despre Hristos tot pe nesimtite, cand spun: „Se cuvine sa vorbim cu indracire despre patriarhul David ca a si murit si a si fost ingropat”. Si Hristos la fel, tot pentru aceeasi pricina, da invatatura aceasta sub forma de intrebare si sub forma de silogism, spunand:

„Dar cum David cu duhul il numeste Domn? zicand: „Zis-a Domnul catre Domnul Meu: „Sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajma­sii Tai asternut picioarelor Tale”. Deci daca David il numeste Domn, cum este Fiu al lui?”

Prin aceste cuvinte Hristos nu vrea sa spuna ca nu-i Fiul lui David -Doamne fereste! -, ca n-ar fi tinut de rau pe Petru pentru asta, ci ca sa indrepte parerea gresita a fariseilor despre El. Deci cand Hristos spune: „Cum este Fiu al lui?”, spune aceasta: „Este Fiul lui David, dar nu asa cum ziceti voi!” Fariseii spuneau ca Hristos este numai Fiul lui David, nu si Domn. Si lucrul acesta il spune Hristos dupa ce a adus marturia profetului David, dar si atunci tot pe nesimtite: „Deci daca David il numeste Domn, cum este Fiu al lui?”

Fariseii insa nu I-au dat nici un raspuns, desi au auzit aceste cuvinte. Nici nu voiau sa invete ceea ce trebuia. De aceea si Hristos adauga zicand ca Hristos este Domn lui David. Dar, mai bine spus, nici aceste cuvinte nu le-a grait in chip absolut, ci a luat in sprijinul Sau si pe profetul David, pentru ca fariseii nu credeau in cuvintele Lui si pentru a nu fi barfit de ei. Lucrul acesta mai cu seama trebuie sa-1 avem in vedere: sa nu ne smintim cand Domnul spune despre El ceva umilitor si josnic. Pricina, in afara de altele multe, este aceea ca El Se coboara pana la judecata si sufletul celor cu care vorbeste. De aceea si acum invata sub forma de intrebare si raspuns. Dar si sub forma aceasta lasa sa I se intrevada Dumnezeirea Sa. Nu-i acelasi lucru a auzi ca este Domn al iudeilor cu a auzi ca este Domn al lui David.

Uita-mi-te si ce prilej potrivit a gasit Domnul ca sa vorbeasca de Dumnezeirea Sa. Cand legiuitorul I-a spus ca „Unul este Domnul”, atunci a vorbit si despre El ca este Domn si pe temeiul profetiei lui David, nu numai pe temeiul faptelor Lui. Le-a aratat, apoi, ca Tatal Il va razbuna: „Pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale”. Si aceste cuvinte arata acordul dintre El si Tatal si egalitatea de cinste.

Acest sfarsit pune Hristos discutiei Sale cu fariseii. Sfarsit sublim si maret, in stare sa le coasa gurile. Din pricina acestui sfarsit fariseii au tacut; nu de buna voie, ci pentru ca n-au mai avut ce spune. Si astfel au primit o lovitura de moarte, ca sa nu mai indrazneasca sa mai vina la El cu astfel de intrebari.

Ca spune evanghelistul: „Nimeni n-a mai indraznit din acea zi sa-L mai intrebe”.

Nu putin au folosit multimile de pe urma acestor discutii cu fariseii. De aceea de acum inainte Hristos isi indreapta catre multimi cuvantul. Izgonise lupii, sfaramase uneltirile lor.

Fariseii n-au castigat nimic, pentru ca erau stapaniti de slava desarta, pentru ca erau cuprinsi cu totul de aceasta patima cumplita.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Calendar Ortodox

Talcuirea Evangheliei din Lunea Mare; Denie

Talcuirea Evangheliei din Lunea Mare – Matei 21, 18-44

„A doua zi dimineata, intorcandu-Se in oras, a flamanzit”.

– Cum a flamanzit dimineata?

– Trupul lui Hristos isi arata nevoile sale, atunci cand Hristos ii ingaduia.
„Si vazand un smochin langa cale, a venit la el si n-a gasit nimic in el decat numai frunze”.
Un alt evanghelist spune: „Ca inca nu era vremea smochinelor„. Daca nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune ca „a mers sa vada de va gasi ceva in el”? De aici se vede ca aceasta era numai o banuiala a ucenicilor; ca ucenicii nu erau inca desavarsiti. De altfel evanghelistii scriu totdeauna in Evangheliile lor si ce banuiau ucenicii. Dupa cum banuiala lor era ca Hristos S-a dus la smochin ca sa vada de va gasi ceva in el, tot asa, tot o banuiala a lor era ca l-a blestemat, pentru ca smochinul n-a avut rod.

– Dar atunci pentru ce l-a blestemat?

– Pentru ucenici; ca sa le dea curaj, sa-i intareasca. Pana atunci Hristos facuse numai bine; nu pedepsise pe nimeni; trebuia, dar sa dea dovada ca are si puterea de a pedepsi, ca sa afle si ucenicii si iudeii ca poate usca pe rastignitorii Lui, dar de buna Sa voie ii iarta si nu-i usuca. N-a vrut sa-Si arate puterea Sa pedepsitoare asupra oamenilor, ci a dat dovada de aceasta putere, blestemand un pom. Cand se intampla una ca aceasta cu un pom, cu un animal necuvantator sau cu un loc, nu iscodi, nu spune: „Era drept sa se usuce smochinul, daca nu era vremea smochinelor?” A grai asa este cea mai mare ocara; ci uita-te la minune; minuneaza-te si slaveste pe Cel Ce a facut minunea. La fel multi, exercitandu-si simtul lor de dreptate, s-au intrebat daca a fost drept ca Hristos sa inece atatia porci in mare in tinutul gherghesenilor. Dar nici aici nu trebuie sa-ti pui astfel de intrebari, ca si porcii sunt animale nerationale si necuvantatoare, dupa cum si smochinul este neinsufletit.

– Dar atunci pentru ce a dat o astfel de infatisare acestui fapt si pentru ce acest temei pentru blestem?

– Am spus-o si mai inainte: Hristos nu S-a dus la smochin ca sa gaseasca rod in el; asta era numai banuiala ucenicilor. Iar daca nu era inca timpul fructelor, in zadar sustin unii ca smochinul uscat inchipuie legea veche. Credinta este fructul legii; si atunci era timpul acestui fruct si l-a dat. Ca a spus Hristos: „Iata holdele sunt albe spre seceris”, si: „V-am trimis pe voi sa secerati unde nu v-ati ostenit”.

Uscarea smochinului nu are deci aceasta insemnare, ci, dupa cum am spus, arata puterea pedepsitoare a lui Hristos. De altfel cuvintele: „Ca nu era vremea smochinelor” ne arata ca nu S-a dus la smochin pentru ca-i era foame, ci pentru ucenicii Sai. Ucenicii s-au mirat foarte tare ca s-a uscat smochinul, desi Hristos facuse pana atunci minuni si mai mari. Dar, dupa cum am spus, o astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oara Si-a aratat Hristos puterea Lui pedepsitoare. De aceea nici n-a facut minunea aceasta cu un alt pom, ci cu un smochin, cel mai umed dintre toti pomii, ca si prin aceasta sa se arate si mai mare minunea. Si ca sa afli ca minunea aceasta a facut-o Hristos pentru ei, ca sa-i indemne sa fie curajosi, asculta ce le spune mai departe!

– Ce le spune?

– „Si voi veti face lucruri mai mari daca veti avea credinta si nu va veti indoi”.
Vedeti, dar, ca totul s-a facut pentru ei, ca sa nu se teama si sa nu se infricoseze de uneltiri si de necazuri. De aceea, pentru a-i lipi de rugaciune si de credinta, le mai spune inca o data: „Daca veti avea incredere in credinta si in rugaciune, nu veti face numai aceasta minune, ci veti muta si muntii si veti face si alte minuni mai mari”. Dar mandrii si ingamfatii iudei, vrand sa-I intrerupa invatatura, au venit la El si L-au intrebat: „Cu ce putere faci acestea?”

Pentru ca nu-L puteau invinui ca face minuni, arhiereii si batranii poporului il tin de rau pentru ca a alungat pe vanzatori din templu. Evanghelistul Ioan ne spune ca atunci cand a alungat pe vanzatori din templu, ii pun tot aceasta intrebare; nu cu aceleasi cuvinte, dar cu acelasi gand. Atunci il intreaba: „Ce semn ne arati ca faci acestea?”, iar Hristos le raspunde zicand: „Stricati templul acesta si Eu in trei zile il voi ridica”; acum insa Hristos ii pune in incurcatura. De aici se vede ca atunci era la inceputul minunilor, acum la sfarsitul lor.

Cu alte cuvinte, arhiereii il intreaba asa: „Ai primit scaun de invatator de alungi pe vinzatori din templu? Ai fost hirotonit preot, ca-Ti iei aceasta putere?” Si doar Hristos nu facuse o obraznicie, ci Se ingrijise de buna randuiala a templului; dar arhiereii si batranii poporului, pentru ca nu puteau spune nimic altceva, ii aduc aceasta acuzatie. Cand i-a alungat pe vanzatori din templu, n-au indraznit sa-I spuna ceva din pricina minunilor; il tin de rau mai tarziu, cand L-au vazut din nou in templu.

– Ce le raspunde Hristos?

– Nu le raspunde direct la intrebarea lor; le arata ca daca ar voi sa vada puterea Lui, ar putea-o face; dar n-o face, ci le raspunde prin o intrebare, spunand: „Botezul lui Ioan de unde este? Din cer sau de la oameni?”

– Dar ce legatura este intre intrebarea arhiereilor si intrebarea lui Hristos?

– Foarte mare legatura! Daca ei ar fi raspuns „Din cer”, Hristos i-ar fi intrebat: „Atunci pentru ce n-ati crezut in el?”. Daca arhiereii si batranii poporului ar fi crezut in Ioan Botezatorul, nu L-ar mai fi intrebat pe Iisus cu ce putere alunga pe vanzatori din templu; ar fi stiut de la Ioan cine este Iisus, ca Ioan le spusese: „Nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei Lui”; si: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatul lumii”; si: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”; si: „Cel Ce vine de sus deasupra tuturor este.”; si: „Lopata este in mana Lui si va curati aria Lui”. Deci, daca ar fi crezut in Ioan, nimic nu i-ar fi impiedicat sa stie cu ce putere a facut acestea. Dar pentru ca ei I-au raspuns cu viclenie: „Nu stim”, Hristos n-a spus: „Nici Eu nu stiu”.

– Dar ce? „Nici Eu nu va spun”.

Daca arhiereii si batranii poporului n-ar fi stiut, Hristos i-ar fi invatat; dar pentru ca intrebarea lor a fost pusa cu viclenie, pe buna dreptate Hristos nu le raspunde.

– Dar pentru ce n-au spus ca botezul lui Ioan este de la oameni?

– Pentru ca „se temeau de popor”.

Ai vazut ce inimi sucite? Dispretuiesc mereu pe Dumnezeu si fac totul de ochii lumii. De Ioan Botezatorul se temeau, nu pentru ca il respectau, ci de ochii lumii; tot de ochii lumii nu voiau sa creada in Hristos. Asta e pricina tuturor relelor savarsite de ei!

Apoi Domnul le-a grait:
” Ce vi se pare? Un om avea doi feciori; si a zis celui dintai: „Du-te astazi si lucreaza in via mea!” Iar el raspunzand a zis: „Nu vreau” dar mai pe urma, caindu-se, s-a dus. Si mergand la al doilea i-a spus la fel; iar acela raspunzand, a zis: „Eu, Doamne, voi merge” si n-a mers. Care din acesti doi a facut voia tatalui?” Iar ei au zis: „Cel dintai”.

Ii mustra iarasi prin pilde! Arata in chip ascuns nerecunostinta iudeilor si ascultarea neamurilor, foarte mult osandite de ei. Cei doi feciori sunt aceste doua popoare: iudeii si neamurile; si asa s-a intamplat si cu neamurile si cu iudeii. Neamurile, desi n-au fagaduit sa asculte, desi n-au auzit legea, au aratat, cu fapta, ca asculta; iudeii, desi au spus: „Toate cate va spune Dumnezeu vom face si vom asculta”, cu fapta n-au ascultat. Dar ca nu cumva iudeii sa creada ca legea le va fi de folos, Hristos le arata ca insasi legea ii va osandi. Acelasi lucru il spune si Pavel: „Nu auzitorii legii sunt drepti inaintea lui Dumnezeu, ci facatorii legii se vor indreptati”. Si pentru ca sa-i faca pe iudei sa se osandeasca singuri, ii pune pe ei sa rosteasca hotararea de osandire, asa cum a facut in pilda urmatoare, cu lucratorii cei rai trimisi sa lucreze in vie.

Ca sa-Si ajunga scopul, Hristos pune vina pe alta persoana. Si pentru ca arhiereii si batranii poporului n-ar fi voit sa-si marturiseasca deschis vina lor, Hristos, prin pilda celor doi feciori, ii duce acolo unde voia. Iar cand ei au rostit hotararea lor de osandire, neintelegand cele spuse, Hristos le descopera atunci intelesul ascuns al pildei Sale, spunandu-le:

„Vamesii si desfranatele merg inaintea voastra in imparatia cerurilor. Ca a venit la voi Ioan pe calea dreptatii si n-ati crezut in el, ci vamesii si desfranatele au crezut in el; dar voi vazand, nu v-ati cait nici dupa aceea, ca sa credeti in el”.

Daca le-ar fi spus numai atat: „Desfranatele merg inaintea voastra in imparatia cerurilor”, li s-ar fi parut impovarator cuvantul; dar asa, dupa ce si-au rostit ei insisi sentinta, nu li s-a mai parut greu. De aceea Hristos adauga si pricina pentru care au luat-o inaintea lor desfrinatele si vamesii.

– Care-i pricina?

– „Ioan a venit la voi, le-a spus Hristos, nu la desfranate si vamesi; si nu numai atat, ci a mers pe calea dreptatii”. Nu puteti sa-i aduceti nici vina ca a fost un om trandav si fara de folos; dimpotriva, a fost un om cu viata nepatata, cu multa purtare de grija, iar voi n-ati tinut seama de el! Pe langa aceasta vina,si o alta, ca vamesii au ascultat de Ioan; si dupa asta, iarasi alta, ca nici dupa ce au crezut vamesii voi n-ati crezut! Ar fi trebuit ca voi sa credeti inaintea lor; dar asa, pentru ca n-ati crezut nici dupa ce-au crezut ei, nu mai aveti nici o iertare. Nespusa este lauda acelora si tot nespusa osanda voastra! La voi a venit si nu l-ati primit; n-a venit la aceia si l-au primit. Nici pe vamesi nu i-ati avut dascali! Iata prin cate cuvinte le impleteste lauda vamesilor si osanda arhiereilor! „La voi a venit, nu la vamesi!” Voi n-ati crezut in el. Pe vamesi necredinta voastra nu i-a smintit! Ei au crezut; iar credinta lor nu va fost de folos! Cuvintele ,Merg inaintea voastra” n-au fost spuse ca sa arate ca arhiereii si batranii poporului vor merge in imparatia cerurilor dupa vamesi, ci ca sa aiba nadejde ca vor merge si ei, daca vor voi.

Nimic nu-i atata pe oamenii indragostiti de cele lumesti ca ambitia. De aceea Hristos spune mereu: „Cei dintai pe urma si cei de pe urma intai”; de aceea le-a vorbit de desfranate si de vamesi, ca sa-i ambitioneze. Ca aceste doua pacate sunt pacate mari, nascute amandoua din dragoste pacatoasa: unul din dragostea de trup, altul din dragostea de bani. Le arata apoi ca a crede in Ioan Botezatorul inseamna a asculta de legea lui Dumnezeu. Desfranatele au intrat in imparatia cerurilor, nu numai datorita harului, ci si dreptatii. N-au intrat ramanand desfranate, ci ascultand, crezand, curatindu-se, schimbandu-se; asa au intrat. Ai vazut cat de usor de primit a facut cuvantul Sau, desi a fost mai taios, prin pilda celor doi feciori si a desfranatelor? Nu i-a intrebat pe arhiereii si batranii poporului direct: „Pentru ce n-ati crezut in Ioan?”, ci, ceea ce era cu mult mai usturator, dupa ce le-a pus inainte pe vamesi si pe desfranate, atunci ii invinuieste. Ii convinge ca purtarea lor este de neiertat si le arata ca toate faptele lor sunt facute de frica oamenilor si pentru slava desarta. Pe Hristos nu-L marturiseau de frica, pentru ca sa nu fie dati afara din sinagoga; iar pe Ioan Botezatorul nu indrazneau sa-l vorbeasca de rau, nu din evlavie, ci tot de frica. De toate acestea Domnul i-a tinut de rau prin cuvintele pe care le-a spus; iar la urma, le-a facut o rana si mai usturatoare, spunandu-le: „Dar voi vazand, nu v-ati cait nici dupa aceea, ca sa credeti in el”.

„Ascultati alta pilda. Era un om stapan pe casa, care a sadit vie si a imprejmuit-o cu gard; si a sapat teasc si a zidit turn; si a dat-o lucratorilor si s-a dus departe. Dar cand s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slujitorii sai la lucratori ca sa ia roadele. Dar lucratorii luand pe slujitori, pe unii iau batut, pe altii iau omorat, iar pe altii iau ucis cu pietre. Iarasi a trimis alti slujitori, mai multi decat cei dintai, si le-au facut la fel. Mai pe urma a trimis la ei pe fiul lui, zicand: „Poate se vor rusina de fiul meu”. Dar lucratorii, vazand pe fiul, au zis intre ei: „Acesta este mostenitorul! Veniti sa-l ucidem si sa-i luam mostenirea lui”. Si, scotandu-l afara din vie, l-au omorat. Deci cand va veni stapanul viei, ce va face lucratorilor acelora?” Zis-au Lui: „Pe cei rai cu rau ii va pierde si via o va da altor lucratori, care vor da roadele la vremea lor”. Zis-a lor Iisus: „Niciodata n-ati citit in Scripturi: „Piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, aceea a ajuns in capul unghiului?”.

Multe lucruri arata Hristos in aceasta pilda! Ca Dumnezeu a purtat de grija iudeilor de la inceput; ca ei dintru inceput au fost niste ucigasi; ca Dumnezeu na lasat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grija; ca nu S-a intors dinspre ei nici dupa ce au ucis pe profeti, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; ca unul si acelasi este Dumnezeul Noului si Vechiului Testament; ca moartea Lui are sa savarseasca mari lucruri; ca iudeii au sa sufere cea mai cumplita pedeapsa pentru rastignirea Lui si pentru indrazneala lor, ca au sa fie chemate neamurile si ca iudeii au sa cada.

Domnul a spus aceasta pilda indata dupa pilda cu cei doi feciori, ca si prin aceasta pilda sa arate cat de mare e crima iudeilor, ca sa arate ca e cu totul de neiertat.

– Pentru ce?

– Pentru ca au fost intrecuti de desfranate si de vamesi – si cu mult – desi au avut parte de o atat de mare purtare de grija.

Uita-te cat de mare e purtarea de grija a lui Dumnezeu si cat de negraita lenea lor! Dumnezeu a facut ce trebuiau sa faca lucratorii: a imprejmuit via cu gard, a sadit-o si toate celelalte. Putin lucru a lasat in seama lor: sa aiba grija de cele din vie, sa pazeasca ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau intr-o desavarsita ordine. Desi iudeii s-au bucurat de atatea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au castigat nimic de pe urma lor: ia scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a facut jertfelnicul. „Si a plecat departe”, adica a fost indelung rabdator; nu i-a pedepsit totdeauna indata pentru pacatele lor. Numeste „plecare departe” indelunga Sa rabdare. „A trimis slugile Sale”, adica pe profeti, „sa ia rodul”, adica ascultarea aratata prin fapte. Dar iudeii si acum si-au aratat rautatea lor; nu numai ca n-au dat rod dupa ce s-au bucurat de o atat de mare purtare de grija – si acesta-i semn de lenevie – dar s-au purtat si rau cu cei, care au venit sa ia rodul. Oamenii care nu pot sa dea si sunt datori nu trebuie sa se manie, nici sa se supere, ci sa se roage. Iudeii nu numai ca s-au maniat, dar si-au manjit si mainile cu sange. Au dat altora pedepsele pe care trebuia sa le primeasca ei. Dumnezeu a trimis apoi al doilea rand de slugi si al treilea rand ca sa arate si rautatea lor si bunatatea Lui.

– Dar pentru ce n-a trimis indata pe Fiul Lui?

– Pentru ca ei sa-si recunoasca pacatul savarsit fata de cei trimisi mai inainte, sa-si potoleasca mania si sa se rusineze de venirea Lui. Mai sunt si alte pricini. Dar deocamdata sa mergem mai departe.

– Ce inseamna cuvintele „Poate se vor rusina?”

– Nu inseamna ca Dumnezeu nu stia ce au sa-I faca Fiului Sau – Doamne fereste! – Nu! Prin aceste cuvinte a vrut sa arate cat de mare e pacatul lor, ca n-au nici o iertare. Desi stia ca au sa-L omoare, totusi a trimis pe Fiul Sau. Prin cuvintele: „Se vor rusina” arata ce-ar fi trebuit sa faca, ca ar fi trebuit sa se rusineze de El. Si in alt loc din Scriptura Dumnezeu spune: „Daca, oare, vor auzi”; nu graieste asa pentru ca nu stia ce are sa se intample, ci ca sa nu spuna unii din cei pacatosi ca spusele de mai inainte ale lui Dumnezeu iau manat cu sila la neascultare. In acest scop se foloseste Dumnezeu de cuvintele: „Daca oare” si „poate”. S-au purtat ca niste nerecunoscatori fata de slujitori, dar ar fi trebuit sa respecte vrednicia Fiului.

– Ce-ar fi trebuit sa faca ei?

– Ar fi trebuit sa alerge, ar fi trebuit sa-si ceara iertare pentru crimele savarsite! Dar nu, ei fac o crima mai mare decat cea dinainte, alatura crima de crima; si totdeauna crimele din urma intuneca pe cele dinainte. Aceasta o arata si Hristos, spunand: „Umpleti masura parintilor vostri”. De demult profetii le-au adus aceeasi invinuire, zicand: „Inimile voastre sunt pline de sange” si „sangiuiri cu sangiuiri se amesteca” si „Cei ce ziditi Sionul cu saingiuiri”. Dar nu s-au inteleptit, desi au primit aceasta mare porunca: „Sa nu ucizi”, desi li s-a poruncit de nenumarate ori sa se departeze de acest pacat, desi au fost indrumati prin multe si felurite mijloace la pazirea acestei porunci, ei nu si-au lasat obiceiul lor cel rau!

– Ce au spus slujitorii cand L-au vazut pe Fiul?
– „Haide sa-L ucidem!”
Pentru ce? Ce vina mare sau mica I-ati gasit? Pentru ca v-a cinstit? Pentru ca, Dumnezeu fiind, S-a facut om pentru voi? Pentru ca a facut acele nenumarate minuni? Pentru ca v-a iertat pacatele? Pentru ca v-a chemat la imparatia cerurilor?

Uita-te cat de mare este prostia lor pe langa necredinta lor! Uita-te la pricina uciderii! E plina de nebunie, ca spun: „Sa-L ucidem si va fi a noastra mostenirea”!

– Si unde se sfatuiesc sa-L omoare?

– Afara din vie!
Ai vazut cum profeteste si locul unde au sa-L ucida? „Si scotandu-L afara L-au omorat”.

Evanghelistul Luca spune ca atunci cand Hristos a rostit pedeapsa lucratorilor acelora, iudeii au spus: „Sa nu fie.” si ca Hristos a adaugat marturia din Scriptura: „Privind la ei a zis: „Ce insemneaza, dar, ceea ce s-a scris: „Piatra pe care n-au luat-o in seama ziditorii, aceea s-a pus in capul unghiului?”.

Matei, dimpotriva spune ca iudeii au pronuntat pedeapsa lucratorilor acelora. Nu-i o contrazicere intre Luca si Matei, ca s-a intamplat si una si alta. Iudeii au rostit si sentinta impotriva lor, dar dandu-si seama indata de ce-au spus, au zis: „Sa nu fie!”. Hristos a pus inaintea lor cuvintele profetului David, ca sa-i convinga ca vor fi negresit pedepsiti. Totusi, nici asa Domnul nu le-a descoperit lamurit iudeilor ca via va fi data neamurilor, ca sa nu le dea prilej de atac, ci lasa numai sa se inteleaga, cand zice: „Via o va da altora”. De aceea si Domnul le-a spus asta prin pilda, ca insisi iudeii sa pronunte sentinta impotriva lor. Tot asa s-a intamplat si cu David, cand si-a dat siesi pedeapsa, in urma pildei spuse de Natan.

Uita-mi-te si acum cat de dreapta este sentinta. O pronunta chiar cei care au sa fie pedepsiti.

Apoi, pentru ca iudeii sa afle ca pedeapsa aceasta nu e ceruta numai de simtul de dreptate, ci ca a prezis-o de mult si ca harul Sfantului Duh si Dumnezeu au hotarat-o, Hristos a adaugat profetia lui David si-i mustra spunandu-le:

„Niciodata n-ati citit ca piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, aceasta a ajuns in capul unghiului? De la Dumnezeu s-a facut aceasta si este minunat in ochii nostri”.

Prin toate acestea Hristos le-a aratat iudeilor ca ei, pentru necredinta lor, au sa fie scosi si au sa fie chemate neamurile. Aceasta le-a spus-o invaluit prin vindecarea fiicei cananeencei, prin manzul asinei, prin vindecarea slugii sutasului si prin alte multe pilde. Aceasta o arata si acum. De aceea a si adaugat: „De la Domnul s-a facut aceasta si este minunata in ochii nostri”. Le-a spus mai dinainte ca vor forma un singur popor neamurile care vor crede si iudeii cati vor crede, cu toata deosebirea mare de pana atunci dintre neamuri si iudei. Apoi, ca sa afle iudeii ca cele ce se vor face nu sunt impotriva lui Dumnezeu, ci cu totul pe placul Lui, ca vor fi minunate si pline de uimire pentru cei ce le vor vedea, a adaugat: „De la Domnul s-a facut aceasta”.

Hristos Se numeste pe El „piatra”, iar pe invatatorii iudeilor, „ziditori”, asa a spus si Iezechiel: „Cei ce zidesc zidul si-l spoiesc fara sa fie bine facut”.

– Dar cum nu L-au bagat in seama?

– Nu L-au bagat in seama pentru ca au spus despre Hristos: „Acesta nu este de la Dumnezeu”; si: „Acesta amageste poporul”; si: „Tu esti samarinean si ai demon”.

Apoi, ca sa stie iudeii ca paguba nu se margineste numai la scoaterea din vie, a adaugat si pedepsele, zicand: „Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va sfarama, si peste cine va cadea ea il va zdrobi”.

E vorba aici de doua pieiri: una, aceea ca iudeii s-au poticnit si s-au smintit; acest inteles il au cuvintele: „Cel ce va cadea pe piatra aceasta”; alta, aceea a caderii lor in robie, a prapadului de obste si a nenorocirilor ce au sa vina peste ei, pe care le-a aratat Hristos mai dinainte deslusit, zicand: „Ii va zdrobi”. Prin aceste cuvinte a facut aluzie si la Invierea Lui.

Profetul Isaia spune ca Domnul invinuieste via; in parabola aceasta, Domnul invinuieste si pe conducatorii poporului. In Isaia Domnul spune: „Ce trebuia sa fac viei Mele si nu i-am facut?”. In alta parte spune iarasi: „Ce greseala au gasit parintii vostri intru Mine?”; si iarasi: „Poporul Meu, ce ti-am facut? Sau cu ce te-am suparat?”. Prin aceste cuvinte Domnul arata nerecunostinta iudeilor; le arata ca au rasplatit lui Dumnezeu cu rau, desi s-au bucurat de toate binefacerile; in pilda lucratorilor viei arata tot acelasi lucru, dar cu mai multa tarie.

Acum Domnul nu mai spune: „Ce trebuia sa fac viei Mele si nu i-am facut?”, ci ii pune pe iudei sa declare ei ca nu le-a lipsit nimic, ii pune pe ei sa se osandeasca singuri. Cand iudeii iau raspuns lui Hristos: „Pe cei rai cu rau ii va pierde si via o va da altor lucratori”, nu spun altceva decat aceasta, rostind impotriva lor o sentinta definitiva. Stefan le-a adus aceeasi invinuire, care mai cu seama i-a durut, ca s-au bucurat pururea de multa purtare de grija a lui Dumnezeu, dar ei au rasplatit cu rau pe Binefacatorul lor. Foarte puternica dovada ca nu e vinovat de osanda venita peste ei Cel ce i-a pedepsit, ci sunt de vina cei care au fost pedepsiti. Acelasi lucru il arata si Hristos acum si prin pilda si prin profetie. Nu S-a marginit sa le spuna numai pilda, ci a adaugat si doua profetii, pe a lui David si pe a Sa.

Ce-ar fi trebuit sa faca iudeii cind au auzit aceasta? N-ar fi trebuit, oare, sa I se inchine? N-ar fi trebuit, oare, sa se minuneze de purtarea de grija a lui Dumnezeu, atat cea din vechime cat si cea de mai tarziu? Daca n-au ajuns cu nimic mai buni din acestea, n-ar fi trebuit, oare, sa fie mai intelepti cel putin de frica pedepsei? Dar iudeii n-au ajuns mai buni.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Calendar Ortodox

Predica la Duminica Floriilor

Predica la Duminica Floriilor

Predica la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim

Despre implinirea proorociilor pentru Hristos si despre orbirea spirituala

Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul tau vine, sezind pe minzul asinei (Ioan 12, 14-15)

Iubiti credinciosi,

Daca citim in Sfanta si dumnezeiasca Scriptura a Vechiului si Noului Testament aflam ca toate prorociile care au fost spuse despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au implinit cu mare uimire la vremea lor. Asa vedem ca sfintii prooroci, prin descoperire de la Sfantul Duh, au aratat cu mii de ani inainte ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos Se va naste dupa trup din saminta femeii (Facere 3, 15); ca Se va naste din samanta lui Avraam (Facere 22, 17-18); ca va fi din neamul lui David dupa trup (Isaia 9, 6).

La fel si pentru ziua acestui mare si prealuminat praznic al Intrarii Domnului in Ierusalim, vedem implinindu-se proorocia Sfantului Proroc Zaharia, care a zis: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te fiica Ierusalimului, ca iata Imparatul tau vine la tine, drept si biruitor, smerit si calare pe manzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, fratii mei, ce simbolizeaza manzul asinei despre care a proorocit Zaharia atit de aratat, iar Domnul sezind pe el a implinit proorocia? Manzul asinei, ca orice manz, este salbatic si anevoie de imblanzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit intre cele ce se aduceau lui Dumnezeu dupa lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor si salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Sederea lui Iisus Hristos pe manzul asinei insemna suspinarea neamurilor catre El; si vezi ca Apostolii au adus la Iisus manzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, si aruncandu-si hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele asternute pe jos erau semne si inchipuiri aratate cum ca Apostolii, intinzand propovaduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus si le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeiesti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca I le-au facut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania impreuna cu cei din Ierusalim, auzind ca Mantuitorul a facut acea mare si preaslavita minune, a invierii lui Lazar, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazare, vino afara!, a iesit inaintea Domnului cu mare evlavie si mirare si L-a intampinat cu stalpari si cu ramuri. Dar oare tot cu aceasta evlavie si credinta l-au primit pe Mantuitorul arhiereii, fariseii si carturarii? Nu. Acestia erau plini de zavistie si de ura impotriva Mantuitorului si, auzind despre preaslavita minune cu invierea lui Lazar, nu numai ca nu au crezut, ci s-au si grabit sa ia toate masurile pentru a ucide pe Iisus. Caci adunand sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru ca Omul acesta face multe minuni? Daca-L lasam asa toti vor crede in El si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeti, fratii mei, cata orbire si rautate era in mintea si inima carturarilor, arhiereilor si a fariseilor impotriva lui Iisus? Cata deosebire era intre popor si intre conducatorii lor sufletesti! Poporul cu atita evlavie si cinste il primea pe Mantuitorul. Inca si multi din iudeii, care venisera la Maria si care vazusera ce a facut Iisus, au crezut in El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii si fariseii, orbiti de ura, de rautate si necredinta, nu numai ca nu au crezut in El, ci in graba pregateau si planul de a-L omori. Cata dreptate avea Mantuitorul cand ii mustra pe acesti carturari si farisei si le zicea: Nebuni si orbi! (Matei 23, 17). Cata orbire sufleteasca si cata ura si zavistie era in mintea si in inima acestor conducatori spirituali ai poporului lui Israel! In loc sa creada in preaslavita minune a invierii lui Lazar si sa-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru ca Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie si ura! Despre aceasta orbire si impietrire a fariseilor, a arhiereilor si carturarilor a proorocit marele proroc Isaia, zicand: Ca s-a invirtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda, si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca si sa-l vindece (Isaia 6, 10).

Iubiti credinciosi,

Cauzele impietririi si orbirii sufletesti a arhiereilor si fariseilor erau ura si zavistia, pe care le aveau impotriva Mantuitorului. De aceea cautau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit sa vorbim cate ceva despre blestemata pricina a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfintilor Parinti.

Ascultati ce zice Sfantul Vasile cel Mare despre zavistie: „Bun este Dumnezeu si de bine datator celor vrednici. Rau este numai diavolul si izvoditor a tot felul de rautati si precum la cel bun lipseste zavistia, asa la diavol exista zavistia. Sa ne pazim, fratilor, de patima zavistiei ca sa nu ne facem partasi lucrurilor diavolului si potrivnicului si sa ne aflam osanditi intru aceeasi osanda cu el. Ca daca cel ce se mandreste, cade in osanda diavolului, cum zavistnicul va scapa de munca cea gatita diavolului? Ca nici o patima mai pierzatoare decat zavistia nu ramane in inimile oamenilor, care preaputin mahneste pe cei de afara, dar este cea intai si mai aproape rautate la cel ce o are.

Caci precum rugina roade in fier, asa zavistia mananca in sufletul celui ce o are. Precum viperele mananca pantecele celor ce le poarta ca sa se nasca, asa si zavistia are putere a manca sufletul celui ce o are. Pentru ca zavistia este mahnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodata scarbele si intristarile nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit tarina aproapelui sau, este indestulata casa lui cu toate cele necesare vietii. Bucurii de la barbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sunt hrana bolii si sporesc suferintele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeste de omul gol care de toti se raneste. Este cineva viteaz? Este sanatos? Acestea ranesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la fata. Alta rana a zavistnicului. Cutare intrece mult darurile sufletesti si pentru intelepciunea si puterea cuvintelor este vazut si ravnit. Altul este bogat, da multe daruri celor saraci si se lauda de cei ce dobandesc de la el faceri de bine.

Acestea toate sunt batai si rani care patrund in inima celui zavistnic. Si ce este mai rau la patima aceasta este ca nici a o spune nu poate. Ci cauta cu privirea in jos si este posomorat si se tulbura, carteste, si se pagubeste de raul acesta si amintindu-i-se de patima sa, se rusineaza sa-si arate necazul, ca este zavistnic si amarit si se chinuie de bunatatile prietenului si de veselia fratelui si nu poate suferi bunatatile si indestularea aproapelui. Deci nevoind a-si spune patima, tine boala intru adanc care roade si mananca cele dinlauntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecatoare nu poate afla, macar ca sunt pline Scripturile de leacuri pentru ea…” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).

Sa auzim si pe Sfantul Ioan Gura de Aur vorbind despre zavistie. „Nu este alt pacat mai rau care desparte pe om de Dumnezeu si de ceilalti oameni ca zavistia, adica pizma. Aceasta boala rea este mai cumplita decat iubirea de argint. Pentru ca iubitorul de argint atunci se bucura cind dobandeste banii; iar invidiosul si zavistnicul atunci se bucura cand altul patimeste si pagubeste si isi pierde munca lui si socoteste castig primejdiile si pagubele altora.

Deci care alta patima este mai rea decat aceasta? Ca rautatile lui nu le cerceteaza, iar de binele altora se topeste pe sine si se lipseste de rai. Nici in lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Caci in ce chip cariul maninca lemnul si molia roade lina, asa si pizma roade cu totul sufletul si oasele omului zavistnic si pizmas, caci aceste patimi sunt mai rele decat fiarele, care pentru hrana, sau din fire se pornesc spre manie. Iar oamenii zavistnici si pizmasi, cand le face cineva bine, ca si cand le-ar face o strambatate, asemenea demonilor, sunt nemilostivi si amari vrajmasi. Zavistnicii si pizmasii fug de adunarea si vorbirea cea fireasca si nici mantuirea lor nu o doresc. Pentru ca pizma nu stie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca acestia pururea se afla plini de tulburari si de mahnire si sufletele lor merg la iad. Ca nu este alt pacat mai rau decat pizma si zavistia”.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Floriilor cand Mintuitorul nostru Iisus Hristos intra ca un imparat in Ierusalim, spre a se da de buna voie la chinuri si la moarte pentru noi pacatosii. Ati auzit in Sfanta Evanghelie cu cata bucurie Il insotea multimea si cu cita ura si zavistie Il priveau carturarii si arhiereii iudeilor.

Astazi se incheie Postul Mare si incepe Saptamana Mare a Sfintelor si mantuitoarelor patimi. Cei care ati fost mai silitori cred ca pana acum v-ati spovedit si impartasit cu Trupul si Sangele Domnului. Care inca nu v-ati curatit de pacate prin spovedanie si Sfanta Impartasanie, mai aveti numai cateva zile pana la Sfintele Pasti. Nu mai amanati, ci alergati la preot, ca nu putem sa ne bucuram de Invierea Domnului necuratiti si plini de pacate. Nu va lasati pe ultimele zile ca saptamana aceasta preotii sunt foarte ocupati.

Fratii mei, din seara aceasta incep deniile, cu patimile lui Hristos. Sunt cele mai frumoase si miscatoare slujbe si cantari de peste an. Veniti seara de seara cat mai multi la sfanta biserica. Cum putem noi sa dormim sau sa lipsim de la biserica cand Hristos privegheaza si se roaga pentru toata lumea? Cum putem noi sa radem si sa bem cand Fiul lui Dumnezeu este dat in mainile hulitorilor si ucigasilor necredinciosi? Cum putem noi sa mancam acum cand Domnul vietii, posteste si suspina pentru noi? Cum sa lipsim de la biserica acum, cand Hristos este tradat de propriul sau ucenic si este vandut iudeilor ca sa fie judecat si rastignit?

Sa mergem saptamana aceasta dupa Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vietii, al iertarii si al mantuirii. Fara acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mantui.

Iata astazi Hristos intra triumfal in Ierusalim insotit de multime de oameni cu ramuri de finic in maini. Sa-L intampinam si noi pe Hristos cu stalpari de fapte bune. Hristos blesteama smochinul fara roade care se usuca. Sa ne temem si noi, ca sintem ca niste pomi fara roade pe pamant, lipsiti de multe bunatati duhovnicesti. Hristos primeste pe femeia pacatoasa sa-I spele picioarele. Sa ne apropiem si noi de Domnul si cu lacrimi de pocainta sa-I udam picioarele si sa I le sarutam.

Hristos este vandut de Iuda la iudei pe 30 de arginti. Sa ne fereasca Dumnezeu sa-L tradam si noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frica. Hristos spala picioarele ucenicilor la Cina cea de Taina, ca sa ne invete smerenia pe toti. Hristos Mantuitorul nostru savarseste prima Sfanta Liturghie la Cina cea de Taina, intemeiaza deci jertfa liturgica si impartaseste pe ucenici, inainte de patima Sa. Sa pretuim toata viata biserica, sa mergem regulat la Sfanta Liturghie si sa ne apropiem cu evlavie si pregatire de Sfanta Impartasanie, mai ales la marile praznice si sarbatori crestine. Numai Iuda, vanzatorul, cand s-a impartasit „a intrat satana in el”, caci a primit cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului. Asa vor patimi toti cei ce se impartasesc cu necredinta si cu pacate mari pe suflet. Vai de cei ce zac in pacate grele si nici macar in sfintele posturi nu se pocaiesc si nu se impaca cu Mantuitorul.

Iata, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este rastignit intre doi talhari, pentru mantuirea noastra. Sa mergem cu sfintele femei mironosite sa plangem pe Iisus Hristos si mai ales sa ne plangem pacatele noastre langa Crucea Lui. Hristos isi da duhul si apoi este pus in mormant. Sa ingenunchem cu mare credinta la Mormantul Domnului, sa-L tamaiem, sa ne rugam si sa ne cerem iertare, sa ne impacam unii cu altii si in noaptea sfanta a Sfintelor Pasti sa asteptam clipa de taina a Invierii Domnului si a invierii noastre.

De vom face asa, ne vom bucura cu totii de lumina invierii Mintuitorului si vom putea canta cantarea ingereasca de biruinta asupra mortii si a iadului. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Calendar Ortodox

 

Maria Egipteanca si drumul de la desfranare la sfintenie

Duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti este inchinata Cuvioasei Maria Egipteanca. A trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar.

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La varsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers in Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viata desfranata. La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

Parintele Makarios Simonopetritul, in cartea sa „Triodul explicat”, publicata la Editura Deisis in anul 2003, sustine ca potrivit studiilor recente, viata Sfintei Maria Egipteanca ar fi mai degraba „o amplificare legendara in scopuri didactice a vietii unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina, despre care vorbesc Viata Sfantului Teoctist din Lesbos, doua istorii ale lui Pavel din Monembasia si o istorie „folositoare de suflet” anonima”. Potrivit Vietii Sfantului Teoctist, confirmate de Chiril din Skythopolis in Viata Sfantului Chiriac scrisa de acesta, aceasta Marie a vietuit in Palestina si a fost cantareata la biserica Anastasis din Ierusalim. Ea a ales sa fuga singura in pustie din cauza „scandalurilor” pe care le-a prilejuit frumusetea ei. Ioannis si Panamon au intalnit-o in desert aproape in aceleasi imprejurari in care o intalneste Zosima pe Maria Egipteanca in Viata patriarhului Sofronie. Ea le-a povestit plecarea sa in pustie, viata sa de asceza rugandu-i sa vina din nou la ea la intoarcerea din vizita pe care acestia o faceau avvei Chiriac. Cand acestia au revenit la grota sfintei anahorete, au gasit-o moarta si au ingropat-o ca pe Maria Egipteanca.

Istoria Sfintei Maria Egipteanca ramane in esenta identica cu cea a Mariei Palestinianca, insa marea diferenta sta in faptul ca prima s-a dus in pustie pentru a se pocai de pacate, in timp ce Maria Palestinianca s-a dus in pustia Iordanului pentru a fugi de pacatele trupesti, fiind foarte frumoasa.
Relatarea patriarhului Sofronie o prezinta ca pe o mare pacatoasa, care s-a dus in Palestina pentru desfrau, in timp ce Maria Palestinianca nu a fost supusa poftelor, retragandu-se in desert tocmai pentru a preintampina pacatul.

Ceea ce trebuie sa retinem din cele doua relatari, este indemnul la pocainta si la lupta cu pacatul.

Mentionam ca in cartea Triodului, Biserica a inclus Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului.

Sfanta Maria Egipteanca este pomenita in Biserica Ortodoxa si pe 1 aprilie. Viata ei este citita in miercurea din saptamana a cincea a Postului Mare, in cadrul Canonului Sfantului Andrei Criteanul.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Calendar Ortodox

 

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul

Intr-o zi ca aceasta, a patra din Sfantul si Marele Post, predicatorul este pus in fata unei dileme. Anume in aceea de a nu sti ce sa aleaga din ceea ce-i ofera traditia Bisericii ca teme pentru predica zilei. Duminica aceasta este inchinata unuia din sfintii ostenitori ai vietii crestine: Sfantului Ioan Scararul. Se si numeste „Duminica Sfantului Ioan Scararul”. Ar trebui deci sa spunem ceva despre acest sfant. Biserica l-a asezat in calendar, pentru ca sa ne sugereze sa-l amintim credinciosilor ca pe un model de crestin realizat.

In al doilea rand, Biserica ne readuce in amintire Evanghelia dupa Marcu, in care ni se istoriseste una din importantele minuni ale Mantuitorului. In al treilea rand, tipicul Bisericii indica sa se citeasca astazi si textul Fericirilor. Despre care din aceste trei subiecte sa vorbeasca predicatorul? Meditand asupra tuturor, am gasit ca in fiecare dintre ele, sau in legatura cu ele, credinciosii ar putea pune cel putin cate o intrebare care cere raspuns. De aceea m-am hotarat sa vorbesc, chiar cu riscul de a nu fi foarte sistematic, despre fiecare din aceste teme oferite de Biserica, limitandu-ma, bineinteles, la anumite aspecte, fara intentia de a le epuiza.

De ce in aceasta duminica, a patra din post, Biserica ne pune inainte figura acestui mare ascet? Pentru ca sa ne aduca aminte ca el a trait in post si rugaciune, ca si-a inchinat viata lui Dumnezeu, ca intreaga lui viata de peste 70 de ani n-a facut altceva decat sa-si lucreze sufletul, in asa fel incat sa-l apropie cat mai mult de Dumnezeu. A trait pana la mijlocul secolului al Vl-lea, trecand la cele vesnice la inceputul secolului al VII-lea. S-a nascut, probabil, in Palestina si a trait in preajma Muntelui Sinai, unde spre sfarsitul vietii a si fost egumenul manastirii, de aceea se mai numeste uneori si Sfantul Ioan Sinaitul. I se mai zice in traditia crestina si Ioan Scolasticul, pentru ca a fost unul din Sfintii mari carturari, desi mai exista un canonist cu acest nume. Scararul i se zice dupa numele unei carti scrise de el si care se numeste „Scara„.

De fapt Scara l-a facut celebru in istoria vietii crestine si numele de Scararul e numele cu care a ramas in istorie. Altfel, din viata lui, in afara de nevointele ascetice pe care si le-a impus, si de Scara, nu se cunosc prea multe amanunte. Amintirea vietii lui, traita cu smerenie, a ramas ascunsa, ramanandu-ne doar cele pe care le-au scris despre el cei cativa ucenici care l-au inconjurat si urmat. Nu ni se povestesc totusi, in legatura cu el, multe minuni, cum se povestesc despre alti sfinti. Una ni se aminteste, legata fiind chiar de unul din ucenicii lui:

Se spune ca avea un ucenic pe nume Moise si l-a trimis sa aduca apa. In pustie apa se aducea de foarte departe. Mergand el pe drum, a obosit si s-a intins sa se odihneasca putin. A adormit sub un povarnis de munte. Si iata ca, in momentul in care el era culcat acolo, Sf. Ioan Scararul, in chinovia unde era staret, a simtit dintr-o data un fel de toropeala care l-a adormit. A auzit o voce in vis. „Tu dormi, iar ucenicul tau se afla in mare primejdie”. Si l-a strigat pe nume pe ucenic, dupa care de indata s-a desteptat. Si-a zis in gandul sau: Cine stie prin ce incercare va fi trecand ucenicul meu! Celalalt, care dormea sub stanca, la un moment dat a sarit din somn si s-a rostogolit intr-o parte chiar in clipa in care, pe locul in care dormise, s-a povarnit o piatra grea care, daca l-ar fi lovit, l-ar fi omorat. S-a dus, si-a umplut vasele cu apa, s-a intors la chinovie, si acolo batranul staret l-a intrebat doar atat: Cum ai petrecut? Nu cumva ti s-a intamplat ceva in drum? Ucenicul a raspuns: Nu mi s-a intamplat, dar era sa mi se intample. M-am asezat sub o stanca si am atipit si, la un moment dat, prin somn, nu stiu cum, mi s-a parut ca am auzit glasul tau strigandu-ma. Si dandu-mi seama ca in loc sa ma duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, in aceeasi clipa m-am trezit si am auzit un zgomot deasupra mea, si m-am rostogolit intr-o parte. A fost spre norocul meu, pentru ca indata a cazut o piatra pe locul acela, care m-ar fi omorat.

Sfantul Ioan Scararul nu i-a spus ucenicului ca a avut stire in vis despre aceasta, pentru ca n-a vrut sa se laude cu fapta lui sau, mai degraba, cu starea deosebita in care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfarsitul vietii, va fi povestit intamplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestita de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viata.

Incolo, el straluceste in istoria crestinismului mai ales prin Scara, o carte in treizeci de capitole, care nu sunt altceva decat cele treizeci de trepte ale vietii crestine, trepte ale devenirii intru desavarsire. Si-a ales numarul de treizeci, dupa anii pe care i-a trait Mantuitorul pe pamant, timpul in care si-a propovaduit invatatura Sa.

Se pune intrebarea: Trebuie oare crestinul sa treaca prin aceste treizeci de trepte? E posibil sa treci prin treapta intaia, s-o depasesti, sa treci prin a doua, a douazeci si cincea, a treizecea? Se pare ca este foarte greu. Ci eu va spun: e mai greu decat pare! Pentru ca nu trebuie sa treci pe rand prin cele treizeci de trepte, ci trebuie sa fii pe toate cele treizeci, in acelasi timp. Adica, toate virtutile sa le practici in acelasi timp. Ca nu se poate sa practici una, sa fii pe treapta intaia si pe cele douazeci si noua sa le lasi. Nu se poate sa fii pe a doua, si pe cele douazeci si opt sa le lasi. Trebuie sa fii in acelasi timp pe toate cele treizeci de trepte ale virtutilor crestine, care sunt tot atatea trepte ale luptei cu pacatul.

Luandu-le foarte in serios, ele pot sa inspaimante pe oricare credincios. Cum adica? Sa fim permanent pe cele treizeci de trepte? E adevarat. Sfantul Ioan Scararul isi scrie cartea sa mai ales pentru monahi. Monahii au ales sa duca o lupta duhovniceasca mai deosebita, sa se lupte cu ei insisi, cu relele, cu pacatele din ei. Sa realizeze virtutea. Sa se roage pentru ei si pentru lume. De aceea credinciosii de rand au o atitudine de respect deosebit fata de monahi. Acestia se retrag ca sa traiasca in post, in rugaciune si in viata curata.

Dar ce se intampla cu ceilalti, cu marea masa a crestinilor care nu au vocatie monahala? Scara nu e si pentru ei o carte folositoare si normativa? Trebuie sa stim ca Scara este valabila pentru toti, chiar daca e scrisa numai pentru monahi. Toti pot gasi in ea metode bine gandite de lupta cu gandurile rele, cu duhurile rele, cu pacatul si cu viciul. Gasesc in ea mijloace de a realiza virtutea. Daca e greu pentru un monah, e cu atat mai greu pentru un crestin de rand sa fie pe toate cele treizeci de trepte deodata. Nu e totusi atat de greu pe cat s-ar parea. Sfantul Ioan Scararul descrie toate ispitele care asalteaza sufletul omului, si felul cum pot fi biruite. El nu prezinta insa o tehnica, o urcare treptata, cum s-ar putea crede. Nu e vorba de obtinerea de performante prin exercitii treptate, ca in antrenamentul sportivilor. Se poate urca dintr-o data pe treapta a treizecea, prin smerenie si dragoste. Acestea le lasa in urma pe toate celelalte virtuti care biruiesc pacatele.

Dar aceasta nu inseamna ca treptele nu au totusi si un rost pedagogic sistematic, de invatare treptata a cailor care pot pregati desavarsirea. Pentru cei care nu pot urca dintr-o data la virtutea cea mai mare, trebuie sa le exerseze pe toate celelalte mai mici, ascultarea, postul, rabdarea, rugaciunea etc, dar nici atunci pe rand, ci pe toate in legatura una cu alta. Sa fie incepator in toate si sa treaca in clasa urmatoare in toate. Fiecare biruinta il trece in clasa a treizecea. Dar in fiecare clipa trebuie sa treaca prin cele douazeci si noua din nou. Clasa a treizecea e mereu in fata sa.

Scara e o carte de profunde analize psihologice. Ea se poate citi cu interes duhovnicesc, dar se poate citi si cu un interes stiintific. E uimitor cum un Parinte din secolul al VI-lea, a stiut sa sesizeze si sa analizeze, cu infinite amanunte, cele mai subtile miscari ale sufletului omenesc si, totodata, sa prescrie metode care sa indrumeze cum pot fi dirijate miscarile sufletesti dinspre rau inspre bine.

Cartea a intrat in atentia crestinilor de indata ce a fost scrisa. Ea a intrat si in zestrea spiritualitatii ortodoxe romanesti din momentul in care inca Varlaam, cel care a scris Cartea romaneasca de invatatura, Cazania, a tradus-o in limba noastra. A facut-o inainte de a scrie Cartea sa de invatatura, si a dat-o spre meditatie monahilor din tarile romane. A fost copiata in multe exemplare, pana cand o noua traducere a facut mitropolitul Veniamin Costache, publicand-o in tipografia lui de la Neamtu. Au aparut apoi mai multe traduceri si editii tiparite. Ultima traducere a facut-o parintele profesor Dumitru Staniloae, acum cativa ani, si a aparut in volumul IX al Filocaliei romanesti.

Iata, asadar, cateva cuvinte despre acest sfant pe care Biserica ni-l pune inainte astazi ca model de desavarsire crestina, invitandu-ne, pe cat e posibil, sa ne folosim de Scara lui, spre a invata sa urcam pe treptele virtutilor. Exista multe carti de indrumare crestina spre viata virtuoasa. Se poate spune insa ca Scara e printre cele mai populare. Daca timpul nu ne-a ingaduit sa staruim asupra continutului ei, el ne ingaduie totusi s-o recomandam ca pe o carte de mare folos sufletesc. Citind-o, vom cinsti memoria Sfantului ei autor care pentru noi a scris-o. Viata lui e in ea. Prin ea este Sfantul Ioan Scararul model de viata aleasa, indrumator in stiinta lucrarii cu sufletele. E carte buna in acelasi timp pentru duhovnici si pentru ucenici, pentru incepatori si pentru inaintati, pentru monahi si pentru mireni. Fiecare are ce alege din ea. Si, firesc, doar rasfoind-o, poate intelege oricine ca nu e simplu deloc sa-ti cresti sufletul. E ca si cum ti-ai creste un copil. Si pentru aceasta e nevoie de o anumita disciplina si randuiala, pe care numai nestiinta o poate ignora.

Sa fie ziua lui, daca nu altceva, macar ziua de lansare a Cartii lui, de indemn la citirea ei, ca sa ne fie de tot folosul spre mantuire. Evanghelia de astazi ne readuce in amintire o intamplare de fapt o minune savarsita de Mantuitorul cu un tanar stapanit de un duh rau. Tatal lui l-a dus la apostoli, dar apostolii n-au putut sa-l vindece. Si atunci l-a adus in fata Mantuitorului. Mantuitorul i-a cerut tatalui cateva explicatii. De cand este asa si cum se manifesta? (Marcu 9, 21). Inainte insa de a face ceva, Mantuitorul a spus o vorba greu de priceput de catre cei de fata. Era ca o izbucnire de manie, de suparare: „O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi! Pana cand am sa va sufar? Aduceti-l la Mine” (Marcu 9, 19). Iisus si-a revenit insa indata din suparare, caci duhul „de indata ce L-a vazut pe Iisus, a zguduit pe tanar si acesta a cazut la pamant si s-a tavalit spumand” (Marcu 9, 20). Adresandu-se tatalui, Iisus i-a spus: „De poti crede, toate-s cu putinta celui ce crede”.

Omul i-a dat atunci un raspuns ciudat. Un raspuns despre care fiecare din noi isi poate pune intrebarea daca este cu adevarat raspunsul pe care l-a dat omul, sau e cumva o greseala a evanghelistului care ni l-a redat. Pentru ca omul a raspuns asa: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Raspunsul nu pare logic. De vreme ce credea, ar fi trebuit sa spuna: Cred, Doamne, ajuta credintei mele. In mod paradoxal el a spus: „Cred, Doamne, – cu aceasta completare ciudata: ajuta necredintei mele”. Nu este o greseala. In mod sigur nu este o greseala. Evanghelistul a redat exact cuvintele pe care le-a zis omul. Si iata, cuvintele au ramas memorabile in istoria Bisericii.

Ele sunt din aceeasi categorie, cu „cei de pe urma vor fi cei dintai”, sau: „cine-si va castiga sufletul si-l va pierde”, sau: „de nu M-ai fi gasit, nu M-ai fi cautat”, al lui Pascal, sau: „Daca Dumnezeu nu exista, trebuie inventat”, al lui Voltaire. Credea el, sau nu credea? Era ca noi toti. Credea ca Dumnezeu exista. Credea ca Dumnezeu este Tatal. Credea si in puterea lui Dumnezeu. Credea ca Dumnezeu poate corecta unele nereguli in existenta noastra cand, din diferite motive, isi fac aparitia, asa cum aparuse in viata fiului sau aceasta dereglare a vietii, prin duhul rau carre intrase intr-ansul. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. Ar fi dorit insa s-o aiba, si tocmai de aceea a gasit aceasta formula extraordinara: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”

Toti credem, toti cei care ne-am adunat aici, care suntem in jurul Bisericii, toti credem ca Dumnezeu exista, pe toti ne minuneaza ceea ce vedem in jurul nostru. Pe toti ne minuneaza dezvoltarea dintr-un simplu embrion a celui ce va fi mai apoi un om, cu complicatele aparate care-l alcatuiesc. Pe toti ne minuneaza miracolul existentei lumii si al devenirii. Toate ne provoaca uimirea si nasc in noi credinta in Dumnezeu. Ne uimesc desigur si ne descumpanesc si neregulile care tulbura ordinea creatiei. Multora nu stim sa le dam explicatii suficiente. De pilda, bolilor incurabile. Acestea par a nu intra in ordinea creatiei. Toate acestea ne tulbura. Dar ele nu sunt in masura sa ne tulbure in asa fel, incat sa ne distruga credinta si uimirea pe care ne-o provoaca celelalte aspecte ale vietii, ale lumii si ale existentei noastre, care ne vorbesc despre Dumnezeu.

Dezordinea ne descumpaneste, dar observarea ordinii ne repune in echilibru. Ordinea din univers, ordinea din viata noastra, ordinea morala din viata noastra, toate ne vorbesc despre existenta lui Dumnezeu. Si ne vorbesc la orice varsta ne-am afla. Se zice ca erau doi insi care discutau despre existenta sau neexistenta lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Si atunci unul din ei a propus un arbitru: Sa intrebam un copil. Sa vedem ce ne spune o minte inca in stare pura in fata existentei. Poate sa nu fie concludent ceea ce gandeste el, inca nedezvoltat, dar sa vedem totusi. Macar asa de curiozitate. Cel care nu credea l-a intrebat: – Copile, crezi in Dumnezeu? – Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul si ca vede totul. – Dar poti tu sa-mi spui unde este Dumnezeu ? -Uite, ai de la mine un mar, daca-mi raspunzi. – Nene, i-a raspuns copilul, iti dau eu doua mere, daca imi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!

Convorbirea n-a mai putut continua. Dumnezeu este in toate. Noi crestinii Il vedem peste tot. Acolo unde nu gasim explicatii, desi suntem atenti la toate lamuririle stiintei, noi spunem: dincolo de ceea ce nu intelegem, e Dumnezeu. Unii, in fata limitelor cunoasterii, au alte optiuni. Spun ca nu exista Dumnezeu. E treaba lor. Fiecare opteaza pentru ce crede ca se potriveste mintii si sufletului sau, pentru ceea ce crede ca se motiveaza mai bine in mintea si in inima lui.

La Dumnezeu, insa, intr-un fel sau altul, ajung toti. Unii ca sa-L afirme, altii ca sa-L nege. Dar nu-L pot evita. Louis Jouvet, actor francez cunoscut (1887-1951), recitand odata la teatrul „Antoine” din Paris piesa lui Jean Paul Sartre „Le Diable et bon Dieu”, a facut remarca: Nu vad nici o diferenta intre opera lui Sartre, care se crede antireligios, si aceea a lui Graham Greene, care se vrea religios. Si unul si altul sunt obsedati de ideea de Dumnezeu, si cel care crede ca nu crede, e cel care vorbeste cel mai mult despre Dansul”. Aceasta imi aduce aminte de remarca asemanatoare a cuiva despre atei. Au un singur cusur: vorbesc prea mult despre Dumnezeu!

Noi crestinii avem in plus si altceva, care ne face sa optam pentru Dumnezeu, si anume faptul ca la un moment dat Dumnezeu insusi s-a intrupat pe pamant. Iisus Hristos ne-a invatat despre Dumnezeu, ne-a invatat despre noi insine, ne-a invatat despre univers, despre sensul vietii aici si despre sensul vietii dincolo, si ne-a demonstrat ca invatatura Lui este adevarata, prin faptul ca a inviat din morti. Credinta in inviere e argumentul nostru in plus, al crestinilor. Daca Iisus Hristos a inviat, toti vom invia. Daca Iisus Hristos a inviat, suntem nemuritori. De aici vine si raspunderea noastra grava in fata vietii. Trebuie sa traim o viata morala, o viata cumpatata, inchinata binelui, dreptatii, frumosului, echitatii, egalitatii, pentru ca toti suntem frati si fii ai aceluiasi Dumnezeu.

Aceasta credinta o avem. Dar avem noi oare mai multa credinta decat omul din Evanghelia de azi, care a marturisit: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele?” Poate ca nu totdeauna o avem pana la masura minunii. Dar ori de cate ori simtim, ori de cate ori auzim in interior intrebarea: „Crezi?”, sa fim gata sa raspundem si noi, cu hotarare, dar si cu smerenie, ca si omul din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Nu pentru ca ne-am indoi, ci pentru ca ne dam seama ca nu avem acea credinta, cat un graunte de mustar, care sa mute si muntii din loc.

Cu acest prilej a rostit Mantuitorul sentinta cu privire la credinta cat un graunte de mustar. Ucenicii care n-au putut vindeca pe copilul cuprins de acel duh rau, L-au intrebat pe invatatorul, dupa ce Acesta a scos duhul si a vindecat copilul: „Pentru ce noi n-am putut sa-l scoatem?” Iisus le-a raspuns: „Pentru necredinta voastra. Caci adevarul va graiesc: de ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia: muta-te de aicea acolo, si s-ar muta; si nimic nu v-ar fi cu neputinta” (Matei 17, 19-20).|

Multe am mai putea inca medita in legatura cu acestea. Apostolii aveau totusi credinta. Dar nu aveau acea credinta pe care o avea Iisus. Erau si ei, inca, din categoria celor aflati in drama neimplinirii, ca si omul cu „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Exista trepte in credinta. Caci credinta nu e stiinta. Credinta e o biruinta de fiecare clipa a indoielii. Aceasta e conditia credintei, atata vreme cat suntem in trup. Ea e intreaga si in putin, si in mult. Dar desavarsita e numai cand Dumnezeu o ajuta prin Harul Sfantului Duh. Atunci ea devine lucratoare altfel. Pe treapta obisnuita, e de domeniul cunostintei; pe treapta desavarsirii, devine facatoare de minuni, caci minunea o face intotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: „Sfantul Cutare, facator de minuni”. In fapt Dumnezeu e „Facatorul de minuni”, prin sfantul care s-a deschis prin credinta desavarsita, harului Sfantului Duh care a patruns in el.

Apostolii, in momentul cand le-a fost adus tanarul posedat de duhul rau, nu primisera inca pe Duhul Sfant, care li se va da la Rusalii. Dupa aceea au facut si ei minuni. Se vede aceasta imediat, precum e scris in Faptele Apostolilor. Petru si Ioan au vindecat un olog din nastere, cunoscut de toata lumea ca atare (F. Ap. 3, l-11).

Ca „necredinta” celui care avea totusi „credinta”, n-a fost un impediment in calea vindecarii, o vedem clar. A contat credinta lui. Mantuitorul pe aceasta i-a luat-o in considerare si i-a primit rugaciunea. Nu i-a refuzat-o. El nu era atat de necredincios incat sa nu se roage. Era doar in neimplinire. Pe baza acestei adanci si sincere rugaciuni, Mantuitorul i-a vindecat fiul. Asa ne spune evanghelistul. Iata deci cum trebuie inteleasa aceasta vorba ramasa pana azi in istorie si in vorbirea crestina: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”! Daca s-a putut ruga, in rugaciune era credinta. Invatam de aici ca in rugaciune trebuie sa intram in orice imprejurare, chiar si atunci cand ni se pare ca ne-a slabit credinta. Atunci va lucra speranta din rugaciune. Si Dumnezeu o va asculta. N-as vrea sa lungesc vorba, dar mi se pare ca e posibila si o alta exegeza a textului „Toate sunt cu putinta celui ce crede”. E drept ca Iisus i-a cerut lui, omului, sa creada: „De poti crede”, si acela a raspuns: „Cred, Doamne”, dar minunea a facut-o Mantuitorul. A raportat-o la credinta celui ce se ruga dar, dincolo de aceasta, El a facut vindecarea. Era ca si cum i-ar fi zis: „Vei vedea ca Eu, avand credinta, pot totul si il voi vindeca. De ati avea si voi credinta – si ii includea si pe apostoli in aceasta categorie – si voi ati putea vindeca. Dar Mantuitorul a vrut sa lase sa se inteleaga ca nu El, ci credinta e cea care poate face minuni. A lor ca si a Lui. Pe de o parte le-a dat exemplul puterii credintei Sale, pe de alta i-a invatat ca de ar avea o credinta ca a Lui, le-ar fi si lor „toate cu putinta”.

Am promis si cateva cuvinte despre Fericiri, fiindca ne-au fost citite astazi, desi le auzim intotdeauna la Sfanta Liturghie. In legatura cu Fericirile s-au spus si lucruri bune, s-au spus si lucruri mai putin bune, impotriva crestinismului. De pilda, una din acuzatiile care s-au adus Mantuitorului si crestinismului a fost aceea ca ii demobilizeaza pe oameni de la activitate, si de la rezolvarea pe pamant a tuturor socotelilor. Fericiti cei saraci cu duhul; fericiti cei ce plang; fericiti cei prigoniti pentru dreptate! Cum de ii fericeste Mantuitorul pe acestia? Ii fericeste in stare de nefericire! Ii lasa sa planga? Ii lasa sa fie prigoniti pentru dreptate? Ii lasa sa fie saraci cu duhul? Si ce e aceea „a fi sarac cu duhul”?

In vorbirea curenta, zicem despre unul, asa, mai slab la minte, ca e sarac cu duhul! De ce fericeste Mantuitorul pe unii ca acestia? A fi sarac cu duhul poate insemna simplitate, dar nu inseamna a fi rau! Inseamna a nu fi daruit cu multa stiinta si discernamant in cele inalte, dar cu bun-simt in cele imediate. Inseamna si credinta simpla, dar sincera. Se da ca exemplu de saracie cu duhul o femeie intrata in istorie tocmai pentru aceasta. In anul 1415 un vestit profesor de la Praga, Jan Hus, a fost condamnat la moarte pentru unele neintelegeri de principiu, asupra dogmelor, cu rectorul universitatii la care era profesor. Biserica romano-catolica l-a condamnat la ardere pe rug. Si a fost cu adevarat ars pe rug, cu o suta de ani inainte de Reforma. In timp ce era legat de un stalp si in jurul lui executorii adunasera lemnele cu care sa-l arda pe nefericit, o batranica de vreo 80 de ani venea si ea cu un brat mic de lemne, sa-1 arunce peste focul care incepuse sa arda, ca sa mai mareasca flacara.

Ce stia ea despre motivul condamnarii? Stia ea daca avea el dreptate, sau daca aveau dreptate cei care il condamnasera? Nu stia nimic despre toate acestea. Era o femeie simpla care a vazut in hotararea de a-l arde, o hotarare dreapta, pentru ca asa o socoteau cei mai invatati decat ea. Cel care era legat la stalp, inconjurat de flacari, vazand-o a spus un cuvant care a ramas de asemenea memorabil in istoria omenirii: Sancta simplicitas! – Sfanta simplitate! Sfanta! N-a condamnat-o. Stia ca n-o facea din rautate.

Tot pe seama simplitatii, dar a unei sfinte simplitati, am putea gandi si la o alta cauza a gestului batranei. Va fi facut-o din bunatate. Sa fie focul mai mare, ca sa-l arda mai repede. Sa-i micsoreze suferinta! Cine stie! Tot sancta simplicitas ar fi fost, si cu atat mai sfanta, cu cat voia sa curme, nu sa inmulteasca suferinta!

Dar sa ne intoarcem la intrebarea: De ce-i fericeste Mantuitorul pe cei care sufera? La prima vedere, nu e prea usor sa se dea raspuns la o asemenea intrebare. S-ar parea ca cei care acuza crestinismul de demobilizare in fata greutatilor vietii, au dreptate. Dar sa ne gandim. Sa incercam una din explicatiile posibile, desi poate nu cea mai concludenta si mai aproape de intentia Mantuitorului. Pe cine avea in vedere Mantuitorul in aceste cazuri? Sa presupunem ca ii avea in vedere pe cei care erau dincolo de marginea puterilor omenesti. Cazurile de limita. De pilda, pe cei loviti de boli incurabile, pe cei condamnati pe nedrept la inchisoare sau, cu martori mincinosi si cu un judecator rau, pe cei condamnati la moarte, sau la inchisoare pe viata, si care nu mai aveau nici un mijloc de a-si dovedi nevinovatia. Daca spre acestia vine Mantuitorul, catre aceste cazuri de limita, ca sa le aduca si lor o mangaiere, o ultima speranta, o ultima mangaiere, pe care nimeni si nimic nu le-o mai putea da, mangaierea Lui era ca o raza de speranta, ca o scara catre o eliberare posibila.

De fapt, in orice interpretare, Fericile sunt un pas inainte spre fereastra unei sperante, pe care inteleptii cei vechi, si multi dintre cei mai noi, n-au vazut-o. Epictet, desi a trait in era crestina dar a ramas filosof profan, sfatuia la impacarea cu soarta, indemnand „sa ne indreptam sfortarile numai spre cele ce stau in sfera putintei noastre, lasand pe cele de dincolo de dansa in voia mersului universal”. Iisus s-ar fi exprimat tot asa, numai ca El promitea, in plus, o compensatie si celor carora „mersul universal”, adica un destin implacabil, le harazea, fara iesire, numai suferinta, nedreptate, pedeapsa nemeritata. in gandirea lui Iisus, dupa dreptatea lui Dumnezeu, lucrurile nu puteau ramane in eternitate strambe, fara speranta unei compensatii, fara mangaierea biruintei adevarului. Nu putin a contat aceasta noua perspectiva adusa de Iisus. Si cine ar putea spune ca este o perspectiva demobilizatoare? Caci e vorba de cei care se gasesc intr-o situatie de limita, oricum, si numai despre acestia care nu s-ar mai putea mobiliza in nici un fel impotriva situatiei in care au cazut, sau in care i-a prins „mersul universal”, adica destinul, cum il numeste Epictet.

Iisus sparge, intrerupe implacabilul sumbru al destinului orb, promite biruinta asupra destinului. in final, cei nedreptatiti vor fi fericiti. Si, prin credinta, pot fi de pe acuma fericiti.

E adevarat, nu in viata aceasta, in intregime, ci in viata de dincolo. Dar e totusi o raza de speranta. Aduce o raza: Fericiti voi care plangeti pentru ca v-au murit copiii inainte de vreme, care plangeti pentru ca v-au murit parintii si nu mai e nimic de facut, care plangeti pentru ca vi s-a facut o nedreptate care nu mai poate fi reparata de nimeni, niciodata! Fiti si voi fericiti! Bucurati-va ca exista o lege a echitatii, ca vi se va da si voua o satisfactie. Dincolo, e adevarat. Dar daca alta posibilitate nu exista, aveasta exista. Fara aceasta ati ramane chiar fara nici una, ceea ce ar fi absurd. Nu se poate sa biruiasca absurdul!

In sensul acesta, raspunsul pe care-L da Mantuitorul, satisfactia de viitor pe care o promite este revolutionara, este ceva cu totul neasteptat si pe care nimeni, nici o lege omeneasca sau religioasa, pana la El, n-a imaginat-o. N-a adus nimeni o astfel de mangaiere sufletului omenesc.

Inseamna aceasta demobilizare? Dimpotriva. inseamna ca prin speranta il ridici pe om din starea de pierdere totala, de renuntare totala, la o speranta noua, la o noua intelegere a vietii. Si nu la una iluzorie. Speranta pe care le-o dadea, pe care ne-o da, nu era si nu este iluzorie. Cand va invia din morti si va demonstra ca suntem nemuritori si ca totul se reglementeaza in cer, Fericirile isi vor revela realismul lor. Dar Fericirile nu sunt numai acestea. Descoperim inca o data, cu adevarat, ca invatatura Mantuitorului era o invatatura dinamica, o invatatura perfectionista, pentru ca El spune: „Fiti desavarsiti”, nu ramaneti asa cum sunteti. Luptati-va sa deveniti mai buni. „Fericiti cei blanzi!” Fiti blanzi, fiti altfel. „Fericiti facatorii de pace!” Fiti facatori de pace, intr-o lume in care sunt numai razboaie, intr-o lume in care e numai neintelegere si neimpacare. Fiti facatori de pace! „Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate”. Fiti luptatori pentru dreptate. Si vedeti ce metafora extraordinara gaseste Mantuitorul: a flamanzi si a inseta, deci ia metafora realizarii dreptatii din randul celor mai vitale realitati ale vietii omenesti: a manca si a bea, fara de care nu se poate trai. Deci nu se poate trai nici fara dreptate. Nu se poate trai omeneste!

Voi aspirati mereu catre dreptate. Fiti luptatori pentru dreptate! Fiti luptatori pentru pacea sufletului, pentru pacea oamenilor, pentru pacea dintre popoare. Fericiti cei care lupta pentru dreptate. Fericiti cei care lupta pentru pace, ca nu se poate pace fara dreptate.

Iata, parca ar vorbi lumii de astazi. Parca ne-ar spune noua: „Fericiti facatorii de pace”! „Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate”. Iata cum, din aceasta perspectiva, Fericirile sunt un indemn spre activitate, pentru ca toate aceste indemnuri presupun fapta, presupun lupta, lucrare, presupun implicare in viata, presupun angajarea noastra a tuturor in vederea realizarii acestor bunuri omenesti, a realizarii lor inca pe pamant. Fericiti veti fi pe pamant, daca le veti avea pe toate acestea. Fericiti veti fi si in ceruri, daca le veti realiza pe toate acestea. Deci El nu indeamna la abandonarea luptei si la multumirea cu intamplarea. intelepciunea e sa treci de disperare, chiar si atunci cand aceasta ar parea ultima solutie. Aici, in aceasta sta intelepciunea Fericirilor. Mantuitorul se retrasese in munte, urmat de multimi adunate in jurul sau din Galileea, din Decapole, din Ierusalim si din Iudeea. Pana astazi muntele acela se cheama Muntele Fericirilor. E la nord de marea Galileii, aproape de Capernaum. Se va fi asezat acolo pe o buturuga mai la vedere, la umbra unui copac, iar toti ceilalti il ascultau. Le vorbea inspirat, in sentinte concise, scurte, antitetice, cu un dar al oratoriei cum nimeni altul n-ar fi putut-o face, improvizand. Le vorbea despre viata lor pe pamant si despre viata lor in ceruri.

Il ascultau, fara indoiala, fascinati. Nu misca nimeni..Nu se misca nimic. Iar El rostea cuvintele ca si cum s-ar fi adresat fiecaruia din ei. Fiecare simtea ca i se adreseaza lui. „Fericiti cei ce plang!” Cati din ei nu vor fi avut motive sa planga, si ziceau: Iata, mie imi spune. Citeste in sufletul meu, in-viata mea! Era ca si cum si-ar fi tras vorbele din viata, din sufletele lor, prefacandu-le in cuvinte minunate, pe care apoi le intorcea spre ei, si toti simteau ca se afla in fata Celui care le citea destinul, in fata Celui care le deschidea calea pentru viata vesnica. Daca Iisus Hristos ar veni azi, si daca printr-un miracol noi insine ne-am afla pe munte la picioarele Lui, oare ce ne-ar spune, citind in sufletele si in gandurile noastre? Probabil acelasi lucru, si ar incheia asa cum a incheiat si Predica de pe munte, cu „Bucurati-va si va veseliti!” Sub semnul sperantei.

Bucurati-va si va veseliti de lumina pentru munca! Bucurati-va si va veseliti de intuneric pentru odihna! Bucurati-va de munca pe care-o desfasurati la lumina zilei, si de binecuvantata odihna din timpul noptii. Bucurati-va de copii, de nepoti si de stranepoti. Bucurati-va de toate!

Aveti motive de suparare! Aveti motive de tristete! Exista moarte! Exista boala! Exista si acestea, dar bucurati-va si va veseliti, ca mai mari sunt cele pe care vi le-a dat Dumnezeu, si mai mare decat toate este viata, este faptul ca existati, acest miracol unic care v-a fost dat fiecaruia. Si viata e fara de moarte. E nemuritoare, chiar daca aici muriti.

Bucurati-va si va veseliti! Nu fiti tristi! Oare cine a mai vorbit cu atata putere impotriva tristetii? Si ce e mai greu de suportat in lumea aceasta decat tristetea? Caci e mai mare tristetea decat durerea fizica. E atat de mare, ca Sfintii Parinti o trec pe seama unui duh rau care vrea sa ne compromita viata: „duhul intristarii”. Iisus e „duhul bucuriei”. „Bucurati-va!” a fost primul cuvant pe care l-a spus si dupa inviere.

Mai departe, in Predica de pe munte, Mantuitorul insista asupra acestui fapt: „Nu fiti tristi” (Matei 6, 16). Cel mai mare dintre sfinti trebuie sa fie cel mai vesel dintre oameni. Imaginea sfantului trist, posomorat, incruntat, nu este imaginea adevaratului sfant. Cineva a spus odata: Un Sfant trist este un trist sfant! Bucurati-va de viata, bucurati-va de tot ceea ce va da Dumnezeu, de speranta in viata, in bine, si fiti toti cautatori de dreptate, caci fericiti sunt cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate. Cei ce-o cauta cum trebuie, se vor satura de ea.

„Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Iata la ce titlu inalt cheama pe toti aceia ce vor sa realizeze pacea in sufletele lor, in primul rand, pacea in lume, pacea in viata sociala.

Sa socotim ca astazi, ca printr-un miracol, am fost partasi acestei Predici extraordinare a Mantuitorului, si ca toate mangaierile pe care le-a adresat celor de atunci, ni le-a adresat si noua acum. Sa sune in urechile noastre, sa sune in viata noastra de acum incolo, asigurarea si indemnul: „Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra, pentru toate acestea, este multa in ceruri”. Amin.

+ IPS Antonie Plamadeala

Calendar Ortodox