Pescuirea minunata

Predica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Vom asculta mai intai cuvantul (dumnezeiasca Evanghelie de astazi) si apoi taina, deoarece cuvantul talcuieste, explica taina. De aceea in dumnezeiasca Liturghie, in partea intai este Evanghelia, deci cuvantul, si in partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupa ce preotul rosteste cuvintele Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu! Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (si adauga Mantuitorul: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”) si se canta: “Pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvantam”, preotul, in numele lui Hristos, cu Hristos in Duhul Sfant, se roaga: “Inca aducem Tie aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange. Te chemam, Te rugam, cu umilinta la Tine cadem. Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!” Peste noi – adica peste toti; si peste daruri, adica cele pe care le-au adus credinciosii crestini: painea si vinul, ce sunt puse inainte. “Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” Si painea si vinul – se dezvaluie din adanc – devin, se prefac tainic in Mielul jertfit de la intemeierea lumii, in Trup si Sange dumnezeiesc, in Acela prin Care toate s-au facut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tau cel Sfant, nu numai peste daruri, ci si peste noi. Cugetam candva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mainilor Lui – adica omul (caci “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”) – o vesteste taria”. Vesteste omul taria si slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi si peste aceste daruri Duhul Tau cel Sfant, ca sa intelegem taina aceasta, si anume: ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, si ca noi vestim cel putin cum Il vestesc cerurile! Daca nu e asa, asa trebuie sa fie. Cuvantul vesteste, talcuieste taina.

Acum sa auzim cuvantul, care ne va dezvalui si astazi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iata cuvantul randuit de dumnezeiestii Parinti pentru aceasta duminica:

“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).

Preaiubitilor! Cu auzul inimii sa primiti bucurie si veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da bucurie si veselie”. Faca Domnul asa sa simtim acest cuvant al Evangheliei.
Era dimineata in ziua aceea cand Mantuitorul Si-a chemat ucenicii pentru cuvantul hotarator. Ucenicii – Simon impreuna cu Andrei, fratele lui, si Iacob cu Ioan – Il urmasera pe Iisus inca de pe malul Iordanului. Ei fusesera ucenicii lui Ioan Botezatorul si, dupa ce S-a botezat Mantuitorul, Ioan le-a aratat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip si Natanael – pe Iisus, zicandu-le: “Iata Mielul, Cel care ridica pacatele lumii”. Si au trecut atunci (mereu folosesc cuvantul trecere – in ebraica – Paste), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru ca au trecut la Iisus, Care e Pastele.

Si au mers impreuna, precum stim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefacut apa in vin; vinul care se preface in Sangele Lui. Si au mers mai departe, mai la nord, catre Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, in Capernaum, a primit sa-I fie randuita o incapere, o locuinta pentru misiune, pentru slujire.

Iar ucenicii acestia, sase la numar, isi continuau indeletnicirea lor de pescari, dar luand invatatura, urmandu-L pe Iisus. Si mai ales in noaptea aceea s-a randuit pregatirea lor, cand ei, in slujirea, in munca lor de pescari, s-au trudit o noapte intreaga si n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, cand, dupa priceperea si mestesugul pescaresc, se prind aceste fapturi – ca ofranda omului – pestii, despre care se spune ca nu au glas. Si nu au glas, intr-adevar; cand cad in undita, se zbat, dar nu striga, nu plang. Fara glas, asemenea mielului si oitei, care nu striga impotriva celor ce o tund. E o vorba in popor: “Tiparii se pescuiesc pe intuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveste ca o manusa unor asa-numiti misionari evanghelisti, care pescuiesc in intuneric si momesc sufletele ramase in intuneric, adica lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Noaptea aceea intreaga a fost noapte de truda. Dar ce taina mare are noaptea, iubitilor! E o zicala, o stiti mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adanc, de la Duhul Sfant; caci intre darurile Lui e si sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupa chipul lui Dumnezeu) duhul intelepciunii, duhul intelegerii, al sfatului, al tariei, al credintei, al cunostintei, al temerii de Dumnezeu”.

In noaptea aceea au lucrat adanc in lupta lor. Noaptea, intocmai ca in zilele creatiei. De atatea ori am marturisit – dupa Scriptura, nu de la noi, Doamne: zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara. A fost o seara, o dimineata – ziua intai; o seara, o dimineata – ziua a doua; o seara, o dimineata – ziua a treia. Si in fiecare dimineata a creatiei era rodul, aparea un nou regn: al apelor si mineralelor, al scanteierilor din pietre stralucitoare; apoi al verdetei, florilor, holdelor; apoi al pestilor din adanc, al vietuitoarelor care se misca si al pasarilor vazduhului. Apoi omul. Vedeti? De la seara la dimineata, de la intuneric spre lumina.

Noaptea au trudit Simon si Andrei, fratele lui, cu Iacov si cu Ioan; si a fost sa nu prinda nimic. Ei, mesteri, cu toata tehnica, stiinta lor, priceperea, experienta lor mai ales, care e mai adanca decat rationamentul, stiinta noastra. Experienta e din viul vietii, si cu toata fiinta mea, si cu mintea si cu inima – si cu gandire si cu simtire; cu viata.

Asa s-au trudit in noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte intreaga si Sfantul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii si a strigat, si de-abia in zori, in faptul diminetii, i s-a aratat Mantuitorul. Si a intrebat, si a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai vazut Tu sudorile si chinurile mele in lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, si lauda aduceau suferintele tale pentru Mine. Ma bucuram”.

Si, intr-adevar, in zori,dupa acea truda a lor, Mantuitorul S-a aratat la tarm. Noi sa nu nesocotim truda lor. Gandeasca-se fiecare: muncesti, muncesti, uneori o vara intreaga si peste rodul tau cade piatra. Munceste unul la slujba lui, sa faureasca ceva, si nu reuseste, sau de munca lui se alege praful. Si parca intra atunci intr-un fel de neliniste si deznadejde. Doamne! Parca-i parasit intr-o singuratate totala. Dar tocmai atunci, cand ajungi la constiinta acestei parasiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la tarmul existentei tale.

Si le-a aparut; si Il cunosteau, vedeti? Ca dovada, S-a suit in barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru ca unii talcuiesc ca si cum atunci ar fi aparut Iisus prima oara in fata lor. Nu. A intrat in corabia lui Simon, pe care il stia de la tarmul Iordanului. Si l-a rugat: “Departeaz-o putin de la tarm” Departeaz-o – totdeauna, si in spatiu, si in timp, asa se deschide ceea ce se numeste perspectiva, nu? Cand iei distanta. Si in istorie, intelegi mai bine evenimentele, luand distanta. Altfel se oglindesc, se reflecteaza in constiinta, in raport cu desfasurarea istoriei, care e calauzita de descoperirea dumnezeiasca.

Si, luand distanta Mantuitorul, si avand in fata – in spatiu – multimea, le-a grait Evanghelia. Stim si din predica de pe munte ce le-a grait Iisus: “Pocaiti-va! A venit imparatia lui Dumnezeu”. In El, in Hristos, era sosita imparatia. Adica lumea in care imparat este Dumnezeu: in inima mea, a fiecaruia, in care El este Soarele Dreptatii, cum zice o rugaciune a diminetii, pe care preotul o citeste in timpul celor doisprezece psalmi: “Lumineaza Doamne in inima mea, Tu, Soarele Dreptatii”. Asa vorbea Iisus, Soarele Dreptatii, si, incheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, ii spune lui Simon: “Mana corabia la adanc si aruncati mrejele”.

Intai a vorbit si apoi a poruncit actul, adica: taina, caci se va petrece taina. Cuvantul si taina: “Mana la adanc!”. Cuvantul e negrait de generos, caci numai in adanc daca vei ajunge, ai sa intelegi propria-ti taina. Altfel ramai la suprafata. Ramai – iertati-mi cuvantul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, dupa savarsirea pacatului dintai a fost imbracat in haine de piele. La inceput au fost frunze de smochin, care erau usor mai transparente, apoi haine de piele. Ramai la nivelul pielii si atata simti, atata vezi.

”Mana la adanc…” Petru, deodata, s-a oprit, abia retinandu-se: “Doamne, toata noaptea ne-am trudit; si n-am prins nimic”. Erau doua elemente implicate: nu numai ca o noapte intreaga s-au trudit; dar era implicata si tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci cand se prind pestii, cu priceperea si experienta noastra, atunci am savarsit, ne-am facut meseria, si nu un ceas, doua, cat vrei Tu acum, ci o noapte intreaga! Si totusi Simon asculta, chiar impotriva legii firii, ca sa zicem asa! “La cuvantul Tau, zice, voi arunca mreaja!” Si au aruncat mrejile si au prins multime de peste, incat corabia s-a umplut (a lui Simon si a lui Andrei) si au facut semn celorlalti doi, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcatuiau un fel de ceata, o breasla, ca pe urma sa alcatuiasca o apostolie a lor. S-au apropiat si ei cu corabia si din mrejele lor au umplut si cealalta corabie, incat erau gata sa se scfunde. Si totusi, atatia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adanc). Si atunci Petru rosteste acel cuvant (Petru care era cu Mantuitorul in corabia ce se umpluse de pesti): “Iesi de la mine Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!”

Iubitilor, retineti, rogu-va, acest moment pentru ca el ne dezvaluie o taina de inceputuri a omului: “Iesi de la mine Doamne, ca om pacatos sunt!”. Pentru ca Petru a savarsit un act originar din taina omului (“Iesi de la mine Doamne ca sunt om pacatos!”). Cercetatorii istoriei religiilor descopera ca, de la inceput, omul (intr-un timp care era atat de aproape de momentul cand Dumnezeu L-a zidit pe om si a suflat chipul Lui divin in el), dupa ce a cazut si a avut constiinta caderii, nu a fost parasit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l paraseste pe om, ci il cheama din nou, il cauta si il cheama cum l-a cautat pe Adam cand, dupa cadere, s-a ascuns dupa pomii gradinii, in lume: “Adame, unde esti?” – a strigat; si Adam a raspuns: “Doamne, m-am vazut gol, mi-a fost rusine si teama si m-am ascuns”.

Omul, retineti, in fata lui Dumnezeu, dupa cadere a fost cuprins de spaima pacatului, de constiinta acestui zid care il desparte de Dumnezeu. Si acest zid a fost inlaturat de Hristos cel inviat, Care, prin usile incuiate, a venit la ucenicii Sai. Caci nu exista zid pentru har. Nu exista moarte pentru har. Si mort de ai fi, asa cum te face pacatul, harul lui Dumnezeu te poate invia. De altfel asa vor invia la sfarsitul veacurilor toti. “Va veni vremea cand toti cei din morminte vor iesi, zice Scriptura, cei ce au facut cele bune pentru invierea vietii, cei ce au facut rele, pentru invierea judecatii (pentru osanda )”. Nimic nu sta in calea harului, pentru ca ceea ce suntem noi este faptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu si puterea Lui infinita.

“Iesi de la mine Doamne! Om pacatos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru inceputuri, atunci cand harul lui Dumnezeu scanteia, si a scanteiat mereu, si in Vechiul Testament. Si asa au constatat cercetatorii: indeosebi in fata lui Dumnezeu se petrece acelasi fapt. Aici e taina prezentei si marturiei lui Dumnezeu, a existentei adevarului dumnezeiesc, pe care nici o stiinta a lumii nu a putut sa o descifreze. In fata lui Dumnezeu omul traieste ceea ce se numeste mysterium tremendum – adica tainicul acesta cutremurator, taina care ne cutremura. Aceasta au simtit-o toti, din inceputurile lumii, dupa cadere, ca un cutremur al sufletului si ca o iluminare tainica, din adanc. Se imbina deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adanc, de dincolo de lume, de intunericul pacatului.

Cum zicem noi, iubitilor, cand iesim cu Sfanta Impartasanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremurati – dar si cu credinta si cu dragoste. Aici, retineti, se dezvaluie prezenta lui Dumnezeu: in spaima si cutremur, dar si in credinta si dragoste. Cum spun Parintii, totul se petrece intre teama si speranta.

Deodata Sfantul Petru isi dezvaluie starea, pe care o recunostea – starea de pacat, de despartire de Dumnezeu –, si care, in fata sfinteniei lui Dumnezeu, in fata lui Hristos, il face sa se inspaimante. Pentru ca starea de pacat, pe de o parte te inspaimanta, te arunca departe, te face sa te ascunzi de rusine. Nu te copleseste rusinea cand te simti pacatos, in orice fel de pacat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de manie, de orgoliu)? Nu mai stii cum sa te acoperi.

“Iesi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenta lui Dumnezeu parca te sileste sa fugi, sa te retragi, sa te ascunzi. Iti doresti parca sa te inghita pamantul. Dar, totodata, este si atractie, vedeti? Asa se misca. Rugati-va, cercetati, cugetati, voi toti cei care vreti sa stiti, sa intelegeti ce inseamna taina intalnirii lui Dumnezeu, in starea noastra, nu a sfintilor.

“Om pacatos sunt” , a spus Petru si s-a dat la o parte, in spaima care-l inunda in fata Dumnezeirii. Asa se simte harul Dumnezeirii: iti vezi deodata starea de cadere, de pacatosenie, de prostie, de nesimtire; mai ales de nesimtire. Cand stau in fata cuvantului Evangheliei, sau in biserica, sau la auzul unui cuvant, sau in fata unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau asa – iertati-mi cuvantul – gura casca, e semn ca sufletul meu e mort, e in nesimtire.

Petru n-a fost in nesimtire; in el s-a trezit atunci taina tainelor. Si a vazut starea lui de pacatos in fata sfinteniei lui Hristos; s-a descoperit in el icoana din vesnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupa al Carui chip am fost ziditi.

“Doamne, iesi de la mine!…” . Dar Iisus (urmeaza partea a doua a momentului sacru), a iesit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; in corabie suntem toti; pacatosi suntem toti. Parca toti strigam acum cu Petru: “Iesi de la mine, Doamne, sunt om pacatos!” . Dar Iisus n-a iesit din corabie. Dimpotriva, i-a spus: “Nu te teme!” . In Evanghelie teama e izgonita. In Vechiul Testament, cand s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure si fulgere, si toti de la poalele muntelui au fugit (Legea care osandeste, Legea care pune in lumina pacatul). Acum coborase Datatorul Legii, Cel care S-a facut pacat pentru noi, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere.

“Nu te teme!” . Iubitilor, Sfantul apostol si evanghelist Ioan spune ca dragostea izgoneste frica. Daca cei din Vechiul Testament spuneau: “Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfantul Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneste frica”. Si care iubire a izgonit frica? Pai in fata lui Petru era insasi Iubirea, era intruparea Iubirii. Si atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit sa izgonesc frica.

Da, inceputul intelepciunii e temerea, frica; dar intelepciunea are doua capete, sa nu uitam: incepe prin frica si sfarseste in dragoste, in iubire. Acum era Iubirea, Care Se arata: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvaluit taina ca ei sa fie pescari de oameni, pentru ca ei sunt cei care scot din adanc ( Hristos i-a poruncit lui Petru: “Mana la adanc!” ). Din adanc au scos acum vietuitoare fara glas, fara zgomot (de atatea ori spunem: Zgomotul face putin bine, iar binele putin zgomot). Si i-a facut pe ei pescari de oameni, dar sondand in adanc, adancul inalt, iubitilor. Asa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov si lui Ioan, iar ei au lasat totul si au mers dupa Dansul.

Da, le-a poruncit, si deodata s-a petrecut acest fapt la care, iarasi, rogu-va sa fim cu luare aminte. Cuvantul Lui, cuvantul de chemare al Lui, pescarii l-au inteles. Adancul la care-i chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din ei. Si adanc pe adanc cheama. “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adanc, pe El, pe Hristos. Dar cum? Retineti si aceasta: in Evanghelie s-a observat ca, la evrei, inteleptii nu alergau ei dupa ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii ii cautau pe cei mai intelepti. Hristos e unicul Care cheama: “Veniti dupa Mine! Va voi face pescari de oameni.”. In acest cuvant al Lui se descopera unicitatea Lui; se descopera slujirea Lui divina, a Celui trimis de Tatal; se descopera dumnezeirea Lui, se descopera mesianitatea Lui in acest cuvant: “Veniti dupa Mine!” .

Ca aceste cuvinte au fost spuse in lume si de dictatori sau de alte forte, este posibil, dar stim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvantul “Veniti dupa Mine” pe care Hristos il rosteste in constiinta misiunii Lui, de Mantuitor al lumii. Mai adanc: de Urzitor al lumii, pentru ca toti suntem urziti de Fiul in Duhul Sfant, din porunca Tatalui de a fi chip dupa chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum in fata lui Petru (a lui Simon ) si a lui Andrei, a lui Iacov si a lui Ioan. Si au simtit adanc; s-a trezit adancul din ei.

Iar ultima adancime din noi ce reprezinta, ce ne descopera? – Ultima adancime din noi descopera chipul lui Hristos. Ultima adancime a sufletului meu poarta pecetea chipului Tau, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, cautare, dor, dar, mai adanc, e chipul Cuiva. De aici a luat nastere icoana, fiindca simti fiintial nevoia sa contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva in mine. Si cand scanteiaza acest gand, deodata se trezeste in tine o raspundere negraita: Doamne, ce raspundere am pentru acest chip care e in mine!

Asa s-a trezit in apostoli, in urmasii lor, in sfinti, in martiri, in cuviosi, in toti dreptii, constiinta ca acolo, in adanc, e chipul Tau, Doamne. Si eu trebuie sa Te recunosc pe Tine, ca Tu sa ma recunosti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice ca “omul a fost aruncat in lume fara sa fi fost intrebat daca vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fara sa te intrebe. Dar de ce? – Pentru ca inainte de a fi, nu existai. Si atunci te intrebi: cum de a ajuns o minte atat de stralucitoare sa gandeasca astfel? Adica omul se vede aruncat in lume. Se vede aruncat ca intr-o parasire, ca intr-o singuratate. O singuratate absoluta, asa cum va spune si un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “In sfarsit, omul se vede singur intr-un univers indiferent” .

Dar adauga: “Lui ii revine sa aleaga intre Imparatie si tenebre”. Dar va veni o femeie evreica, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i asculta cu inteligenta ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), si afla de la ei ca omul e aruncat in aceasta parasire, singuratate. Ea insa simte din adanc (aici e taina adancului, ea n-a ramas la suprafata), ca, in adancul lui, omul cauta, e nelinistit. Si se intreaba: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Inseamna ca eu trebuie sa-L caut si sa-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu ma poate reduce la tacere totala. Nu-mi poate interzice cautarea. Adancul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, in lume. Eu nu-mi sunt propria cauza. Si aceasta certitudine a ei avea sa fie cuprinsa in cartea A fi finit si a fi infinit. Cine a pus in mine aceasta sete pe care inteleptul Solomon o rostise: “Ai pus in noi si gandul vesniciei”? Si in dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existentei, al fiintei. E acel adevar de care eu iau cunostinta, si anume, ca adancul din mine cauta si doreste acest necuprins, acest infinit in care simti ca ai viata, ai setea de existenta si de infinit.

Si atunci ea s-a botezat. L-a intalnit in adancul ei pe Acela despre care spuneau filosofii ca il arunca pe om. Si a simtit (si aici cu adevarat a crezut) cum credinta pregateste stiinta. Stiinta pregateste cunoasterea. Credinta, insa, e mai adanca, pentru ca ea e adeziunea catre infinit, infinitul dumnezeiesc pe care stiinta nu-l poate cuprinde.
O, Doamne, ce taina se dezvaluie aici! Ca in orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. In tot omul, de orice religie ar fi. Aceasta evreica l-a descoperit. A devenit calugarita. Si lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atat de patimitor si insangerat, a rupt-o din manastire si s-a savarsit ca martira undeva intr-o camera de gazare nazista. Cum altii au sfarsit prin inchisori si prin gulaguri – in veacul acesta al intelepciunii, al intelepciunii acestei lumi.
O, iubitilor! Adancul! Sa simtim toti cum adancul din noi cheama Adancul. Si, mai curand, adancul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborat in lume din iubire, cheama adancul fiecaruia dintre noi.

Daca eu Te port in mine, o, Doamne, invredniceste-ma sa Te arat pe Tine! Chipul meu sa devina chip de lumina si de iubire, asemenea Tie, in lume, Doamne! Si, la masura mea, sa fiu si eu un smerit ucenic al Tau! Lasand toate, au mers pescarii de oameni dupa El. Ajuta-ne, Doamne, si noua sa mergem dupa Tine! Cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Calendar Ortodox

Sfantul Teodosie de la Brazi

Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

 
Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

( Despre deosebirea crucilor in viata celor ce se mantuiesc )

Cuvantul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar noua celor ce ne mantuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiti credinciosi,

Mantuitorul nostru Iisus Hristos zice in Sfanta Evanghelie: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astazi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mantui pe pamant. Va amintim ca noi crestinii cinstim indoit Crucea lui Hristos: crucea materiala, vazuta, pe care o cinstim, o sarutam si o purtam si crucea spirituala care este suferinta pentru fapta buna.

Daca citim cu atentie in Sfanta si dumnezeiasca Scriptura vedem ca semnul Crucii materiale s-a aratat in chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem ca patriarhul Iacov a binecuvintat pe fii lui Iosif cu mainile sale in semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii vazute a fost prefigurat de tinerea mainilor lui Moise la rugaciune in chipul crucii, in timpul luptei cu Amalec (Iesire 17, 11- 12).

Crucea vazuta, materiala, a fost inchipuita tainic in Legea Veche si prin semnul T, care ii apara de moarte pe cei ce il aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizata si prin pecetea lui Dumnezeu care pastreaza nevatamati pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsa 7, 2-4; 9, 4). In legea Harului Insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvantat in chip vazut cu mainile Sale pe copii: Si luandu-i in brate i-a binecuvantat punandu-Si mainile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvantarea Apostolilor, la inaltarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afara spre Betania si, ridicindu-Si mainile Sale, i-a binecuvantat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvantarea in semnul crucii diaconi, preoti si episcopi prin rugaciune si punerea mianilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preotiei este numita „punerea mainilor preotiei”. Tot prin rugaciune si punerea mainilor in chipul crucii impartaseau Apostolii taina ungerii cu Sfantul Mir, numita „Pecetea Darului Sfantului Duh” (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cat priveste Crucea nevazuta, spirituala si tainica pe care trebuie s-o purtam cu totii, aceasta este suferinta si osteneala noastra la lucrarea faptelor bune. Mantuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea vazuta pe Golgota, cat si pe cea nevazuta a suferintelor pentru a noastra mantuire, ne-a invatat si pe noi sa rabdam crucea vietii, zicand: Cine rabda pana la sfarsit acela se va mantui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana uraste foarte mult semnul Sfintei Cruci, caci Crucea este arma cea nebiruita cu care Hristos l-a biruit si a golit iadul. De aceea satana indeamna pe cei rataciti de la adevar, adica pe sectantii care ii slujesc lui, sa huleasca si sa urasca Crucea lui Hristos. Caci precum cainele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea lui Hristos care ii aminteste ca prin ea a fost lovit si biruit.

Adevaratul crestin ortodox cinsteste Crucea care s-a sfintit cu mainile lui Hristos pe Golgota si se inchina ei cu toata evlavia si smerenia. La fel cinsteste si crucea cea nevazuta a suferintelor vietii in Hristos pe care a rabdat-o si Mantuitorul pana la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar si aceasta sa cunoasca crestinul ortodox ca crucea nevazuta a suferintelor Sale este de multe feluri si fericit este acel crestin care cu credinta in Dumnezeu si cu multa rabdare isi duce crucea suferintelor pe pamant in dragostea lui Hristos, spre mantuirea sufletului sau.

Asa, de exemplu, unul este orb si rabda toata viata cu multumire aceasta suferinta. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este schiop si lipsit de oarecare madulare ale trupului sau. Si daca sufera cu barbatie aceasta neputinta si multumeste lui Dumnezeu cu rugaciuni din inima, unul ca acela cu mucenicii se va numara. Numai sa se fereasca de orice pacate, caci dincolo il asteapta bucuria cea fara de margini.

Altii duc cu multa rabdare crucea casatoriei care nu este usoara, deoarece multe si mari datorii au crestinii cei casatoriti. De a creste pe fiii lor in frica de Dumnezeu, de a nu-si ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastra care ne-a nascut prin apa si prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sarbatori de peste an, precum si Miercurea si Vinerea si lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decat a fariseilor care se lauda ca postesc de doua ori pe saptamana.

Apoi de a duce viata in curatenie, in posturi, in Duminici si in Sfintele sarbatori; de a face milostenie, de a merge regulat la biserica, de a face in toata vremea rugaciuni si de a citi cit mai des Sfanta Scriptura si invataturile sfintilor lui Dumnezeu. Inca de a se feri de orice pacat care departeaza de la ei pe Duhul Sfant si multe alte indatoriri pe care ii invata preotii in toate Duminicile si sfintele sarbatori, numai de ar asculta cu frica de Dumnezeu. Nu este usoara nici crucea vaduviei si a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu sa duca viata in curatenie si cinste pe pamant, intre care se numara si calugarii.

Unii dintre acestia, daca vor face precum au fagaduit inaintea Domnului, daca vor trai in ascultare, in saracie, in feciorie, nu numai cu trupul ci si cu mintea si cu inima lor de se vor parasi de a pofti cele stricacioase si inselatoare, de mare plata se vor bucura in veacul viitor. Atat calugarii care au fagaduit sa-si pazeasca fecioria pana la moarte, cat si crestinii care voiesc sa traiasca in feciorie si curatenie, au nevoie de post, de infranare la mincari alese si vin si de trezvia mintii, unita cu rugaciunea si cugetarea la moarte si la judecata de apoi. Ei trebuie sa aiba pururea frica lui Dumnezeu inaintea ochilor mintii, spre a-si pazi mintea si cele cinci simtiri de ispite, de ganduri rele si de prietenia cu fete care pot pricinui sminteala si pacat.

Grea este crucea si celor saraci si necajiti care traiesc in lipsuri si saracie si se lupta cu multe nevoi ale vietii pamantesti. Si acestia de isi vor duce crucea suferintei cu smerenie, cu rabdare si cu multumire, mare plata ii asteapta pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotstiutor si cunoaste rabdarea, necazul si suferinta fiecaruia si va rasplati tuturor dupa faptele lor.

Dreptul Iov zice: O lupta este viata omului pe pamant (Iov 7, 1). Sfantul Apostol Pavel zice: „In aceasta lupta mare, aveti nevoie de rabdare” (Evrei 12, 2-7). Iar Mantuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea suntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu sa ne dea rabdare in necazurile si suferintele noastre, spre a ne duce Crucea pana la sfirsit, caci fara de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar sa fim incredintati ca Dumnezeu, din a Sa nemarginita mila, nu lasa pe om sa fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiti credinciosi,

Acum, catre sfirsitul acestei predici, vom aminti o istorioara adevarata pentru un bolnav. Acesta a zacut mai multi ani si pierzandu-si rabdarea in boala, cerea de la Dumnezeu sa moara, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-si pierde sufletul sau.

Un calugar cu viata aleasa din Sfantul Munte Athos, fiind paralizat de multi ani, incepuse a se ruga lui Dumnezeu, ori sa moara, ori sa se faca sanatos, nemaiputind suferi acea boala chinuitoare. Asa rugandu-se, a venit la el un inger al Domnului si i-a zis: „Dumnezeu voieste sa te curate pe tine de pacatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine in raiul desfatarii, ca nu este alta cale spre Mantuitorul decat calea Crucii care se face prin suferinte. Deci daca vrei sa te cureti de greselile tale trebuie sa mai zaci un an pe pamant sau sa stai trei ceasuri in iad”.

Calugarul bolnav a inceput a cugeta. Inca un an de suferinta pe pamant? Mai bine sa stau trei ceasuri in gheena! Atunci ingerul, cu iuteala fulgerului ii duse sufletul sau in chinurile iadului si pleca, zicand aceste cuvinte mangiietoare: „Dupa trei ore voi veni la tine sa te caut!” Intunecimea aceea cumplita, suspinarile sfasietoare ale pacatosilor care se chinuiau in gheena si fetele infricosate ale diavolilor au adus asupra calugarului urgisit o groaza si o durere nespusa. Pretutindeni nu vedea si nu auzea decat suferinte, lacrimi si vaiete ingrozitoare! Doar ochii arzatori ai diavolilor luceau in intunericul fara margini al iadului.

Atunci chinuitul calugar a inceput a plinge si a striga, insa nimeni nu raspundea la strigatele sale. Lui i se parea ca de cand a sosit acolo trecusera sute de ani de suferinta si astepta cu nerabdare sa apara ingerul Domnului sa-l scoata. Insa ingerul nu venea. Toti pacatosii inchisi in gheena nu erau ocupati decat de moartea lor prea amara si groaznica si de propria lor munca, iar grozavii diavoli, in bucuria lor infernala, isi bateau joc de suferintele pacatosilor.

In sfarsit, ingerul cu un zambet de lumina, se apropie de chinuitul calugar si-l intreaba: „Cum te afli, frate?” „Niciodata nu as fi crezut ca gura unui inger poate minti! Oare nu mi-ai spus ca ai sa ma scoti de aici dupa trei ore? Si iata, au trecut sute de ani in aceste suferinte groaznice! Ce zici tu?” A raspuns ingerul cu fata luminata: „O ora a trecut, de cand te-am parasit si mai ai inca doua ore de stat aici!” „Doua ore? striga calugarul chinuit, cu mare groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut o ora? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-ma de aici. Voiesc mai bine sa sufar pe pamint ani, secole chiar pana la a doua venire a Domnului, dar scapa-ma de aici! Fie-ti mila de mine!”

Zise ingerul: „Dumnezeu, fiind Parintele indurarilor si a toata mingiierea, arata bunatatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie sa-ti aduci aminte de acum inainte cat de grele si de mari sunt muncile gheenei; iar chinurile de pe pamant, oricat de groaznice ar fi, sunt numai umbra fata de cele vesnice ale iadului (Viata repausatilor, Bucuresti, 1899, p. 424-426).

Iubiti credinciosi,

Din aceasta istorioara adevarata si din cele de mai inainte sa intelegem ca nu este mantuire fara Cruce si fara suferinta in aceasta viata. Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus ca „prin multe scarbe ni se cade a intra intru Imparatia Cerurilor”.

Tot crestinul care doreste mantuirea sufletului sau este dator sa fie gata a suferi cu dragoste si cu rabdare toate necazurile, scirbele si durerile vietii ingaduite de Dumnezeu asupra omului pentru mintuirea lui. Zice Sfantul Isaac Sirul: „Precum focul curata arama de rugina, asa boala curata pacatul omului”. De aceea este bine ca in toata suferinta si intristarea sa ne rugam Preainduratului Dumnezeu sa ne ierte de pacate si sa ne dea rabdare in necazuri si suparari, aducandu-ne aminte ca: „Necazul rabdare lucreaza, iar rabdarea curatire de pacate”.

Niciodata in viata nu putem rabda cat suntem datori pentru pacatele noastre, pentru a impaca dreptatea lui Dumnezeu. Si nici a rabda nu putem fara mila si ajutorul Preainduratului Dumnezeu. De aceea Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in viata, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila si cu ajutorul Lui putem in viata toate. Acest adevar ni-l arata Sfantul Apostol Pavel care zice: Toate le pot intru Hristos, Cel Care ma intareste (Filipeni 4, 13).

Cu adevarat toate in Hristos le putem, iar fara El, nimic. De aceea suntem datori in toata vremea si locul sa cerem mila si ajutorul lui Dumnezeu si cu credinta si nadejde, sa asteptam aducandu-ne aminte de cuvantul care zice: Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc in El (Psalm 33, 21). Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Calendar Ortodox

Inaltarea Sfintei Cruci – Post negru

 Constantin cel Mare,  întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici,  la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la  apa Dunării, împotriva sciţilor.

Văzând că mulţimea  potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică.  Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere  romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau:  „Întru aceasta vei birui”. Făcând numaidecât o cruce de aur, după  chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi,  au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au  fugit.

Pentru aceasta,  gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că  Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa,  a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă,  împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu  numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi  Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de  care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au  arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat  Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine,  s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul  Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o  poporul, a început a striga: „Doamne, miluieşte!” Şi de atunci a  început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Inaltarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant.

In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

– Aflarea Crucii pe  care  a fost rastignit Mantuitorul si  inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;

– Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care  a depus-o  cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci)  din  Ierusalim.

Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.

Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.

Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.

Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Dreptmaritori si vrednicilor de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astazi – asa cum Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, a randuit – ne impartasim, ca intotdeauna dealtfel, de un cuvant tot mai descoperitor de taina. Inaintea oricarui praznic imparatesc (adica pentru Imparatul – Dumnezeu), cum e Craciunul, bunaoara, sau Invierea, dar si Inaltarea Sfintei Cruci, sunt evanghelii in legatura cu acest praznic. Evanghelia din aceasta duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci e in legatura Sfanta Cruce, care se dezvaluie in chipul Crucii si in lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie sa mergem mai adanc, la taina Sfintei Cruci. Azi, o data mai mult, rogu-va sa cugetam, sa privim din interior spre exterior taina care se dezvaluie. Si toti cei care doresc sa inteleaga adancul de taina al adevarului dumnezeiesc si al adevarului omului, sunt rugati, impreuna, sa luam aminte. Cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei asa ne graieste:

“Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).

Acesta este cuvantul de astazi al Sfintei Evanghelii, atat de concentrat, de unit in el, ca intr-un nucleu divin; dar din care, in lumina Duhului Sfant, stralucesc razele adevarului dumnezeiesc, pentru om.

Fiecare cuvant sau verset (sau vers) sa-l luam si sa ne impartasim: “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Iubitilor, de atatea ori sufletul omului, si poate mai mult al crestinului, se intreaba cu privire la acest cuvant: cer. Ce este cerul? Si nu totdeauna intelegerea noastra a ajuns pana la odihna (care nu inseamna somn, ci pacea luminii divine). Cer… Astazi auzim asa: Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Deci cerul e asezat deasupra noastra. Si nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel care a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Fiul e in cer din veci, e Fiul Parintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adica Fiul Parintelui ceresc, Care S-a facut si om – Care e in cer, vrea sa ne spuna ca de acolo, din cer, e taina omului. Si nu numai a omului, intrucat omul e o sinteza a intregii Creatii; taina intregii Creatii e in cer.

Sa ne referim in clipa aceasta la doua cuvinte ale Scripturii, de esenta: primul cuvant – de la Cartea Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” – deci cerul, intai. Si un cuvant cel putin la fel de revelator – al rugaciunii pe care Cel Care S-a coborat din cer, Fiul Omului, Fiul Parintelui ceresc, ne-a invatat-o: Tatal nostru: “Tatal nostru Care esti in cer (…) Precum in cer, asa si pe pamant” – reia cuvantul dintru inceput al Scripturii. Deodata se dezvaluie cerul: “Tatal nostru Care esti in ceruri…”. Am zice in graiul nostru, pe intelesul nostru smerit: Cerul este locasul lui Dumnezeu. Sfantul Stefan, in cuvantul rostit de el inaintea Sinedriului, atunci cand a fost omorat cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluand cuvantul Proorocului Isaia: “Cel Preainalt nu locuieste in temple facute de maini, precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu si pamantul asternut picioarelor Mele. Ce casa Imi veti zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la inceput odihna, si auziti: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihna? Numai dupa osteneala cautarii si dorului luminii dumnezeiesti ajungi la odihna.

Impreuna cu colegul meu – parintele Stefan – cercetam in texte, in original, ce inseamna odihna: in limba greaca áíáđáőóéň; đáőóéň inseamna odihnesc, dar áíá inseamna in sus – deci cand ma ridic la inaltimea adevarului, atunci ajung la odihna, adica la lumina care imi da pacea, implinirea. De aceea, observati, “cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adica acolo unde e plinatatea adevarului, a existentei. Cerul – locasul Parintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, dupa Evanghelia de astazi, “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Deci cerul este si locasul Fiului Omului. Iar daca in Tatal nostru spune “precum in cer, asa si pe pamant”, cerul este si locasul odihnei noastre, al pacii, al mangaierii, al luminii, pe care, contempland-o, ajung la odihna. Sufletul meu nu se mai zbuciuma. Propriu-zis, aceasta inseamna. Cand nelinistea ta, in chinurile nasterii tale din nou, inceteaza. Sufletul ajunge sa se odihneasca. Constiinta capata pacea, lumina adevarului. Cum de atatea ori va talcuiam cuvantul: Numai cel care n-a ajuns pana la capat se intoarce inapoi. El tot penduleaza, in nelinistea lui, intre indoieli si certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihna) nu s-a mai intors. De aceea si pentru cei adormiti, cum ne rugam la capataiul lor, la inmormantare, sau la parastas? – Ii zicem Mantuitorului: “Ca Tu esti Invierea si Viata si Odihna adormitului robului tau…”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la odihna, la intalnirea cu Dumnezeu. Cum va spuneam, cuvantul Sfantului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevarata cunostinta e simtirea harului dumnezeiesc” – simtirea dumnezeirii.

Am inteles ce inseamna odihna. De aceea, a te culca, in intelesul somnului trupesc, numai, in care vegetezi, dar sufletul nu ramane viu, cum se ruga Inteleptul: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza”, daca nu mai ramai in stare de veghe, aceea-i moartea. A te desparti de Dumnezeu e moarte.

Atunci, revenim la cer: “Precum in cer, si pe pamant”. Si omului ii este dat sa aiba parte de cer. Cerul – locasul lui Dumnezeu (cum citim in Tatal nostru; Cerul – locasul Fiului Omului, Care este in cer – Fiul lui Dumnezeu, facut om, Care S-a coborat din cer. Si cerul – locasul omului; cerul omului.

Iubitilor, pentru ca acest cuvant si aceasta invatatura este atat de adanca, odata cu Sfintele Scripturi, Parintii cum au inteles? Am apelat, si de data aceasta, indeosebi la Sfantul Maxim Marturisitorul. El spune ca prin cer se intelege in Sfanta Scriptura, adeseori, Insusi Dumnezeu. Precum spune undeva Ioan Inaintemergatorul, marele propovaduitor al adevarului: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfantul Ioan dupa ce L-a botezat pe Mantuitorul ucenicilor lui ). A doua zi dupa ce Ioan L-a botezat pe Mantuitorul, vazandu-L pe Mantuitorul ca trece iar la Iordan, a spus ucenicilor sai: “Iata Mielul, Care ridica pacatul lumii”. Si atunci, Andrei intai, dar si Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o dupa Mantuitorul, dupa Iisus. Iisus i-a intrebat: Ce vreti? – Invatatorule, unde locuiesti? – Veniti si vedeti. Si au mers Andrei si Ioan si toata seara  si noaptea L-au intrebat pe Iisus. Andrei, ascultandu-L, le-a spus celorlalti: “Am aflat pe Acela despre Care au vorbit profetii”. Atunci au iesit la Iisus si Petru, apoi si Filip si Natanael – ucenicii Lui. Atunci, ceilalti din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi ca cei care mergeau dupa tine pleaca dupa El, te parasesc si merg dupa Celalalt, dupa Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvant, pe care il citeaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Ioan a zis: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adica de la Dumnezeu. De aceea Sfantul Maxim spune: “Cerul se uneste cu Insasi Dumnezeirea”. Deci cand zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locasul lui Dumnezeu; si, in intregime, tot ceea ce se descopera de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adauga sfantul Maxim: “Caci toata darea cea buna, tot darul cel desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor”. In acest inteles trebuie luat cuvantul cer, din textul Scripturii – locasul lui Dumnezeu, cu intreaga bogatie, nesfarsita, a adevarului dumnezeiesc. Dar mai adauga Sfantul Maxim: “Scriptura mai numeste cer si puterile ceresti, dupa cuvantul: «Cerul Imi este Mie scaun… Cel ce pui pe ingerii Tai para de foc si slugile Tale duhuri». De aceea, dupa cuvantul Scripturii: «Cerul Imi este Mie scaun», «Cel ce odihnesti pe heruvimi» – mai zice in alta parte. Aceasta pentru ca Dumnezeu Se odihneste in fiintele simple si netrupesti”.

Si acest cuvant, mai ales, m-a mangaiat negrait de mult. El corespundea exact cu ceea ce in mintea noastra, putintica, incerca sa se inalte. Zice Sf. Maxim: “Daca ar zice cineva ca si in mintea omeneasca, curatita de toata nalucirea materiala…”. O, Doamne, cat ma mangaie acest cuvant! Nalucirea materiala, care ma face sa ma gandesc cum L-a ispitit demonul pe Mantuitorul, aratandu-i imparatiile lumii si slava lor. Pentru care Parintele Staniloae talcuia: slava lor, adica poleiala. Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se incanta atata lume, la poleiala – nalucirea materiala, cum este numita de Sf. Maxim. Deci “orice minte omeneasca, daca e curatita de toata nalucirea materiala si e impodobita cu ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile, este cer, si nu are a cadea, dupa parerea mea, din adevar”. Daca priveste si mintea omului, curatita de nalucirile materiale, si luminandu-se, stralucind in ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile. Este cer si mintea; si nu cazi din adevar. Nu cazi din adevar cand contempli cerul mintii tale, plin de stralucirea adevarului dumnezeiesc, al credintei, plin de cele ceresti. O, credinciosilor, o, profesori de religie, nu uitati! Asa sa-i invatati pe copilasi, cu inima curata. Si incheiem cuvantul sfantului Maxim: “Deci nici cel care a numit cer inaltimea cunostintei spirituale din oameni nu ar gresi”. Doamne, cum te inalta fiecare gad si idee tot mai sus! “Caci, intr-adevar, spune Sf. Maxim, cunostinta adevarata se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mantuitorul: “Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele! Cel ce pazeste poruncile Mele va fi iubit de Tatal Meu, la el vom veni si locas la dansul vom face”. Daca cerul este locasul lui Dumnezeu, si inima ta, facandu-se locas al lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu sa Se introneze in ea, prin nazuinta nestramutata a dorintei ferme si inalte spre bine. La fel, lucrarea curata a virtutilor este numita «asternut al picioarelor Lui»”. Virtutile, despre care de atatea ori Sf. Maxim spune ca ele sunt oglindire a insusirilor dumnezeiesti, a luminii dumnezeiesti, a iubirii dumnezeiesti, a intelepciunii dumnezeiesti, a bunatatii dumnezeiesti, a dreptatii dumnezeiesti, a barbatiei dumnezeiesti.

Talcuia Parintele Staniloae atat de adanc, dupa Sfantul Maxim: Virtutile sunt forma umana a insusirilor dumnezeiesti, cum s-au revelat in Hristos. Si atunci, in acest inteles virtutile sunt “asternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfintii Parinti vor spune, ca insusirile dumnezeiesti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adancul fiintei dumnezeiesti este de neurmat pentru noi, dar insusirile dumnezeiesti – lumina, iubirea, bunatatea, pacea, dreptatea, sfintenia, intr-un cuvant. Toate sunt dar, harul lui Dumnezeu din natura divina. Dar natura divina este dincolo de tot ceea ce este creatura. Dar sunt asternut al Dumnezeirii si impartasire din Dumnezeire, din lumina si iubirea Sa. Si, in sfarsit, intrucat virtutea primeste deasupra ei talpile dumnezeiesti… De aceea parca-ti aduci aminte: cate o crestina, saraca, zice asa, in simplitatea ei: Saruta-Ti-as talpile Tale, Doamne! Si noi radem, adeseori. Or, ea spunea un cuvant atat de adanc: Doamne, eu sa fiu asternut picioarelor Tale, talpilor Tale. Sa odihnesti, altfel spus, in mintea si in inima mea. Caci in Filocalie Parintele Staniloae asa a tradus: Talpile dumnezeiesti.

“Si nu le lasa catusi de putin sa se murdareasca de intinaciunea trupului”. Ce i-a spus lui Moisi la rug? – “Scoate-ti incaltamintea! Locul pe care calci e sfant”. Acolo calca talpile picioarelor dumnezeiesti, si acolo nu mai e intinaciune.

… Si intelegand prin pamant trupul. Iubitilor, Doamne, ce descoperire! Cer, lacasul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului, si cerul – mintea noastra plina de lumina dumnezeiasca, de adevar! Ati inteles acum? Prin care dar, insusire a sufletului nostru putem noi sa ne umplem sufletul de cer, de lumina divina, de virtutile care stralucesc in noi – cunostinta, adevarul (deci lumina, caci altfel nu pot vedea nimic fara lumina; si ceea ce e lumina pentru ochi e intelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luam cunostinta, prin care ne miscam? – Gandirea, iubitilor! Si, intelegand, parca te cutremuri. Cu ce te inalti dincolo de minte? Vedeti, trupul, materia e limitata, marginita, “tarcaruita” in timp si spatiu. Dar daca cu trupul sunt aici si acum, cu mintea, cu gandirea depasesc nu numai trupul meu, numai locul unde ma aflu, nu numai timpul de acum… ci si timpul si spatiul. Se misca in lumea nemarginirii dumnezeiesti. Atunci cand cuget, deodata: “A zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” – chipul, cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, ramane in noi pe veci; ca existam. Chiar si cei care mai spun: “A trecut in nefiinta”. Sa-i lumineze Dumnezeu, sa se indeparteze de ratacirea asta, cea mai de pe urma. Nimeni nu trece in nefiinta! Caci existam, si in nemurire suntem chemati sa fim. Dar asemanarea priveste virtutea: intelepciunea, bunatatea, virtuti de care ne impartasim din Dumnezeire, dupa voia noastra. Vrem sa-I urmam lui Dumnezeu in lumina, adevar si iubire, atunci ne impartasim din ele. Sau, prin pacat, ne lepadam. Dar ramanem in Dumnezeu cu radacina.

Si ce inseamna a fi “dupa chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decat toate de a fi dupa chipul lui Dumnezeu, al nemarginirii dumnezeiesti? Gandirea, iubitilor. Gandirea noastra depaseste si marginile universului intreg. Astazi macar atat sa intelegem: ce inseamna cuvantul cer: locasul lui Dumnezeu, locasul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului si locasul oricarei minti pamantesti curate. Cand am citit din Sfintii Parinti, indeosebi doua lucruri m-au luminat si m-au uimit (cand primesti lumina, te uimesti). Cand am citit la Sfantul Ioan Damaschin cum a coborat Fiul lui Dumnezeu la noi: nu dupa loc, ci dupa fire. Adica nu dupa spatiu, ca sa se miste de colo colo. A luat trup omenesc, cu care S-a miscat printre noi; dar in El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborat in sanul Fecioarei (a carei nastere am praznuit-o ieri; iar astazi pe parintii ei, dumnezeiestii Ioachim si Ana). Or, cand zici firea dumnezeiasca… Mantuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de intelegerea Duhului? E Duh, e spirit, adica nematerial. Dar cum o intelegem? Ce, in noi nematerial? – Gandirea. Gandirea e deasupra materiei, o invaluie. Cu gandirea, care depaseste hotarele trupului intelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Sa ne inaltam, sa intelegem! E atata frumusete, cum nu va puteti inchipui. Cand am mai citit si la Calist Catavisiotul: “Oricine e intelept priveste la lucrurile cele mai adanci din el”; cele mai inalte din el. Orice om are si slabiciunile lui. Calist Patriarhul spune: Cand vrei sa fii in adevar, treci de la cele de jos ale tale (cum intreaga creatie s-a odraslit de la cele de jos pana la cele de sus; toate sunt in noi)… Ce are omul mai inalt, spune Patriarhul Calist, e mintea lui, e gandirea lui. Si cu mintea lui se inalta, si poate sa ajunga pana la Dumnezeu – cu mintea te poti inalta dincolo de lume; poti sa cuprinzi lumea. De aceea spune Calist: Nu e dupa vrednicia omului sa se opreasca la cele marginite, hotarnicite, ci sa se inalte pana la Cel nemarginit, daca si mintea se poate inalta pana la Dumnezeu”.

Atunci am inteles: Doamne, ce minune descoperi Tu in om, ca mintea lui e cer (cum a spus Sfantul Maxim), e cereasca. Te inalti pana la Dumnezeire. Si asa spunea un savant – Wolfgang Pauli, mare fizician: Asa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde intreaga creatie, asa si sufletul omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu, poarta in el intreaga creatie. Ar putea face stiinta un matematician, un chimist, un fizician, poate sa cuprinda intelesurile lucrurilor fara mintea aceasta, pe care i-a dat-o Dumnezeu, dupa chipul Lui? Si asa cum El cuprinde tot, si omul e chemat; sa devina mintea omului cer.

Am inteles acum ce inseamna aceasta realitate spirituala – cerul – si cat e de adevarata ea! Omul a pierdut intelesul de a purta in inima lui, dupa chipul lui Dumnezeu, duhovniceste, creatia, si sa ajunga la asemanare. De aceea Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer, si a adus cerul pe pamant. Si in El e cerul; e Dumnezeu si Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit in cer” – nu tu te sui. Fara numai Cel care a coborat din cer, Fiul Omului Care este in cer. Si a coborat ca fiecare constiinta umana, fiecare suflet sa devina un salas ceresc; salas de lumina si de adevar.

Si adauga Mantuitorul: “Precum Moisi a ridicat sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergand spre pamantul fagaduintei, au dat peste niste serpi veninosi, care ii muscau; si mureau (pentru ca erau atatati de demoni). Iar Mantuitorul, Care avea sa Se intrupeze si sa Se inalte pe Cruce, veninul sarpelui El il va rastigni. De aceea a zis: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Deci Crucea inseamna rastignirea raului si cale spre inviere, inaltare. Cei din jur nu intelegeau – fariseii, carturarii: “Daca este Fiul Omului, coboara-Se de pe cruce”. Rastignitul din stanga, la fel: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu…”. Sarmanii, nu pricepeau. Cum, sa vezi pe cineva rastignit si sa te inchini unui rastignit? Au inteles multi: Pavel a inteles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii), sminteala pentru iudei (caci “blestemat e cel ce e intins pe lemn”; toti vinovatii Vechiului Testament erau osanditi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui Dumnezeu”. Iar dupa Pavel va spune Ioan Gura de Aur: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, si-L numesc Imparat pe Hristos pentru ca-L vad rastignit”. Cu adevarat, El e Imparatul, Care Se jertfeste pentru supusii Lui. Si-L numesc Imparat pentru ca El S-a jertfit pentru supusii Lui. Si asa sa faca orice imparat: sa se jertfeasca; iar prin jertfa sa rastigneasca raul. Caci jertfa ucide egocentrismul, pacatul. Cum am spus de atatea ori, si am invatat: orgoliul este demonic. Cand a cazut in orgoliu Lucifer, ce a descoperit? – S-a vazut adus de la nefiinta la fiinta. Si-a vazut nefiinta. Dar daca Dumnezeu a zis Da, sa fii, atunci ramai. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Si atunci, Fiul lui Dumnezeu a venit sa rastigneasca pacatul, orgoliul, deci moartea. Caci daca prin pacat jertfa, care ne instituie in fata lui Dumnezeu, Adam a transformat-o in moarte, prin despartire, in Hristos, pe Cruce, moartea se transforma in jertfa, care duce la inviere.

De aceea a zis Iisus: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa se va inalta Fiul Omului pe Cruce”. Si daca veninul sarpelui, cum va arata tot Ioan Gura de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, invierea, vindeca. De aceea a zis Ioan Gura de Aur: “Tu meriti, Doamne, sa fii Imparat, pentru ca Tu Te-ai jertfit!”. Si-n jertfa e impartasirea iubirii datatoare de viata, care aduce invierea. De aceea, “pomeneste-ma, Doamne – zice tot Ioan Gura de Aur – intru imparatia Ta, cum a zis rastignitul din dreapta, care s-a cait” (de la acest cuvant noi zicem mereu “vesnica pomenire”). La care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine in rai”. Intr-adevar, asa S-a inaltat Fiul Omului pe Cruce, din iubire.

Pentru ca urmeaza cuvantul, uimitor, din Evanghelie: “…asa se va inalta Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. In iubire e viata, in jertfa e viata, in daruirea mea catre celalalt. Cand ma daruiesc tie si tu te daruiesti mie, suntem in iubirea divina, in viata, in marturia vietii. Caci iubirea este principiul vietii. Si vine cuvantul uimitor, unic, al Evangheliei: “Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Fiul Sau unic! Iubitilor, ce-i mai scump pentru un tata (ca si pentru o mama), decat fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Parintelui ceresc. Va talcuiam din cuvintele Scripturii: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” – Mainile Tatalui – Fiul si Duhul Sfant. Si in alta parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Adancurile suntem noi. “Adanc pe adanc cheama” – adancul Dumnezeirii ne cheama pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu ati vazut ce inseamna – Fiul si Duhul Sfant. Aceasta este vistieria cea dinlauntru, a inimii, rasadita si in noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatal, daca nu vistieria Lui – Fiul si Duhul Sfant? Si asa L-a daruit pe Fiul Lui, sa Se intrupeze de la Duhul Sfant si din Fecioara, L-a daruit “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. L-a daruit, pana pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatal a daruit, si sa ne impartasim din El, din Fiul Lui, din viata Fiului Lui, in Duhul Sfant. Si in Duhul Sfant, “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Si incheie Evanghelia asa: “Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume sa judece (sa osandeasca) lumea, ci sa se mantuiasca lumea prin El”. Sa crezi in El, cum S-a intrupat, de la Duhul Sfant si din Fecioara, si cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfant, ca sa Se intrupeze El in fiecare din noi, in fiecare inima fecioara. Inima fecioara, nu uitati: atunci cand inima noastra e casta, fecioara, deodata se lumineaza, devine cer.

Iubitilor, zilele acestea l-am comemorat pe Paulescu si am citit ceva din el. Si inima noastra atat de mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la marturia aceasta, de a-L preamari pe Dumnezeu prin stiinta. Si multi s-au intrebat: Cum prin stiinta a ajuns Paulescu sa dea marturia aceasta, a intelegerii Dumnezeirii? – Pentru ca a avut o inima casta. Acest om n-a fost casatorit, a dus o viata de castitate, de sfintenie. De aceea Iorga, care l-a cunoscut, la savarsirea lui din viata a spus: “A trait ca un mucenic si a murit ca un sfant. De-abia acum, savarsindu-se din viata, pot spune cei mai apropiati ai lui, si ucenicii lui, vor spune descoperirile vietii acestui om”. Si, ingaduiti a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi l-am intalnit in viata mea. Si el marturiseste ca, atunci cand Paulescu a ajuns, in iulie, la intelegerea acestui adevar, al insulinei, a aparut in august un articol in limba franceza, in Apus, si au luat cunostinta savanti. Un savant american – Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare lui Paulescu si i-a propus sa elaboreze impreuna insulina. Si doctorul Trifu l-a sfatuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilitati de laborator ca alte popoare. Sa lucram impreuna. Altii au spus: Nu, sa apara acest produs aici, la noi, in Romania. Au tot asteptat sponsori… Dar in timp de sase luni au aparut altii, care au luat cunostinta de descoperirea lui si…

Iubitilor, omul acesta – si este un exemplu – a ajuns la adevar deodata unind minte luminata, adancind adevarul omului cu mintea, dar si pastrandu-se curat, cast, in feciorie. Asa cum Maica Domnului e fecioara si mama. Numai in castitate si in maternitate implinesti adevarul. Cum adica: pastrandu-ti faptura ta curata, casta; nu innamolita in stricaciunile lumii, in noroiul acestei lumi. In noroiul de patimi, cum sa mai vezi adevarul? Numai in sufletul cast, inima casta, si mintea cautatoare de adevar, asa ajungi la adevar. Asa a fost Paulescu. Asa a ajuns la adevar, incat, cunoscand, cu mintea luminata de Dumnezeu adevarul omului, ca fiziologic, faptura umana, atat in morfologia ei, cat si in fiziologia ei. Pentru ca fiecare organ, fiecare tesut, fiecare celula, fiecare lucru din faptura noastra, in lumina, are un scop. E o armonie, iubitilor, totul. Aceasta armonie nu-i pusa de mine. Eu, cand vin in lume, vin deja zidit. Altul a pus aceasta armonie – Dumnezeu. A pus o armonie in toata faptura, o constiinta in om, pentru care Paulescu spune ca sufletul omului este “agentul finalitatii”. Adica spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede aceasta ordine, se inalta la Dumnezeu si, inaltandu-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de lumina divina, de iubire divina, de credinta in adevar… gandirea mea se inalta si ma zideste. Acest “artist minunat”, cum spune Paulescu, care-i sufletul omului, deodata zideste trupul meu, si pleaca, faptura mea, de la obarsia ei, cum m-a zidit Dumnezeu, catre desavarsirea ei, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Si o intrebare, pe care o punem oricarei minti omenesti: Iubitilor, e posibil sa zidesti ceva fara gandire? Fiecare sa se zguduie si sa dea raspuns. Fara sa ai un proiect, un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Intelegeti atunci cum gandirea devine cer? Cum se inalta la Dumnezeire! Cum sa nu fie, atunci, gandirea lui Paulescu cer, cand el a contemplat trupul omului si creatia intreaga in atata ordine si armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare fibra, cu fiziologia intreaga. Hormonul insulinei a fost opera a finalitatii, a gandirii, a amoniei lui Dumnezeu…

Parintele Constantin Galeriu

Calendar Ortodox

Nasterea Maicii Domnului – Sfanta Maria Mica

Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea  este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria – Ioachim si Ana

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.

Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: „Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil”. Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: „Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci,  inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: „O trecut Santamarie, leapada si palarie!” Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.

Fecioara Maria este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

Tanarul bogat

Predica la Duminica a XII-a dupa Rusalii – EVANGHELIA INTREBARII ESENTIALE

Traditia crestina ne-a pastrat din cele mai vechi timpuri o vorba a Parintilor imbunatatiti in viata duhovniceasca, a acelor Parinti retrasi prin manastiri, sau in pustie: „Cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca”. Sa nu calatoreasca adica, la intamplare. Stiind unde merge, sa se informeze despre drumul cel mai bun, cel mai drept. Mantuirea nu e o tinta despre care se stiu toate si de catre oricine. Drumul spre ea e anevoios, pentru ca nu e acelasi pentru toti. Este si un drum mare, al tuturor, dar fiecare trebuie sa-si caute si sa-si gaseasca poteca lui, aceea care e numai a lui, si sa-i gaseasca pe cei care, ca si dansul, au incercat-o si-i pot fi calauze.

Sfiintii Parinti indeamna intotdeuna: „Nu stii ceva? – Intreaba! Nu te rusina. Nu e rusine sa nu stii. E rusine sa te ratacesti pentru ca n-ai intrebat”. Multe tratate duhovnicesti se intituleaza. „Intrebari si raspunsuri,” precum cele ale Sfantului Maxim Marturisitorul, de pilda. Patericul insusi e o carte de intrebari si raspunsuri. In vechime Socrate socotea metoda drept cea mai eficace, pentru ca din intrebare se nasteau raspunsurile. Metoda lui filosofica se si numea Maeutica, adica mosirea raspunsurilor. Platon, ucenicul sau, si-a scris opera sub forma de dialoguri. Catehismele religioase, ca sa fie mai usor accesibile intelegerii, sunt si ele alcatuite tot sub forma de dialoguri.

Din copilarie pana la adanci batranete punem toti intrebari. Copilul, de indata ce incepe sa vorbeasca, pune intrebari: ce este aceasta, ce este cealalta, de ce este asa, de ce nu este altfel? Intalnindu-se pentru prima oara cu lumea si cu minunile ei, copilul vede in toate cate o noutate. Dar noutatile nu se epuizeaza niciodata. Nici pentru copil, nici pentru matur. De-a lungul intregii vieti, oricat am intreba si oricate raspunsuri am capata, intotdeauna mai exista loc pentru intrebari, si intotdeuna va fi loc pentru raspunsuri. Pe multe le aflam, le stim, dar raman mereu foarte multe necunoscute. Stiinta si cunoasterea insesi largesc sfera celor ce raman necunoscute. Ce stim noi, de pilda, despre felul cum stau randuite in univers planetele? Am mai dat exemplul acesta si alta data. Stim ca e vorba de o lege a atractiei universale, stim ca exista o lege a gravitatiei, dar in afara de faptul ca le constatam, nu stim nimic despre aceste legi. A descoperi legile nu inseamna a sti si cum s-au nascut ele.

Ce stim despre felul cum creste dintr-o ghinda, din apa din sol si din pamant un stejar urias? Ce stim noi despre felul cum apa, si alte substante chimice pe care le extrage un copac din glie, se prefac in ramuri si in frunze? Ce stim despre faptul ca acestea, la unul din pomi se prefac in cirese, la altul in visine, la altul in mere, in pere s.a.m.d.?

Ce stim despre felul cum, din acelasi sol, cu aceeasi hrana dar din seminte diferite, unele flori isi scot culoarea violeta, altele rosie, altele albastra? Ce stim despre noi insine, despre fiinta noastra omeneasca? Ce stim despre memorie, de pilda? Lumea moderna a inventat casetofonul, o inventie frumoasa, care, iata, prinde pe o banda ceea ce spunem noi si dupa aceea ne poate reproduce. Ne trebuie pentru aceasta o banda. O punem si indata ne reproduce ceea ce a spus. Dar cate lucruri nu reproduce creierul nostru? Cate benzi dintre acestea, sau ce fel de benzi vor fi fiind in creierul nostru, de pot depozita si reproduce cunostinte pe care le acumulam intr-o viata intreaga?

In creierul nostru nu exista insa nici o masina alcatuita de om, nu sunt benzi, in aparenta nu se ruleaza si nu se deruleaza nimic. Luat aparte, izolat cu bisturiul, creierul e o masa de materie vie care pluteste intr-un mediu umed, si toate celelalte raman nemiscate, fiind probabil doar niste circuite invizibile tinute vii de sangele trimis din alta parte, de inima. Si totusi, ceva se deruleaza acolo si noi ne amintim. Uneori creierul e sensibil la efortul de a ne aminti, ne reauzim intr-un fel, undeva intr-un centru al vorbirii, care n-are urechi de altfel, toate informatiile inmagazinate in toata viata noastra din trecut, fiind pastrate acolo ca intr-o arhiva.

Ce stim noi despre toate acestea? Ce stim noi despre corpul unei gaze care, privita sub microscop, e o minune, o alcatuire extraordinara din nenumarate organe si functiuni, din aparate si culori?

Am putea inmulti la infinit sirul acestor intrebari. In legatura cu toate ne intrebam. Ne intrebam si aflam raspunsuri. Dar sunt si multe intrebari la care nu aflam raspunsuri. De aceea Socrate a putut spune: „stiu ca nu stiu nimic”, si ca lucrul cel mai important pe care ar trebui sa-l realizeze omul in viata ar fi „sa se cunoasca pe sine insusi”, sa-si descifreze tainele spirituale si morale.

Stim totusi foarte multe lucruri despre lumea inconjuratoare, dar cele mai putine lucruri le stim despre noi insine. Ramane si astazi valabila, desi a fost scrisa cu aproape cincizeci de ani in urma, cartea lui Alexis Carrel: „Omul, fiinta necunoscuta”. De atunci s-au mai adaugat unele cunostinte, dar ele n-au putut schimba constatarea lui Carrel. Stiinta despre om a ramas pana azi cea din urma, adica stiinta despre alcatuirea lui, despre originea lui, si stiinta despre toate minunile care il alcatuiesc. „Cunoaste-te pe tine insuti” este in continuare porunca cea mai mare. Iata de ce vom pune mereu si mereu aceleasi si alte intrebari.

Ne punem mai intai intrebari de informatie, in general. De cum incepem sa gandim. Vrem sa stim cat mai mult despre cat mai multe lucruri. Nu ne putem misca precum niste orbi in lumea aceasta. Vrem sa stim. Nu pornim niciodata pe un drum, daca nu ne asiguram ca exista drum si ca duce acolo unde vrem noi. Nimeni nu calatoreste la intamplare. Nu pleaca nimeni spre nicaieri. Cel care pleaca se intreaba despre un loc unde trebuie sa ajunga. Omul e facut sa calatoreasca prin lume, prin destinul sau, cu ochii deschisi. De aceea isi pune lui si pune si altora intrebari. Altfel, se rataceste si in lume, si prin el insusi, prin tainele si tainitele din el! Fiind singurii cu grai, suntem singura specie de pe fata pamantului care isi pune intrebari. Si chiar daca aceasta e marea noastra suferinta, cand nu gasim raspunsuri, e si semnul maretiei noastre, fiindca in intrebarea, cu cat e mai mare, e ascuns si marele raspuns, si mai ales e ascunsa intuitia noastra ca acest raspuns exista. Cand omul formuleaza intrebari, se ridica la inaltimea raspunsurilor. Si la inaltimea Celui care are raspunsul.

Ne mai punem intrebari si din simpla curiozitate, despre lucruri care am zice ca nu ne privesc direct, dar pe care dorim sa le cunoastem. Despre altii, despre destinele lor, de pilda. Dar, de fapt, totul ne priveste. Toate cele cu care putem fi in relatie, ne privesc. in toate suntem si noi. Nu ne putem izola de nimic, decat cu pretul stirbirii fiintei noastre, cu pretul limitarii, a restrangerii la mai putin decat suntem de fapt. Intr-un fel, noi suntem tot ce exista. In toate suntem, si toate sunt in noi.

Ne mai punem apoi intrebari in legatura cu lucruri care pentru unii apar intr-un fel, pentru altii intr-alt fel, si care cer si optiunea noastra, ca sa ne situam fata de ele. Ne incearca indoielile, si ne pun in incurcatura dilemele si paradoxurile existentei.

Omul, s-a zis, este o fiinta care se indoieste. Indoiala e semnul ratiunii. Unul din primii filosofi moderni, Descartes, spunea: „Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Dictonul a ramas faimos in lumea ganditorilor pana astazi: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sunt”. Gasise, inteleptul, in sfarsit, argumentul ca exista! Si constatase ca are darul cugetarii! Nu fusese prea greu sa le constate pe amandoua, dar pentru felul cum a spus-o, si-a castigat celebritatea. Desigur nu numai prin aceasta!

Dar, in afara de aceste intrebari, si de multe alte feluri de intre-bari, la care putem sau nu putem gasi raspunsuri, exista si intrebari la care trebuie neaparat sa le capatam. Exista intrebari esentiale, intrebari de care depinde nu numai viata noastra de aici, ci si viata noastra in eternitate.

Eram tanar monah la manastirea Slatina din Moldova. Eram profesor la Scoala monahala si am pus elevilor, monahi de toate varstele, unii chiar foarte in varsta, cu experienta duhovniceasca de toti recunoscuta, o intrebare care, tanar fiind pe atunci, mi s-a parut mie a fi esentiala.

– Daca ar invia un mort – i-am intrebat – si ar spune asa: „Va dau voie sa-mi puneti o singura intrebare, una, nu doua, fiindca numai la una pot sa va dau un raspuns care sa fie in mod sigur adevarat”, ce intrebare i-ati pune? Toti au stat si au meditat indelung. Nu le-am cerut raspunsul pe loc. Va pun si dv., acum, aceeasi intrebare. Nu va cer nici dv. raspunsul pe loc. Ganditi-va si raspundeti-va singuri dupa aceea. Eu va voi descoperi raspunsul dat de monahi, dar dv. va simtiti liberi sa va dati propriul raspuns.
Pe monahi i-am lasat pentru moment, si am reluat a doua zi problema. Au venit cu diferite intrebari. Unii au spus ca l-ar intreba pe cel inviat despre Dumnezeu: cum este, cum conduce lumea, cum judeca, cum iarta, cum cheama la El, si altele de acestea despre Dumnezeu. Au fost si dintre-aceia care au pus intrebari naive sau foarte inguste, neesentiale. Cei mai multi au spus insa ca i-ar pune celui inviat o intrebare la care ma gandisem si eu. „L-am intreba, mi-au spus, ce sa facem?”. Sau: „Ce sa fac cu? Ce sa fac pentru ca sa-mi rezolv destinul aici si dincolo, in asa fel, incat sa nu-mi para rau ca am trait, dar nici ca am murit?”

Ca e posibil ca acesta sa fie adevarata intrebare, ne-o spune si autorul „Faptelor Apostolilor” atunci cand, dupa ce Petru le-a vorbit multimilor in graiul fiecarei natiuni si i-a convins ca Hristos a inviat, ei i-au pus o singura intrebare: „Ce sa facem?” (F. Ap. 2, 37).

Si evanghelistul Matei, cand lamureste cum va fi Judecata cea din urma, spune ca Judecatorul va pune o singura intrebare sau, chiar de vor fi mai multe, toate vor fi alcatuite cu verbul a face. Ce ati facut cu saracii, ce ati facut cu cei care nu aveau ce manca, cu cei care nu aveau apa sa bea, ce ati facut cu cei care nu aveau cu ce sa se imbrace, ce ati facut cu strainul care v-a batut la usa fiindca nu avea unde sa-si petreaca noaptea, ce ati facut cu cel care a venit sa va ceara un sfat, ce ati facut cu cel care era in nevoie si a venit sa va ceara ajutorul?

Toate intrebarile Judecatii vor fi alcatuite cu verbul a face. De aceea, probabil, cea mai potrivita intrebare care s-ar pune unui om venit de Dincolo, ar fi aceasta: Ce sa fac ca sa mostenesc si viata de aici, sa-mi rezolv si viata de aici, dar sa mostenesc si viata de dincolo? Sa nu ma duc la durere si suspin, ci la bucurie si fericire. Ce sa fac? Ce e de facut?

Aceasta este intrebarea! Shakespeare ne-a lasat celebra dilema: „A fi sau a nu fi: aceasta e intrebarea!”, se intreba Hamlet! Are mult si adanc adevar in ea. Dar noi suntem. Si Dumnezeu e „Cel ce este”. Intrebarea noastra e cum ne aranjam cu El? Ce avem de facut? Ca de schimbat, nu ne putem schimba. Nu putem sa nu mai fim. Nu putem sa nu fi fost.

Am facut toata aceasta introducere, fiindca am vrut sa ajung la textul Evangheliei de astazi, pe care eu as numi-o Evanghelia intrebarii esentiale:
„Si, iata venind un tanar la El, i-a zis: Invatatorule bun, ce bine voi face ca sa am viata vesnica? Iar el a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El i-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Zis-a lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in imparatia Cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu. La acest cuvant ucenicii s-au uimit foarte zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta” (Matei 19, 16-26).

Va fi avut tanarul bogat sentimentul ca se afla in fata Celui care putea sa-i dea raspunsul cel mai autorizat? Probabil. Probabil ca va fi ceilalti. Va fi fost informat ca Acesta da raspunsuri la intrebarile esentiale si atunci s-a gandit sa-i puna intrebarea esentiala: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?”

Inainte de a-i raspunde. Mantuitorul il pune la o mica incercare, desigur nu lipsita de sens. Mai intai il intreaba: „De ce Ma numesti bun? Nimeni nu e bun decat numai singur Dumnezeu”. E o intrebare cu talc. Va fi vait oare Mantuitorul sa-l intrebe: Ma numesti bun, fiindca Ma crezi Dumnezeu?

Tanarul evita sa raspunda la aceasta intebare, ca si cum nici n-ar fi auzit-o. Venise doar sa-i puna el o intrebare lui Iisus, fiindca auzise ca e un intelept, nu sa raspunda el la intrebari. Numindu-L „bun”, folosise desigur o formula de politete si de bunavointa, nimic mai mult. E de presupus ca Mantuitorul a voit doar sa-i sugereze ca ar trebui sa stie cu Cine sta de vorba.

Era si prematur pentru tanar sa raspunda. Nu avea de unde sti ca Iisus era Dumnezeu. Dupa Legea iudaica era chiar imposibil. Numai gandul la asa ceva era socotit o blasfemie. Mantuitorul, firesc, n-a insistat. A lasat intrebarea suspendata. A socotit important doar s-o puna. Sa-si creeze o premiza pentru dialogul ce urma si sa-l invete sa nu arunce cuvintele fara sa stie ce spune. A vrut sa-i descopere ce ascundeau totusi cuvintele in ele, chiar fara voia celui ce le intrebuinta. Evanghelistul, care ne raporteaza faptele asa cum au fost, noteaza totusi intrebarea Mantuitorului, chiar asa ramasa fara raspuns, si nu numai ca pe un fapt divers de conversatie, ci tocmai ca sa sugereze celor de fata de atunci, si noua celor din viitor, ca Mantuitorul ii va da acele raspunsuri, care vin ca din partea lui Dumnezeu.

Punandu-i aceasta intrebare, Mantuitorul a vrut, poate, sa-i sugereze si tanarului ca ii va da raspunsuri ca de la Dumnezeu. Era ca si cum si-ar ti descoperit identitatea in fata lui. Si-a dat insa seama de indata ca era o intrebare grea si, fara sa mai astepte raspunsul, a continuat: „De voiesti insa sa intri in viata vesnica, pazeste poruncile”.
Poruncile erau date din vechime. Fusesera descoperite de Dumnezeu lui Moise, prin Tablele legii. Acesta le-a comunicat poporului lui Israel. Mantuitorul i-a amintit deci cat de simplu era: pentru a mosteni viata vesnica, era de ajuns sa pazeasca poruncile. Tanarul le cunostea, dar a vrut sa se asigure ca vorbesc amandoi despre acelasi lucru, de aceea L-a intrebat: Care? Mantuitorul nu s-a suparat de intrebare. I-a raspuns. I le-a insirat pe loc pe cele mai importante.

Ce interesanta e aceasta conversatie! E interesanta pentru ca asistam la o conversatie intre Dumnezeu si om. Aflam despre modul cum gandeste Dumnezeu, despre modul cum vorbeste Dumnezeu cu oamenii si, iata, vorbeste pe intelesul nostru, vorbeste in felul nostru de a vorbi. Nu se supara de insistenta tanarului care intreaba: „Care porunci?” Acelea cunoscute, ii spune: „Sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu preacurvesti, sa nu depui marturie mincinoasa, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Nu e vorba de altele, si nici de ceva mai complicat.

I-a amintit deci, din cele zece, pe acele porunci care asigura o buna convietuire pe pamant, a oamenilor intre ei, si care sunt si criteriul esential al intrarii in imparatia de dincolo, prin Judecata de Apoi. Sa nu-ti insusesti bunul aproapelui, sa nu traiesti din munca lui, ci din roadele stradaniilor tale, sa cinstesti viata pentru ca e data de Dumnezeu, sa respecti legile traditionale ale vietii de familie, iar cu aproapele sa te porti asa cum ai vrea sa se poarte si el cu tine. Acestea sunt regulile bunei convietuiri dintre oameni, aceia vor convietui bine si in cer cu Dumnezeu.

Tanarului nu i s-au parut prea grele poruncile si nu s-a speriat cand Mantuitorul i Ie-a amintit. – Acestea sunt? Daca sunt numai acestea, „eu le-am pazit din tineretea mea”. Se vede ca nu mai era foarte tanar. Era trecut de varsta primei tinereti. A mai adaugat insa o intrebare: Daca le-am pazit pe acestea, ce-mi mai trebuie?

Mantuitorul si-a dat seama ca se afla in fata unui om care isi cunoaste indatoririle spirituale daca, cu adevarat – si probabil nu mintea – din tineretile lui indeplinise poruncile. Si atunci i-a descoperit o a doua treapta a vietii crestine. El se afla pe treapta cea dintai, aceea care e masura obisnuita ce se cere tuturor crestinilor: paza poruncilor. Daca cineva e hotarat sa aspire la mai mult, si tanarul acesta si-a descoperit aceasta intentie, punand intrebarea despre „ce altceva ii mai trebuieste”, i se descopera ca mai exista si o alta treapta. Aceasta se cheama desavarsirea. Asadar, daca vrei sa urci pe aceasta treapta, i-a spus Iisus, „de voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile si le da saracilor, si vei avea comoara in cer. Apoi vino de-Mi urmeaza Mie”.

E foarte interesant, in aceasta povestire, un lucru, si trebuie sa fii atent la lectura ca sa-l observi. Tanarul nu s-a prezentat. N-a spus nici cum il cheama, n-a spus nici de unde era, nu si-a facut o cat de scurta biografie in fata lui lisus, si totusi Iisus l-a cunoscut. Avea darul acestei cunoasteri, darul citirii in suflete, darul citirii in vietile tuturor, fiindca era Dumnezeu.

Iisus a stiut ca tanarul avea avere. De aceea, fara sa-l intrebe ce situatie materiala avea acasa, fara o astfel de marturisire din partea lui, i-a spus direct: „Vinde-ti averile”! Si a daugat: „si vino de-Mi urmeaza Mie”. Aceasta nu mai era o invitatie la o masura comuna. Sa ne gandim: ce-ar fi daca toti ar face asa? Ce-ar mai ramane din viata sociala? Daca toti si-ar imparti averile, daca toti ar avea vocatie pentru treapta acesta a doua, viata sociala si-ar pierde rosturile. Sau ar trebui sa se organizeze pe alte baze, cum s-a incercat in primele comunitati crestine, dar s-a renuntat repede. Nu au toti vocatie pentru aceasta, si s-a vazut chiar de pe timpul Apostolilor. Faptele Apostolilor ne istorisesc episoade dramatice din aceasta perioada, ca cel cu Anania si Safira (F. Ap. 5, 1-11). Nici nu cere Dumnezeu tuturor pasirea pe aceasta treapta. O cere numai de la cei care vor: „De voiesti sa fii desavarsit”, asa i-a spus Mantuitorul tanarului.

Tanarul din Evanghelie nu era pregatit pentru o asemenea lepadare. Auzind aceasta conditie, ne spune evanghelistul, s-a intristat.

Si-a dat seama de indata ca nu va putea face acest lucru. Nu va putea trece pe treapta a doua, a desavarsirii. Era insa un om cuminte. N-a cerut nici o lamurire. S-a lamurit. S-a intors si a plecat. S-a intors intru ale sale.

Cine stie! Se va fi gandit ca i se cere prea mult? Sa dea totul pe ceea ce lui i se parea a fi o himera? Venise doar sa puna o intrebare asa de dragul intrebarii? Va fi avut o avere mostenita? Va fi avut o avere castigata greu, prin munca, prin comert si afaceri? Era doar un om obisnuit, fara veleitati si sensibilitati, spirituale deosebite? Nu vom sti niciodata. Stim doar, ca a plecat intristat. Aceasta ni-1 face totusi simpatic. Parca am dori sa se fi terminat altfel intrevederea. Dar bogatia a fost mai puternica.

Dupa ce tanarul s-a indreptat, Mantuitorul a ramas mai departe cu Apostolii Sai. Si a comentat in fata lor cele intamplate. „Adevarul va graiesc ca, cu anevoie va intra bogatul in imparatia Cerurilor”. Si a mai spus: „Mai lesne e sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu”.

Sunt cuvinte teribile! Va dati seama? Cu atat sunt mai teribile, cu cat sunt spuse de Iisus, cu autoritatea lui Dumnezeu. Complicatia vine mai ales de acolo ca diferenta pe care am stabilit-o intre cele doua trepte, acum pare anulata. Ni se parea la inceput ca simpla respectare a poruncilor era suficienta pentru intrarea in imparatia Cerurilor, caci vinderea averilor si urmarea lui Hristos nu figureaza printre cele zece porunci. Chiar Mantuitorul se referise mai intai doar la porunci. Si iata ca acum, toi El, trage o concluzie sau, mai exact, proclama un principiu care pare a spune ca respectarea doar a poruncilor nu e suficienta pentru intrarea in imparatia Cerurilor.

Se contrazice Mantuitorul?
Dilema nu e dintre cele usoare, dar nu e insolubila. Desigur, Mantuitorul nu si-a dezvoltat „teologia mantuirii” in fata acelui tanar. Discutia a fost ocazionala si a ramas la datele ei generale si, oarecum, simplificatoare. Treapta intai: mantuirea; treapta a doua: desavarsirea. Unii raman la prima, altii urca la a doua. Dar in practica lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Cel de pe treapta intaia, care respecta poruncile, dobandeste viata de veci, dar nu si cand este foarte bogat si egoist.

Treptele nu sunt absolut delimitabile. Un bogat egoist respecta oare poruncile? Cum face el dovada „iubirii aproapelui”, porunca ce face parte din cele zece porunci ale treptei intaia? Desigui nu i se cere sa-si vanda toate bunurile, precum se cere celui ce voieste sa fie desavarsit spre a se elibera total pentru Dumnezeu, dar sa nu fie egoist i se cere si celui de pe treapta intaia.

Bogatii sunt egoisti. Nu urca pe treapta a doua, decat cu rare exceptii, dar nici pe cea dintai nu stau solid, din aceleasi motive. Asa ca Mantuitorul nu s-a contrazis, dar a avut in vedere aceste nuante, atunci cand a generalizat zicand: „Cu anevoie va intra bogatul in imparatia cerurilor”.

Tanarul care a plecat „intristat” nu era intristat numai pentru ca nu s-a putut hotara sa-si vanda averile, ci si pentru ca isi va fi dat seama cat e de egoist. De fapt, nu respecta in intregime nici poruncile, decat formal, ceea ce Mantuitorul nu i-a mai spus, dar l-a facut sa inteleaga ca e asa, atunci cand l-a pus in alternativa de a alege desavarsirea in schimbul vinderii averilor. Ca sa fii desavarsit se poate intelege si in felul urmator: Ca sa fii desavarsit in implinirea poruncilor.

De aceea am spus ca impartirea in cele doua trepte, obisnuita in spiritualitatea noastra, ca si in exegeza clasica a textului, e oarecum formala si simplificatoare, pentru a fi mai usor de talcuit si de inteles. Iata insa ca, la o analiza mai profunda, apar complicatii si ele ar fi dezavantajoase pentru insasi logica textului, daca nu le-am clarifica.

In fapt, deci, problema cu bogatii si mantuirea sta asa: cei care au averi, dar nu le folosesc cum trebuie, adica nu asocieaz.a la folosirea lor si pe cei in nevoie, aceia sunt supusi unui nou examen. Si nu unui examen pentru urcarea pe treapta a doua, aceea a desavarsirii, ci chiar pentru validarea in treapta intai, a mantuirii!

Sau, si mai simplu: daca ai din ce ajuta pe altii, dar nu-i ajuti, atunci cu anevoie vei intra in imparatia Cerurilor, chiar daca ti se pare dovada concreta a credintei. Trebuie sa fim si prin fapta ceea ce suntem prin credinta. Poate ca aici se aplica acea sentinta aspra si radicala a Sfantului Iacov, care spune: „Cine pazeste toata Legea, si numai impotriva unei porunci greseste, acela se face vinovat fata de toate poruncile” (Iacov 2, 10), adica e ca si cum le-ar calca pe toate. Cele in legatura cu bogatia sunt in directa legatura si eu „Sa nu furi” si cu „Sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti”. Cea dintai priveste acumularea bogatiilor, cea de a doua folosirea lor. Bogatii ar trebui sa inteleaga ca nu e bine sa se lase inlantuit de bogatia lor, caci aceasta e trecatoare si ramane aici.

E „durul trecator al imprejurarilor”, cum spunea Epictet. E stran-soarea de sarpe incolacit in jurul gatului, sub chip de colier de aur si pietre pretioase. Tanarul n-a putut desprinde reptila de pe sine. A plecat intristat. Acum cred ca ni se pare mai usoara intelegerea cuvantului Mantuitorului ca: „cu anevoie va intra bogatul in imparatia lui Dumnezeu” si ca „mai usor va trece camila prin urechile acului, decat sa inlre un bogat in imparatia cerurilor”. Nu neaparat fiindca e bogat, cat pentru ca isi va fi acumulat bogatia in mod necinstit si o pastreaza in chip egoist. Si se stie ca bogatii cei mari si-au acumulat-o intotdeauna in mod necinstit, exploatand munca altora.

Sfantul Ioan Gura de Aur care era un bun observator al vietii sociale in vremea lui, din sec. IV, spunea limpede in tratatele sale si in cuvantarile pe care le tinea in catedrala patriarhala din Constantinopol: „Orice bogatie e un furt”. Sfantul Vasile cel Mare spunea acelasi lucru. Si nu faceau altceva, decat observau stari de lucruri cunoscute de ei din societatea vremii lor. Dar oare nu stim noi acestea si din propria noastra experienta, de pilda din istoria Transilvaniei noastre, cand taranii erau toti iobagi pe pamanturile altora, si cand trebuiau sa munceasca aceste pamanturi degeaba? O astfel de bogatie a grofilor nu era cu adevarat facuta prin furt? Prin furtul muncii altora? Atatea castele cu decoratiuni abia imaginabile de tarani, cu atata bogatie in ele, coarne si bijuterii de aur, haine de purtat din fir de aut si argint, vase scumpe, gradini in terase cu fantani arteziene si statui ascunse in boschete, sau marginind alei cu copaci exotici – erau toate acestea rodul macar al unui bob de sudoare proprie al castelanului si al domnitelor? Nu. Erau rodul muncii iobagilor, al banilor stransi tot de la ei, sub forma celor mai bizare impozite, si tot ei erau cei care trebuiau sa multumeasca ca erau lasati sa existe. Nu stiau nici macar faptul ca acest dar al existentei le era lasat nu pentru ei, ci tot pentru cei carora le munceau pe degeaba, ca sa aiba cine le munci!

Nu povestim basme, desi bietii iobagi numai in basme se intalneau cu fiii stapanilor, cu domnitele si cu castelele care erau de fapt facerea mainilor lor, si ar fi trebuit sa fie ale lor nu numai sub forma de naluci, de vis si de basm. Ei munceau, si tot ei isi cereau cu caciula in mana dreptul de a trai ca sa munceasca. Atat. De aceea, Mantuitorul condamna aspru bogatia si pe bogati. Nu prea sunt texte in care sa se justifice bogatia obtinuta prin mijloace cinstite. Nu prea erau cazuri. Dimpotriva, si Vechiul si Noul Testament condamna bogatia. „Bogatul stapaneste pe cei saraci”, se spune in Proverbe (23, 11), „desi cel sarac are adesea mintea mai buna” (Proverbe 2S, 11).

Convingerea autorului Proverbelor era ca stapanirea bogatului se datora numai bogatiei lui, nu altui drept, si nu recunoaste bogatia ca un drept. Ca era convingerea si speranta poporului ca intr-o zi lucrurile se vor indrepta si se va instala in lume dreptatea, o vedem reflectata si in Cantarea Mariei din Evanghelia dupa Luca, care anunta ce va face Mesia: „Pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati si pe cei bogati i-a scos afara deserti” (Luca 1, 53). Cand evanghelistul Luca noteaza Fericirile, nu uita ca la urma sa retina din Predica lui Iisus ceea ce Matei a omis: „Dar vai voua bogatilor, ca va luati pe pamant mangaierea voastra” (Luca 6, 24), aici, in viata, prin egoismul vostru!

Sfantul Iacov nu e mai putin aspru, prevestindu-le bogatilor o soarta catastrofala: „Veniti acum voi, bogatilor, plangeti si va tanguiti de necazurile care vor sa vina asupra voastra” (Iacov 5, 1). Ii condamna pe toti cei care fac discriminari intre oameni pe motive de bogatie: „Daca va intra in adunarea voastra un om cu inele de aur in degete, si imbracat in haina stralucita, si va intra si un om sarac, in haina murdara, voi puneti ochii pe cel care poarta haina stralucita, si-i ziceti: Tu sezi bine aici, pe cand saracului ii ziceti: tu stai acolo in picioare, sau sezi jos la picioarele mele” (Iacov 2, 2-3). Si le aminteste celor ce fac astfel de discriminari ca, de fapt, in credinta sunt mai bogati cei saraci, adica tocmai cei care nu sunt asezati la loc de cinste in adunari, iar cei bogati, care se bucura de atatea privilegii, cine sunt de fapt? „Oare nu bogatii va asupresc pe voi, si nu ei va tarasc la judecati?” (Iacov 2, 16).

De aceea Proverbele spun ca „un nume bun e mai de dorit decat o bogatie” (Proverbe 22, 1). Mantuitorul nu pierde ocazia nici in Pilda semanatorului sa spuna ca samanta semanata intre spini nu poate incolti, fiindca are nevoie de cuvantul lui Dumnezeu.

Iar in Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, Mantuitorul il trimite pe bogat in iad, pentru ca a fost nemilostiv. Ideea l-a preocupat si pe Sfantul Pavel. Ce sa le spuna bogatilor? Ii stia fara inima, fiindca numai fara inima poti aduna bogatii pe spatele altora. Mantuitorul il trimisese, in iad. Sfantul Pavel ii invata ce au de facut ca sa se salveze, scriindu-i lui Timotei: „Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu… Porunceste-le sa faca ce este bine, sa se inavuteasca in fapte bune, sa fie darnici, sa fie cu inima larga” (I Tim. 6, 17-18).

Ca si Mantuitorul, si Sfantul Pavel stia ca setea de avutie inaspreste sufletele, le monopolizeaza tot interesul si bogatii devin sclavii dorintei de tot mai multa inavutire, deoarece aceasta le creste puterea de stapanire asupra altora. Uneori duce la crime si la vrajbe intre cei mai apropiati, intre frati, cumnati, socri. Sa ne amintim de povestea lui Ion al Glanctasului din romanul „Ion” al lui Liviu Rebrcanu. Nu e o simpla imaginatie de scriitor. Setea de avere duce la minciuna, la juraminte false, la tot ce poate fi mai rau in lume.

Se povestste ca un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinerete plecase undeva in America si-si pierduse urma. Cati n-au plecat asa si de la noi din Transilvania! Murind tatal lui si lasand o oarecare avere, s-a constatat ca nu avea urmasi, si ca a lasat un testament pentru fiul sau, la dispozitia judecatorului. Judecatorul a dat de veste in America printre cunoscuti si prin locurile unde erau sateni de-ai raposatului. A murit cutare. Fiul sau sa se prezinte ca este, prin testament, mostenitorul intregii averi a tatalui sau. Dar in loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzand ca este fiul. Se potriveau si numele.

Judecatorul nu avea nici un semn de recunoastere. Tatal lasase doar testament ca averea ramane fiului sau, dar nici nu-l descrisese, pentru ca nu-l vazuse din frageda tinerete, si nici nu stia exact pe unde era si ce facea. Judecatorul nu avea nici un mijloc prin care sa-l identifice pe adevaratul fiu. Si atunci a apelat la o judecata solomonica.

Va amintiti ce e o judecata solomonica? Doua femei isi disputau acelasi copil, una spunea ca e al ei, cealalta spunea ca e al ei. Ajunse in fata lui Solomon, celebru pentru intelepciunea lui, si care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care sa decida al cui era cu adevarat copilul, s-a gandit la o stratagema. A zis: Aduceti copilul aici. Si l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: taie copilul in doua, si jumatate sa ia una din pretinsele mame, iar cealalta jumatate s-o ia cealalta. Una din ele a zis: – Asa sa faci! Cealalta a zis: – Nu. Decat sa-l tai, mai bine da-i-1 ei. Solomon a recunoscut in aceasta femeie pe mama adevarata, pentru ca numai o mama adevarata nu putea sa rabde ca propiul ei copil sa fie taiat, pe cand cealalta, care nu era mama adevarata, a acceptat cu usurinta sentinta.

Judecatorul din cazul nostru, cu cei trei pretinsi fii, a apelat deci tot la o judecata de tip solomonic. I-a pus sa jure, dar au jurai toti trei ca sunt adevaratii fii. A cerut atunci sa i se aduca portretul tatalui mort, si punand portretul pe un perete, a spus: Va dau la toti trei cate un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct in inima tatalui, aceluia ii voi da averea. Nu am alt mijloc de judecata, decat acest fel de tragere la sorti. Doi dinitre ei, care erau si foarte buni tintasi, au luat repede arcul si au tras foarte aproape de inima, aproape in acelasi loc. Al treilea n-a vrut sa traga. Dar nu pentru ca n-ar fi fost tintas bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept in inima. A zis: Nu pot sa trag in inima tatalui meu. Judecatorul a recunoscut in acesta pe adevaratul fiu, caruia i-a revenit toata mostenirea tatalui sau.

Acum vom intelege mai usor reflectia Mantuitorului de la sfarsitul convorbirii cu tanarul bogat. Setea de bogatie duce la competitii nedrepte, ucide bunul-simt si cele mat sfinte sentimente. Adevaratul fiu din intamplarea de mai sus nu s-a lasat, ca ceilalti doi, inselat de bogatie, ci a facut sa triumfe in el dragostea fata de tatal sau.

Evident, Mantuitorul n-a facut o ierarhie a bogatilor. Nici n-a fost in intentia Lui asa ceva, pentru ca El a dat invataturi la modul general. N-a spus cat de bogat poti sa fii, n-a facut diferentieri intre bogatii mai mici si bogatii mai mari, si n-a stabilit o limita de la care incepe pericolul. A spus in general: „bogatul”.

Tocmai pentru ca n-a facut o ierarhizare, si pentru ca fiecare om mai are cate ceva, si aveau si apostolii, cuvantul Mantuitorului i-a speriat. Evanghelistul spune: „Auzind cuvantul acesta ucenicii Lui s-au mirat foarte tare”. Si l-au intrebat: inseamna ca nimeni nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu? Fiecare om are cate ceva in casa lui!

Fara indoiala, Mantuitorul ii avusese in vedere in primul rand pe cei care-si acumulau bunurile pe cai necinstite. Dar nu e sigur ca s-a gandit numai la acestia. Caci orice bogatie deformeaza sufletul. De aceea, raspunsul pe care l-a dat Apostolilor a fost oarecum ascuns, criptic. A fost un raspuns oferit, poate, mai mult meditatiei apostolilor, decat intelegerii imediate a problemei. Mantuitorul le-a raspuns asa „La oameni acesta este cu neputinta, dar la  Dumnezeu toate sunt cu putinta”. Ce va fi vrut oare sa spuna Mantuitorul prin acest raspuns criptic?

Ca sa intelegem acest raspuns al Mantuitorului, trebuit sa ne intoarcem la una din invataturile fundamentale ale credintei noastre ortodoxe. Anume la aceea care se ocupa de mijloacele cu care se poate obtine mantuirea. Acestea sunt trei: credinta, faptele bune si harul lui Dumnezeu. Asadar, trebuie sa credem drept, asa cum ne invata Biserica, in Dumnezeu Creatorul, Proniaiorul si Judecatorul nostru. Trebuie sa credem ca Dumnezeu a facut lumea, ca Dumnezu ne-a facut pe noi, ca Dumnezeu ne poarta de grija, ca Dumnezeu ii da lumii un sens, si ca Dumnezeu ne va cere socotala despre felul cum ne-am trait aceasta viata in lumina poruncilor Lui. Credinta noastra insa, trebuie sa o aratam prin fapte, pentru ca „credinta fara fapte, spune Sfantul Apostol Iacov, este moarta”. Degeaba zici: „Doamne, Doamne!” ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, – adica nu tot cel ce marturiseste credinta in Dumnezeu – mosteneste imparatia Cerurilor, „ci cel ce face voia Mea”, adica acela care indeplineste poruncile.

Dar omul singur, numai cu puterile lui, nu poate sa ajunga sus – aceasta vrea sa spuna Mantuitorul. Ceea ce este insa cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu, fiindca la credinta si la faptele noastre bune, se adauga harul, se adauga ajutorul lui Dumnezeu. Cand noi pornim, si Dumnezeu porneste. De aceea spune Sfantul Apostol Pavel ca „suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9). De fapt porneste Dumnezeu inaintea noastra. Ne deschide El drumul, ne deschide El ochii incotro trebuie sa mergem, si noi trebuie sa mergem pe calea deschisa de El, caci asa spune Sfantul Iacov ca „toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit de sus este, pogorand de la Tine, Parintele luminilor” (Iacov 1, 17).

Aceasta vrea sa spuna Iisus atunci zand zice: „Ceea ce e cu neputinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu”. Voi singuri nu puteti, dar e de ajuns sa vreti, e de ajuns sa incepeti, e de ajuns sa faceti un pas. Pentru urmatorul va va ajuta Dumnezeu, caci zice: „Eu sunt cu voi in toate zilele vietii voastre” (Matei 28. 20) si „Fara de Mine nu puteti face nimic” (loan 15, 5).

La oameni e cu putinta sa nu cada in mrejele egoismului si ale indiferentei fata de cei in nevoie, ale mandriei si ale duhului stapanirii, cand ii prinde grija strangerii de bogatii. Unii se mai trezesc, si cand se trezesc, ii ajuta Dumnezeu sa foloseasca bogatia pentru altii. Pe altii ii trezeste Dumnezeu. Convorbirea cu tanarul bogat, stapanit de bogatiile lui agonisite cine stie cum, s-a incheiat pentru tanar in tristete. Convorbirea care a urmat, cu apostolii, dupa plecarea tanarului, fiind vorba de bunuri agonisite de ei cinstit, prin munca, si desigur, destul de putine, s-a incheiat in speranta.

Asa se incheie si in viata de toate zilele, si in fata judecatii lui Dumnezeu, situatiile similare: cu unii in tristete, cu altii in speranta. Inainte de a incheia meditatia noastra, nu foarte usor de scos la capat, dupa cum ati putut urmari, pentru ca nu intotdeauna ne putem ridica pana la inaltimea tuturor intelesurilor cuvintelor lui Iisus, as propune tuturor un mic examen care ne va usura si mai mult intelegerea. Ce-am face daca recomandarea pe care a facut-o Mantuitorul tanarului bogat, ne-ar face-o noua? – „Vinde-ti averile, da banii saracilor, si urmeaza-Mi Mie!” Ce am face? Las aceasta la constiinta si spre meditatia fiecaruia.

Daca cineva ar zice ca nu stie pana la ce limita acumularile de bunuri nu sunt un impediment pentru intrarea in imparatia Cerurilor, cred ca i-am putea indica, fara teama de a gresi, urmatorul principiu: Este bogatie si devine o piedica in calea mantuirii, tot ceea ce iti prisoseste! Cu ceea ce iti prisoseste poti fi de folos altora. Daca totusi pastrezi acestea, fara sa le folosesti nici tu, fara sa le dai nici celor carora le lipsesc, atunci intri in categoria bogatilor pe care i-a avut in vedere Mantuitorul. Si sa reformulam, asadar, si recomandarea: Da din prisosul tau, si asa vei urma Mantuitorului. Daca poti da si din „neavutul” tau, ca vaduva care a dat cei doi banuti, poate unicii, si care a fost pretuita mai mult decat orice bogat (Marcu 12, 43), atunci e cu atat mai bine! O faci? Cat o faci? La aceasta fiecare poate medita, si asa isi va pune la examen credinta si ucenicia fata de Mantuitorul. Va ramane trist, sau se va bucura intru speranta?

IPS Antonie Plamadeala

Calendar Ortodox