Strugurii care vindeca sterilitatea

 Manastirea Hilandar este una dintre cele mai mari manastiri din Sfantul Munte Athos, ea fiind asezata in extremitatea nordica a peninsulei. Manastirea a fost infiintata in anul 1198, de domnitorul sarb Stefan Nemanja, care a si intrat, mai apoi, in obstea acesteia (Cuviosul Simeon), impreuna cu fiul sau, Rastko (Cuviosul Sava).

Stefan Nemanja s-a nascut in jurul anului 1113, in localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru. El a fost foarte iubit de poporul sarb, ca un conducator drept si iubitor de Dumnezeu.

Stefan Nemanja (Sfantul Simeon) si sotia lui, Ana (Sfanta Anastasia), au primit de la Dumnezeu sase copii, trei fii si trei fiice: Vukan, Vuka (Cuvioasa Eftimia), Stefan, alte doua fiice si Rastko (Cuviosul Sava). Acesta din urma, a fost primit in urma multor rugaciuni, dupa o perioada in care printesa Ana nu a mai putut naste. Cuviosul Sava, nascut in anul 1175 si trecut la cele vesnice in ziua de 14/27 ianuarie 1235, la varsta de 60 de ani, a fost intaiul arhiepiscop al Serbiei.

In anul 1196, dupa infiintarea statului sarb, voievodul Stefan Nemanja a stabilit regulile noii organizatii statale, in cadrul Consiliului de la Ras si, la putina vreme dupa aceasta, a cedat conducerea unuia dintre fiii sai, Stefan.

Scriind tatalui sau despre maretia vietii monahale, Cuviosul Sava (Rastko Nemanja) l-a chemat pe acesta la sine, in Sfantul Munte Athos. Indata, voievodul Stefan a mers in Manastirea Hilandar, unde a primit tunderea in monahism, cu numele Simeon.

In anul 1198, cu aprobarea imparatului bizantin Alexie al III-lea Anghelos, Manastirea Hilandar a fost recunoscuta ca independenta si apartinand calugarilor sarbi. Acum, fericitii Simeon si Sava Nemanja au inceput renovarea ruinelor si extinderea complexului monahal.

Dupa oarecare vreme, Sfantul Sava (Ratsko) a fost chemat in Serbia, unde a fost hirotonit episcop, iar Sfantul Simeon (Stefan Nemanja) a ramas in Manastirea Hilandar, unde s-a nevoit – in post si rugaciune – pana la sfarsitul vietii.

Strugurii care vindeca sterilitatea

Cuviosul Simeon a trecut la cele vesnice in ziua de 13 februarie 1199, inaintea icoanei Maicii Domnului „Indrumatoarea”, adusa de acesta din Serbia. Dupa adormirea sa, el a fost inmormantat in biserica mare a Manastirii Hilandar. La numai un an dupa adormirea sa, Cuviosul Simeon a fost cinstit ca sfant, de monahii din Sfantul Munte. Canonizarea oficiala a Cuviosului Simeon, din partea Bisericii Ortodoxe a Serbiei, a avut loc tot in anul 1200.

Prin minunata lucrare a lui Dumnezeu si pentru vrednicia Sfantului Simeon, din trupul sau a inceput sa curga mir binemirositor, multi bolnavi capatand vindecare la mormantul sau. Pentru aceasta minune, el mai este numit si „Izvoratorul de Mir”.

Astazi, mormantul sau (din piatra) se afla ferecat in intregime in argint. Din lespedea de piatra a mormantului a incoltit o vita de vie, care a trecut prin zid, in afara bisericii. Si astazi, dupa mai bine de opt secole, aceasta vita de vie creste si rodeste in fiecare an.

Strugurii din vita de vie care creste din mormantul Sfantului Simeon de la Hilandar vindeca sterilitatea, fiind leac pentru parintii care nu pot avea copii. Multe familii s-au bucurat de nasterea de prunci in acest chip minunat, iar in arhiva manastirii se pastreaza o lista cu aceste fapte minunate.

Randuiala cu strugurii Cuviosului Simeon !

Se iau boabe de struguri din Manastirea Hilandar. Acestea nu costa, dar este nevoie de un om care sa ajunga in Sfantul Munte Athos si sa ceara calugarilor din Manastirea Hilandar acesti struguri. Parintii vor da, odata cu strugurii, si o randuiala duhovniceasca ce trebuie urmata de cei doi soti care doresc sa primeasca de la Dumnezeu prunci.

Randuiala, care se intinde pe 40 de zile, este aceasta:

– sa se spovedeasca sincer la un preot duhovnic;

– sa savarseasca acasa slujba Sfestaniei; dupa sfintire si binecuvantare, preotul sa afunde in aghiasma, in semnul crucii, crenguta de vita de vie daruita de manastire;

– sa posteasca timp de patru zeci de zile;

– sa bea din aghiasma in fiecare dimineata, pe nemancate;

– sa faca 25 de metanii mari in fiecare dimineata, zicand: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!”;

– sa faca alte 25 de metanii mari in fiecare seara, dupa rugaciune, zicand: „Cuvioase Parinte Simeon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”;

– daca e putere, sa faca inca 50 de metanii, zicand: „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”;

– sa nu se apropie trupeste pe toata durata postului, vreme de 40 de zile;

– in a patruzecea zi, sotii sa se spovedeasca iarasi la duhovnic;

– cu dezlegarea preotului, sa se impartaseasca cu Sfintele Taine;

– sa manance boabele de struguri – sotia ia doua, iar sotul numai una;

– sa se apropie trupeste, dupa randuiala firii.

Dupa credinta lor, prin mijlocirea Sfantului Cuvios Simeon, Dumnezeu le va darui celor doi soti rodul cel mult-dorit al pantecelui. Apoi, odata primit acest mare dar, cei doi trebuie sa nu se apropie trupeste pe toata durata sarcinii.

Dupa nastere, in semn de multumire, cei doi Ii fagaduiesc lui Dumnezeu ca vor asculta de Canoanele Bisericii, care nu ingaduie ca sotii sa se apropie trupeste in duminci si in sarbatorile insemnate in calendar cu cruce rosie, precum nici in zilele de post (miercuri, vineri si in cele patru posturi de peste an).

*

Doi soti cu frica lui Dumnezeu, fara a se feri vreodata de zamislire, nu au putut sa aiba copii vreme de peste patru ani. In cele din urma, ei au aflat despre minunile savarsite prin strugurii din Manastirea Hilandar si s-au hotarat sa urmeze randuiala mai sus pomenita. Dupa cele 40 de zile, sotia a ramas insarcinata si, la vremea potrivita, a nascut o fetita. Dupa aceea, in urmatorii cativa ani, cei doi soti au mai primit de la Dumnezeu inca alti trei copii.

Cele mai ciudate practici sexuale din antichitate

Top 4 ciudatenii sexuale din perioada antica

In epoca moderna, sexul si erotismul sunt peste tot, de la productii cinematografice pana la reclame pentru blugi. Desi se pare ca noi ne-am dezbracat de inhibitii si nu ne este teama sa ne manifestam sexualitatea, lipsa de pudoare si-a atins probabil apogeul in Roma antica, atunci cand aproape nimic nu mai era tabu. Chiar si asa, nu doar locuitorii Cetatii eterne aveau metehne sexuale cel putin interesante.

1. Prostitutia sacra

Obiceiul sexului in lacasele de cult era raspandit in perioada antica din Asia sau Africa pana in Europa. In Grecia, aceste ritualuri se practicau cu precadere in Corint. Aici exista un templu in care era slavita Afrodita. Preotesele ei puteau intra in transe in urma contactelor sexuale si transmiteau astfel oamenilor mesajele zeitei.

De asemenea, tot prin aceasta metoda se credea ca barbatii erau vindecati de impotenta sau femeile de infertilitate. O nota aparte o face Sparta, loc in care nu s-a practicat niciodata cea mai veche meserie din lume.

O forma interesanta de prostitutie o desfasurau hetairele. Acestea erau femei educate si foarte influente care isi vindeau nu doar serviciile sexuale, ci si compania. Acestea erau prezente obisnuite la symposium, petrecerile pline de fast ale vremii si isi plateau taxele cu regularitate.

Comparativ cu prostituatele obisnuite din bordeluri care erau, de cele mai multe ori, sclave eliberate, hetairele proveneau din familii bune.

Hetaira (Franciszek Zmurko) si Priapus (pictura murala din Pompeii)

2. Venerarea simbolurilor falice

Una dintre cele mai vechi dovezi ale cultului falic dainuieste in ruinele orasului Pompeii. In cinstea organului genital masculin erau confectionate talismane sau ridicate mici altare in casa. Penisurile astfel reprezentate ofereau protectie impotriva raului, a deochiului in mod special.

De altfel, cuvantul priapism este de origine elena si provine de la numele zeului Priapus, protectorul roadelor, al vitelor si al fertilitatii. Acesta este fiul Afroditei, un alt simbol al fertilitatii, si al zeului Dionis. In toate reprezentarile sale, mica divinitate agrara este prezentata cu un penis urias.

Venerarea falusului este o practica actuala in Komaki, Japonia si este celebrat in cadrul unui festival grandios. Penisuri enorme sunt plimbate pe strazi de femei si barbati deopotriva in timpul primaverii pentru fertilitate si pentru culturi bune. Oamenii inalta rugaciuni in fata unui falus enorm din templu si consuma produse in forma de penis.

3. Pedofilia

Legaturile sexuale ale unui barbat cu un adolescent sau preadolescent poarta numele de pederastie, provenit din cuvantul elen paiderastia care se traduce prin „dragoste pentru baieti”. Aceasta era mai des intalnita in Atena insa obiceiul a prins si in Imperiul Roman.

De altfel, Zeus este unul dintre cei mai cunoscuti pederasti din Grecia Antica. Legendele spun ca Hebe, zeita tineretii, era responsabila cu umplerea cupelor de nectar la petrecerile zeilor din Olimp. Ea era fiica Herei cu Zeus. Din neatentie, in toiul unui banchet, a varsat o amfora plina cu lichidul divin.

Tatal sau, profund nemultumit de stangia ei, si-a indreptat privirea catre pamanteni, unde l-a vazut pe micul Ganymede. Atras de farmecul sau, regele zeilor l-a luat langa el pentru a-i servi ca paharnic si amant.

4. Teoria uterului plimbaret

Ipoteza potrivita careia uterul femeii are obiceiul sa isi schimbe pozitia in corp dateaza din Antichitate insa aceasta teorie a rezistat in practica medicinala secole la rand, in special in tarile europene. Chiar si celebrul Hippocrate sustinea acest lucru.

Deplasarea uterului in organism era nociva pentru femei si putea cauza tot felul de suferinte din cauza presiunii exercitate asupra altor organe. Una dintre afectiunile provocate de circuitul uterului era isteria. Pentru a trata o boala astfel declansata, medicul trebuia sa stabileasca intai unde anume s-a pierdut uterul apoi sa-l aseze la locul sau.

Acest lucru se intampla daca in zona respectiva se aplicau uleiuri parfumate care atrageau uterul, sensibil, pare-se, la mirosurile placute. Un tratament eficient impotriva isteriei era paroxismul. Cu alte cuvinte, orgasmul indus femeilor prin masturbare.

foto shutterstock afrodita stilizata

 

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-31

LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A CINCEA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Drumul de la cele zece porunci la cele noua Fericiri

Parintele Ioanichie Balan: – In Vechiul Testament am primit de la Dumnezeu ca Lege a vietii „Cele zece porunci” (Iesirea 20, 2-17; Deut. 5, 6-21). In Noul Testament, Dumnezeu ne-a daruit cele noua Fericiri (Matei 5, 3-11). Exista asemanari, deosebiri intre aceste doua daruri dumnezeiesti?

 

Parintele Galeriu Constantin: – Asemanarea consta in faptul ca si Legea si Fericirile au Acelasi Autor – pe Dumnezeu; sunt impreuna darul iubirii si purtarii de grija pentru noi.

 

– Dar deosebirile?

– Esential, deosebirea ne-o arata Sfanta Evanghelie: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).

 

– Cum explicati acest cuvant divin?

– In aceasta descoperire ni se arata cum ne-au fost daruite si Legea si Fericirile. Legea s-a dat prin om, prin Moise. S-a dat pe Muntele Sinai si in „duhul temerii” (Isaia 11, 3), din pricina pacatului: in „tunete si fulgere” (Iesirea 19, 16). Fericirile ne-au fost daruite prin insusi Fiul lui Dumnezeu Care S-a facut Om. Cuvintele: „prin Moise s-a dat, si prin Iisus Hristos a venit” ne arata ca Autorul insusi al Ferici­rilor, Dumnezeu, a venit la noi, este de fata. S-au dat tot pe munte, aratand ca vin de sus, dar, in duhul smereniei, blandetei, milostivirii si pacii divine. Iar daca a venit la noi Fiul lui Dumnezeu devenit Om, a venit plinatatea din care luam „har peste har” (Ioan 1, 16), atunci inseamna ca in darul Fericirilor oferit personal de  Dumnezeu, avem plinatatea harului, Calea desavarsirii.

 

– Din aceasta radicala deosebire, decurg si altele? Vreti sa le aratati?

– Da! Sa cugetam la unele din acestea. Legea a fost data de Pronia divina  pentru a opri calea in jos a raului; povarnisul caderii noastre. Este ca un strigat, o porunca: stai, opreste opreste raul, adica – pacatul, stricaciunea, moartea. De aceea e un sir de opriri: „Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine”, „Sa nu-ti faci tie chip cioplit”, „Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert”, „Sa nu ucizi”, „Sa nu fii desfranat”, „Sa nu furi” (Iesirea 20, 3-15).

 

Fericirile arata insa calea inversa: in sus. Ele pun inceputul suisului spre viata,  spre „imparatia lui Dumnezeu” (Luca 6, 20).

 

Legea este un „nu” spus raului distrugator. Fericirile sunt un „da” dumnezeiesc ziditor. Au fost numite fagaduinte. Dar „toate fagaduintele lui Dumnezeu, in El” – in Hristos, sunt „da” (II Cor. 1, 20).

 

– Ce semnificatie dezvaluie pentru noi, pentru sporirea noastra spirituala, faptul ca poruncile Legii au un caracter negativ, prohi­bitiv, in timp ce Fericirile au un caracter afirmativ?

– Orice act creator incepe prin afirmatie, prin „da”, urcand pana la afirmatia originara creatoare: „a zis Dumnezeu: sa fie” (Face­rea 1, 3). Negatia poate stimula actul creator, dar in ea insasi nu este creatoare. Negatia este totdeauna posterioara si dependenta de afirmatie.

 

– Mai sunt si alte deosebiri?

– Legea a fost data unui popor ales, pregatit pentru a se naste din el Hristos Mantuitorul; Iisus Hristos incredinteaza Fericirile tuturor neamurilor.

Legea s-a scris pe table de piatra; se impune mai mult din afara si ameninta cu pedeapsa; Fericirile rostite de Cel ce S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara, se scriu in duh si rodesc in iubire din inima curata. „Harul isi scrie legile lui pe pajistile inimii” arata Sfintii Parinti.

 

– Sadirea in duh si in inima a Fericirilor are un rost ziditor?

– Da! Zidirea noastra din launtru incepe. „Omul cel bun din co­moara lui cea buna (launtrica) scoate afara cele bune” zice Domnul (Matei 12, 35). Inca si inteleptul Vechiului Testament graieste luminat de Duhul Sfant: „Pazeste-ti inima ta mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Pilde 4, 23).

As mai adauga: Legea a fost numita „cala­uza, pedagog catre Hristos” (Gal. 3, 24). Iar „Hristos este sfarsitul Legii” (Rom. 10, 4); sfarsit nu in intelesul de incetare, de final, ci de finalitate, adica de „tel” (telos) catre care ne indreapta. Si asa, precum Legea este pedagog catre Hristos, Fericirile sunt prin Hristos, pedagog, calauza catre „imparatia lui Dumnezeu”, catre Sarbatoarea pascala a celei de a opta zi.

 

– Mai au poruncile valoare si obligativitate pentru noi astazi, dupa peste trei mii de ani?

– Graul este mai vechi si nimeni nu poate spune ca si-a pierdut valoarea. Iar, privind Legea Vechiului Testament, Mantuitorul insusi a spus: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc” (Matei 5, 17).

Observati: Mantuitorul nu strica nimic fundamental, in ceea ce „a zis si s-a facut” (Ps. 32, 9), ci totul, in El, duce la plinatate, pentiu ca El este „plinatatea” (Ioan 1, 16; Col. 2, 9). De altfel, Legea insasi este o treapta pe calea suisului nostru, a unui pro­gres continuu. De aceea Legiuitorul Suprem spune: „Legea si proorocii au fost, pana la Ioan; de  atunci imparatia lui Dumnezeu se binevesteste si fiecare se sileste spre ea” (Luca 16, 16). Iar „plinirea legii este iubirea” (Rom. 13, 10).

 

– A plinit Mantuitorul toate poruncile Legii?

– Da, a dus la plinatate toate poruncile.

Poruncii intai: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine” (Iesirea 20, 2-3), Mantuitorul i-a descoperit plinatatea, aratandu-ne ca: Dumnezeu care ne graieste in aceasta porunca este Parintele nostru Ceresc; ca El, Iisus Hristos, este Fiul Parintelui Ceresc; Fiul lui Dumnezeu si Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut Om. Astfel Mantuitorul ne-a descoperit Treimea cea deofiinta si nedespartita.

 

– S-a descoperit Sfanta Treime si in Vechiul Testament?

– Da, atat cat putea cuprinde credinciosul de atunci. Spre exemplu, chiar de la inceputul Cartii Facerea. Cand noi citim: „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul. Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra  adancului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe  deasupra  apelor si a zis Dumnezeu: sa fie lumina si a fost lumina” (Facerea 1, 1-3). Citind duhovniceste in aceste cuvinte ni se descopera Prea Sfanta Treime. „Dum­nezeu” din acest citat este Dumnezeu Tatal. Cuvintele: „a facut” si „a zis” ni-L descopera pe Dumnezeu Fiul,   Dumnezeu-Cuvantul „prin Care toate S-au facut” (Ioan 1, 3); iar Duhul lui Dumnezeu Carese purta pe deasupra apelor este Duhul Sfant.

Sunt multe alte locuri in Vechiul Testament revelatoare ale Prea Sfintei Treimi pe care nu le putem acum evoca decat in parte. Asa spre exemplu: „A zis Dumnezeu Sa facem om, dupa chipul si asemanarea Noas­tra” (Facerea 1, 26). Aratarea lui Avraam a celor „Trei Oameni” la stejarul Mamvri, in fata Carora s-a inchinat Patriarhul si s-a adresat ca Unuia: „Doamne, de am aflat har inaintea Ta nu ocoli pe robul Tau” (Facerea 18, 1-3). De asemenea in Cartea Psalmilor: „Prin cuvantul Domnului cerurile s-au intarit si cu Duhul gurii Lui toata puterea lor” (Ps. 32, 6). Sau, „Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale” (Ps. 118, 73). Mainile Tatalui, asa cum talcuiesc Sfintii Parinti (Sf. Irineu) sunt Fiul si Duhul Sfant. De aceea Taina Sfantului Botez incepe cu invocarea acestui cuvant din Ps. 118 si cu suflare de „trei” ori asupra primitorului Tainei, pentru ca Botezul este o zidire din nou.

Dar toate aceste marturii divine ca si altele din Vechiul Testament erau prefigurari ale Tainei Prea Sfintei Treimi care se va descoperi deplin in Noul Testament prin intruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria.

 

– Vreti sa ne explicati valoarea acestei descoperiri pentru viata noastra?

– Da, Treimea intemeiaza iubirea.

 

– Nu se vorbeste si in Vechiul Testament despre iubire?

S-a afirmat adesea, in chip gresit, ca in Vechiul Testament nu s-ar vorbi despre iubire.  Dimpotriva! In Deuteronom citim „Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul  Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta ” (6, 4-5).  Iar in Cartea Leviticul citim iarasi porunca: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (19,  18).  Si, Mantuitorul arata ca „in aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii” (Matei 22, 40).

 

– Cum a dus atunci Mantuitorul la plinatate Legea iubirii?

– Observati, Domnul insusi spune ca in aceste doua porunci, for­mulate astfel, se cuprind „Legea si Proorocii”. Pana la aceasta intelegere s-au ridicat Profetii, pe calea Proniei, a pedagogiei divine. Mantui­torul, ii da desavarsire, plenitudine poruncii iubirii. Inainte de toate ii da temeiul divin. Legea poruncea omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu, dar Mantuitorul arata ca Dumnezeu ne iubeste mai intai. Vestise Dumne­zeu si in Vechiul Testament: „Cu iubire vesnica te-am iubit” (Ierem. 31, 3). Mantuitorul descopera insa ca Dumnezeu este iubirea in Sine si este iubire pentru ca este Treime. Iubirea nu poate sa se intemeieze intr-unui singur, intr-un solitar metafizic. Dumnezeu iubeste pentru ca este Parinte; pentru ca are un Fiu pe care il iubeste din veci; si il iubeste in Duhul Sau Cel Sfint, Care este „sanul” (Ioan 1, 18) Slavei si bucuria eterna a acestei iubiri. Si, pentru ca Dumnezeu este iubire in Sine, iubirea Sfintei Treimi, ne iubeste si pe noi faptura Sa. De aceea zice Domnul: „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara si sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). „Sa aiba viata vesnica”. Principiul vietii este tocmai iubirea. Si, cum ne-a dat viata vesnica? Arata Sfantul Apostol Pavel: „ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii sale” (Col. 1, 13).
Trebuie adaugat de asemenea ca Mantuitorul da plinatate si poruncii privind iubirea aproapelui. S-a spus: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Intelesul cel mai adanc al acestei porunci este respectul pentru persoana umana: atat a aproapelui cat si a mea. Il iubesc pe aproapele fara sa ma desfiintez, sa ma anulez pe mine. Altfel spus, este interzisa in mod absolut sinuciderea si orice act, pacat care ruineaza fie pe aproapele, fie pe mine insumi.

Si totusi a venit in lume pacatul si prin pacat moartea. Iar daca a venit pacatul care ma vatama si pe mine si pe aproapele meu, mai pot eu spune ca in „a iubi pe aproapele ca pe mine insumi” este plinatatea iubirii mele fata de aproapele? Cand eu pacatuiesc nu ma iubesc nici pe mine; cum mai pot fi model de iubire pentru aproapele? intelegem atunci de ce Mantuitorul spune ca in iubirea Sa este o noua porunca, afirmand: „Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34; 15, 12). Aici modelul si punctul de sprijin al iubirii nu mai sunt eu – omul, ci Dumnezeu-Omul in care nu mai este cadere si pacat.

 

Ieromonah Ioanichie Balan
Convorbiri duhovnicesti, Episcopia Romanului si Husilor, vol II, 1984

Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare

  Iubiti credinciosi,
Sa intelegem ca alta este credinta tare, deplina, si alta este credinta indoielnica si putina. Prin credinta dreapta si deplina omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, sa faca minuni si sa dobandeasca fericirea vremelnica si vesnica. Credinta deplina sau desavarsita este credinta propovaduita de Biserica Ortodoxa si marturisita pe scurt in Simbolul Credintei (Crezul). Aceasta sfanta si dreapta credinta, impreuna cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a placea numai lui Dumnezeu, ii aduce omului mantuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Sa stiti, fratii mei, ca sunt multe feluri de credinte pe pamant care nu aduc mantuirea sufletului, ci si la piezare il duc. Asa sunt credintele pagane, credintele strambe ale celor care cred in vraji, in descantece si in fermecatorii, in visuri si vedenii false si alte multe feluri de credinte straine de adevar care duc la pierzare pe cei inselati de ele. Numai credinta cea deplina si dreapta pe care o marturiseste si o propovaduieste Biserica Ortodoxa este mantuitoare fiind intemeiata pe Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica si patristica. Ea are temelie neclintita pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfintii si dumnezeiestii Parinti, ca si Sfintii Apostoli au fost cei mai mari aparatori ai dreptei credinte la cele sapte Sinoade ecumenice si la cele locale. Prin invataturile lor scrise ne-au lasat luminate caile mantuirii, care duc la Hristos numai dupa dreptarul credintei Ortodoxe. Cand pe Sfantul Vasile cel Mare il indemna guvernatorul Modest sa primeasca unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: „Nu! Biserica a primit invatatura sa de la Hristos Dumnezeu si aceasta invatatura eu sunt dator s-o apar chiar cu pretul vietii mele. De aceea nu voi ingadui sa se lase la o parte sau sa se schimbe vreun cuvant, sau macar o silaba din aceasta dumnezeiasca predanie. Ci ca un paznic randuit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios si neclintit la postul meu, chiar daca voi plati aceasta impotrivire cu viata mea. Eu nu voi inceta de a apara tezaurul cel nepretuit al credintei contra tuturor vatamaturilor ce vin de la necredinciosi si eretici. Adevarurile dreptei credinte au fost pastrate in totalitatea si curatia lor cu multe jertfe omenesti si cu mari valuri de sange crestin”.

Cand milioane de oameni, barbati si femei, copii, tineri si batrani, invatati si filosofi din primele veacuri ale crestinismului si-au dat viata pentru invatatura crestina, pentru a ne lasa mostenire curata in Iisus Hristos, nimeni dintre crestinii zilelor noastre n-are dreptul sa strice frumusetea si podoaba dreptei credinte, avand in ea adevarul. Toti care vor face unele schimbari in cuvintele Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii nu vor avea parte de Hristos si nu vor mosteni impreuna cu sfintii Lui cereasca imparatie.

Credinta deplina si tare este cea care se lucreaza prin dragoste (Galateni 5, 6), adica cea care este urmata de fapte bune. Iar credinta care este lipsita de dragoste, adica de fapte bune, este zadarnica si nefolositoare. Aceasta ne-o arata Sfantul Apostol Pavel zicand: “De as avea darul proorociei si orice stiinta si de as avea tota credinta incat sa pot muta si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Inca sa stim, fratilor, ca dreapta noastra credinta cea deplina si tare, care lucreaza prin fapte bune, trebuie sa fie statornica pana la ultima noastra suflare. In aceasta privinta avem mii si milioane de pilde lasate noua de Sfintii lui Dumnezeu care L-au marturisit si, pentru dragostea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, rabdand pana la moarte infricosatoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinta cea statornica a Sfintilor lui Dumnezeu voi aduce cateva exemple din viata Bisericii.

Primul exemplu de jertfa totala pentru mantuirea lumii si pentru propovaduirea Sfintei Evanghelii pe pamant a fost Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevarurile vesnice ale dreptei credinte. El ne-a invatat cum sa credem in adevaratul Dumnezeu cel inchinat si marit in trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Hristos, Mantuitorul lumii, ne-a descoperit ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si ni L-a trimis pe pamant ca Mangaietor si Domn al vietii. El a sfintit pe fecioara Maria prin intruparea Sa si ne-a incredintat-o tuturor ca Nascatoare de Dumnezeu si mama, zicandu-i: Iata fiul tau! iar prin iubitul Sau ucenic Ioan Evanghelistul, caruia i-a spus: “Iata mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a facut fiii ei.

Dreapta credinta plina de Duh si de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintai rugatoare pentru noi toti inaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut in cuvintele Arhanghelului Gavriil si prin el a primit sa nasca cu trup pe Hristos, cand a spus: “Fie mie dupa cuvantul tau!“ (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credinta a Sfintilor Apostoli? Oare nu ei au semanat dreapta credinta si Evanghelia in toata lumea? Nu au strabatut ei Asia, Europa si Africa, vestind venirea Mantuitorului in lume si apropierea Imparatiei Cerurilor? Nu au rabdat ei atata prigonire si temnita si moarte martirica pentru Hristos si pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi si tot felul de suferinzi cu puterea credintei, chemand numele lui Hristos? Nu au daramat ei capistile idolesti si in locul lor au inaltat biserici crestine?

Astfel, ce vom vorbi de credinta plina de ravna a lui Petru, caruia i-a spus Hristos: “Amin zic tie, tu esti Petru si pe aceasta piatra voi intemeia Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el rastignit pe cruce cu capul in jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinta Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a facut Mantuitorul din tiran si persecutor, Apostol al neamurilor si martir. Deci, cum vom lauda credinta de foc a Sfantului Pavel, dragostea lui pentru mantuirea paganilor si a evreilor, curajul si barbatia lui, intelepciunea lui si rabdarea lui, bataile, temnita si lanturile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, invrednicindu-se sa fie inaltat de Duhul Sfant pana la al treilea cer? Oare nu el a spus ca “dupa plecarea mea vor intra intre voi lupii rapitori – adica ereticii -, care nu vor cruta turma?“ (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu cata dragoste si fierbinte credinta au slujit Apostolii pe Hristos si Evanghelia Lui? Sau cine stie cate batai si torturi si lanturi au patimit pentru Hristos Sfintii Mucenici? Caci cu cat ii chinuiau paganii mai mult, ei mai tari se faceau in credinta si primeau cu bucurie sa moara pentru Iisus, decat sa se lepede de El. Cine stie dintre muritori numarul si numele tuturor sfintilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lauda dupa vrednicie credinta lor, dragostea lor, smerenia lor, barbatia lor si sfintenia cu care au trait ei Evanghelia si au implinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau in Hristos numai cu buzele sau pentru rasplata? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau marturiseau Evanghelia invierii pentru bani si daruri?

Nu, niciodata. Sau se temeau de oameni mai mult decat de Dumnezeu? Sau se certau pentru intaietate? Sau se parau unii pe altii, sau urmareau averi si scopuri pamantesti in Biserica? Sau se indoiau in credinta si schimbau dupa plac si dupa mintea lor invatatura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinta lor dreapta si statornica in Dumnezeu era tare ca fierul; fetele si inimile lor straluceau de lumina Duhului, ca facliile pentru sfintenia vietii lor; mainile lor nu oboseau sa dea milostenie, picioarele lor nu conteneau sa alerge la biserici si la vestirea Evangheliei; gurile lor nu incetau sa se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zapada asteptau cu bucurie dezlegarea de trup si unirea in cer cu Hristos.

Aceeasi credinta tare pana la jertfa si viata ingereasca au dus pe pamant toti sfintii si Cuviosii Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugaciunea si credinta lor faceau multe minuni, cu lacrimile lor sfinteau pustiul si manastirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu intelepciunea si sfaturile lor scriau carti de folos, aparau dreapta credinta in lume, combateau pe eretici si izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuti ca sfinti in calendar si le cerem ajutorul.

Ce putem spune de parintii si inaintasii nostri care au pastrat cu atata sfintenie si tarie credinta ortodoxa pe pamantul tarii noastre? Sa amintim de marele domn al Moldovei Stefan cel Mare, care a aparat ortodoxia aproape o jumatate de secol si a inaltat 48 de biserici si manastiri. Sa pomenim si pe domnul martir Constantin Brancoveanu, cu cei patru copii ai sai, care si-au varsat sangele pentru Hristos departe de tara. Sa amintim si pe ierarhii marturisitori si aparatori ai dreptei credinte din Transilvania, si pe sihastrii si cuviosii sfinti care s-au nevoit in Carpati, in padurile si manastirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii nostri parinti si tarani credinciosi de la sate. Oare cati erau mai credinciosi decat ei? Cine se ruga mai cu credinta si cu lacrimi ca ei, taranii si mamele noastre blande si evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, fratii mei, ca sa ne dam seama ca si in tara noastra credinta in Dumnezeu a avut dintotdeauna barbati sfinti, traitori adevarati in Hristos si aparatori ai credintei curate impotriva tuturor sectelor si a celor indoielnici si slabi in credinta.

Iubiti credinciosi,
Impotriva credintei adevarate si puternice in Dumnezeu, de-a lungul celor doua mii de ani de crestinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite si neghine, cum le numeste Iisus Hristos in pildele Sale. Si care au fost acestea? La inceputul crestinismului s-au ridicat crestini iudaizanti, care voiau sa amestece credinta curata in Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat impotriva credintei propovaduite de Mantuitorul si de Apostoli, imparati pagani romani, care prin grele persecutii sangeroase cautau sa-i intoarca pe crestini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat impotriva credintei apostolice tot felul de eresuri, secte si curente filosofice pagane, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul si multe altele. Mai tarziu s-au ridicat reformistii luterani, calvinii, husitii si sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmarit slabirea dreptei credinte si convertirea ortodocsilor la eresul lor. Unii au reusit mai mult, altii mai putin in scopul lor prozelitist, diabolic, de faramitare a Bisericii lui Hristos, iar altii au disparut fara urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vietii dar diavolul nu inceteaza s-o atace cu noi si noi arme si ispite. Cea mai puternica arma, dupa secte, este necredinta in Dumnezeu care, luand locul paganismului, incearca sa slabeasca credinta tare si curata in Dumnezeu. Insa jertfa pastorilor devotati ai Bisericii, scrierile Sfintilor Parinti si rugaciunile calugarilor si ale credinciosilor au slabit atacul necredinciosilor.

Atunci diavolul a inventat o noua arma impotriva credintei vii, lucratoare in Hristos, anume, indoiala. Crestinii indoielnici sunt din ce in ce mai numerosi. Ei cred in Dumnezeu, dar se indoiesc si de viata vesnica, si de puterea rugaciunii, si de harul Lui. Se roaga, dar cu indoiala, cum s-a rugat si tatal copilului bolnav din Evanghelia de astazi. Crestinii indoielnici merg la biserica numai cand sunt bolnavi, cand au dusmani, necazuri, sau examene. In rest, spun ca n-au timp, ca se pot ruga si acasa sau ca se roaga preotii pentru ei. Acestia se indoiesc si de viata vesnica, si de puterea rugaciunii, si de harul preotiei, si de sfintenia Sfintei Impartasanii. Duhul indoielii este un diavol cumplit care chinuie pe multi credinciosi si ii arunca in deznadejde, in ganduri negre, in secte, in sinucidere. Caci si crestinii care se duc la secte, tot din cauza indoielii in credinta o fac. De aceea indoielnicii si sectantii sunt mereu tulburati, ingandurati, gata oricand de cearta si chiar de razbunare.

O imagine clara a indoielii noastre in credinta o prezinta Evanghelia de astazi. Un tata si-a adus copilul bolnav de epilepsie sa-l vindece Hristos. Mai intai a cerut sa-l vindece ucenicii Sai dar n-au putut. Apoi cazand la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea si L-a rugat sa-i vindece copilul. Dar Mantuitorul intarzia sa faca minunea. De ce? Din cauza necredintei tatalui copilului. Ca iata cum se ruga: „Doamne, de poti ceva, ajuta-ne noua, fiindu-Ti mila de noi!” Atunci Hristos i-a raspuns: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios.“ Tatal copilului, apasat de boala fiului sau, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci indata Hristos a izgonit duhul rau din copil si l-a vindecat.

Oare cati dintre crestinii nostri nu cartesc inaintea lui Dumnezeu cand sunt in suferinta si necaz? Cati nu vin la biserica si se roaga mai mult din interese pamantesti, zicand cam aceleasi cuvinte indoielnice: „Doamne, daca esti bun, ajuta-mi! Doamne, daca m-ai iertat, miluieste-ma! Doamne, daca poti si vrei, vindeca-ma si pedepseste pe vrajmasii mei!” Or, aceasta nu este rugaciune primita de Dumnezeu!

Iubiti credinciosi,
Daca vrem sa ne mantuim si sa fim miluiti de Hristos, sa avem credinta tare, vie, curata, statornica. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne raspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios! Sa avem credinta puternica si toate le vom dobandi.

Indoiala in credinta a adus lumea aici, la marginea prapastiei. Indoiala in credinta a creat atatea secte si a adus dezbinarea in Biserica, in familie si peste tot. Cum ne putem intari in credinta ca sa scapam de indoiala si de cumplitele ei urmari? Numai prin rugaciune si post, prin deasa spovedanie si impartasire si prin citirea cartilor sfinte. Caci asa a raspuns Mantuitorul ucenicilor Sai care L-au intrebat: “Pentru ce noi n-am putut sa-l scoatem? Pentru putina voastra credinta“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fara numai cu rugaciune si cu post!“ (Marcu 9, 28-29).

Vedeti ce ne raspunde Hristos? Vedeti puterea rugaciunii ajutata de post? Vedeti puterea postului ajutat de rugaciune? In zadar unii vorbesc de rau postul. In zadar altii se roaga, daca nu vor sa posteasca. Uniti rugaciunea cu postul, mergeti regulat la Sfanta Liturghie, spovediti-va curat, mai ales acum in Sfantul si Marele Post. Impacati-va, ajutati-va in greutatile vietii si cresteti-va copiii in credinta si frica de Dumnezeu, ca sa nu fie robiti de diavolul prin pacatele tineretii. Doar vedeti cati parinti sufera pentru copiii lor bolnavi, neascultatori si rai.

De ne vom ruga cu credinta si cu post, vom dobandi cererile noastre si vom putea rosti cu folos rugaciunea omului din Evanghelia de astazi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Duminica inchinata Sfantului Ioan Scararul

 Saptamana a patra, Saptamana Injumatatirii Postului, este luminata de prezenta Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericesti. „In mijlocul zilelelor infranarii, ajungand astazi cu puterea Crucii, sa slavim pe Cel ce S-a inaltat pe dansa, ca pe Mantuitorul si Dumnezeul nostru…“.

Sf. Cruce se afla pe iconostas in aceasta vreme, spre inchinarea credinciosilor: „Sa ne inchinam, credinciosii, preacinstitului lemn pe care S-a inaltat Facatorul tuturor…; veniti sa o sarutam cu frica si cu dragoste, luand de la ea dar luminos; izbavire de patimi, intarire si izgonire a toata puterea draceasca“.

Impreuna cu cinstirea Crucii se uneste si „tema saptamanii“: Pilda Vamesului si Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mandriei si de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie si a striga ca vamesul: „Nu cutez eu ticalosul, sa privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene…“ (Duminica seara); caci „Facand vrednicia sufletului meu roaba patimilor, m-am facut ca un animal si nu ma pot uita spre Tine, Preainalte; ci plecandu-ma in jos, Hristoase, ca vamesul ma rog strigand catre Tine: Dumnezeule milostiveste-Te spre mine si ma mantuieste“ (Vineri seara).

Dar Mantuitorul ne-a invatat smerenia mai mult decat cu pilda Vamesului, cu insasi viata si smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine pana la moartea prin Cruce pentru tine, invatandu-te, suflete al meu, din inaltare smerenia si din smerenie inaltarea, nu te inalta pentru virtutile tale, nici nu te socoti pe tine drept sa osandesti pe aproapele tau ca fariseul cel laudaros; ci cu gandul plecat aducandu-ti aminte numai de pacatele tale, ca vamesul striga: Dumnezeule, milostiveste-Te spre mine pacatosul“ (Joi seara).

Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lasat calea cea buna a smereniei: „Cale cea mai buna a inaltarii ai aratat, Hristoase, a fi smerenia, micsorandu-Te Insuti pe Tine si chip de rob luand, neprimind rugaciunea cea mult falnica a fariseului, iar suspinul cel umilit al vamesului primindu-l ca pe o jertfa fara prihana intru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).

Incadrarea Duminicii Crucii de cele doua pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Saptamana a III-a) si a Vamesului (Saptamana a IV-a) are un adanc talc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negraitei milostiviri si a dragostei fara margini a lui Dumnezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat si pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este si semnul nemarginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mantuitorul ne invatase cu cele doua pilde, ne-a aratat-o mai desavarsit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia si dragostea, care sunt plinatatea desavarsirii duhovnicesti si pe care le cerem cu atata staruinta de-a lungul postului, prin rugaciunea Sf. Efrem, ni le arata Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim in mijlocul postului.

Si ca o icoana vie a acestor mari virtuti, Duminica a IV-a, ne pune inainte praznuirea marelui Parinte si povatuitor duhovnicesc, Sfantul Ioan Scararul. Viata lui a fost ascunsa, smerita si aprinsa de dumnezeiasca dorire. Patruzeci de ani a trait sihastreste, pururea fiind aprins de ravna inflacarata si de focul dumnezeiestii iubiri. Toata petrecerea lui era in rugaciunea neincetata si in nemasurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a facut pilda a toata virtutea si doctor sufletesc iscusit; plin de intelepciune, caci Duhul Sfant vorbea prin gura lui, ajungand ca o „stea neratacita si luminand pana la marginile lumii“ (Condac).

Bogatia acestei intelepciuni a adunat-o in vistieria duhovniceasca numita „Scara Raiului“, pe care a facut-o darul cel mai de pret al vietii calugaresti.

Alcatuita din 30 de trepte, dupa cei 30 de ani ai vietii smerite a Domnului, Scara sa ne urca din treapta in treapta de la cele pamantesti la cele ceresti. Fuga de lume, adica lepadarea de avutii, de rudenii si de sine insusi, intrarea sub ascultarea unui povatuitor iscusit, cainta cu lacrimi si aducerea aminte de moarte, tacerea, infranarea si lepadarea de toata grija cea lumeasca ne vor ajuta sa smulgem din radacina multimea patimilor din noi: lacomia, iubirea de argint, mandria, trandavia si celelalte si ne vor ridica spre agonisirea virtutilor duhovnicesti: blandetea, curatia, saracia, privegherea, smerenia, trezvia si rugaciunea, linistea si nepatimirea si cele trei mari virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.

Dupa ce el a urcat mai intai aceste minunate trepte ale sca-rii si a ajuns la capatul de sus, Sf. Ioan ne indeamna si pe noi: „Suiti-va, fratilor, suiti-va, punand suisuri in inimile voastre si luand aminte la proorocul care zice: «Veniti sa ne suim in muntele Domnului, si in casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).

Invatatura de taina a Scarii este: precum pe o scara suisul se face din treapta in treapta, tot asa si sporirea duhovniceasca nu se face la intamplare, ci cu pricepere, intr-o anumita si neintrerupta inlantuire de fapte, de-a lungul intregii vieti si sub indrumarea unui povatuitor incercat. De aceea si calea aceasta este potrivita vietii calugaresti si pentru calugari a fost scrisa Scara. „Cine este monahul credincios si intelept?“ intreaba Sf. Ioan si raspunde: „Acela care si-a pazit neatinsa arderea duhului si pana la sfarsitul vietii nu conteneste sa adauge in fiecare zi, foc peste foc, vapaie peste vapaie, silinta peste silinta, dorire peste dorire“.

Plina de dumnezeiasca intelepciune, Scara este povatuire iscusita pentru cei retrasi din lume, care voiesc sa se lase scrisi cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca intr-o oglinda uneltirile dracesti ale pacatului, inlantuirea virtutilor si pe aceea a patimilor, cum sa invatam mestesugul cunoasterii de sine si al despatimirii, lucrarea virtutilor, care creste pe adevaratul monah din putere in putere, de la smerita ascultare pana la plinatatea cea mai de sus a dumnezeiestii iubiri.

Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple si adanci, adevarate lozinci ale vietii duhovnicesti. „Monahul este adancul smereniei“, „monahul este o necontenita sila a firii“, monahul este o necontenita lumina in ochiul inimii. Smerenia este marea bogatie a monahului, camara a bunatatii, de care nu se pot apropia rapitorii. Smerenia si dragostea este sfintita doime: dragostea inalta, iar smerenia pe cei inaltati ii sprijina sa nu cada.

Indeletnicirea cea mai de seama a monahului este trezvia si rugaciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea vegheaza“ (Cant. 5, 2). Rugaciunea este mijloc de cunoastere de sine, „oglinda monahului“, „bogatia monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale fata de Dumnezeu; „iar daca vrei sa cunosti degraba folosul ruga-ciunii, sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de rasuflarea ta“.

Toata lupta monahului este impotriva patimilor si pentru cunoasterea virtutilor:

– doctoria impotriva ingamfarii se cumpara cu aurul smereniei;

– cine si-a agonisit pomenirea mortii nu va pacatui in veac;

– ascultarea este mormant al voii;

– monahul neagonisitor este stapanul lumii;

– monahul trufas nu are nevoie de drac, fiindca el insusi este drac.

Nevointa trupeasca are multa putere impotriva dracilor, caci noroiul uscat nu mai atrage pe porci si nici trupul vestejit de nevointa nu mai odihneste pe draci.

Grija cea mare a monahului este sa scape de nesimtire, care „este moartea sufletului mai inainte de moartea trupului“ si sa-si agoniseasca nepatimirea, care „este invierea sufletului mai inainte de invierea trupului“. Iar podoaba cea mai de pret a lui este sfanta feciorie si curatie, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit si a inviat si inca de aici a inceput nestricaciunea cea viitoare“.

Pentru nepretuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citeste la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare si este cartea cea mai cautata, carte de capatai la ortodocsi. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scararul, este cinstit de Biserica in fruntea tuturor marilor povatuitori si Parinti duhovnicesti.

Praznuirea lui la inceputul celei de-a doua jumatati a postului, ne pune inainte icoana de sfintenie si metoda mestesugita pentru dobandirea ei. Ca sa contemplam icoana si sa invatam din metoda si mai deplin arta duhovnicestii innoiri, sa ne incordam puterile si mai mult spre a rascumpara vremea putina care a mai ramas, intru ostenelile pentru despatimire si cresterea virtutilor mantuitoare.

„Cuvioase Parinte Ioane, ascultand glasul Evangheliei Domnului, ai parasit lumea, bogatia si marirea intru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui, ca sa aflati odihna impreuna cu toti sfintii, cand va veni intru marirea Sa. Cu ale caror rugaciuni, Hristoase, pazeste si mantuieste sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

Parintele Petroniu Tanase
Articol preluat din volumul “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia

Duminica a IV-a din Post – a Sfantului Ioan Scararul

 Praznuirea Sfantului Ioan Scararul nu incepe sa fie atestata in manuscrise decat in secolul XIII, pentru a se regasi aproape in toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervata comemorarii parabolei samarineanului cel bun, al carei canon s-a pastrat la Utrenia duminicii pana in zilele noastre. Instituirea tarzie si extrem de rapida a acestei praznuiri a rezultat probabil din dorinta de a completa in mod armonios structura Triodului.

Daca primele doua duminici se distingeau ca o perioada „dogmatica”, transferarea praznicelor Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, axata mai mult pe latura practica a vietii duhovnicesti. (…)

Sfantul Ioan Scararul e praznuit in mod normal pe 30 martie, iar Sfanta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul ca aceste doua praznice cadeau intotdeauna in timpul Triodului facea ca ele sa nu fie solemnizate, in ciuda importantei acestor sfinti in evlavia bizantina: trei stihiri la Vecernie si un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor in ciclul liturgic mobil a permis o mai mare stralucire acordata acestor doi sfinti si o afirmare mai explicita a legaturii lor cu Postul Mare.

Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor in cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am” de la Vecerniile Duminicilor a IV-a si a V-a, precum si sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie si 1 aprilie.

Numai canoanele sunt diferite atat pentru Sfantul Ioan Scararul, cat si pentru Sfanta Maria Egipteanca. Totusi, unele manuscrise ale Mineielor indica pentru 30 martie canonul lui Ignatie din Duminica a IV-a a Postului Mare, astfel ca atunci oficiul e riguros identic, in vechile traduceri slave anterioare reformei patriarhului Nifon, care a provocat in Rusia schisma „vechilor credinciosi”, slujbele Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca nici macar nu se gaseau in Triod, unde se semnala numai ca trebuie luate din Mineie.

Praznicele celor doi sfinti nu ocupa, asadar, decat un loc relativ limitat in oficiile Duminicilor a IV-a si a V-a: pana la canon, randuiala este cea a tuturor duminicilor Triodului cu sedealna Octoihului si idiomelele Triodului; dupa care se canta trei canoane: unul al invierii cu 6 tropare, unul al Triodului, mai vechi, cu 4 tropare despre parabolele biblice dezvoltate in cursul saptamanii urmatoare, si unul al Sfantului tot cu 3 tropare.

La Laude nu se canta nici o stihira a Triodului (cu exceptia idiomelei de la „Slava”, doxastikon), ci numai opt din Octoih, fapt nemaiintalnit de la Duminica Vamesului si Fariseului si care evidentiaza bine caracterul secundar al acestor praznuiri fata de cele pe care le-am studiat pana aici.

Sobrietatea acestor doua praznuiri de la sfarsitul Postului Mare ingaduie sublinierea mai puternica a temelor duhovnicesti ale samarineanului cel bun si bogatului nemilostiv, creand prin aceasta o mai mica ruptura tematica intre zilele saptamanii si duminici decat in prima parte a Postului Mare. Atentia si efortul duhovnicesc vor putea, asadar, sa ramana incordate pana la capat, chiar si in timpul zilelor de odihna.

Sfantul Ioan Scararul

Asa cum s-a subliniat deja, lectura Scarii e cea mai importanta dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare si calauza discernamantului ce trebuie sa insoteasca faptuirea tuturor virtutilor. Acest tratat plin de stiinta si finete nu putea fi redactat decat de cineva care facuse el insusi experienta a ceea ce scria.

Astfel, prin aceasta praznuire s-a socotit si s-a evidentiat faptul ca Sfantul Ioan Scararul realizeaza el insusi parcursul acestei scari, fiind, prin urmare, el insusi Scara si modelul viu al stiintei duhovnicesti: „Intarind ca niste trepte virtutile, spre cer te-ai suit cu adevarat luminand prin dreapta credinta la adancul cel nemasurat al privirii la cele de sus, biruind toate pandirile demonilor, si pazesti pe oameni, Ioane, scara virtutilor; si acum te rogi sa se mantuiasca robii tai.”

Scara vesteste urcusul la Dumnezeu al autorului ei, laudat in acelasi timp drept „raiul virtutilor”, „legiuitorul ascezei” si „faptuitorul” (praktikos) prin excelenta. Sfantul Ioan Scararul reprezinta intr-adevar icoana infranarii si a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorarii temeiurilor ascetice. Sfantul Ioan si-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei in toata rigoarea, retragandu-se din lume pentru a-si stapani placerile trupului si a zbura spre Dumnezeu prin rugaciune: „Departatu-te-ai de desfatarea lumeasca, cuvioase, ca de ceva vatamator si, vestejindu-ti trupul cu mancarea, ai innoit taria sufleteasca si ai castigat marire cereasca, vrednicule de lauda. Pentru aceasta nu inceta rugandu-te pentru noi, Ioane.”

Luptand „dupa legile” ascezei, el si-a mistuit placerile si patimile dobandind curatia si odihna fara de sfarsit a nepatimirii. Prin puterea Duhului Sfant s-a facut stapan peste trupul sau si a inecat pe demoni in lacrimile sale, ajungand pe aripile rugaciunii, pana la lumina duhovniceasca a contemplatiei, ca apoi „sa lumineze lumea” prin invatatura sa si sa-si „hraneasca” ucenicii cu „roadele infranarii”.

Experienta sa duhovniceasca l-a facut in stare nu numai sa-i indrume pe ceilalti pe caile ascezei, dar si sa indeparteze orice erezie cu „toiagul dogmelor.” Reunind, asadar, toate virtutile in viata sa exemplara ce se poate deduce din lectura Scarii sale, Sfantul Ioan Scararul apare drept modelul monahului si al stiintei duhovnicesti in care suntem initiati in timpul Postului Mare de cateheza imnologica, de regulile postului si typikon-ul slujbelor.

Venerandu-l, contemplam monahul desavarsit, asa cum ar trebui sa devina fiecare, daca ar realiza asa cum se cuvine invatamintele Triodului. Chiar si numai evocarea virtutilor sale e un prilej de praznuire si de bucurie pentru toti credinciosii deveniti monahi in timpul Postului Mare.

Astazi este zi de sarbatoare, care cheama toate adunarile isihastilor la dantuire duhovniceasca, la masa si mancare de viata nestricacioasa.

ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Traducere: diac. Ioan I. Ica jr, Editura Deisis

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-30

DUMINICA A PATRA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Marcu (IX, 17-32)

n vremea aceea, a venit un om la Iisus şi îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n’au fost în stare“. Iar El, răspunzându-le, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? până când vă voi răbda? Aduceţi-l la Mine!“ Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L, duhul îndată l-a zguduit pe copil; şi căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?“ Iar el a răspuns: „Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar dacă Tu poţi ceva, ajută-ne, fie-#i milă de noi!“ Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede“. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!“ Iar Iisus, văzând că năvăleşte mulţimea, a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el, şi’n el să nu mai intri!“ Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul s’a făcut ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Iar Iisus l-a apucat de mână şi l-a ridicat; şi el s’a sculat în picioare. Şi după ce El a intrat în casă, ucenicii L-au întrebat ei între ei: „De ce noi n’am fost în stare să-l scoatem?“ Iar El le-a zis: „Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât numai prin rugăciune şi prin post“. Şi ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea; iar El nu voia să ştie cineva. Că-i învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia Cuviosului de la Matei (IV, 25; V, 1-12) În vremea aceea mulţimi numeroase mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând Iisus mulţimile, S’a suit în munte: şi şezând El, au venit la Dânsul ucenicii SăI Şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa i-au prigonit pe profeţii de dinaintea voastră.“

Scara Raiului, in iconografie

 Scara Raiului este una dintre cele mai renumite icoane bizantine de ansamblu. Aceasta icoana, intalnita mai ales in vechile biserici si manastiri, este reprezentarea iconografica a cartii Sfantului Ioan Scararul, numita „Scara dumnezeiescului urcus”. Cartea, cat si icoana cu pricina, mai sunt cunoscute si sub numele de „Leastvita”, cuvant slav ce inseamna „scara”.

Sfantul Ioan Scararul este un sfant cuvios ce a vietuit intre anii 579-649, in obstea monahala din Manastirea Sfanta Ecaterina, Muntele Sinai; pentru vietuirea sa in aceasta manastire, el mai este numit si „Ioan Sinaitul”. Sfantul Ioan, intrat in obstea sinaitica la varsta de numai 16 ani, dupa invatarea mai multor stiinte ale vremii. Vreme de nouasprezece ani, sfantul l-a avut ca duhovnic pe Cuviosul Martirie Sinaitul. Dupa trecerea la cele vesnice a duhovnicului sau, Sfantul Ioan se retrage in singuratate, in chilia Thola, undeva la cativa kilometri de manastirea de metanie. In acest loc, sfantul se va nevoi vreme de patruzeci de ani.

La rugamintea staruitoare a monahilor din obste, Sfantul Ioan primeste staretia manastirii sinaitice. Mai apoi, la rugamintea Cuviosului Ioan din Rait, sfantul alcatuieste lucrarea numita „Scara”, o carte in treizeci de capitole (trepte) pentru mantuire. Lucrarea cu pricina a fost tradusa in limba romana de catre parintele Dumitru Staniloae, ea alcatuind continutul volumului al noualea din „Filocalie„.

Scara Raiului, in iconografie

Potrivit indrumarilor lui Dionisie de Furna, consemnate in cartea sa, „Erminia picturii bizantine”, icoana numita adesea „Scara raiului” sta in stransa legatura cu opera Sfantului Ioan Scararul. Trebuie precizat, inca dintru inceput, faptul ca „Scara de suflete mantuitoare si ducatoare la cer” nu este o scara numai a monahilor si a monahiilor, ci si a tuturor crestinilor din lume, casatoriti sau nu.

In partea de jos a icoanei, in partea dreapta sau stanga, este infatisata o manastire si o obste de monahi. Calugarii de varste diferite sunt reprezentati in picioare, stand la poarta manastirii si privind spre scara. Scara dumnezeiescului urcus, dupa cum este numita aceasta, prezinta treizeci de trepte, dupa numarul capitolelor (treptelor) din cartea Sfantului Ioan Sinaitul. Uneori, scara infatiseaza si treizecisitrei de trepte, dupa numarul anilor Mantuitorului Iisus Hristos.

Scara este asezata intr-o pozitie inclinata, capatul de jos fiind sprijinit pe pamant, iar capatul de sus atingand cerul. Pe toata lungimea scarii se afla mai multi calugari, zugraviti in miscare, urcand spre cer. Calugarii inchipuie toate stadiile vietii duhovnicesti: unii doar se uita, unii pun piciorul pe prima treapta, unii urca incet, altii urca mai repede, unii cad de pe scara (atat de jos, cat si de sus), altii ajung la capatul ei, unde asteapta Hristos.

Pe partea de sus a scarii sunt infatisati mai multi ingeri, fiecare dintre ei ajutand cate un calugar in drumul lui spre mantuire; in vreme ce unii calugari sunt indrumati, altii chiar sunt tinuti de mana. In partea de jos a scarii sunt infatisati diavoli, care mai de care mai infioratori, fiecare dintre ei straduindu-se a trage jos cate un suflet. Unii calugari privesc inspre Hristos nestingheriti, in vreme ce altii abia de se mai tin cu un picior de cate o treapta. Unii ingeri ii indeparteaza pe diavoli cu niste sulite lungi.

In capatul scarii se afla infatisat Mantuitorul, intr-un medalion luminos. Calugarul de pe ultima treapta a scarii, reprezentat batran si intelept, imbracat in smerenie, priveste spre Hristos. La randul sau, Mantuitorul il prinde de mana, in vreme ce ii aseaza pe cap o cununa de biruinta.

In partea de jos a icoanei, uneori chiar la baza scarii, este infatisat iadul, sub chipul unui balaur infricosator, cu gura deschisa. Intre dintii ascutiti ai acestui balaur se afla infatisat un calugar cazut, in vreme ce un altul se afla in cadere.

In unele reprezentari ale acestei icoane se afla zugravit insusi Ioan Scararul, indrumandu-i pe calugari spre mantuire; de obicei, pe sulul de hartie pe care il tine in mana sfantul, sta scris: „Osteneste-te din toata puterea ca sa ti se ierte prea multele si netrebnicele tale pacate. Cu osteneli peste osteneli si cu fapte bune, ca pe niste trepte inalta-te, inaltandu-ti mintea cu privegheri ostenitoare.”

Teodor Danalache

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-29

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Marcu (VII, 31-37)

n vremea aceea, plecând Iisus din hotarele Tirului, a venit prin Sidon, la Marea Galileii, de-a dreptul prin ţinutul Decapolei. Şi I-au adus un surd, care era şi gângav, şi L-au rugat să-Şi pună mâna pe el. Şi luându-l deoparte de mulţime, Şi-a pus degetele în urechile lui şi, scuipând, i-a atins limba. Şi privind la cer a suspinat şi a zis către el: „Efatà!“, ceea ce înseamnă: „Deschide-te!“ Şi îndată urechile i s’au deschis, iar legătura limbii lui s’a dezlegat şi vorbea bine. Şi le-a poruncit să nu spună nimănui. Dar cu cât le poruncea El, cu atât mai mult ei Îl propovăduiau. Şi erau peste măsură de uimiţi şi ziceau: „Pe toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească“. În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia pentru cei morţi de la Ioan (V, 24-30) Zis-a Domnul către iudeii care veniseră atunci la Dânsul: „Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M’a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s’a mutat din moarte la viaţă. Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia. Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă întru Sine; şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul când toţi cei din morminte Îi vor auzi glasul; şi cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; judec după cum aud, şi judecata Mea este dreaptă; pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis.“

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

Cand suntem in suferinta si avem nevoie de ajutor, spunem de multe ori semenilor: „Daca poti, ajuta-ma!”. Nu la fel trebuie sa facem si cand ii cerem lui Dumnezeu ajutorul. Episodul cu vindecarea fiului lunatic trebuie sa ne fie pilda pentru a cere cum se cuvine lui Dumnezeu (Marcu 9, 17-32). Cand tatal copilului I S-a adresat lui Hristos spunand: „Daca poti, ajuta-ma!”, Mantuitorul l-a indreptat prin cuvintele: „Toate sunt cu putinta celui ce crede!”. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuind aceste cuvinte, marturiseste: „Atat de mare este puterea Mea, ca pot sa dau si altora puterea de a face minuni. Deci, daca vei crede cum trebuie, si tu vei putea vindeca si pe fiul tau si pe multi altii”.

Si tatal copilului ii raspunde: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”. La prima vedere credem ca e un raspuns gresit. O persoana care crede ar fi trebuit sa graiasca: „Cred, Doamne, ajuta credintei mele”. Si ne punem intrebarea, ce cauta cuvintele „ajuta necredintei mele” langa „cred Doamne”.

Parintele Nicolae Steinhardt spune ca „Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele … Ce fel de credinta este aceasta care este si nu este, care se afirma dar se si recunoaste nevoita a cere ajutor?”

Tatal copilului nu era un necredincios, credea in puterea lui Dumnezeu. Daca nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Hristos. Dar nu avea credinta pana la puterea minunii. De aceea a spus: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Tatal isi numeste putina credinta, necredinta.

Sa nu uitam ca si Apostolilor li s-a cerut vindecarea copilului si acestia nu au reusit sa o daruiasca dintr-un simplu motiv: nu aveau credinta Mantuitorului. De aceea Hristos le si spune „Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta” (Matei 17, 19-20).

La credinta Mantuitorului nu ajungem prin propriile puteri. Numai prin Harul Sfantului Duh ea devine lucratoare in asa fel incat sa ajungem sa vorbim de minuni. Mai tarziu, la Cincizecime, dupa primirea Duhului Sfant, Apostolii au ajuns sa savarseasca minuni.

Cuvintele „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24) pot fi rostite si ca rod al smereniei. Niciodata nu putem spune ca am ajuns la masura credintei desavarsite. Si din acest motiv putem numi credinta noastra, necredinta. Pe de alta parte, credinta omului nu este niciodata suficienta in fata lui Dumnezeu.

Mitropolitul Bartolomeu Anania afirma ca „Intotdeauna intre ceea ce putem noi sa realizam si deplinatate ramane un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple aceasta diferenta, pentru ca trebuie neaparat sa ajungi la plinire, se numeste har. De aceea, in Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, pe de o parte este vorba de expresia credintei, iar, pe de alta parte, de expresia corecta a constiintei, caci credinta ta de om nu este niciodata suficienta ca sa umple masura de sus si numai Dumnezeu este Acela care ti-o umple”.

Avand in vedere ca nu avem o credinta la masura la care ar trebui sa fie, putem sa ne rugam precum tatal fiului lunatic: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-28

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Filocalia, o carte pentru calugari ?

 Tot ceea ce s-a scris in Biserica lui Hristos s-a scris din dragoste, spre mantuirea omului. Nu s-au scris cuvinte fara rost, ori pentru a fi laudat autorul. S-a scris intru apararea dreptei credinte si spre pastrarea pentru totdeauna a faptelor pline de evlavie ale crestinilor iubitori de Dumnezeu. Fiecare autor crestin a scris, deci, pentru mantuirea noastra, a acelor care citim astazi cuvintele lor pline de dragoste si intelepciune.

Sfintii Parinti, care ne-au lasat scrierile lor, ne-au iubit pe noi cu multa vreme mai inainte de a ne naste. De aceea, precum zice Sfantul Serghie Meciov, „purcezand la studierea experientei ascetice a Sfintilor Parinti, cu scopul de a o folosi in viata noastra, trebuie mai intai sa ne dam seama ce reprezentam noi, ca madulare ale Bisericii, in ce relatie ne aflam unul fata de altul si fata de sfinti”.

Filocalia, o carte pentru calugari ?

„Filocalia Sfintelor Nevointe ale Desavarsirii”, inteleasa ca iubire a omului fata de tot ceea ce este „frumos si bun”, cuprinde o serie de scrieri vrednice de a face parte din viata fiecarui crestin iubitor de Dumnezeu. Care om sanatos nu-si doreste, oare, sa obtina ceea ce este frumos si bun? Cum pot spune unii ca aceasta carte este una dedicata exclusiv calugarilor, iar nu, in aceeasi masura, si mirenilor?! Filocalia devine o carte a calugarilor doar atunci cand mirenii isi pierd interesul pentru propria mantuire.

Unde este prezenta Biblia, acolo apare, indata, si Filocalia. Olivier Clement spune ca „Biblia si Filocalia sunt de nedespartit„. In fapt, de ce? Pentru ca Filocalia este cheia de interpretare practica a celor cuprinse in Sfanta Scriptura, dupa cum marturiseste, in spovedania sa, pelerinul rus: „Sfintii Parinti spun ca Filocalia este cheia care ne deschide tainele Sfintei Scripturi.”

Viata crestina nu poate fi decat filocalica. Crestinii au facut primii pasi citind Sfanta Scriptura, s-au hranit cu Sfanta Liturghie si au crescut intr-o neincetata iubire fata de frumosul si binele vietii. Olivier Clement spune: „Biserica Ortodoxa este in chip profund filocalica, prin importanta pe care ea o acorda Liturghiei, privita ca Cerul pe pamant, si prin conceptia sa liturgica despre existenta.„

Pentru ca Filocalia vorbeste mai ales despre indumnezeire si despatimire nu inseamna ca aceasta este o carte dedicata doar calugarilor. Daca am urma acest principiu, ar insemna ca si Sfanta Scriptura este o carte a calugarilor, caci tot despre desavarsire vorbeste si aceasta.

Scrisa in mare parte de calugari, ca unii ce s-au dedicat trup si suflet dobandirii desavarsirii, Filocalia este o colectie de texte ce indruma pasii crestinului spre vietuirea impreuna cu Dumnezeu. Filocalia, in mod practic, prezinta calea pe care trebuie sa o parcurga fiecare credincios, prin trezvie sau introspectie, pentru regasirea Paradisului pierdut. Filocalia, deci, este o calauza pentru intreaga lume crestina.

Cu ocazia primei editari a acesteia, in limba romana, Nicolae Mladin ii face urmatoarea descriere: „Filocalia este o comoara a spiritualitatii ortodoxe, sedimentata in secole de cugetare si lupta, de ruga si experienta duhovniceasca. Filocalia este darul monahismului; este opera celor care au vorbit cu Dumnezeu, a celor care nu si-au ingaduit sa vorbeasca sau sa scrie despre lucruri pe care nu le-au verificat prin experienta.” In continuare, el spune ca Filocalia „poate fi insusita si de mireni, nu numai de calugari”, si ca, „daca toti oamenii ar indeplini conditiile necesare experientei, toti ar fi ridicati pe culmile cunoasterii mistice”.

Colectia de cuvinte filocalice este precum o farmacie, in ea putand fi gasite medicamente si vitamine pentru viata omului. Filocalia a popovaduit, in felul ei, ca scopul credintei ortodoxe este unul unic. Cunoscand precis legile sufletului, precum si obstacolele care ii pot slabi avantul, crestinul din orice stare bisericeasca trebuie sa se straduiasca intru dobandirea virtutilor, care culmineaza in dragoste si pace.

Filocalia ii prezinta omului tactici de lupta si metode de aparare in fata vicleniei vrajmasului. Cel care intra in lupta cu un adversar a carui experienta de a-l infrange pe om este de cand lumea, are nevoie de experienta tuturor acelora care au reusit sa-l invinga.

Filocalia este o analiza duhovniceasca a etapelor prin care crestinul converteste patimile in virtuti. Multe si felurite sunt etapele acestei formidabile epopei crestine, pe care trebuie sa o traiasca fiecare credincios pentru a se elibera de sub dominatia materialitatii acestei lumi si sa creasca in asemanarea cu Dumnezeu. Fiind vazuta ca o „antologie a ascezei”, Filocalia ne pune la indemana arme si metode care sunt in masura sa potoleasca razboiul nevazut al ispitelor, redand sufletului integritatea launtrica.

Vietile Sfintilor

Scrierile si Vietile Sfintilor Parinti sunt izvoare de viata pentru crestinii care traiesc in mijlocul lumii, unde luptele sunt mai multe chiar decat in manastiri. Vietile Sfintilor au fost scrise si ni s-au pastrat spre luare aminte, spre regasirea in ele si spre urmarea credintei acelora, dupa cum marturiseste Sfantul Grigorie de Nyssa: „Poate de aceea s-a si istorisit viata acelor persoane inalte, ca, prin urmarea izbanzilor lor, sa ne indreptam spre bine viata ce ne sta inainte.„

Sfantul Vasile cel Mare compara folosirea acestor scrieri cu folosirea unui model de catre pictori, zicand: „Asa cum indeobste pictorii, cand zugravesc alte tablouri, privesc mereu la model, facand tot ce pot ca sa aduca trasaturile aceluia in lucrarea lor, tot asa, cel ce ravneste a se face desavarsit in toate cele inalte trebuie sa-si atinteasca ochii catre Vietile Sfintilor ca spre niste statui insufletite si miscatoare si sa-si improprieze virtutea acelora prin imitare.„

Sfantul Serghie Meciov, un preot de mir, spune: „Cel ce vrea sa se lupte pentru Imparatia lui Hristos, trebuie sa urmeze in viata sa experientei Sfintilor Parinti, sa aiba ca indreptar experienta lasata mostenire de catre inaintasi.” Toate slujbele inchinate sfintilor cuprind texte in care credinciosii sunt chemati sa le urmeze lor, in credinta, dragoste si fapte curate. Spre exemplu, intr-o cantare din Slujba Tuturor Sfintilor, auzim acest indemn: „Ii cant pe prietenii Domnului meu, pentru ca oricine voieste, sa li se alature.”

Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre sfintii martiri, spune ca „norul martirilor ne iese in intampinare tuturor”. Deci, martirii ne cer cu tarie sa le urmam faptele, iar nu doar sa ne minunam de nevointele si suferintele indurate de ei pentru Dumnezeu. Cuvintele sfintilor si faptele martirilor trebuie intrupate in viata noastra, dupa cum ne indeamna staruitor Sfantul Serghie Meciov: „Scrierile Parintilor trebuie citite cu lucrul, prin faptuire.„

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-27

JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Injumatatirea Postului Mare cade intotdeauna in ziua de miercuri a saptamanii a patra, altfel spus, in miercurea de dupa Duminica Sfintei Cruci. Din punct de vedere teologic, intreaga saptamana a injumatatirii postului este infatisata in Triod ca o „saptamana purtatoare de cruce”. Sfintii Parinti au randuit ca aceasta saptamana sa fie inchinata Sfintei Cruci celei aducatoare de viata „spre a ne odihni, a rasufla si a ne face pe noi cei osteniti sprinteni si usori pentru restul ostenelii”.

Acelasi rost este evidentiat si de imnografia zilei injumatatirii Postului Mare. Astfel, dintr-o stihira din slujba Utreniei aflam: „Injumatatind noianul postului, asteptam limanul mantuirii, adica vremea patimirii Tale Doamne, celei de bunavoie. Ci ca un milostiv si indurat, invredniceste-ne sa vedem cu pace si ziua maritei Invierii Tale, Iubitorule de oameni”.

Totodata, in timpul Postului Mare ne rastignim si noi, morti fiind fata de patimi. Ni se pune insa inainte Sfanta Cruce, ca sa ne imbarbateze, sa ne sprijine, sa ne aduca aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos si sa ne mangaie. Nevointele noastre ni se usureaza cand ni se aduce aminte si de nadejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Acelasi motiv il arata si luminanda zilei injumatatirii Postului Mare: „Lemnul cel preacinstit, la injumatatirea postului cheama la inchinare pe toti cati isi rastignesc patimile lor dupa vrednicie, impreuna cu patimile lui Hristos”.

Parintele Macarios Simonopetritul aminteste doua vechi practici caracteristice acestei perioade in manastirile cu traditie din Constantinopol. La Studios, in timpul acestei „Mari Saptamani a Sfintelor Paresimi”, Crucea era scoasa pentru inchinare in toate zilele dupa Ceasul al IX-lea, astfel incat intreaga Saptamana a IV-a aparea in chip limpede drept iradierea praznicului Crucii.

La Evergetis, ziua de miercuri – fundamentul acestui praznic, fiindca e centrul saptamanii injumatatirii postului – era supusa unei dispense de post echivalente celei din zilele de sambata si duminica, in ciuda ambiantei de doliu ce insoteste de obicei praznuirile Crucii si pentru a marca inca si mai puternic caracterul privilegiat al centrului.

Cu privire la miercurea injumatatirii Postului Mare, parintele Alexander Schmemann spune ca daca pana acum centrul atentiei noastre erau propriile patimi si rautati, accentul trece acum de la pocainta si ostenelile noastre la faptele ce s-au facut „pentru noi si pentru a noastra mantuire”, pentru ca Domnul se indreapta catre Rastignirea Sa.

Amintim faptul ca o zi similara exista si in Perioada Penticostarului, anume miercurea de dupa Duminica Slabanogului, cand se face pomenirea Injumatatirii Cincizecimii. Aceasta zi o praznuim, intru cinstirea celor doua mari praznice, Pastile si Rusaliile, „ca pe una ce le uneste si le leaga pe amandoua“.

Miezul Paresii

In calendarul popular miercurea din saptamana a patra a Postului este cunoscuta sub numele Miezul Paresii sau Miaza Paresime, Miaza Parese, Miezii Paresii, Miezul Paresimilor si Mijlocul Postului. Cuvantul „paresimi”(sau patruzecimea) desemna in vechime cele patruzeci de zile ale postului, „quadragesima” insemnand „patruzeci” in limba latina.

Potrivit traditiei populare romanesti, la mijlocul Paresimilor, in miercurea care cade in saptamana a patra a postului, avea loc o sarbatoare a oualor, reprezentand momentul in care se numarau si se alegeau ouale care vor fi folosite pentru inrosit, cele care vor intra in componenta bucatelor pregatite de Sfintele Pasti, si cele care urmau a fi puse sub closca. In aceasta zi femeile evitau sa munceasca in camp sau in gospodarie. Munci precum torsul, periatul, cusutul si mai ales datul cu vopsea sau cu var, adica unsul peretilor, erau interzise.

Singurele activitati permise in aceasta zi erau adunarea si numararea oualor din cuibar, avand in vedere obiceiul ca de la lasatul secului si pana in aceasta zi, gospodina nu se ducea sa stranga ouale. Exista credinta ca ouale alese in miercurea injumatatirii Postului Mare nu se stricau pana la Pasti.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-26

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-25

Bunavestire a Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei MARIA Evanghelia de la Luca (I, 24-38)

n zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit; şi vreme de cinci luni s’a tăinuit, zicându-şi: „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să-mi ridice ocara de printre oameni“. Iar în a şasea lună, trimis a fost de la Dumnezeu îngerul Gavriil într’o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la dânsa, i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!“ Iar ea, văzându-l, s’a tulburat de cuvântul lui şi cugeta: „Ce fel de închinare poate fi aceasta?…“. Şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată’n pântecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu şi numele Lui îl vei chema Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui-Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“. Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“ Şi răspunzând îngerul, i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă“. Iar Maria a zis: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ Şi îngerul a plecat de la dânsa.

Buna Vestire, cea mai veche sarbatoare a Maicii Domnului

 Buna Vestire este praznuita de Biserica pe 25 martie. Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Buna Vestire), este praznicul in amintirea zilei in care Sfantul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente, dintre sarba­torile Maicii Domnului. Data acestei sarbatori a variat la inceput. Astfel, unii o sarbato­reau in ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar in unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia si Milano, Buna Vestire s-a sarbatorit pe 18 decembrie.

Parintele profesor Ene Braniste sustine ca sarbatoarea a fost introdusa la Roma de papa Leon al II lea (681-683). La inceput aceasta era doar locala si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Dom­nului. Va­riatia datei de praznuire a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat in toata lumea catolica. Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie).

In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea.

Buna Vestire este sarbatorita in fiecare an in perioada Postului Mare, fiind una dintre sarbatorile pentru care Biserica acorda dezlegare la peste, indiferent in ce zi ar cadea aceasta.

Temeiul scripturistic al sarbatorii Bunei Vestiri

„Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus.

Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea”. (Luca I, 26-38).

Nicolae Cabasila observa ca daca la crearea primului Adam, Tatal se sfatuieste cu Fiul si cu Sfantul Duh,  venirea la existenta a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc dupa obtinerea consimtamantului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cea care-L naste nu e folosita ca mijloc al venirii lui Lui la existenta ca Om, fara voia ei. Nicolae Cabasila ne marturiseste ca „Dumnezeu nici nu a instiintat de mai inainte pe Adam, nici nu l-a induplecat sa-si dea coasta, din care avea sa se zideasca Eva, ci lipsindu-l de simtire, i-a rapit madularul. Dar procedand la zidirea noului Adam, a instiintat-o mai inainte pe Fecioara si a asteptat credinta si invoirea ei.

A fost mai usor pentru Apostoli sa creada ca Hristos a inviat, de vreme ce L-au vazut inviat. A fost usor pentru crestini sa creada in invierea lui Hristos, pentru ca au avut marturia Apostolilor. Dar Maica Domnului, a crezut pe baza unei simple fagaduinte ca se va petrece cu ea un fapt ce depaseste legea firii. A crezut posibil, imposibilul. Si prin aceasta l-a facut posibil, dupa cum sustine parintele Dumitru Staniloae. E o lege a firii sa nu poata zamisli cele ce si-au ales viata fecioriei. De aceea Maica Domnului intreaba: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?”. Insa, dupa ce ingerul ii comunica modul zamislirii minunate – „Duhul Sfant se va cobori peste tine si puterea Celui Prea Inalt te va umbri”, Fecioara nu s-a mai indoit de vestirea ingerului.

In clipa in care declara ca se increde cu desavarsire in minunea ce se va savarsi cu ea, Fiul lui Dumnezeu Se si salasluieste in ea, zamislindu-Se Om. Nasterea lui Dumnezeu-Cuvantul ca om este o nastere unica, neavand nimic din nasterea celorlalti oameni. Nici nasterea Sa din Tatal, nici cea din Fecioara Maria, nu au avut ceva comun cu nasterea altcuiva. Nasterea Sa ca Om nu e o nastere din necesitatea firii, ci din bunavoirea lui Dumnezeu.

Buna Vestire in calendarul popular

Buna Vestire este cunoscuta in calendarul popular sub denumirea de Ziua Cucului. De ce ziua cucului? Pentru ca in aceasta zi are loc primul sau cantec, prin care anunta vestirea primaverii.

Potrivit traditiei, daca primul cantec al cucului era auzit pe stomacul gol, in spatele omului, era semn rau: „Cucu-n spate mi-a cantat/ si moartea m-a sagetat!”

Exista obiceiul ca in aceasta zi, sa se numere de cate ori cucul isi canta numele, numar care ar descoperi cati ani mai avem de trait.

Flacaii si fetele il intrebau pe cuc cand se vor casatori: „Cucule voinicule/ Cati ani imi vei da/ pan’ m-oi insura (marita)?” Daca se intampla ca dupa rostirea acestor cuvinte, cucul sa cante, cantecul sau echivala cu un an de astepare. Dimpotriva, daca el tacea, tacerea sa era semn ca avem de-a face cu o casatorie grabnica.

De asemenea, craca pe care a cantat cucul de ziua sa, era taiata si pusa in scaldatoarea fetelor, in speranta ca flacaii nu le vor ocoli.

Predica la Buna Vestire AUDIO – PF Daniel
Troparul Buneivestiri – AUDIO
Axionul Bunei Vestiri – VIDEO

Bunavestire cosmica

 In tendinta noastra nesanatoasa de a intocmi clasamente si topuri, deseori socotim Craciunul, Nasterea Domnului, ca fiind „a doua” sarbatoare ca importanta dupa Pasti. Si este importanta, fara indoiala, nu degeaba au randuit Sfintii Parinti 40 de zile de post inaintea ei. Dar nu trebuie sa neglijam nici faptul ca in marele praznic al Buneivestiri avem de fapt sarbatoarea Intruparii Domnului.

Bunavestire este ziua preabinecuvantata cand s-a implinit planul cel din veci al lui Dumnezeu, acela de a Se uni cu omul intr-o singura „faptura minunata”. Este ziua in care cea mai aleasa persoana din istorie, Maica Domnului, a rostit acel „Fie mie dupa cuvantul tau”, a acceptat ceea ce nimeni pana la ea n-ar fi putut primi, sa se plasmuiasca din pantecele ei Plasmuitorul lumii. Si a acceptat, sa nu ne amagim, in totala cunostinta de cauza. Sa nu credem ca ea nu a inteles exact ceea ce urma sa se petreaca si ceea ce urma ea sa devina. Toata viata ei de pana atunci o traise intr-o curatie desavarsita, petrecand impreuna cu ingerii, in Sfanta Sfintelor.

Sa nu neglijam deci importanta acestui act. Caci, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzand catre Talasie Libianul: „Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gandit mai inainte de inceputul lucrurilor, despre care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai inainte gandita, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevarat sfarsitul providentei si al celor providentiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El… Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au privit toate veacurile si cele aflatoare inauntrul veacurilor inceputul existentei si sfarsitul in Hristos. Caci inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii”.

Aceasta zi este, am putea spune, atemporala, la fel ca ziua intai a creatiei si ziua invierii. Este ziua de intrare in istorie a Fiului lui Dumnezeu, este ziua in care cerul se uneste cu pamantul, nemarginirea se uneste cu marginirea. Nu este unirea celor contrare, intrucat omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu intru asemanarea Lui, dar este unirea celor care nu mai aveau putinta de unire, care prin pacat fusesera separate prin domnia mortii.

Cate cuvinte adanci nu s-au scris despre aceasta unire? Cate cuvinte frumoase, cate cuvinte inspirate de Duhul Sfant? Toate cugetarile despre Hristos ale Sfintilor Parintii, ale Bisericii, toate pornesc de aici, de la unirea „fara amestecare, fara schimbare, fara impartire, fara despartire” care s-a facut in aceasta zi. Toate vorbesc despre chipul dumnezeiesc al acestei lucrari, ale acestei taine asupra careia cugetul ramane mut. Si toate vorbesc tainic, in chip tacut, de lucrarea dumnezeiasca a Fecioarei Maria care, asa cum atat de lacunar spune Sfantul Apostol Matei, „s-a aflat pe sine avand in pantece de la Duhul Sfant”.

Biserica este ea insasi o lucrare tainica. Si daca dorim sa intelegem, Maica Domnului este chip al Bisericii. In Biserica se petrece cu noi unirea tainica dintre creat si necreat, adica dintre noi si Dumnezeu, precum in Maica Domnului s-a petrecut unirea fara amestecare dintre firea omeneasca si cea dumnezeiasca.

„Astazi este incepatura mantuirii noastre, si aratarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu fecioarei se face, si Gavriil darul bine-l vesteste. Pentru aceasta si noi impreuna cu dansul Nascatoarei de Dumnezeu sa-i strigam: Bucura-te cea plina de dar, Domnul este cu tine” (Troparul Buneivestiri).

Biserica, daca observam cu atentie, incearca sa sadeasca in noi viziunea cosmica pe care ea o are asupra istoriei mantuirii, si mai ales asupra Maicii Domnului si lucrarilor care s-au facut cu ajutorul ei, lucrari care sunt chiar momentele esentiale ale istoriei omenesti. Daca nu ne apropriem aceasta viziune, care, trebuie sa intelegem, este viziunea dintotdeauna a Apostolilor, Parintilor, Proorocilor si a Bisericii in general, inseamna ca vom intelege trupeste si fariseic toata invatatura crestina, si vom ramane la un sens inchistat, care nu ne duce „dincolo de catapeteasma”, spre Sfanta Sfintelor, si nu ne mantuieste.

Daca nu avem viziunea cosmica a acestei lucrari, nu vom vedea in Maica Domnului mai mult decat o femeie aleasa, binecuvantata de Dumnezeu a-L purta in pantece, a-L naste si a-L ingriji. Dar daca vom merge spre gandirea Sfintilor Parinti (in analiza finala, gandirea Duhului Sfant care i-a luminat), vom intelege de ce acestia o numesc pe Maica Domnului „Noua Eva”, „Imparateasa ingerilor”, „Mai cinstita decat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii”, „Rai de taina” si toate celelalte.

Sa ne caznim deci cu ravna la intelegerea cea mai desavarsita, sa trecem de chipul trecator al lumii, care acopera ca un val tainele vietii vesnice. Numai indraznind a cauta duhul Sfintilor Parinti ne vom bucura in adevar de Sarbatoarea negraita a Buneivestiri, incepatura mantuirii noastre.

Buna Vestire

 Buna Vestire este praznuita pe 25 martie. Praznicul Bunei Vestiri a Maicii Domnului este cunoscut in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi Fecioara Maria a fost vestita de Arhanghelul Gavriil ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te! Si i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia? Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca o femeie pamanteana spre a I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu i da ragaz si i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate. Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…

Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat! E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.

– Fie! Sa mi fie mie dupa cuvantul tau!

In acea clipa s’a petrecut Intruparea.

Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.

Buna Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si si restaureaza propria i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoarea de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei este de a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.

Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un „vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”, ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece. Salutarea ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

IPS Bartolomeu Anania

Sfanta Evanghelie randuita de Biserica spre a fi citita in ziua praznuirii Bunei Vestiri

„In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea. Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea.”  (Luca 1, 24-38)

PF Daniel – Predica la Buna Vestire AUDIO
Axion la Buna Vestire – AUDIO
Predica la Buna Vestire – AUDIO

Biserica Sfantul Arhanghel Gavriil din Nazaret

Biserica Sfantul Arhanghel Gavriil din Nazaret este echivalentul Basilicii Catolice a Bunei Vestiri, tot din acel loc. Potrivit traditiei ortodoxe din partea locului, Fecioara Maria a primit vestea ca va naste pe Mantuitorul, de la Sfantul Arhanghel Gavriil, in momentul in care aceasta se afla afara, sa scoata apa. Biserica Sfantul Arhanghel Gavriil este ridicata deasupra izvorului considerat a fi cel al Fecioarei Maria si aflat in apropierea casei acesteia din Nazaret.

 

Buna Vestire – marturii ale Scripturii si ale Traditiei

Desi nementionata in Sfanta Scriptura, traditia conform careia Fecioara se afla iesita sa ia apa in momentul Bunei Vestiri, este una foarte veche. Aceasta informatie se regaseste in documente ale secolului al II-lea. Protoevanghelia lui Iacov este unul dintre aceste documente ce consemneaza perioada copilariei lui Hristos, dand mai multe detalii despre aceasta.

 

Protoevanghelia lui Iacov mentioneaza inca si faptul ca Fecioara Maria era una dintre cele sapte fecioare alese din radacina lui David alese pentru a tese o noua dvera pentru Sfanta Sfintelor din Templu. Ea cosea la aceasta panza, in casa ei din Ierusalim, mai inainte de a iesi sa ia apa de la izvorul de afara.

Protoevanghelia, scriere neinclusa in canonul Sfintelor Scripturi, spune urmatoarele: „Ea a luat vasul pentru apa si a iesit sa il umple de la izvor. In acel moment, o vece s-a auzit spunandu-i: „Bucura-te, caci ai aflat har. Domnul este cu tine, cea binecuvantata intre femei.” In acel moment ea s-a intors spre locul din care s-a auzit vocea, dar nu era nimeni. Apoi a inceput sa tremure de teama. Intrand in casa, si punand apa deoparte, s-a asezat jos si a reinceput sa coasa la panza. In acel moment, un inger s-a infatisat inaintea ei…”

In Sfanta Scriptura, in Evanghelia Sfantului Apostol Luca, gasim nu multe cuvinte despre acest eveniment. El zice doar urmatoarele: „Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei.

Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit.

Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea.” (1, 26-38)

In randurile de mai sus nu este mentionat nici cel mai mic detaliu despre locul in care se afla Fecioara sau lucrul pe care il facea in acel moment. Traditia spune insa ca ea se afla afara.

 

 

Biserica Sfantul Arhangel Gavriil din Nazaret

Biserica Sfantul Arhangel Gavriil este construita deasupra „Izvorului Fecioarei Maria”, un izvor natural ce izvoraste de langa o fantana antica cunoscuta si ea ca „Fantana Mariei”. Este posibil ca in acest loc sa fi existat o biserica veche bizantina inca din secolele VI-VII, cu toate ca primele mentionare istorice pastrate pana astazi sunt ale abatelui Daniel, din anii 1106-1108.

Biserica Sfantul Arhanghel Gavriil a fost dintotdeauna biserica ortodoxa, cu toate ca exista unele incertitudini legate de statutul acesteia sub asediul cruciatilor latini. Imediat dupa terminarea cruciadelor, unele surse latine mentioneaza, nespecificand insa nici un lucru concret, de o manastire latina a Sfantului Gavriil.

Din secolul al XIV-lea, biserica a ajuns intr-o stare deplorabila, restaurarea acesteia ajungand sa fie o nevoie vitala. In toata istoria ei, indiferent de greutatile prin care a trecut sau de starea cladirii, accesul la izvorul facator de minuni al Maicii Domnului nu a fost niciodata intrerupt.

Biserica a ajuns, pentru o perioada, in purtarea de grija a franciscanilor si a greco-catolicilor, insa din anul 1741 ea revine din nou sub conducerea ortodocsilor greci. Acestia au obtinut aprobarea de recuparare a bisericii de la Dahir al-Umar.

In anul 1750, comunitatea ortodoxa de aici a construit biserica ce se poate vedea si astazi. Aceasta a fost ridicata in absida sudica a capelei ce pastreaza cu grija izvorul. Iconostasul de lemn a fost adaugat in anul 1767. Acest iconostas este scultat cu multa finete in lemn si poseda o serie de icoane minunate.

Din absida nordica a bisericii din secolul al XVIII-lea, sapte trepte coboara pana la capela aflata sub biserica. In aceasta capela se afla si astazi izvorul. Aici se afla o singura absida ingusta, acoperita de un tavan boltit si cu ferestre oarbe. Arcele oarbe sunt impodobite cu marmura colorata si cu mozaic apartinand anului 1750. In capatul absidei nordice, izvorul Fecioarei Maria curge de sub altarul amplasat aici. In jurul izvorului se afla multe candele si icoane ale Maicii Domnului.

Potrivit unei marturii istorice a secolului al XVII-lea (Quaresmi), o scara – astazi astupata – ducea direct intr-o manastire de maici aflata la suprafata. Pe partea dreapta, in peretele estic al absidei, mai era asezat si un al doilea altar, insa astazi, aici se afla doar o serie de arcade simple.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-24

LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

 Potrivit traditiei crestine, Sfanta Cruce ar fi fost lucrata din trei feluri de lemn: cedru, chiparos si maslin sau chiparos, ulm si merisor. Acest lucru se intemeiaza pe urmatoarea profetie: „Marirea Libanului, chiparosul, ulmul si merisorul la tine vor veni, cu totii laolalta, ca sa impodobeasca locasul cel sfant al Meu, si Eu voi slavi locul unde se odihnesc picioarele Mele” (Isaia 60, 13). Acest „loc” unde se odihnesc picioarele Domnului a fost interpretat ca fiind postamentul de la baza Sfintei Cruci.

„Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui; sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul; sa piara cum piere fumul; cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si S-a pogorat la iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasului. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti sfintii in veci. Amin!”

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Potrivit traditiei locale, Manastirea Sfanta Cruce din Ierusalim a fost zidita pe locul de unde a fost taiat copacul din care a fost facuta Sfanta Cruce a Mantuitorului. Se mai crede ca tot aici a fost inmormantat Adam, cu toate ca exista si alte cateva traditii legate de locul de inmormantare al acestuia, una dintre ele identificand locul cu piatra de pe Golgota, pe care a fost inaltata Sfanta Cruce.

Pomul Sfant, potrivit traditiilor locale, care au si fost infatisate in icoanele zugravite in capela manastirii amintite, a avut la origine trei seminte (maslin, chiparos si cedru) pe care Avraam i le-a dat-o lui Lot. Luand semintele, Lot le-ar fi plantat langa cortul sau, udandu-le numai cu apa din Iordan. Din aceste seminte ar fi crescul un capac cu trei tulpini, care a fost folosit mai apoi pentru facerea Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Locul exact al radacinii Pomului celui Sfant se afla in incinta manastirii, intr-o capela subterana, fiind incadrat cu marmura si bronz. Prin partea stanga a bisericii, o usa conduce, printr-un culoar stramt, la camera cu pricina. In aceasta capela sunt asezate mai multe icoane ce infatiseaza istoria Copacului: Lot, scapand din Sodoma; Avraam, dand lui Lot cele trei seminte; Lot, plantand semintele; Lot, udand Copacul Sfant, cu apa din Iordan; taierea Copacului si cararea acestuia spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mantuitorului, in vederea soldatilor romani, a Maicii Domnului si a Mariei Magdalena; Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos.

Aceasta traditie, prezenta astazi in Ierusalim, si-ar avea inceputul prin secolul al XIII-lea, cand episcopul romano-catolic Jacopo de Voragine, din Geneva, o consemneaza in cartea „Legenda de Aur”. Acesta, in legenda numita „Viata lui Adam”, spune ca Set ar fi asezat trei seminte diferite in gura lui Adam, mai inainte de a-l ingropa, iar din acestea ar fi crescut acei un pom cu trei tulpini, una de cedru, una de chiparos si alta de maslin, din care a fost confectionata Crucea Mantuitorului. Set ar fi avut cele trei seminte de la un inger care pazea portile raiului.

In alta legenda, acelasi autor apusean spune ca Sfanta Cruce ar fi fost confectionata dintr-un lastar provenit din „pomul cunoasterii binelui si a raului”, din care a mancat Adam. Acest lastar ar fi fost plantat de catre Set pe mormantul tatalui sau, Adam, unde ar fi ramas pana in vremea regelui Solomon. In vremea regelui Solomon, din copacul cu pricina s-ar fi construit un pod deosebit, pentru a permite trecerea peste o mlastina a reginei din Saba. Traditia mai spune ca regina, simtind un fior in inima ei, cand a pasit pe acel pod, ar fi ingenuncheat si l-ar fi sarutat. Mai apoi, i-ar fi spus regelui ca prin acel lemn se va intari o noua imparatie, profetind astfel Imparatia lui Hristos. Neintelegand ce inseamna aceasta, regele ar fi luat lemnul si l-ar fi ingropat pe un munte, in apropiere de Ierusalim. In vremea Mantuitorului, acel lemn a fost ales pentru Sfanta Cruce, caci parea al nimanui si foarte rezistent.

Potrivit unei alte traditii, cei trei copaci din care a fost facuta Sfanta Cruce, care au crescut intr-o singura tulpina in conditii necunoscute, au fost folositi pentru a construi Templul din Ierusalim. In vremea lui Irod, cand Templul a fost reconstruit, lemnul respectiv, care nu isi mai gasea locasul in noua constructie, ar fi fost lasat intr-o magazie laturalnica. Apoi, cand s-a hotarat rastignirea lui Iisus Hristos, iudeii ar fi luat acest lemn greu si nefolositor si ar fi facut din el Sfanta Cruce.

Lemnul Sfant, dupa Rastignire

Dupa coborarea de pe Cruce, Sfanta Cruce, impreuna cu celelalte doua cruci, a fost luata de soldati si aruncata intr-o cisterna de apa din apropiere. Cu timpul, cisterna sapata in piatra s-a dezafectat, iar oamenii au inceput sa arunce in ea gunoiul. Dupa aproape trei secole, in anul 326, cand Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, a inceput sa caute Sfanta Cruce, aceasta a poruncit sa se sape in jurul Ierusalimului. Se marturiseste ca, fiind aflate cele trei cruci, Sfanta Cruce a putut fi diferentiata de celelalte doua prin puterea de tamaduire pe care o avea asupra celor bolnavi.

Lemn din Sfanta Cruce a fost daruit mai multor manastiri si catedrale din lume, ca binecuvantare, iar o mare bucata a fost asezata in Biserica Invierii, din Ierusalim, sfintita in ziua de 13 septembrie 335. Cinstirea Sfintei Cruci a fost asezata in ziua de 14 septembrie, cand aceasta a fost inaltata inaintea poporului si scoasa spre inchinare, de catre Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului.

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

 Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.

Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).

Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.

Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.

Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.

Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).

Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).

Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).

Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.

Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.

Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.

Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.

De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.

Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.

Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?

Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.

Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.

Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.

Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.

La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.

Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.

Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Predica la Duminica Sfintei Cruci

 Saptamana a treia continua sa ne indemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca sa ne invrednicim si de darurile lor. „Veniti popoare, si intarindu-ne cu postul ca Samson, sa ucidem pe dracul pantecelui, ca sa nu fim batjocoriti de Dalila patimilor. Suflete, aseamana-te lui Ghedeon cel minunat, avand credinta, nadejdea si dragostea in Hristos, ca sa ucizi ca si acela patimile cele de alt neam…”

Totodata insa, saptamana aceasta ne pune iarasi pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre cainta si intoarcere la Parintele ceresc. Pacatul ne face robi diavolului si patimilor celor rusinoase. „Parinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; departatu-m-am de la Tine si m-am facut rob unui cetatean strain. Animale necurate am pascut, si nici de hrana lor nu m-am saturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, stiind milostivirea Ta. Acopera goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni si ma mantuieste” (marti la Vecernie).

Pacatul insa nu satura si sufletul tanjeste dupa bogatia harului de care s-a lipsit. „In tara rautatii plecand eu, desfranatul, … ma topesc de foamea faptelor bune. Iata ca m-am imbracat cu rusinea neascultarii, golindu-ma de harul cel dumnezeiesc, si strig catre Tine: Gresit-am, dar stiu bunatatea Ta. Primeste-ma ca pe unul din argatii Tai, indurate Hristoase… ” (joi, la Vecernie).

Dar evenimentul cel mare al acestei saptamani este praznuirea cinstitei si de viata facatoarei Cruci. „Mare este taina Crucii si cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Marturisitorul, a inteles adancul Scripturilor si stiinta tuturor celor vazute si cugetate”. (Capete teologice, 1, 66). Crucea este semn omenesc si dumnezeiesc. Semn omenesc caci omul de la inceput a fost plasmuit in chipul Crucii. Facand-o unealta de tortura si de moarte, Crucea a devenit simbolul suferintei si al mortii. Dar de cand Hristos S-a rastignit pe dansa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinta, de bucurie si de viata. De aceea Biserica se bucura cantand: „Crucea Ta, Doamne, viata si inviere este pentru poporul Tau… ” (Vecernia dum. gl. 7).

Cele doua intelesuri au ramas impreuna; in viata noastra pamanteasca, cele doua cruci se suprapun si alcatuiesc Crucea mantuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o duca tot crestinul in urma Hristosului sau, dupa cuvantul Domnului: „Cine vrea sa vina dupa mine… sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23).

Privita omeneste deci, Crucea este osteneala, rabdare, suferinta, lupta impotriva raului; si fiindca acestea nu pot fi ocolite in viata, nici crucea nu poate fi ocolita, tot omul trebuie sa-si poarte crucea sa. Plata pacatului este moartea: crucea ispasirii si a suferintei este fireasca in acest veac. Prin suferinta Sa, Mantuitorul insa a deschis o noua perspectiva asupra Crucii: suferinta, dar nu spre moarte, ci spre viata, popas spre bucuria Invierii. Putina suferinta a Crucii ne scapa de vesnicia mortii. De aceea Hristos astepta cu dor Crucea, iar mucenicii cautau si se bucurau de chinuri, stiind ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18).

Privita dumnezeieste, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere si de intarire, semn de biruinta asupra mortii si diavolului, „arma nebiruita”, „viata si invierea”. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne” se minuneaza Biserica. Si, intr-adevar, tot harul si puterea lui Dumnezeu ni se impartasesc sub semnul Crucii. De la nastere, pana la moarte si pana la invierea cea de obste, toata viata crestinului este umbrita de Sfanta Cruce, care este cheia ce deschide camara de bunatati a harului. Ca semn al Sau, Mantuitorul a dat Crucii toata puterea Sa si a daruit-o ca pe darul cel mai de pret prietenilor Sai. Dandu-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”; dandu-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveti intru amintirea Mea, in amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viata”; caci Crucea este semnul dragostei nemarginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mantuitorul a voit sa moara pe Cruce, cu bratele intinse, sa ne imbratiseze, sa ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne asteapta sa ne intoarcem la El.

Reamintirea pildei Fiului Risipitor in saptamana dinaintea Duminicii Crucii isi descopera acum intelesul. Crucea de necaz si de suferinta a omului, implinita cu Crucea – putere si biruinta a Domnului, se preface in Cruce a nepatimirii. „Crucea este semnul nepatimirii” zice Maxim Marturisitorul (Ambigua), aratandu-ne lucrarea pacatului si omorarea mortii celei omoratoare de viata, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbavit de pacat si reinnoit prin har.

Praznuirea Crucii in mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea sa ne invete, precum ne arata si sinaxarul duminicii:

Crucea, ca lemn al vietii, ne aduce aminte de Pomul vietii din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare si nepostire, pentru ca noi, prin putina infranare, sa ne invrednicim a ne impartasi din el, ca sa nu mai murim, ci sa fim vii.
Ostenelile postului sunt un fel de rastignire, insa aducandu-ne aminte de rastignirea si Patimile Domnului pentru noi, ne imbarbatam si ne mangaiem: daca Domnul Hristos S-a rastignit pentru noi, cu cat mai mult datori suntem noi sa ne rastignim impreuna cu El, ca sa si inviem si sa ne proslavim impreuna cu El.

Postul este amar, ca si apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au indulcit prin lemnul bagat in ele, tot asa si amara-ciunea postului este indulcita de dulceata Crucii.
In vremea postului, lupta cu vrajmasul este tot mai inversunata si avem nevoie de ajutor din afara. Stapanul si comandantul ostilor duhovnicesti ne trimite Crucea, arma nebiruita, de care se scutura si se cutremura puterile dracesti.

Vremea postului este chipul calatoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Si in chipul in care un calator pe cale lunga, ostenit de greutatea ei, daca afla un copac umbros, se odihneste si-si reinnoieste puterile pentru restul calatoriei, tot asa si noi, cei osteniti de calea postului: Crucea infipta in mijlocul lui ne intareste si ne face voiosi pentru a urma calatoria in postul ce urmeaza.

Crucea este sceptrul lui Hristos. Si precum un imparat cand merge undeva isi trimite inainte steagul si sceptrul, ca semne vestitoare, tot asa si Imparatul Hristos, vrand sa ne vesteasca apropiata Sa sosire, biruinta cea mare asupra mortii si slava Invierii, ne trimite sceptrul imparatesc – Crucea, ca sa ne bucure si ne pregateste pentru primirea Imparatului Ceresc, Cel biruitor. La sfarsitul utreniei duminicii se face scoaterea si inchinarea Sfintei Cruci, careia ne inchinam si cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim”.

Cantarile de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tanguirea Prea Curatei Sale Maici si de darurile aduse de Sfanta Cruce. „Veniti, credinciosilor, sa ne inchinam lemnului celui de viata facator, pe care Hristos, Imparatul slavei, de buna voie intinzandu-Si mainile, ne-a inaltat la fericirea cea dintai… Veniti credinciosilor sa ne inchinam lemnului, prin care ne-am invrednicit a sfarama capetele nevazutilor vrajmasi… Veniti, toate neamurile, Crucea Domnului cu cantari sa o cinstim si cu frica sarutand-o sa slavim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dansa…”. „Prea Cinstita Cruce, sfinteste sufletele si trupurile noastre cu puterea Ta si ne pazeste de toata vatamarea potrivnicilor, pe cei ce ne inchinam Tie cu credinta”. (la Laude).

Parintele Petroniu Tanase

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-23

DUMINICA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Marcu (VIII, 34-38; IX, 1)

is-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“. Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.

Predica la Duminica inchinata Sfintei Cruci

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci

„Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa, pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere”. (Marcu 8, 34-38; 9,1)

Mare e puterea adevarului, si nimic pe lume nu-i poate lua adevarului puterea.

Mare e puterea tamaduitoare a adevarului, si nu-i suferinta sau slabiciune pe lume pe care adevarul sa n-o poata tamadui.

Bolnavii, cand sufera, cauta un doctor care sa le dea un leac pentru durerea lor. Nimeni nu umbla dupa un doctor care sa-i dea o doctorie buna la gust, ci oricine cauta pe unul care sa-i dea o doctorie buna la boala, fie ea dulce, amara ori salcie. Cu cat e mai amara doctoria, cu cat mai complicat procesul vindecarii, cu atat mai multa incredere pare sa aiba bolnavul in doctorul care i-o prescrie.

De ce leapada oamenii doctoria amara doar cand vine din mana lui Dumnezeu? De ce asteapta de la Dumnezeu numai dulceturi? Desigur, pentru ca nu-si dau seama cat sunt de bolnavi, cat e de grea boala pacatului. Ei cred ca se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar intreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atat de amare! Le-ar raspunde atunci Duhul Sfant: sunt amare ca sa-i faca sa inteleaga amaraciunea leacurilor duhovnicesti. Pentru ca, precum boala trupeasca da oarecare idee despre cea sufleasca, tot asa leacurile pentru trup trimit cu gandul la cele ce se dau in boala duhovniceasca.

Dar oare nu sunt bolile sufletesti, aceste boli capitale, mult mai grave decat bolile trupului? Cum atunci sa nu fie doctoria pentru suflet mai amara decat cea pentru trup?

Mare grija au oamenii de trupurile lor, si cand se imbolnavesc nu precupetesc nimic, nici osteneala, nici timp, nici bani, cand e vorba de insanatosire. Atunci nici un doctor nu-i prea scump, nici un izvor de cura prea departe, nici o doctorie prea amara, mai ales cand li se da de inteles ca ii paste moartea. O, de-ar avea grija oamenii si de suflet! De ar cauta tot atat de mult vindecare si un vindecator sufletului!

E greu sa mergi descult prin spini; dar daca vreun descult ar muri de sete si ar vedea un izvor de apa dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta sa calce peste spini ranindu-si picioarele ca sa ajunga la apa, in loc sa stea pe loc in iarba moale pierind de sete!

„Nu putem sa inghitim un hap atat de amar”, zic multi din cei slabanogiti de pacat. Asa ca doctorul, iubitorul de oameni, a inghitit El cel dintai leacul, leacul cel prea amar, numai ca sa arate ca se poate lua. O, cu cat mai greu ii este celui sanatos sa inghita doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia si ei.

„Nu putem sa trecem desculti prin campia spinoasa, oricat ne-ar fi de sete si oricata apa ar fi de cealalta parte”, zic cei slabanogiti de pacat. Asadar Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des-cult prin spini si acum, de cealalta parte, cheama pe toti cei insetati la izvorul de apa vie. „Se poate”, ne striga El, „am trecut prin spinii ascutiti si, calcand peste ei, i-am tocit. Hai, veniti!”.

„Daca crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luam; si daca crucea este o cale, noi nu putem sa mergem pe acolo”, zic cei imbolnaviti de pacate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca sa arate ca se poate.

In Evanghelia de astazi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea sa se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce inainte la cruce, ci ii cheama sa vina dupa El, pentru ca El a dus mai intai Crucea. Inainte inca de a da glas acestei chemari, Mantuitorul a prezis suferintele prin care va trece: Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe… si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31). Si a venit ca sa fie El Calea. Ca sa fie cel dintai in durere si cel dintai in slava. Ca sa arate ca tot ceea ce oamenilor le pare cu neputinta, se poate: a venit pentru ca sa se poata.

Nu-i sileste pe oameni, nu-i striveste, ci ii invata si ii cheama ca sa le dea. Oricine voieste! De bunavoie s-au imbolnavit de pacat, de bunavoie au sa se tamaduiasca. Si nu ascunde ca leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru ca El cel dintai l-a luat – sanatos fiind – le vine mai usor sa-l ia si ei. El era sanatos, si ne-a aratat noua minunata putere a leacului.

Sa se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepadat si el de sine cand a cazut in pacat, dar s-a lepadat de sinele sau adevarat. Cerand omului sa se lepede de sine, Domnul cere omului sa se lepede de sinele cel mincinos. Si mai simplu spus: Adam s-a lepadat de adevar si s-a lipit de minciuna. Acum, Domnul cere de la urmasii lui Adam ca ei sa se lepede de minciuna si sa se lipeasca iarasi de adevarul de la care au cazut. Asadar, a ne lepada de noi insine inseamna a ne lepada de fiinta inselatoare care s-a asezat peste noi in locul fiintei noastre daruite de Dumnezeu. Trebuie sa ne lepadam de legatura cu pamantul care a luat locul, in ce ne priveste, duhovnicescului, si de patimile care au luat locul faptelor bune.

De frica slugarnica ce intuneca in noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu si de cartirea care ucide in noi duhul ascultarii de El. Sa ne lepadam de gandurile rele, de dorintele rele, de faptele rele. Sa ne lepam de idolatra inchinare la natura si la trup. intr-un cuvant: sa ne lepadam de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiinta noastra ci doar rau si pacat, stricaciune, iluzie si moarte. Sa ne lepadam, O, sa ne lepadam de obiceiurile rele, de aceasta „a doua natura” care nu este cea zidita de Dumnezeu, ci o ingramadire de iluzii si amagiri impietrite acolo in noi — sa ne lepadam de minciuna fatarnica ce trece drept noi insine, si noi drept ea.

Ce inseamna: ia-ti crucea? inseamna sa primesti de bunavoie, din mana Proniei, orice mijloc de lecuire, oricat ar fi de amar, care ti se intinde. Se abat asupra-ti nenorociri? Fii ascultator ca Noe. Ti se cere jertfa? Lasa-te in mana lui Dumnezeu cu credinta lui Avraam cand mergea sa-si jertfeasca fiul. Ti-ai pierdut averea? Ti-au murit pe neasteptate copiii? Indura alipindu-te de Dumnezeu in inima ta, ca Iov. Prietenii iti intorc spatele, esti inconjurat de dusmani? Rabda fara sa cartesti, cu credinta ca ajutorul lui Dumnezeu e aproape, asa cum faceau apostolii. Esti osandit la moarte pentru Hristos? Multumeste lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile si miile de mucenici. Nimic nu ti se va cere care sa nu fi fost rabdat de altii inainte, si nu ai decat sa urmezi pilda sfintilor, apostolilor, marturisitorilor si martirilor, a celor care au implinit voia lui Dumnezeu.

Trebuie sa intelegem bine ca, cerand de la noi o rastignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului tesut din obiceiuri rele, a omului aflat in slujba pacatului. Pentru ca, prin aceasta rastignire, omul vechi, omul fiara din noi e dus la moarte, si omul nou, cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viata. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost rastignit; si arata mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai pacatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simturilor, e grea pentru trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne laudam asadar in crucea lui Hristos, si in crucea pe care o ducem de dragul Lui.

Mantuitorul nu ne cere sa luam crucea Lui, ci sa o luam pe a noastra. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a rastignit pentru pacatele Sale, ci pentru pacatele noastre, si asa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru pacatele noastre, deci crucea noastra e mai usoara. Si cand durerile noastre sunt la culme, sa nu spunem ca sunt prea mari. Viu e Domnul, si stie El mai bine masura suferintelor noastre, si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat suntem in stare. Masura suferintei noastre nu e cu nimic mai putin potrivita si socotita decat este masura zilei si a noptii, sau decat sunt hotarele stelelor in drumurile lor. Ni se inmulteste durerea? Ni se ingreuneaza crucea? Si puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mangaierea noastra ca Domnul ne cheama sa venim dupa El. Sa vina dupa Mine, spune Domnul. De ce ii cheama pe cei care isi iau crucea lor? Mai intai pentru ca ei sa nu se impiedice, sa nu cada si sa fie striviti sub greutatea ei. Atat e de nevolnic neamul omenesc, incat nici cea mai usoara cruce n-o poate duce cel mai vomit om fara ajutorul cerului. Vedem cum se de/nadajduiesc necredinciosii la cea mai mica lovitura, cum ridica glasul si se plang cerului si pamantului pentru cel mai mic neajuns!

Cum se clatina neajutorati dintr-o parte intr-alta, cautand sprijin in pustietatea lumii si cum socotesc ca, daca lumea nu poate sa le stea intr-ajutor, e toata un desert al disperarii! De aceea ne cheama Domnul. Pentru ca numai urmandu-l pe El vom putea si noi sa ne ducem crucea. La El vom afla putere, indrazneala si mangaiere. El este lumina noastra pe o carare intunecata, El este sanatatea noastra in boala, tovaras in singuratate, bucurie in suferinta, bogatie in lipsa. O lampa de veghe arde toata noaptea la capataiul bolnavului, si in toata noaptea acestei vieti. Ne trebuie lumina lui Hristos ca sa ne alinam durerea si sa ne pastram nadejdea in zorii ce vor sa vina.

Al doilea temei al chemarii Domnului intru urmarea Lui e tot atat de insemnat cat si primul, si e legat de lepadarea de sine si luarea de bunavoie a crucii. Multi au facut parada de lepadare de sine, doar ca sa castige vaza in lume. Multi au trecut prin incercari si suferinte ca sa castige lauda si cinste de la oameni. Multi, pana astazi, fac acest lucru, mai ales intre popoarele pagane, ca sa-si adune puteri vrajitoresti prin care sa stapaneasca pe altii, sa vatame sau sa ajute pe cine vor ei, dupa plac — si totul din lacomie si sete de putere.

Asemenea lepadare de sine nu este lepadare de sine adevarata; este, dimpotriva, inaltare de sine; o astfel de cruce nu duce la inviere si la mantuire, ci la ruina si predare in mana diavolului. Cine isi ia crucea ca sa vina dupa Hristos e lipsit de obraznicie, de inaltare pe seama altora si de setea de putere si de castig. Asa cum bolnavul ia leacul amar nu ca sa se laude ca e in stare sa inghita amaraciune, ci ca sa se vindece, tot asa un crestin adevarat se leapada de sine: se ridica impotriva bolii, isi ia crucea ca pe o doctorie amara dar salvatoare si vine dupa Hristos, Doctorul si Mantuitorul sau, nu pentru slava si lauda de la oameni ci ca sa-si scape sufletul din nebunia de moarte aducatoare a vietii acesteia si din chinul si focul vietii viitoare.

Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa, pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va scapa. Grele cuvinte!

Foc ce cauta sa ardape omul cel vechi din radacina, si radacina insasi! Hristos nu avenit doar ca sa schimbe lumea, ci ca s- o faca din nou, s-o aduca din nou la viata. Sa topeasca in foc metalul vechi si sa-l faureasca iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un carpaci; e tesatorul! Oricine vrea sa pastreze un pom batran, mancat de viermi, ramane fara el orice ar face: poate sa-l ude, sa-l imprejmuiasca, sa-i puna ingrasaminte la radacina; totul va fi zadarnic: pomul e ros pe dinauntru de vierme, si e pierdut; putrezeste, se prabuseste. Iar cine taie pomul viermanos si-l pune pe foc cu viermi cu tot, si se ingrijeste apoi de vlastarele noi iesite din radacina pazindu-le de viermi, are sa-si pastreze pomul cel nou.

Cine vrea sa-si pastreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de pacat si putred, il va pierde, pentru ca Dumnezeu nu ingaduie in fata Lui un astfel de suflet; si ceea ce nu sta inaintea fetei lui Dumnezeu e ca si cand n-ar fi. Cine, asadar, isi pierde sufletul sau vechi, acela si-l va salva pe cel nou, pe cel nascut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Cand spui suflet, spui de fapt viata, si chiar citim in unele traduceri: „cine va voi sa-si scape viata sa” si: „cine isi va pierde viata sa pentru Mine o va scapa” Amandoua traducerile au aici acelasi inteles. Pentru ca cine va cauta sa-si scape cu orice pret viata cea muritoare, o va pierde pana la urma nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amandoua: si viata muritoare si viata vesnica. Pe cea muritoare pentru ca este supusa mortii si oricat de mult ar izbuti s-o lungeasca, tot la moarte ajunge pana la urma; iar pe cea vesnica o va pierde pentru ca nu a facut nimic ca sa o aiba. Dar cine se osteneste sa castige viata cea fara de moarte in Hristos, are s-o primeasca si are s-o aiba in vesnicie, chiar daca pe cea vremelnica a pierdut-o.

Poate cineva sa-si piarda viata vremelnica, muritoare, pentru Hristos si pentru Evanghelie, fie in caz extrem, cand se jertfeste si moare martir pentru Hristos si pentru sfanta lui Evanghelie, sau atunci cand, nesocotind viata aceasta pacatoasa si nevrednica, se daruieste cu toata inima sa, cu tot sufletul sau si cu toata puterea sa lui Hristos, intrand in slujba Lui, dandu-I totul Lui si asteptand de la El totul. Se poate ca cineva sa-si piarda viata luandu-si-o singur, sau dandu-si-o pentru nimic, dintr-o cearta sau dintr-o neintelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fagaduit ca are sa-si scape sufletul, pentru ca zice: pentru Mine si pentru Evanghelie. Hristos si Evanghelia sunt nemasurat mai mari decat sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogatii, si in timp si in vesnicie; nimeni n-ar trebui sa sovaie a da orice numai ca sa le castige pe acestea!

De ce spune Domnul: si pentru Evanghelie? Nu ajunge sa zica: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine si pentru Evanghelie, ca sa inmulteasca omului temeiurile de a muri siesi si a vietui lui Dumnezeu, si ca astfel sa se poata mantui cat mai multi. Se mantuieste, asadar, cel care isi pierde pentru Hristos viata, pentru Cel Viu, Cel fara de moarte.

Si se mantuieste si acela care isi pierde viata pentru lucrarile lui Hristos, fie si pentru un singur cu-vant al Lui. Domnul este legiuitorul vietii; cine se jertfeste pentru legiuitor, se jertfeste pentru legile puse de El, si de asemenea: cine se jertfeste pentru legile Lui, pentru El se jertfeste. Socotindu-Se pe Sine impreuna cu lucrarile si cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mantuirea multora.

Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Cuvintele acestea arunca o lumina mare asupra celor dinainte. Din ele se vede ca Dumnezeu socoteste sufletul omului mai de pret decat lumea toata. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie sa piarda omul ca sa se mantuiasca: sufletul vatamat, sufletul molipsit de lume, incovoiat de lume, inrobit de lume. Pierzand acest asa-zis suflet, omul si-l scapa pe cel adevarat; daca reteaza de la sine viata cea mincinoasa, i se va da viata adevarata.

Ce folos ai sa castigi toata aceasta lume ce se indreapta spre pieire, si sa-ti pierzi sufletul menit mantuirii? Lumea se apropie de sfarsit, si va fi lepadata ca o haina veche. Iar sufletele adevarate, sufletele care il iubesc pe Hristos, se vor inalta atunci in imparatia vesnicei tinereti. Sfarsitul lumii este inceputul vietii celei noi a sufletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curand oricum se va desparti? La ce bun, cand lumea intreaga, intr-un viitor ce nu-i departe, se va risipi si va disparea ca un vis care a trecut? De ce folos o sa-i fie un les zacand neajutorat ? Ce o sa dea in schimb pentru sufletul sau? Chiar daca toata lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o in locul sufletului sau! Dar lumea nici macar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobandirea unui bun si mai mare, si mai pretios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit dupa chipul Sau.

Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivita, sa I se intoarca. Omul nu poate sa-I dea nimic in schimb lui Dumnezeu pentru sufletul sau. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob in locul regelui, nici lucru pieritor in locul celui fara de moarte. O, ce va da pacatosul in locul sufletului sau? Cata vreme e in trup, omul e vrajit de multe lucruri pe care le socoteste de pret; dar cand se desparte de trup, isi da seama – O, de n-ar fi prea tarziu! – ca in afara de Dumnezeu si de suflet nimic nu are pret. Deci nu are ce sa dea, in locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul pacatos cand vede ca toate legaturile cu lumea i s-au taiat, si sta gol si lipsit de toate in lumea cea de duh!

Pe cine sa strige intr-ajutor? Al cui nume sa cheme? De poala vesmantului cui sa se tina cand se vede cazand in abis pentru totdeauna? Fericiti cei care, in lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos si au invatat sa cheme numele Lui ziua si noaptea, odata cu rasuflarea si cu bataile inimii! Deasupra abisului vor sti pe cine sa strige, vor sti al Cui nume sa cheme. Vor sti de poala hainei Cui sa se tina. Cu adevarat, vor fi inafara de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iata ce este mai infricosator intre toate temeiurile de frica pentru cei care, in viata aceasta, nu se tem de pacat. Spune Domnul: Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Luati aminte, voi toti care aveti credinta: nu va bizuiti prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevarat, mila lui Dumnezeu se revarsa numai in viata aceasta peste hulitorii care nu se caiesc; iar la infricosata Judecata dreptatea va lua locul milei. Luati aminte, voi toti cei care, cu fiecare zi, va apropiati tot mai mult de moartea pe care n-o puteti ocoli!

Luati aminte, intipariti-va in inima aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrajmas al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleasi buze care pe cruce au dat iertare dusmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, grozave dar drepte. De cel care se rusineaza de Hristos in acesta lume, si Hristos Se va rusina inaintea sfintilor ingeri. Cu ce ai sa te mandresti, omule, daca lui Hristos ii va fi rusine cu tine? Daca-ti e rusine de Viata, inseamna ca te mandresti cu moartea; daca-ti e rusine de Adevar, inseamna ca te mandresti cu minciuna; daca ti-e rusine cu Mila, te mandresti cu facerea de rau; daca ti-e rusine cu Dreptatea, te mandresti cu nedreptatea. Daca ti-e rusine cu Patima de pe cruce, inseamna ca te mandresti cu inchinarea la lume; daca ti-e rusine de Nemurire, te mandresti cu stricaciunea si cu mormantul! Atunci, in fata cui te vei rusina de Hristos? In fata unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru ca nu exista cineva mai bun ca Hristos.

Atunci de bunaseama te rusinezi de Hristos fata de cineva mai mic decat Hristos. Ti-e rusine de parintele tau in fata unui urs, sau se rusineaza fiica de mama ei in fata unei vulpi? Cum sa te rusinezi de Cel Bun in fata celui rau, de Cel Curat in fata Celui necurat, de Cel Atotputernic in fata neputinciosului, de Cel intelept in fata nebunului? De ce sa te rusinezi cu Domnul slavei in fata unui neam curvar si pacatos? Doar pentru ca neamul acesta iți joaca mereu inaintea ochilor pe cand Domnul nu Se vede? Puțin, doar putin mai este si va aparea in slava pe nori de ingeri, iar neamul acesta va disparea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulbera vantul. Cu adevarat, cu adevarat ai sa te rusinezi atunci, nu de imparatul Slavei ci de tine insuti, omule; dar atunci nu-ti va mai folosi la nimic rusinea. Mai bine sa-ti fie rusine acum, rata vreme rusinea iti mai e buna la ceva! Sa-ti fie rusine de toate inaintea lui Hristos, iar nu de Hristos inaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine si de cuvintele Mele? Cine se rusineaza de Mine inseamna: cine se indoieste de dumnezeirea Mea, si de intruparea Mea din preacurata Fecioara, si de suferintele Mele pe Cruce, si de Invierea Mea, si cine se rusineaza de puterea Mea pe pamant si de dragostea Mea pentru pacatosi. Cine se rusineaza de cuvintele Mele inseamna: cui ii e rusine de Evanghelie si tagaduieste invatatura Mea, sau cine imi rastalmaceste vorbele si aduce, prin erezie, neodihna si lupte intre credinciosi, sau cine se poarta cu obraznicie fata de dezvaluirile si invataturile Mele, inlocuindu-le cu invataturi straine, sau cine le ascunde si le trece sub tacere in fata puternicilor acestei lumi, acela se rusineaza de Mine si se teme pentru sine insusi.

Cuvintele lui Hristos sunt Testament datator de viata, asa cum sunt si Patimile Sale, si Trupul si Sangele Sau. Domnul nu-Si desparte cuvintele de Sine insusi, nu le da mai putina insemnatate. Cuvantul lui nu poate fi rupt de El. Cuvantul are lot atata putere cat si Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteti curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curatat prin cuvantul sau suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a inviat morti. Cuvantul Lui e ziditor, curatitor, de viata datator. Deceatunci sane para strain lucru cand ni se spune in Evanghelie: si Cuvantul era Dumnezeu (loan I,I)?

Mantuitorul numeste neamul acesta desfranat intr-un inteles mai larg, tot asa cum profetii din vechime numeau desfranare inchinarea la alti dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine isi lasa sotia si isi ia alta femeie este curvar; si cine uita de Dumnezeul Cel Viu si se inchina lumii este si acela curvar. Cine lasa credinta in Domnul ca sa creada in oameni, cine lasa iubirea lui Dumnezeu ca sa iubeasca lucruri si oameni, acela savarseste desfranare. Pe scurt, orice pacat care desparte sufletul de Dumnezeu, legandu-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe buna dreptate desfranare, pentru ca poarta toate insemnele preacurviei.

Asadar cine se rusineaza de Hristos Domnul, Mirele inimii, in fata unui astfel de neam desfranat, e ca o mireasa care se rusineaza de mirele ei inaintea unei adunari de nerusinati. Domnul nu vorbeste de un neam pacatos, ci de un neam desfranat si pacatos. De ce? Ca sa osandeasca si mai mult desfranarea. Sub cuvantul „desfranare” se inteleg aici cele mai grele, cele mai inveninate, cele mai aducatoare de moarte pacate, care-l intorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepadarea de sine, de la cruce si de la nasterea din nou.

Dar vedeti ce straniu sfarsit are Evanghelia de astazi: Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. Ai zice la prima vedere ca vorbele acestea nici n-au legatura cu cele spuse mai inainte. Cu toate acestea, legatura e limpede, si sfarsitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasa pe credinciosii Sai fara mangaiere. Chemandu-i sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si de viata lor, amenintandu-i cu pedepse infricosatoare daca se rusineaza de El si de cuvintele Lui, Mantuitorul ridica acum un curcubeu pe cer dupa furtuna.

Se grabeste sa vorbeasca de rasplata celor ce-L asculta si vin dupa Dansul luandu-si crucea lor. Iar aceasta rasplata o vor primi unii chiar inainte de sfarsitul lumii si de Judecata, si chiar inainte de sfarsitul vietii lor pamantesti. Acestia nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. Cu cata intelepciune ne invata Mantuitorul! El niciodata nu vorbeste de pedeapsa fara sa pomeneasca si rasplata, nici nu osandeste fara sa laude, nici nu indruma omul pe calea spinilor fara sa-i puna inainte bucuria de la sfarsitul drumului, nici nu ameninta fara sa mangaie. Nu lasa cerul intunecat de nori fara sa arate indata stralucirea soarelui si frumusetea curcubeului.

Cine sunt acestia care nu vor gusta moartea pana ce nu vor fi vazut imparatia lui Dumnezeu venind intru putere? Mantuitorul, graind ucenicilor Sai si multimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are in vedere Domnul? Mai intai pe cei care au implinit poruncile Sale lepadandu-se de sine si luandu-si crucea lor. Acestia vor simti inlauntrul lor, inca in aceasta viata, in aceasta lume fiind, puterea imparatiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va cobori peste dansii ca sa-i curete si sa-i sfinteasca, si sa le deschida usile cerestilor taine, cum s-a facut mai tarziu apostolilor si arhidiaconului Stefan.

N-au vazut apostolii, in ziua Pogorarii Sfantului Duh, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere in clipa cand li s-a dat putere de sus? Iar Stefan fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a vazut Ioan Evanghelistul imparatia lui Dumnezeu inainte de moartea sa trupeasca? Nu s-a ridicat Pavel pana la al treilea cer inainte sa fi gustat moartea? Dar sa-i lasam pe apostoli. Cine stie cati din cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simtit puterea Duhului Sfant si vor fi vazut Imparatia lui Dumnezeu mai inainte de a pleca din aceasta lume?

Pe langa interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus si un alt inteles, socotind ca au in vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov si loan, cei care, curand dupa aceea, au vazut schimbarea la fata a Mantuitorului pe Tabor, si vorbirea Lui cu Moise si cu Ilie. Este o interpretare corecta, desigur, care insa nu o exclude pe cealalta. Intr-adevar, cei trei apostoli au vazut imparatia lui Dumnezeu intru putere pe muntele Tabor, cand Mantuitorul S-a aratat in slava Sa cereasca iar Moise si Ilie au aparut din cealalta lume, de o parte si de alta a Domnului slavei.

Dar sa nu credem ca aceea a fost singura imprejurare cand muritorii au vazut imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Cu adevarat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt si alte imprejurari, care nu pot fi numarate, cand oamenii au vazut inca in aceasta viata (desi intr-alt fel decat pe Tabor) imparatia lui Dumnezeu intru putere si slava.
Daca vrem cu adevarat, si noi putem sa vedem imparatia lui Dumnezeu venind intru putere si slava mai inainte sa gustam moartea, iar imprejurarile acestei dezvaluiri sunt aratate limpede in Evanghelia de astazi. Sa ne grabim a pierde suflelul nostru cel vechi, viata noastra cea pacatoasa, si sa intelegem ca este mai bine pentru om sa-si mantuiasca sufletul decat sa castige lumea.

Asa ne vom invrednici si noi, cu mila lui Dumnezeu, sa vedem imparatia lui Dumnezeu, mare in putere si nemasurata in slava, unde ingerii impreuna cu sfintii dau slava ziua si noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-22

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Marcu (II, 14-17)

n vremea aceea, trecând, Iisus l-a văzut pe Levi al lui Alfeu şezând la vamă şi i-a zis: „Vino după Mine!“ Iar el, ridicându-se, a mers după Dânsul. Şi pe când şedea El la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau la masă cu Iisus şi cu ucenicii Săi; că mulţi erau aceştia şi-I urmau. Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu păcătoşii şi cu vameşii, ziceau către ucenicii Lui: „De ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?“ Şi auzind Iisus, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi am venit să-i chem la pocăinţă“.  În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia pentru cei morţi de la Ioan (V, 24-30) Zis-a Domnul către iudeii care veniseră atunci la Dânsul: „Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M’a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s’a mutat din moarte la viaţă. Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia. Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă întru Sine; şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul când toţi cei din morminte Îi vor auzi glasul; şi cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; judec după cum aud, şi judecata Mea este dreaptă; pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis.“

Pot sa raman gravida daca….. ? Cele 8 intrebari care framanta femeile

 

Exista o multime de mituri care circula in ceea ce priveste conceptia si contraceptia. Iata cele mai fierbinti intrebari pe care femeile si le pun despre o eventuala sarcina, lamurite de ginecologi.

1. Pot sa raman gravida… la scurt timp dupa ce am nascut?

Raspuns: Categoric DA.

Multe mame dau crezare mitului ca nu poti ramane gravida imediat ce ai nascut. Indiferent daca ai nascut normal sau prin cezariana, poti ramane gravida daca nu te protejezi. Ovulatia se poate petrece si fara sa ai ciclu menstrual. Alaptatul poate amana ovulatia, insa nu este o metodade protectie suta la suta sigura .

2. Pot fi insarcinata daca mi-a intarziat ciclul, dar testul de sarcina este negativ?

Raspuns: Este posibil DA.

Poti fi insarcinata sau poate nu ai calculat bine urmatoarea data a ciclului. Cele mai multe teste de sarcina sunt relevante la cel putin o saptamana de la conceptie. Daca vrei sa detectezi sarcina inca de la inceputurile ei, un test de sange este mai indicat.

  

3. Pot fi insarcinata daca am avut o sangerare mai scurta in timpul ciclului, decat de obicei? 

Raspuns: Este posibil DA.

 De multe ori femeile confunda sangerarea cauzata de implantarea embrionului cu un ciclu menstrual. Daca vrei sa fii sigura, fa-ti testul de sarcina sau analiza sangelui.

4. Pot sa raman gravida daca… am facut sex cand eram la ciclu?

Raspuns: DA.

Exista un potential risc sa ramai gravida daca faci sex neprotejat in timpul ciclului menstrual. Sperma poate supravietui cateva zile in interiorul aparatului reproductiv, asa ca daca ai facut sex spre finalul ciclului menstrual sunt sanse sa ramai gravida.

5. Pot sa raman gravida daca… am facut sex cu o zi inainte de aparitia ciclului?

Raspuns: Mai degraba nu.

Sunt sanse foarte mici sa ramai gravida daca ai facut sex neprotejat cu o zi inainte de aparitia menstruatiei. Insa asta nu inseamna ca poti fi sigura 100%. Un test de sarcina sau un test la sange este relevant, insa pentru asta trebuie sa astepti pana la urmatorul ciclu.

6. Pot sa raman gravida daca… am oprit anticonceptionalele?

Raspuns: Da, dar nu ar fi indicat.

Este foarte posibil sa ramai insarcinata dupa ce ai oprit pilulele contraceptive, insa este recomandat sa astepti sa treaca doua-trei cicluri menstruale, din cauza hormonilor continuti de anticonceptionale.

 

7. Pot sa raman gravida daca… am uitat sa iau pilula?

Raspuns: DA.

Daca ai uitat sa iei una dintre pilulele contraceptive sau daca nu le-ai luat la aceeasi ora, sansele de a ramane insarcinata cresc substantial. Riscul depinde de momentul in care ai uitat sa iei pilula, de momentul in care ai luat urmatoarea pilula si de starea de sanatate. Atentie: voma, diareea si antibioticele pot interfera cu efectele pilulei contraceptive.

8. Pot fi gravida daca… am simtome de sarcina imediat dupa ce am facut sex?

Raspuns: Cel mai probabil NU.

Primul simptom de sarcina este lipsa ciclului. Abia la cateva saptamani (5-6) dupa aceea se instaleaza si simptomele de sarcina. La unele femei, chiar la cateva zile de la intarzierea ciclului, insa sunt cazuri rare. Ca sa fii sigura, asteapta pana la urmatorul ciclu menstrual, iar daca intarzie fa-ti testele de rigoare.

 Daca vrei sa preintampini o sarcina nedorita, ia-ti toate masurile de precautie: prezervartiv, anticonceptionale, dispozitive intrauterine, spermicide. Cere sfatul ginecologului pentru a afla care este cea mai indicata modalitate contraceptiva in cazul tau.

5 secte sexuale periculoase

Culte religioase care isi domina adeptii prin sex

Daca vrei sa controlezi pe cineva, sexul poate fi o arma foarte puternica. Impreuna cu izolarea de oamenii apropiati, presiune, manipulare psihica si exploatare fizica sau de alta natura, acestea sunt cele mai bune metode pentru a aduna adepti si pentru a-i domina.

1. Heaven’s Gate (Poarta Raiului)

Marshall Herff Applewhite este cel care a infiintat aceasta secta. Potrivit invataturilor sale, corpul uman este doar un recipient in care traiesc spirite extraterestre fara sex. El sustinea ca duhul sau a trait in corpul lui Iisus Hristos in urma cu 2000 de ani.

Singura modalitate de a obtine mantuirea era intorcerea sufletelor pe nava-mama iar acest lucru poate fi indeplinit prin separarea de trupurile fizice. Prin urmare, el si 38 de adepti de-ai sai s-au sinucis in masa in 1997

Sexualitatea era, potrivit teoriilor sale, o abjectie umana de care trebuia sa te debarasezi daca iti doreai sa avansezi spiritual. Prin urmare, toti cei care il urmau s-au supus unor proceduri crunte de castrare si le interzicea orice contact fizic. Atingerile de orice fel erau nepermise. Operatiile de indepartare ale organelor genitale erau facute sub influentele unor substante stupefiante.

 

2. United Nuwabian Nation of Moors (Uniunea natiunii nuwabiene a maurilor)

Conducatorul acestei miscari, Dwight York, sustinea ca varsta sa reala era de 76 de mii de miliarde de ani si ca a ajuns pe pamant cu ajutorul unei nave extraterestre numita Sham. Doctrina lui era o amestecatura fara cap si fara coada despre masonerie, criptozoloogie si ufologie.

Practicile sexuale erau lucruri obisnuite in cadrul sectei, precum si abuzurile comise asupra copiilor. Drept pentru care York a primit o sentinta care cumuleaza 135 de ani de inchisoare. El este cel care hotara cum si daca adultii din secta puteau face sex insa isi rezerva dreptul la acte sexuale cu oricine dorea si oricum dorea, inclusiv cu micuti in varsta de 5 ani.

Acestia erau fortati sa se uite la filme pornografice apoi filmati la randul lor. Initierea era facuta cu o papusa in forma de Pantera Roz care avea atasat un penis. Dupa ce ii abuza pe copii, le facea cadou tot soiul de maruntisuri si le promitea ca erau din ce in ce mai aproape de mantuire.

3. The People’s Temple (Templul Poporului)

Jim Jones este liderul unui cult care a vrut sa demonstreze in toate modalitatile posibile ca el nu este homosexual. Drept pentru care barbatii care ii urmau predicile erau fortati sa faca sex cu el pentru a arata ca nu este afectat in niciun fel de trupurile lor. Jones s-a proclamat incarnarea lui Iisus, Buddha si Lenin iar 1000 de oameni i-au crezut pe deplin povestile.

Femeile din secta lui erau onorate daca acesta voia sa faca sex cu una dintre ele si se declarau implinite doar in aceasta conjunctura. In schimb, barbatii erau fortati la tot soiul de acte sexuale injositoare in fata intregii congregatii. Mai mult de atat, sotiile acestora erau incurajate frecvent sa isi bata joc de ei si de prestatiile lor conjugale.

In cele din urma, 920 de oameni, in frunte cu Jones, si-au pus capat zilelor in acelasi timp, convinsi ca vor trece astfel la o forma superioara de existenta. Pana in prezent, ramane cea mai mare sinucidere in masa. Nefericitul eveniment a avut loc in 1978.

 4. Branch Davidians (Filiala davidienilor)

David Koresh, conducatorul acestei miscari, sustinea ca el este Mielul din Apocalipsa Sfantului Ioan si isi va conduce adeptii catre viata vesnica.

Tertipul era ca pentru a obtine mantuirea era de preferat sa fii femeie, sa te desparti de sotul tau si sa faci sex cu Koresh de cate ori voia acesta.

In 1989, el le-a prezentat credinciosilor doctrina Noii Lumini, anuland toate casatoriile din randul adeptilor sai si declarand toate femeile ca fiind sotiile sale sprituale de care va avea grija sa se simta satisfacute. Acestea aveau varste cuprinse intre 10 si 60 de ani. Din uniunile cat se poate de fizice cu doamnele Koresh s-au nascut cel putin 10 copii.

 

Dincolo de activitatea sexuala intensa, David isi pregatea adeptii pentru marea lupta a Apocalipsei si i-a inarmat pe toti in mod ilegal. Politia a obtinut un mandat de perchezitie insa sectantii au tras cu armele asupra ofiterilor si au omorat 4 dintre acestia. Asaltul autoritatilor la sediul sectei a durat in jur de 2 luni, timp in care au pierit 6 membri din randul davidienilor.

In cele din urma, autoritatile au folosit fumigene pentru a patrunde in cladire insa davidienii au declansat un incediu de proportii care a dus la moartea a 76 de persoane, femei, barbati si copii deopotriva.

 5. Unification Church (Biserica Unificarii)

Toate relele lumii au fost aduse pe pamant atunci cand Eva a facut sex cu diavolul. Prin urmare, toti oamenii sunt pacatosi, mai putin liderul acestei miscari si sotia sa. Sun Myung Moon si consoarta lui s-au declarat adevaratii parinti ai umanitatii.

Potrivit cuplului, vaginul este un loc murdar, o gura a unui sarpe plina de venin iar penisul este chiar capul acestui sarpe. Prin urmare, femeile din secta trebuie purificate inainte sa aiba urmasi iar acest lucru se poate intampla doar daca fac sex cu Sun Myung Moon. Abia apoi sunt libere sa se casatoreasca cu alti adepti.

Ceremonia de nunta consta intr-o impartasanie cu cateva picaturi din sangele lui Moon diluate in apa iar primul act sexual dintre cei doi trebuie sa aiba loc in fata cuplului de „Parinti ai Omenirii” sau cel putin in prezenta unei fotografii a acestora. Fluidele obinute in urma impreunarii mirilor trebuie sterse pe o batista sfanta si pastrata in casa fara a fi spalata vreodata.

Lepadarea de sine

 Urmarea lui Hristos cere lepadarea de sine: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34)

Nu putem deveni ucenici ai Sai, daca nu am murit pentru noi insine. E o moarte a omului cazut, a celui care nu mai este asa cum l-a adus Dumnezeu la existenta. Daca ne-am cerceta cu adevarat, am putea observa ca multe fapte din viata noastra sunt in afara voii lui Dumnezeu.

Dar pentru ca omul cazut este cel care traieste in noi si pe acesta il iubim, stapanirea e a lui. Din acest motiv nu mai cautam sa vietuim dupa cum ne cere Dumnezeu. Nu mai stim de jertfire de sine pentru altii, ci doar de jertfirea altora pentru noi.

Pierdem din vedere ca nu e de ajuns sa traiesti, important este cum traiesti. Sa nu uitam ca atat Abel cat si Cain au adus jertfe lui Dumnezeu. Dar jertfa lui Cain nu a fost primita. Acest lucru inseamna ca nu orice fel de vietuire este bine placut Domnului.

Nu e usor sa te lepezi de relele din tine. Sunt persoane care pornesc pe acest drum al lepadarii de sine, dar dupa un timp renunta sa mai lupte. Ajung chiar la deznadejde. In astfel de momente trebuie inmultita rugaciunea. Si veti vedea ca Dumnezeu vine si desavarseste, ne scoate invingatori din lupta cu noi insine. Tot timpul trebuie sa avem in minte ca orice Ii cerem si este spre mantuirea noastra, ne va darui.

Sigur ca sunt si taine de nepatruns. Adica se poate intampla ca noi sa cerem cele spre mantuire si sa le primim dupa mult timp. Important este sa fim rabdatori. Dumnezeu poate intarzia, dar nu uita. Si nu intarzie din cauza neputintei, ci spre binele nostru.

Lepadarea de sine este daruirea deplina lui Dumnezeu. Datorita ei ajungem sa nu mai traim noua, ci exclusiv lui Dumnezeu. Prin aceasta lepadare ne umplem de viata lui Dumnezeu, viata cea adevarata.

Ori de cate ori vorbim de lepadarea de sine, sa nu credem ca vestim dedublarea noastra. Nu, fiindca ramanem tot noi, dar altfel. Biserica neincetat striga catre noi: „Vino asa cum esti, dar nu ramane asa cum esti!”. Asadar lepadarea de sine nu aduce nasterea unui om care nu a mai fost, ci nasterea din nou a aceluiasi subiect.

Despre obezitate si consecintele ei

 Bolile de nutritie in general si obezitatea de diverse grade in special reprezinta un important factor de risc pentru sanatatea omului. Fara a trece dintr-o extrema in cealalta, mentinerea greutatii corporale trebuie sa ocupe un loc de frunte in sfera preocuparilor noastre zilnice. Societatea ii priveste pe supraponderali cu ochi critici si iscoditori, acuzandu-i pe nedrept de infruptare si lacomie. Sunt luati in vizor si „atacati” pe la spate, cei care „savureaza” acuzatiile dand dovada de o lacuna enorma in informatie.

Obezitatea este o afectiune si nu o simpla acumulare de cateva kilograme. Obezitatea reflecta existenta unor puternice dezechilibre hormonale in corp, fiind una dintre cele mai comune afectiuni ale societatii moderne. Alte cauze ale obezitatii includ: lipsa de miscare, de efort fizic comparativ, in timp, cu potentialul energetic al hranei si tulburarile metabolice. Obezitatea afecteaza adesea imaginea de sine, conducand la multe complexe de inferioritate si dificultati de integrare sociala.

Este stiut ca kilogramele in plus solicita foarte mult organismul si favorizeaza aparitia a numeroase afectiuni cum ar fi: hipertensiunea arteriala, cresterea nivelului de colesterol in sange, diabetul zaharat, litiaza biliara, osteoartrita genunchilor, soldurilor si coloanei lombare, hernia abdominala, varicele, diminuarea reflexelor motorii si lista poate continua.

Atunci cand simtim ca greutatea noastra depaseste limitele normale este necesar sa incepem sa luam masuri. Mentinerea siluetei prin cure drastice de slabit agreseaza in mod vadit organismul uman. Starile de furie, cele depresive sau anxioase au repercursiuni negative asupra organismului, ele concretizandu-se, printre altele, si in depuneri inestetice de grasimi pe corp.

Obiceiurile alimentare nesanatoase

Modul din ce in ce mai simplu si mai rapid, dar extrem de nesanatos in care se prepara mancarea in zilele noastre face ca obezitatea sa fie prezenta inca de la varste fragede. Restaurantele de tip fast-food si alimentele semipreparate din magazine domina dietele noastre si ale copiilor nostri. Tocmai de aceea se impun schimbari in obiceiurile alimentare atat ale micutilor, cat si ale adultilor, pentru a se asigura o dieta sanatoasa si bogata in nutrienti si pentru a preveni surplusul de kilograme. Daca de mic copilul este invatat sa aleaga alimentele adecvate si sanatoase, acesta va sti sa isi mentina o dieta echilibrata si in perioada adulta. De asemenea, un comportament alimentar dizarmonios are drept consecinta obezitatea.

Gustarile sarace in nutrienti, dar bogate in grasimi, cum ar fi preparatele fast-food, deserturile grele si bauturile carbogazoase cu multe zaharuri isi aduc aportul la cresterea in greutate. Daca sunt consumate in cantitati mari, riscul obezitatii este si mai mare.

Totodata, in categoria obiceiurilor alimentare nasanatoase pot fi cuprinse si mancatul la ore tarzii, mancatul prea mult sau prea putin, mancatul inainte ca masa anterioara sa se fi digerat, rontaitul intre mese etc.

Ayurveda ofera o metoda logica si stiintifica de determinare a dietei corecte, bazata pe constitutia individuala. Aceasta abordare este diferita de atitudinea clasica cu privire la o dieta echilibrata care sa contina principalele categorii de alimente: carne, fructe, lactate, cereale si legume. Potrivit literaturii Ayurveda, o astfel de dieta este insuficienta pentru a genera starea de sanatate. Mancarea este selectionata in functie de gust, efectul asupra corpului si calitatile ei (cald-rece, uscat-umed-uleios, greu-usor, subtil-grosier si altele). Principala intentie a dietei in sistemul ayurvedic este hranirea tesuturilor corpului, numite si cele sapte dhatus – limfa, sangele, muschii, grasimea, oasele, maduva si fluidele sexuale. Fiecare dintre aceste tesuturi, cand este hranit, hraneste si formeaza urmatorul tesut. Pentru a hrani tesutul, mancarea trebuie sa fie mai intai digerata, sarcina in acest caz revenindu-i focului digestiv, sau agni, care se afla in stomac si intestinul subtire. Mancarea care nu este digerata corespunzator, din cauza supraalimentatiei, a combinatiilor gresite, dezechilibrului elementelor sau toxinelor din mancare, creeaza o toxina lipicioasa numita ama, ce captuseste tractul digestiv si limba si care se poate depune si pe tesuturi, formand un teren de cultura pentru boli cronice. Mancarea corespunzatoare hraneste fara a genera ama toxica.

Mai jos sunt descrise cateva dintre cele mai frecvente cauze ale obezitatii:

1. Sedentarismul

Lipsa exercitiilor fizice regulate se numara printre factorii care contribuie la aparitia obezitatii. Persoanele care petrec foarte mult timp in fata televizorului sau a calculatorului au un risc crescut de a deveni supraponderali si chiar obezi, fata de cei care fac miscare in aer liber sau care se dedica unui anumit sport.

Sedentarismul este o problema cu atat mai mare atunci cand este „combinat” cu mancarea de tip fast-food – spre exemplu, persoana se uita la televizor sau sta in fata calculatorului in timp ce mananca un hamburger cu cartofi prajiti. Pentru a preveni obezitatea, o alternativa sanatoasa la activitatile preferate, dar sedentare sunt de exemplu plimbarile in parcul din apropiere, cu jocuri interactive sau de echipa.

De mentionat este faptul ca un sport urmat in copilarie il va ajuta pe viitorul adult sa se dezvolte armonios, prevenind astfel si riscul aparitiei obezitatii.

2. Profilul genetic

Profilul genetic reprezinta un alt factor care are, la randul sau, o contributie importanta la aparitia obezitatii. Astfel, daca mama biologica este supraponderala ca adult, exista o sansa de aproximativ 75% ca si copilul sa fie supraponderal, deoarece mostenirea legata de procesele metabolice provine, in principal, de la mama.

Avand in vedere faptul ca nu ne putem modifica profilul genetic, lupta impotriva obezitatii trebuie dusa pe alte planuri.

Parintilor li se recomanda supravegherea atenta a copilul, fiind cu precadere atenti la stilul de viata al celui mic la obiceiurile sale alimentare, la activitatea fizica efectuata etc. Cateva schimbari minore, cum ar fi mersul pe jos pana la scoala, inlocuirea sedentarismului cu jocuri interactive sau exercitii fizice, il pot ajuta pe cel mic sa scape de amenintarea obezitatii ulterioare.

3. Factorii psihologici si stresul

In ciuda parerii generale potrivit careia stresul slabeste, studiile recente arata ca, dimpotriva, situatiile tensionate si factorii psihologici au drept efect cresterea in greutate.

Unii adulti fac fata cu greu stresului, astfel incat, se folosesc de mancare pentru a-si gasi linistea si echilibrul interior. Conform studiilor de specialitate, numeroase persoane sunt inclinate sa manance in cantitati mari dulciuri, ciocolata in special, drept raspuns la emotii negative, cum ar fi plictiseala, anxietatea sau furia.

4. Mediul inconjurator

Mediul inconjurator joaca un rol extrem de important in prevenirea obezitatii. Mediul familial reprezinta punctul de pornire in educarea adecvata a copilului, viitor adult pe teme alimentare, de nutritie, dar si sportive. Atitudinea, obiceiurile, alegerile alimentare si de petrecere a timpului liber ale intregii familii reprezinta factori critici in formarea unui regim de viata sanatos.

Stilul de viata modern ne-a ajutat sa avem un trai la standarde ridicate, dar, in egala masura, a contribuit si la aparitia unui entuziasm tot mai scazut pentru activitatile sportive si, implicit, a unui sedentarism pronuntat. In prezent, automobilele sunt folosite chiar si pentru distante scurte, ceea ce sporeste riscul instalarii obezitatii.

Avand in vedere faptul ca obezitatea este o boala cronica, ce duce la consecinte dintre cele mai grave – hipertensiune, boli cardiovasculare, diabet de tip II, afectiuni ale vezicii biliare, osteoartrita, afectiuni ale cailor respiratorii, unele tipuri de cancer (de san, de colon, endometrial), afectiuni psihice (depresie, slaba apreciere a propriei persoane) etc. – este important ca aceasta sa fie prevenita inca de la o varsta frageda, pentru a evita multe probleme de sanatate.

Dupa aceasta scurta trecere in revista a principalelor cauze ale obezitatii, putem concluziona ca aceasta este rezultatul stilului de viata adoptat, in privinta caruia fiecare individ poate face schimbari majore, benefice pentru sanatate.

Remediile naturale pe baza de plante sunt de mare ajutor si in tratamentul obezitatii. Pentru persoanele care doresc sa foloseasca si remedii pe baza de plante medicinale pentru tratarea obezitatii exista suplimentul alimentar SLEMOL, marca Ayurmed. Acesta este obtinut din plante medicinale specifice Indiei si asigura o slabire uniforma si sanatoasa. Efectul sau benefic se datoreaza extractelor din frunze si fructe de Garcinia cambodgia care, impreuna cu alte plante ayurvedice, ajuta organismul sa slabeasca in mod natural si sa ramana sanatos.

Produsul contine principii alimentare din plante medicinale cu rol de temperare a poftei de mancare, impiedica transformarea glucidelor in grasimi si accelereaza reactiile de oxidare a zaharului.

Stimuland arderea completa a grasimilor si regland metabolismul, suplimentul alimentar SLEMOL previne obezitatea si tulburarile asociate ei si imbunatateste astfel starea de sanatate generala. Reduce nivelul sanguin al LDL, diminuand fractiunea colesterolului responsabil de accidentele cardiovasculare. Terapia cu SLEMOL trebuie insotita insa de un mod corect de alimentatie, care sa presupuna un program de hranire regulat. Astfel, daca vom lua masa in fiecare zi la aceleasi ore, organismul nostru se va adapta acestui ritm, declansand secretia sucurilor gastrice si facilitand procesul digestiei.

Pentru o mai buna eliminare a toxinelor acumulate in corp in cazurile de obezitate se recomanda si asocierea unui tratament intens depurativ, care sa elimine toxinele atat din sange, cat si din tubul digestiv.

Pentru purificarea sangelui se recomanda suplimentul alimentar MARGUSA, marca Ayurmed, compus din pulbere de Margusa/Neem/Azadirachta indica si pulbere de Yashti madhu/Lemn dulce/Glycyrrhiza glabra. La nivelul structurii fizice acest produs are efect antiinflamator general, antiinfectios si antiparazitar. Purifica sangele si principalele organe de depozit ale lui, ficatul si splina, mentinendu-le astfel functionarea normala. Purificarea sangelui are drept consecinta si curatarea pielii de toate eruptiile determinate de toxinele din corp, reduce inflamatiile si durerile articulare, are efect imunostimulent si antioxidant. Poate fi administrat atat adultilor cat si copiilor in doze corespunzatoare.

 

Pentru purificarea tubului digestiv se recomanda suplimentul alimentar TRIFYLA, marca Ayurmed, o combinatie clasica indiana din pulberile fructelor a 3 arbori foarte folositi pentru proprietatile lor terapeutice: Amalaki/ Emblica officinalis, Haritaki/Terminalia chebula, Bibhitaki/Terminalia belerica.

 

Particularitatea acestui remediu consta in aceea ca el echilibreaza toate cele 3 Dosha-uri care au sediile principale la nivelul tubului digestiv. Efectele utilizarii lui sunt: reglarea tranzitului intestinal si astfel eliminarea prin scaun a reziduurilor toxice acumulate in tubul digestiv, indepartarea efectelor neplacute ale tulburarilor de tranzit intestinal (balonare, constipatie, diaree), protejarea mucoasei tubului digestiv de agresiuni bacteriene, virale si parazitare, mentinerea echilibrului florei bacteriene intestinale, stimularea focului digestiv si a puterii de asimilare a principiilor nutritive din alimente. Poate fi administrat atat adultilor, cat si copiilor.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-21

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-20

JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi?

 Semnul Crucii se face prin unirea degetului mare cu primele degete de la mana dreapta si prin strangerea celorlalte doua in palma. Unirea degetului mare cu primele degete de la mana dreapta exprima invatatura despre Sfanta Treime: marturisim trei persoane impreuna vesnice si egale, unite intr-o singura Dumnezeire neimpartita. In semnul Crucii este prezenta Sfanta Treime pentru ca suntem datori sa dam slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, pentru ca din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru noi.

Prin alipirea celorlalte doua degete in palma, rezumam invatatura despre Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Inelarul si degetul mic alipite ni-L descopera pe Hristos, cunoscut in doua firi: omeneasca si dumnezeiasca. Prin aceste doua degete marturism ca Hristos este in acelasi timp pe deplin Dumnezeu si pe deplin om, nu pe jumatate Dumnezeu si pe jumatate om.

Rostim „In numele Tatalui” si ne insemnam la frunte; „si al Fiului” si ne insemnam la piept; „si al Sfantului Duh”, insemnand, de la dreapta la stanga, cei doi umeri; „Amin” – lasand mana jos. Mana care coboara de la frunte semnifica pogorarea Domnului din cer pentru noi. Prin atingerea fruntii, a pieptului si a umerilor marturisim ca ne incredintam mintea, inima si puterea noastra Sfintei Cruci.

Pare de neinteles de ce trebuie sa ne incredintam fiinta unui obiect si nu unei persoane. Insa, daca am fi cu luare aminte atat la rugaciunile cat si la cantarile inchinate Sfintei Cruci, am putea observa ca Biserica i se adreseaza ca unei persoane. Face acest lucru din dorinta de a ne descoperi ca Sfanta Cruce este Hristos cel rastignit. Prin aceasta adresare ni se descopera ca Sfanta Cruce nu trebuie tratata ca un simplu obiect.

Parintele Dumitru Staniloae spune ca este nenatural sa vorbim de o Cruce despartita de Hristos, sau de un Hristos despartit de Cruce. Si spune in continuare ca un crestin cand vede Sfanta Cruce, el se gandeste in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Iar atunci cand spunem „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, graim de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!”

Asadar, atunci cand crestinii isi fac semnul crucii, ii cer lui Hristos sa vina sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea, ca si ei sa primeasca putere sa invinga toate faptele egoiste ce-i tin si-i afunda in moarte.

Animale pe cale de disparitie

. Animalele au venit la Adam si au primit nume. „Si Domnul Dumnezeu, Care facuse din pamant toate fiarele campului si toate pasarile cerului, le-a adus la Adam, ca sa vada cum le va numi; asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam. Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor salbatice” (Facere 2, 19-20).

Dupa ce a fost creat, omul a fost pus imparat peste faptura creata. Toate animalele l-au cinstit la inceput pe om, insa atunci cand omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, animalele nu l-au mai recunoscut pe acesta drept stapan al lor. Exista un miros primordial al omului, pierdut de Adam, in urma caderii in pacat. Exista un miros al omului pacatos, datorita caruia animalele fug de om sau il ataca. Omul sfant recupereaza mirosul primordial, care indica starea acestuia de imparat asupra lumii create. Animalele recunosc acest miros si se arata supuse intru totul omului sfant, caruia ii slujesc.

Un stapan inconstient

Lacomia omului a distrus in mod treptat faptura lui Dumnezeu. Pamantul, aerul, plantele si animalele, toate au de suferit sub mana omului care a uitat de Dumnezeu.

Astazi, o serie insemnata de animale mai pot fi vazute decat in fotografii, carti sau muzee. Multe animale au disparut deja, iar multe altele sunt pe cale de disparitie, fie din pricina faptului ca omul a distrus habitalele lor naturale, fie pentru ca le-a vanat in mod excesiv, nu atat pentru hrana, cat pentru valorificarea anumitor parti din ele.

Daca luam aminte la cauzele disparitiei anumitor specii de animale – vanatul excesiv, defrisarile masive de paduri, micsorarea habitatelor naturale si poluarea mediului inconjurator – vedem ca toate acestea rezulta din lacomia omului, care a ajuns asemenea focului: cu cat consuma mai mult, cu atat doreste sa cuprinda tot mai multe.

Unele animale au fost vanate in mod excesiv pentru a fi mancate, in timp ce altele au fost omorate doar pentru anumite pretinse efecte terapeutice, pentru blana, piele, coarne etc. Acestea din urma, care nu sunt omorate pentru hrana, indica cel mai bine lacomia inconstienta a omului, care inseteaza dupa slava si mandria lumii.

Ce folos ai, omule, din faptul ca pasesti pe o blana de tigru? Calci pe moarte! Sau tu, femeie, ca porti la gat o blana rara? Porti la gat moartea! Ce folos ai, omule, ca sezi pe un scaun din fildes? Cum poti numi fericire starea de a privi la animalele impaiate pe care le-ai cumparat? Esti inconjurat de moarte, iar tu, omule inconstient, te crezi viu.

Exista turisti care isi petrec vacantele platind sume uriase de bani (55.000 lei) pentru a impusca animale pe cale de disparitie si pentru a se poza langa animalul mort. Aceste gesturi de cruzime sunt permise in Africa, unde oameni din America de Nord, Rusia, Germania sau Marea Britanie vin sa omoare cu cruzime girafe sau elefanti.

Intr-o anumita masura, faptura lui Dumnezeu a ramas supusa omului, care inca mai are putere asupra ei. Dar, pe cat de usor o poate strica omul, pe atat de greu (chiar imposibil) o poate repara. Un animal disparut nu mai poate fi readus la viata.

Nici un animal nu trebuie trecut cu vederea. In fiecare faptura, Dumnezeu a ascuns un anumit rost. Cercetatorii sunt uimiti tot timpul de profundele legaturi dintre specii. Cum fiecare specie depinde existential de cealalta. Se spune ca multe specii sunt prea „urate” sau „neatractive” pentru a merita efortul anumitor organizatii de a le proteja. Insa nu modul in care arata o anumita specie trebuie sa ii hotarasca „soarta”, ci importanta acesteia in mediul inconjurator. Unele dintre cele mai importante vietuitoare se numara intre cele care ar putea fi foarte usor trecute cu vederea.

Pentru noi, crestinii, fiecare animal poarta in el ratiunile lui Dumnezeu. Diversitatea faunei este un semn al puterii lui Dumnezeu, care a putut crea specii nenumarate. Nu cred ca ne putem gandi la vreun animal care sa nu existe sau sa nu fi existat deja. Inca si astazi, cercetatorii descopera noi organisme, prin adancurile marii sau prin cele mai indepartate colturi ale lumii.

Animale pe cale de disparitie

Anual, pe lista de animale aflate pe cale de disparitie apar noi personaje. Defrisarea excesiva a padurilor, adica distrugerea mediului natural, si braconajul sunt cele mai grave doua realitati privind fauna. Mii de specii de animale rare sunt deja pe cale de disparitie, fie din pricina faptului ca nu mai au hrana, fie din pricina vanarii excesive.

4 decembrie este „Ziua Internationala a Protejarii Faunei Salbatice”. Organizatii din toate colturile lumii se straduiesc sa conserve ce se mai poate din fauna actuala. Se analizeaza tot timpul, prin statistici, care specii de animale trebuie protejate mai intai, pentru a nu fi prea tarziu.

Pe o lista de prioritati, numita „Lista Rosie”, sunt consemnate peste 25.000 de specii din intreaga lume. Potrivit ultimelor statistici, realizate la nivel mondial, una din cinci specii ale lumii (mamifere, pasari, pesti, amfibieni si reptile) se afla in pericol de disparitie. Se crede ca lumea trece printr-o grava „extinctie in masa”, cea mai daunatoare chiar, dupa disparitia dinozaurilor.

De ce se vorbeste despre o „extinctie in masa”? Pentru ca pot disparea a cincea parte dintre vertebratele lumii si un sfert dintre toate mamiferele de pe glob. A sasea parte dintre pasari, a cincea parte dintre reptile, aproape jumatate dintre amfibieni, o treime dintre pestii cartilaginosi si a sasea parte dintre pestii ososi.

Care sunt cele mai supuse riscului de a disparea cu desavarsire specii ale lumii? Specii romanesti: zimbrul, capra neagra, pelicanul cret, gasca cu gat rosu si aspretele. Specii din lume: rinocerul, elefantul, balena albastra, dugongul, ursul panda, antilopa, tigrul, ghepardul, rasul, pangalionul, jaguarul, urangutanul, capra neagra, gorila, marele rechin alb, specii de delfini, papagali si cai, condorul californian, vulturul egiptean, ursul polar, linxul iberian, diavolul tasmanian, pisica pescar, foca caspica etc.

Masuri conservatoare? Se vorbeste despre delimitarea zonelor protejate, despre limitarea interventiilor umane in proximitatea acestora si de asezarea cat mai multor specii sub ocrotire internationala.

Personal, cred ca nici o metoda nu va fi eficienta, pentru ca omul fara Dumnezeu nu poate fi oprit din a lucra raul. Doar schimbarea mentalitatii omului mai poate salva ce se mai pastreaza inca din fauna si flora pamantului. Deci, cat mai multe campanii media, cu scopul de a informa popoarele asupra importantei florei si faunei pentru buna functionare a acestei lumi.

*

Evanghelia doar mai poate salva lumea, desi lumea nu vrea sa mai auda de Evanghelie. Fiecare suflet atrofiat indica un om disparut sau „pe cale de disparitie”. Se cuvine ca societatea sa porneasca intru ocrotirea animalelor pe cale de disparitie mai intai prin conservarea si protejarea speciei numita om.

 

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-19

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-18

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Vai de iubirea mea!

De multe ori ne multumim doar cu faptul ca suntem ortodocsi. Dar pierdem din vedere ca a fi ortodox implica si o mare responsabilitate. Chipul celor patru persoane din Evanghelia vindecarii slabanogului din Caperanum, care se straduiesc sa aduca in fata Domnului pe un semen bolnav, trebuie sa fie si chipul nostru.

Uitam ca atunci cand ne rugam lui Dumnezeu, nu doar vorbim cu El, ci suntem chemati sa traim viata Lui. Si astfel, impartasindu-ne din iubirea dumnezeiasca, cautam sa o dam si altora.

Daca in cei patru nu ar fi fost prezenta iubirea dumnezeiasca, sigur ar fi mers sa-L asculte pe Hristos fara slabanog. Era mai usor, nu necesita efort. Sa nu pierdem din vedere ca poate acest slabanog a fost vazut si de alti semeni. Dar nu s-au asemanat celor patru pentru ca au fost lipsiti de iubire.

Masura in care nu iubim pe Dumnezeu este masura departarii noastre de aproapele. Asadar, relatia mea cu Dumnezeu conditioneaza relatia cu oamenii. Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de iubirea mea! spunea parintele Galeriu. De ce afirma acest lucru? Pentru ca a-l iubi pe aproapele fara iubirea dumnezeiasca, inseamna a depune tot efortul sa-l schimb in ceea ce-mi place mie, sa-l reduc la starea de obiect de satisfacere a patimilor mele.

Nu intamplator a spus Domnul ca „Cel ce iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiul sau ori pe fiica sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Evident ca prin aceste cuvinte nu ne cere sa nu ne mai iubim parintii si rudele, ci doreste sa iubim precum iubeste El. Daca iesim in intampinarea aproapelui lipsiti de iubirea Sa, nu vom avea parte de o daruire totala, precum este cea a lui Dumnezeu catre noi.

Daca nu ati reusit sa va impartasiti de iubirea dumnezeiasca, cautati sa va alipiti de persoane care se hranesc din aceasta iubire, si din vietuirea langa ele, veti ajunge la impartasirea de iubirea dumnezeiasca. Asta facem si de Pasti – cautam sa luam lumina de la o persoana care a primit-o inaintea noastra.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-17

LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-16

DUMINICA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Marcu (II, 1-12)

n vremea aceea, a intrat iarăşi Iisus în Capernaum după câteva zile şi s’a auzit că este acasă. Şi s’au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii; şi le grăia lor Cuvântul. Şi au venit la El aducându-I un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei să se apropie de El din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate fie păcatele tale!“ Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: „Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?“ Şi îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, a-i zice slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a-i zice: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ – i-a zis slăbănogului –: ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ Şi el de’ndată s’a ridicat şi, luându-şi patul, a ieşit afară de faţă cu toţi, încât toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Asemenea lucruri niciodată n’am văzut“ .În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia Ierarhului de la Ioan (X, 9-16) Zis-a Domnul: „Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât să fure şi să’njunghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug s’o aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun, sufletul său şi-l pune pentru oi. Dar simbriaşul şi cel ce nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar simbriaşul fuge, fiindcă simbriaş este, şi nu de oi îi este lui aminte. Eu sunt Păstorul cel bun, şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Aşa cum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, tot aşa Îl cunosc Eu pe Tatăl. Şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi. Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; şi glasul Mi-l vor auzi, şi va fi o turmă şi un păstor.“

Importanta rugaciunii pentru altii

 In lumea zilele noastre se vorbeste tot mai des de lipsa timpului. Si din aceasta cauza omul gaseste o scuza pentru lipsa rugaciunii sale. Faptul ca el nu mai reuseste sa-si vada caderile si sa I le comunice lui Dumnezeu, sa-I ceara ajutor pentru a se ridica din ele, rugaciunea pentru altii devine un nonsens. Cum sa ma rog pentru altii, cand nu am timp pentru mine? Asta isi spune omul zilelor noastre.

Dar orice crestin care participa la slujbele Bisericii cunoaste ca ea se roaga „pentru pacea a toata lumea”, „pentru imbelsugarea roadelor pamantului” etc, deci nu se roaga doar pentru ea, ci pentru toti oamenii.

Ar fi minunat daca am vedea realizarile din viata noastra si ca pe un rod al rugaciunii altora pentru noi. Asa am fi feriti de caderea in mandrie pentru ceea ce am infaptuit. Mai mult, atunci cand ni s-ar cere un sfat, am cunoaste ca cea mai buna sfatuire sta in rugaciunea pentru altii catre Dumnezeu, Cel care „cunoaste inimile si cele dinlauntru ale omului”. Nu ne-am mai da cu parerea si cel lipsit de ajutor va primi cele potrivite.

Mult timp m-am intrebat cum de reusesc anumite persoane ca si in suferinte cumplite sa nu ramana lipsite de zambet si bucurie? Raspunsul il putem gasi si in rugaciunile pe care altii le fac pentru ei. Chiar daca nu au primit vindecare datorita rugaciunii lor, sa fim siguri ca Dumnezeu nu a ramas nepasator. A revarsat asupra lor iubirea Sa datatoare de bucurie.

Sunt persoane care duc o viata bine placuta lui Dumnezeu, incat au ajuns sa participe la lucrarea lui Dumnezeu. In Pateric se spune la un moment dat ca niste frati incepatori au mers la un parinte si i-au cerut sa le vorbeasca despre credinta. Acesta le-a raspuns: „De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui: Muta-te de aici…” si zicand acestea, muntele din apropiere a inceput sa se miste. Atunci parintele a grait: „Stai, munte, ca nu vorbeam cu tine!” Iata ca omul unit cu Dumnezeu este capabil sa lucreze dumnezeieste. De aceea este bine sa cerem sa fim pomeniti de cat mai multe persoane.

Sunt multe cazuri in Scriptura cand Dumnezeu tamaduieste pe cineva datorita credintei altora. E de ajuns sa ne amintim de slabanogul din Capernaum. Acest slabanog este adus de patru persoane in fata lui Hristos pentru a fi vindecat. Si Evanghelia ne spune ca Mantuitorul, „vazand credinta lor, i-a zis slabanogului: indrazneste fiule, ti se iarta pacatele tale” (Matei 9,2).

Nu trebuie sa ne rugam pentru cineva bolnav gandind ca si noi am putea fi candva intr-o asemenea situatie. Ci trebuie sa avem constiinta ca facem parte din trupul tainic al lui Hristos – Biserica. Stim ca un madular bolnav din trupul nostru aduce durere intregului trup. Acelasi lucru trebuie sa simtim ori de cate ori ne intalnim cu suferinta altcuiva. Fara aceasta simtire, nu vom putea sa ne rugam pentru altii asa cum ne rugam pentru noi. Nu vom avea puterea sa vedem in bolile lor propriile noastre boli.

A-i pomeni in rugaciune pe semenii nostri, e dovada cea mai clara ca ei exista pentru noi, ca ne sunt frati. Asa nu ne aratam mincinosi atunci cand Il numim pe Dumnezeu a fi „Tatal nostru”. Lipsa rugaciunii pentru altii ne face sa-L numim pe Dumnezeu „Tatal meu” ca si cand doar eu si El am exista.

Despre pacat si boala

Vindecarea slabanogului din Capernaum: Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul. Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul. Si vazand lisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu? Si indata cunoscand lisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, picand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata. (Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfantului Grigorie Palama)

R. Radulescu: La Mantuitorul Hristos este adus un slabanog pentru a fi vindecat. Un paralizat tintuit la pat, caruia Hristos ii ofera iertarea pacatelor. Parinte Constantin, de ce Se indreapta Hristos, in primul rand, spre acest tip de neputinta, si nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adica vindecarea lui trupeasca? Isi pusesera nadejdea ca-l vor duce inapoi pe picioarele lui, adica vindecat. De ce nu raspunde direct dorintei lor?

Pr. Coman: Din cel putin doua motive. Mantuitorul Hristos nu Se poate identifica cu viziunea, cu optiunea, cu perspectiva omeneasca, care atunci cand nu este ratacita, este cel putin limitata. In al doilea rand, pentru ca oamenii nu intelegeau lucrul esential, si anume ca suferinta fizica, boala, este provocata de suferinta duhovniceasca, de pacat. Mantuitorul Hristos o spune in nenumarate randuri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvolta aceasta tema in epistolele sale. La fel si Biserica, aceasta propovaduieste de-a lungul veacurilor si isi randuieste intreaga activitate avand la baza acest adevar fundamental, conform caruia cauza suferintei si a bolii trupesti este boala sufleteasca, adica pacatul. De aceea, Hristos nu numai ca nu evita sau nu ocoleste implinirea cererii lor, dar merge mai adanc, adica vindeca mai intai cauza neputintei trupesti, pacatul, si dupa aceea ridica si suferinta trupeasca.

R. Radulescu: Parinte profesor, legatura dintre pacat si suferinta umana este o idee tot mai respinsa astazi. Cand spun aceasta, am in vedere un fapt real. De curand, un preot catolic din Austria, care urma sa fie promovat episcop, a fost retras de la aceasta promovare, pentru ca a afirmat ca in America uraganul a fost pedeapsa divina pentru pacatele care se intamplau in zona afectata. Declaratia lui a scandalizat o lume intreaga, intreaga lume catolica a reactionat, nefiind de acord cu legatura dintre nenorocirile care se intampla in lume si pacatele oamenilor. Oamenii refuza aceasta viziune. De ce am ajuns aici?

Pr. Coman: Explicatia este simpla: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au inceput sa se rusineze de propria Evanghelie in fata ofensivei si presiunii civilizatiei materialist-rationaliste, in fata unei lumii care se amageste pe sine, nu numai legitimand pacatul, ci mandrindu-sc cu el, ridicandu-l la rang de filozofie de viata. Masura in care cedeaza acestei presiuni si renunta la perspectiva teologica asupra lumii, este masura in care Biserica se secularizeaza. Caderea morala este consecinta a caderii teologice. O sa ajunga sa se rusineze cumplit oamenii Bisericii, daca nu au ajuns deja, constatand ca oamenii de stiinta si analistii realitatilor politice sau economice recurg la explicatii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea in anii acestia, iar dansii se jeneaza de ele.

In numele Evangheliei Mantuitorului Hristos si consecventi cu viata Bisericii, noi nu putem sa nu vedem si sa nu marturisim faptul ca degradarea morala – pacatul – este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se pozitioneaza evident si ferm in opozitie cu tendintele majore dominante in lumea de astazi: fie ca este vorba despre supralicitarea obsesiva a placerilor materiale si trupesti, fie a suficientei de sine a sistemelor de organizare si asigurare economica, fie de creditarea solutiei financiare pana la subjugarea asfixianta fata de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce si sinucigas, fie de exacerbarea mizei vizibilitatii, prin publicitate si propaganda, adica printr-o desantata si fara limite lauda de sine, etc.

In aceste conditii, mai ales cand lumea despre care vorbeam mai sus pare ca traieste semnalele puternice ale zgaltairii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica sa se afle investind furibund in intarirea institutional-organizatorica, in solutia financiara si economica, in eficienta aparatului administrativ si in profesionalismul individual, in vizibilitate si in propaganda.

Din lumea stiintifica, profunda si serioasa, ne vin mesaje care confirma relatia dintre lumea duhovniceasca si lumea materiala, dintre suportul duhovnicesc al vietii umane si expresia ei materiala, care confirma unitatea indestructibila intre cele doua. Confirma mai ales faptul ca suportul ultim al lumii este unul energetic, informational, ca tot ceea ce se intampla la nivel duhovnicesc provoaca lumea din afara si influenteaza mersul lumii din afara.

Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului launtric, al gandului, al intentiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar daca ne jucam cu dedublarea, adica una avem in inima si in gand, si alta aratam celorlalti, avem de-a face cu cel mai grav pacat sau esec, pe care-l infiereaza Mantuitorul Hristos, de la un capat la altul al Evangheliei Sale, adica ipocrizia. Mantuitorul nu se ocupa de pacatele grosiere, de care ne ocupam noi: furtul, minciuna, bautura, lacomia, ci se ocupa de fatarnicie, adica, de neconcordanta intre ce este in sufletul nostru si ceea ce se manifesta in afara.

Lumea s-a dezvoltat pe o baza ipocrita. Saptamanile trecute m-am intalnit cu un prieten grec, care traieste in Anglia si se misca in lumea finantelor. Imi spunea ca sistemul a cazut pentru ca este ipocrit, pentru ca este un sistem mincinos. Pozeaza in ceva, dar este de fapt altceva. Sugereaza incredere deplina, dar increderea nu are suport, sugereaza respect pentru cetateni, dar, de fapt, slujeste exclusiv propriile interese, sugereaza cultivarea valorilor inalte ale omenirii, dar se inchina, de fapt, celor mai josnice dintre valori.

Starea pe care o edificam inlauntrul nostru, aceea conteaza. Aceea este lumea reala. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul ca nu edifica pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai tarziu, ea iese la suprafata.

Daca noi zidim in noi rautatea, oricat am tine-o ascunsa sau am infrumuseta-o, ia un moment dat se va manifesta. Dimpotriva, daca edificam blandetea, rabdarea, bunatatea, iertarea, intelegerea, pacea, jertfelnicia, oricat ar parea ca nu au succes in lumea aceasta ofensiva, vor birui. De aceea spune Hristos ca nu vor mosteni pamantul oamenii rai si ofensivi, rapace si inteligenti, ci cei blanzi. In ciuda tuturor evidentelor!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Extras din volumul „Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Ed. Bizantina

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-15

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POSTEvanghelia de la Marcu (I, 35-44)

n vremea aceea, S’a dus Iisus într’un loc pustiu şi Se ruga acolo. Iar Simon şi cei ce erau cu el s’au dus după Dânsul. Şi, aflându-L, I-au zis: „Toţi Te caută“. Iar El le-a zis: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, că pentru aceasta am venit“. Şi a propovăduit în sinagogile lor, în toată Galileea, scoţându-i pe demoni. Şi a venit la El un lepros, rugându-L şi îngenunchind şi zicând: „Dacă vrei, Tu poţi să mă curăţeşti“. Şi făcându-I-Se milă, Şi-a întins mâna şi S’a atins de el şi i-a zis: „Vreau, curăţeşte-te!“ Şi îndată s’a depărtat lepra de pe el şi s’a curăţit. Şi dându-i poruncă aspră, îndată l-a scos afară şi i-a zis: „Ia seama, să nu spui nimănui nimic, ci mergi de te arată preotului, iar pentru curăţirea ta să duci cele rânduite de Moise, să le fie lor mărturie“.   În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia pentru cei morţi de la Ioan (V, 24-30)Zis-a Domnul către iudeii care veniseră atunci la Dânsul: „Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M’a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s’a mutat din moarte la viaţă. Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia. Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă întru Sine; şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul când toţi cei din morminte Îi vor auzi glasul; şi cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; judec după cum aud, şi judecata Mea este dreaptă; pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis.“

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-14

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-13

JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Cui ne inchinam noi?

„Iubirea este insasi esenta vietii crestine” spunea Sf. Simeon Noul Teolog, dar cu mult inainte Sfantul Grigorie de Nazianz spunea si el: „De ne-ar intreba cineva: Cui va inchinati voi si pe cine slaviti?….fara sovaiala, de indata i-am raspunde: Iubirii! Caci Dumnezeul nostru este iubire…”

Revin cu continuarea la articolul: „Ce-i Iubirea?„

In viata aceasta plina de tristete, incercari, ispite, cautari si dorinte neimplinite de cele mai multe ori, cand se simte omul fericit? Cand se simte implinit?… Cand iubeste si este iubit! Deci, fericirea nu este altceva decat sentimentul de certitudine ca si celalalt ma iubeste! Clipa -care se poate transforma in stare- ca sunt iubit precum iubesc…

Si mergand pe acest gand as vrea sa continui si ma intreb: „Bine, dar atunci ce inseamna sa iubesti?…”. Cred si marturisesc ca este acea stare sufleteasca si trupeasca in care simt ca eu ma regasesc in tine si tu te regasesti in mine. Este sentimentul acela de certitudine ca nu mai suntem diferiti, ci unul! Eu ma regasesc in tine, tu te regasesti in mine; eu imi vad „chipul” in tine, tu iti vezi „chipul” in mine…

Este clipa in care ne uitam la chipul celuilalt si vedem ca nu mai exista deosebiri, ci asemanari… Nu mai exista lucruri ce despart, ci lucruri ce unesc… Nu mai exista eu si tu, ci noi; dar „noi” inseamna unul, nu doi. Nu mai vorbim de unire, ci de comuniune.

Sa ma uit in ochii lui/ei si sa ma gandesc ce as putea face ca nimic sa nu poata strica inaltatoarea stare. Sa inlatur orice ar putea fi obstacol in calea fericirii noastre… Si uite asa am ajuns sa constientizez ca ar fi bine sa ma smeresc, sa ma rog, sa postesc, sa ma pocaiesc, sa mi se ierte…

Cum ma smeresc?… Simplu, nu ma mai uit la mine, ci la tine! Nu ma gandesc la mine, ci la tine. Nu numai ca tot ce fac este spre bucuria ta, dar din aceasta bucurie traiesc si eu. Pot renunta la „eu”-ul meu cu o usurinta ce devine incantare, ma pot jertfi fara niciun gand de indoiala ca este spre binele meu si ca nimic nu ne poate desparti.

Cum sa ma rog?… Simplu, incepand sa ma rog pentru tine! Cu toata puterea fiintei mele vreau ca tu sa fii bine, sa fii implinit, sa te bucuri, sa gandesti frumos, sa slujesti spre slava lui Dumnezeu.

Cum sa postesc?… Simplu, refuz orice participare la o fapta ce te poate intrista! Postul este o impotrivire constienta ce ma ajuta sa invat cum sa-mi controlez gandurile, pornirile, intentiile ce pot provoca despartiri. Pacatul in scrierile sfintilor Parinti este si distanta, prapastie mare. Postul devine un NU firesc in clipa cand iubesc, pentru ca nu mai vreau sa fiu despartit, ci sa traim in comuniune.

Cum sa ma pocaiesc?… Pot incepe prin a-mi parea rau de cele facute ce te-au intristat. Intre parerea de rau si pocainta exista o diferenta mare: parerea de rau conduce sufletul la deznadejde (vezi cazul lui Iuda!), dar pocainta are in sine nadejdea iertarii, certitudinea ei (vezi cazul lui Petru). Deci, pocainta-mi este indrazneala de a recunoaste sincer greseala si in acelasi timp sentiment de recunostinta ca m-ai iertat, completate concomitent de o schimbare in comportament! Caci stiu si eu acum ca atunci cand iubesc caut prilej de a fi impreuna, nu motiv de intristare… Daca n-ar fi certitudinea iertarii, n-ar putea fi posibila pocainta! (m-as putea prezenta in fata celuilalt cu stare de pocainta daca nu sunt sigur ca ma iubeste?… Pai, daca ma iubeste, nu inseamna ca sunt ca si iertat?)

Priviti la chipul celui (celei) iubit(e) si cugetati la aceste randuri… Eu am privit la Hristos si-am scris acestea. Asemanarea intre cele doua situatii nu este intamplatoare, ci una se reflecta in cealalta.

Perioada aceasta a Postului Mare nu este altceva decat calatoria pe care fiecare din noi o face incercand sa gaseasca drumul catre Casa Parinteasca de unde a plecat cu multi ani in urma. Ne-am irosit averile si virtutiile care ni s-au incredintat, am saracit de tot cautand sa ne bucuram pe acest pamant mai mult decat in cer; iar acum suntem prea pamantesti ca sa ne mai amintim de cele ceresti, totusi… Tristetile si neajunsurile acestei vieti nu sunt altceva decat lipsurile prin care as putea sa realizez bogatiile avute cand eram la Tatal… Dragostea, fericirea aceasta pamanteasca despre care am spus ca sunt „pregustari” ale unei stari dumnezeiesti, nu sunt altceva decat „amintiri” dinainte de despartirea si plecarea din Casa Tatalui. Oare de ce nu ne venim in fire?…

E nevoie sa fiu sincer si cu mine, sa nu ma mai mint spunandu-mi ca „mi-e bine asa!” si sa consolez cu roscovele, sa-mi iau inima-n dinti si sa recunosc ca „am gresit la cer si inaintea Ta! Nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii Tai…”. Si care-a fost epilogul?… Caci Tatal n-a incetat niciodata sa te iubeasca!

El – Hristos – se regaseste in mine, cu toate defectele si uratenia mea imbinate de o delasare descurajatoare, eu ma regasesc in El?…

Arhim. Siluan Visan

Postul, vizita si calatoria

 Postul nu este incompatibil cu vizitele si calatoriile. Chiar daca acestea din urma nu sunt tocmai recomandate in vremea postului, care este un timp rezervat mai ales infranarii pantecelui, pocaintei si rugaciunii, atunci cand nu pot fi evitate, ele pot fi facute cu atentia cuvenita. Nu trebuie uitat faptul ca, atat in vizita, cat si in calatorie, crestinul ramane crestin, iar Dumnezeu este Acelasi pretutindeni.

Cei care nu iau in serios postul, nici viata crestina, atunci cand se iveste prilejul unei vizite sau al unei calatorii, se amuza si zic: „Barza calatoare n-are sarbatoare!” Aceasta vorba, inspirata de vrajmas, ascunde acea viclenie a omului care cauta prilejuri exterioare pentru a-si intemeia propriile slabiciuni.

Exista posturi care pot si chiar trebuie sa fie intrerupte, dar exista si posturi care nu trebuie sa fie intrerupte, nici chiar in timpul vizitelor si al calatoriilor. Posturile randuite de Biserica nu cunosc motive suficient de intemeiate pentru a fi incalcate. Ele se supun unor conditii speciale doar in cazul persoanelor batrane sau grav bolnave.

Postim in zilele randuite de Biserica

A doua porunca bisericeasca spune: „Sa tinem toate posturile de peste an.” Cu alte cuvinte, trebuie sa postim in toate zilele de post randuite de Biserica, dupa cum urmeaza: in Postul Nasterii Domnului (15 noiembrie – 24 decembrie), in Postul cel Mare (sapte saptamani inainte de Invierea Domnului), in Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (din Duminica Tuturor Sfintilor si pana in ziua de 29 iunie), in Postul Adormirii Maicii Domnului (1-15 august), in toate zilele de miercuri (cand a fost vandul Fiul lui Dumnezeu) si vineri (cand El a fost rastignit), precum si in celelalte zile randuite de Biserica (14 septembrie, Inaltarea Sfintei Cruci; 5 ianuarie, ajunul Bobotezei; 29 august, Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul).

Posturile bisericesti nu trebuie sa fie incalcate de nici un crestin. Tinerea lor cu hotarare, indiferent de timp si loc, constituie o marturisire autentica a dreptei credintei. Atunci cand, aflat intr-o vizita sau in calatorie, crestinul incalca postul „in numele dragostei”, el poate sa-i incurajeze pe cei din jurul sau in delasarea sau necredinta lor.

Poruncile bisericesti nu au fost date impotriva iubirii aproapelui, ci tocmai spre inmultirea dragostei intre oameni. Dragostea de Dumnezeu se cuvine sa fie mai mare decat dragostea fata de aproapele. Din dragostea fata de Dumnezeu se naste dragostea fata de aproapele, insa aceasta din urma, pentru a fi adevarata, nu are voie sa o incalce pe prima.

Care posturi pot si trebuie sa fie incalcate ?

Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spune: „Nu-ti arata nevointa!” Acest indemn patristic izvoraste din smerenia crestina autentica. Exista un post care trebuie marturisit inaintea lumii (cel poruncit de Biserica) si exista un alt post, care trebuie ascuns de ochii lumii (cel personal, tinut in taina).

Postul si rugaciunea sunt cele doua arme principale cu care crestinul lupta impotriva patimilor si a diavolilor. Postul si rugaciunile Bisericii reprezinta acea masura practica de traire fara de care nu se poate numi viu nici un om. Peste acestea, insa, fiecare crestin inmulteste postul si rugaciunea, dupa cum simte si poate. Aceste nevointe personale se ascund cu toata puterea si, pentru a nu fi cunoscute de oameni, in timpul vizitelor si al calatoriilor, se incalca si se intrerup.

*

Postul randuit de Biserica nu se incalca „din dragoste fata de aproapele”.

De dragul aproapelui se poate incalca doar postul personal.

Complementaritate contradictorie

 Trecand de la conceptele filozofice la realitatea cotidiana, de la lumea ideilor care pot fi uneori contradictorii la viata noastra plina si ea cu lucruri amestecate, putem observa ca traim intr-o lume in care raul si binele, frumosul si uratul nu sunt doar 2 ingrediente aflate impreuna in malaxorul vietii ca principii contrare, ci constatam surprinsi ca, ele exista si intr-o relatie contradictorie de complementaritate.

Aceste tipuri de perechi bipolare vor sa enunte un adevar, un fel de „tert ascuns” al realitatii nevazute, care defineste formele acestea complementare de convietuire si anume ca in orice bine este si un picut de rau, si in intunecimi putem afla iluminare, si uratul are o estetica a lui si asa mai departe. Mintea ascutita a “tertului exclus” a spart aristotelic straturile realitatii si a ajuns cu ajutorul “tertului inclus”, la miez…sau la “tertul ascuns”(vezi Basarab Nicolescu). Este vorba, aici si de conceptul de “complementaritate contradictorie”, reiterat de Stefan Lupascu, care opereaza si in acest gen de abordare cu “terti” in decriptarea realitatii.

Translata la oameni, aceasta realitate ascunsa, nevazuta, vrea sa spuna ca si cel mai mare pacatos are ceva frumos in suflet, ca si sfintii au avut pacate, ca si geniile au momentele lor de prostie, de asemenea ca sunt si calugari necalugari si mireni nemireni, ca sunt bogati saraci si saraci bogati, ca multi din oamenii frumosi sunt urati adesea si oameni care nu sunt inzestrati cu calitati fizice au o frumusete interioara, ca si cei puternici au slabiciuni, asa cum si cei firavi au puteri ascunse, nebanuite.

Putem merge mai departe cu aceasta enumerare si sa observam ca, in lumea in care traim „neghina ” este amestecata cu „graul”, bunii cu raii, dreptii cu nedreptii si nu stim cei mai multi dintre noi, cum sunt toate lucrurile pe dinauntru, nu ajungem intotdeauna la miezul lor, la „tertul ascuns”.

Unii par rai de la distanta, insa de aproape nu sunt asa defel, unele par frumoase din departare, dar privite de aproape observi o sumedenie de uraciuni si minusuri de care nu sunt constiente nici ele.

Nimic din ceea ce pare, nu este asa tot timpul, oamenii se schimba, lumea este intr-o continua prefacere. Omul este prins in devenirea lui trecand printr-un sir de metamorfoze.Toate au o desfasurare sinuoasa cu caderi in cascada, dar si cu inaltatoare si repetate spiritualizari.

Din acest motiv este prematur si indecent sa analizam fragmentar, aici pe pamant si inainte de vreme, urcusurile si coborasurile oricui, oricum si oricand. Este o vreme a coacerii, a rodirii fiecaruia, precum este si un timp al germinarii, al devenirii dureroase sau chiar al mortii, urmat de cel al invierii, al renasterii din propria cenusa.

Momentele acestea se succed sau alterneaza, apar si dispar, cu reabilitari, cu revirimente, cu decandente iarasi, urmate si de alte numeroase resuscitari…

Putem intui un declin intr-o etapa a vietii, putem anticipa un esec de moment, precum de asemenea, putem intrezari si o propensiune spre succes, spre biruinta, insa toate aceste intuitii raman doar niste prejudecati omenesti, care nu poarta marca unor certitudini de destin.

Radiografiile acestea grabite nu vor devoalua niciodata destinul intreg al omului, ci vor constitui doar blituri superficiale ale unor intervale foarte mici din traseele personale ale semenilor nostri, episoade dintr-un film mult mai lung, care nu-l poate cuprinde nimeni cu vederea sa marginita.

Pana nu s-a scurs si ultima farama de nisip din clepsidra vietii, nu avem dreptul sa rostim judecati finale despre destinele celor de langa noi. Miopia noastra de creaturi limitate in vedere si intelegere nu ne ajuta sa vedem la distanta de timp si sa patrundem in universul tainic al persoanei umane decat cu presupozitii relative la stadiile vietii.

Ceea ce nu este de inteles este de ce noi oamenii ne pronuntam atat de categoric despre fiecare om pe care-l intalnim inainte de a-l cunoaste? Facem acest lucru fara a exista in prealabil un timp de convietuire, de acomodare, de dialog, de cunoastere efectiva si directa.

Desigur ca, fara iubire si reciprocitate nu exista nici cunoastere intre oameni. Iubirea patrunde pana in duhul omului, patimile raman la suprafata.

Doar Creatorul nostru care a asezat cu multa dragoste in fiecare framantatura a Sa daruri si potentialitati are un orizont de asteptare si de prestiinta.

In rest prezicerile noastre raman doar niste simple probabilitati. A priori unui demers al cunoasterii nu este corect sa formulam doar ipoteze fara o necesara aprofundare a lucrurilor si apoi sa ne pronuntam cu etichetari si banalitati.

Ceea ce putem sti este poate o parte din trecut, o particica de prezent si nici o farama de viitor…

Trecutul este cea mica farama de timp din viata omului, prezentul este vaporos si schimbator, iar despre viitorul fiecaruia nu cunoastem aproape nimic… si acesta este cat o vesnicie…

De aceea, nici Dumnezeu care nu seamana cu oamenii „la ganduri”, iar “judecatíle Lui nu sunt ca ale noastre”, nu se grabeste sa dea sentinte pripite si definitive despre nimeni aici pe pamant. Cata vreme, inca facem parte din Biserica Sa, fiecare dintre noi ne luptam pana la capat cu pacatul, cu neputintele si cu ispitele vietii. Judecata o va face Domnul cu dreptate si fara partinire in Ziua cea de Apoi, cand va desparti pentru totdeauna oile de capre si binele de rau.

Acela este momentul adevarului, aceea va fi ziua edificarilor, a adeveririlor, acolo va fi cernerea ultima a graului de neghina…

Pana atunci toti avem doar pareri, potrivit judecatilor si prejudecatilor noastre, unele rostite cu indrazneala, altele ascunse in taceri si in stare de indiferenti; multora ni se pare ca stim ceva, suntem amagiti adesea cu inchipuiri, totul e ca-nghicitura, privim realitatea ca prin oglinda, de multe ori prin altii, insa o vedem doar la suprafata si nu in adancimi…

“Adanc pe adanc cheama in glasul caderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).

Ajuta-ne, Doamne, sa Te cunoastem si sa ne iubim!

Pr. Alin-Cristian Preotu

Despre tinerea de mana

 Viata noastra este alcatuita din evenimente „marcante”, fericite si nefericite, prevazute si neprevazute, si, in mai mare masura, din parcursul relativ mai calm dintre ele. Cu alte cuvinte, in cazul din urma, avem de-a face cu viata noastra cea de toate zilele, cu bunele si cu mai putin bunele si chiar cu relele ei. In trairea ei, un farmec inegalabil si binefacator il au gesturile simple care, pentru cei neimplicati direct in ele, trec cel mai adesea neobservate. Un zambet, un cuvant, un semn, o privire… Fiecare dintre noi le-a probat frumusetea si folosul, s-a bucurat de ele in clipe de poticnire.

In gestica, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrator il au mainile, mai mult sau mai putin dependent sau chiar independent de cuvant. Planarea mainilor, in varii situatii, intru supunere, poate fi un spectacol fascinant si revelator. Prin mana coboara „vizibil” binecuvantarile lui Dumnezeu, prin mana se transmite „vizibil” harul sfintitor, prin maini urca la Dumnezeu invocarile noastre si slavirea noastra, facandu-ne trupul clepsidra intru captarea revarsarii harului divin cand ne intalnim si cand ne despartim ne dam mana intru deschidere binevoitoare spre celalalt. Chiar daca, adesea, gestul a devenit pur formal, staruie in el ceva din incarcatura-i originara si necesara.

Dar, din toata aceasta antropologie posibila a mainii, doresc sa ma opresc acum numai la tinerea de mana. Este un gest de comunicare de maxima duiosie ce ne insoteste pe parcursul intregii vieti. 

Intaia comunicare cu noul nascut incepe cu intinsul unui deget, pe care el il apuca cu multa implicare. Ii dai la inceput un deget, apoi ii dai intreaga mana, si tinerea asta de mana ramane o permanenta, pe parcursul primei copilarii, cel putin. Tinerea copiilor de mana este un gest aproape obligatoriu intru protejarea lor.  Tinuti de mana, ei se simt in siguranta. Dar, in mod paradoxal, parca si mai protejat se simte cel care tine de mana un copil (parinte, bunic etc). Ce fericire neprihanita mana unui copil in mana ta! Cu adevarat un dar al lui Dumnezeu, Care iti devine, in felul acesta, parca mai prezent.

La varste fragede, copiii sunt pusi sa se tina de mana, doi cate doi. In felul acesta sunt asezati in rand pentru deplasare. Este, asadar, in fond, o anumita punere in randuiala, pe care tinerea de mana o usureaza si o structureaza.

Tinerea de mana a iubitului si a iubitei este un gest suprem. Icoana: iubiti mergand de mana – in tacere – prin Tacere. Se privesc in tacere. Isi spun multe si mult in acest fel. Sunt taceri care deapana. Si viata infiripa! Cat foc sacru se transmite, cata marturisire! Si cu cata puritate, cu cata simplitate! Ce salt extraordinar in paradis mersul de mana al iubitilor! In continuare, la nunta, cand sunt miri, li se pun mainile una intr-alta, in momentul in care preotul rosteste, in cadrul unei rugaciuni de binecuvantare, catre Dumnezeu, invocarea: „Uneste-i pe dansii intr-un gand; incununeaza-i intr-un trup; daruieste-le lor roada pantecelui, dobandire de prunci buni.” Este o tinere unica, pentru ca, acum, mainile sunt de acelasi fel, mana dreapta a mirelui tine mana dreapta a miresei! Se petrece in fata mesei altarului, acum pusa pentru acest eveniment in mijlocul bisericii, masa incarcata cu bunatati sfinte sau sfintite: sfanta evanghelie, sfanta cruce, luminile plutind in sfesnice, vinul din „paharul mantuirii”, prajiturile facute din materii cu mare incarcatura iconica (grau, apa, lapte, miere).

Mai multe tineri de mana dau inlantuirea horei, cerc sfant care inchide intru deschidere comunicarea unei comunitati, cum se petrece, in cazul nuntii, la „Isaie, dantuieste!”, cand insusi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioara la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nunta, in randuiala veche se impunea ca mai intai viitorul mire sa ceara mana viitoarei sale sotii de la parintii ei. Mai putin patimas, mai asezat, gestul poate continua si dupa nunta. lata-i pe sotii Arnolfini, din celebrul tablou al lui Jan van Eyck (de la 1434)! Cata sobrietate, cat hieratism, cata frumusete (ti se taie respiratia), cata transfigurare!… Ea poarta deja in pantece, atat de frumos, rodul minunat al iubirii lor imparatesti.

Vezi uneori si batrani tinandu-se de mana… Ne aducem aminte de versuri din poezia aceea, atat de delicata, a lui Ion Minulescu, intitulata Acuarela: „In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana I Un batran si o batrana – I Doua jucarii stricate – I Merg tinandu-se de mana…”Poate ca unora li se par putin caraghiosi, putin desueti, dar cata induiosatoare marturisire a unei vechi legaturi de iubire, astazi inca arzand domol si pastrator, cuprinde in el gestul ior, cu gust de amurg al unei zile frumoase! Caci cat o zi li se pare acum a fi fost viata lor…

O comunicare intru incurajare cu un bolnav si, mai mult inca, cu un muribund se face in mare masura prin intermediul tinerii mainii lui intre ale tale. Trup si suflet fiind alcatuirea noastra, numai cuvantul nu este de ajuns. Unde mai pui ca uneori el nici nu mai razbate pana la acela! Se pare ca limbajul mainilor este mai potrivit si mai penetrant in astfel de situatii-limita. Exista in acest sens marturia Mitropolitului Antonie al Surojului. La patul unui bolnav: „Sa stiti sa ramaneti in tacere. Sa inceteze vorbaria, lasand locul unei taceri profunde, atente, pline de o calda purtare de grija. Nu e deloc usor sa inveti sa pastrezi tacerea. Luati loc, luati mana bolnavului si spuneti linistit: «imi pare bine ca sunt cu tine…» Apoi pastrati un moment de tacere. Sa fim prezenti fara a vantura o multime de cuvinte nesemnificative sau de emotii superficiale.

Fie ca vizita voastra sa-i aduca bolnavului bucurie si convingerea ca si pe voi va bucura aceasta!” De spus la capataiul unui muribund: „Voi ramane langa tine. La inceput vom discuta, tu imi vei vorbi despre satul tau, imi vei da adresa femeii tale – dupa moartea ta ii voi scrie si, daca va fi posibil, o voi vizita atunci cand razboiul se va sfarsi. Apoi tu vei incepe sa te simti slabit si nu vei mai fi in stare sa vorbesti, dar vei putea sa ma privesti. Iti voi lua apoi mana. La inceput vei tine ochii deschisi si ma vei vedea, apoi ii vei inchide si nu ma vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea sa-i deschizi, dar imi vei simti mana in mana ta sau mana ta in a mea. Incetul cu incetul te vei indeparta. Imi voi da seama de asta si, la intervale repetate de timp, iti voi strange mana ca sa simti ca nu am plecat si ca sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai raspunde la strangerea mainii mele pentru ca nu vei mai fi aici. Mana ta ma va slabisi voi sti atunci ca ai plecat. Iar tu vei sti ca pana in ultima clipa nu ai fost singura.

Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct, aproape singurul posibil la sfarsit, Andreea Bandoiu, mult jertfelnica directoare a hospice-ului „Sfanta Irina”, de la Voluntari, care are de-a face, zi de zi, numai cu bolnavi in stadiu terminal: „Si daca ne uitam putin in istoria noastra si in anumite carti, sunt cuvinte care spun ca oratoria ta trebuie sa fie oratoria faptei. Tu marturisesti prin fapta ta, prin gestul pe care il faci la patul bolnavului. […] Prin exemplul tau personal. Felul in care eu ma duc si il tin de mana… Sunt situatii in care chiar nu e nevoie sa spui nimic. Orice cuvant e de prisos. O strangere de mana, un zambet pot sa cantareasca mai mult..” Cu o astfel de strangere de mana finala m-am despartit eu de Parintele Dumitru Staniloae, aflat pe patul sau de suferinta de la Spitalul Fundeni.

Cateodata, tii mai prelung mana celuilalt intre ale tale, spre a-ti arata mai apasat compasiunea si incurajarea sau spre a-ti marturisi dragul si simpatia. Tinerea de mana este mai greu de folosit ca gest simplu amical, deoarece presupune un anume tip de mare intimitate, o tandrete care nu se potriveste oricand si oricum. Dintre gesturile fizice de iubire, tinerea de mana este unul dintre cele mai decente, reprezinta atingerea cea mai curata, intaritoare, protectoare, pentru ca pastreaza o anumita proximitate justa a trupurilor, o departare care apropie si mai tare. Intr-o astfel de situare esti mai ferit de pacate, inclusiv de cele cu gandul.

Cand unul dintre cei doi este mai puternic, fie si numai aparent, tinerea de mana inseamna purtare (de mana), inseamna si ducere (de mana). Totdeauna este insotire de bunavoie, impreuna-pornire la drum in aceeasi directie, asumata, in vederea atingerii unei inalte tinte comune. Mai mult chiar, in cazul iubitilor, impreuna-alergare libera si bucuroasa, spre deosebire de imbratisare, de pilda, care impune o oprire, o fixare intr-un loc. O imbratisare este mai fulguranta, mai repede trecatoare decat tinerea de mana.  Tinerea de mana arata o anumita daruire de sine, sufleteasca indeosebi. Cei doi devin prin mainile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunica intre doua fiinte, ori de ce fel ar fi aceasta iubire: eros, philia, storge sau agape. Desi pare fragila, este o legatura extrem de puternica, foarte greu de distrus in momentul exprimarii ei. Nimeni nu poate interveni intre cei doi, fara numai Dumnezeu cu harul Sau, ca sa adauge. Oricum, tinere de mana inseamna si sustinere, sustinere, tinere de inimi sus, cum suntem chemati si indemnati la Sfanta Liturghie, inainte ca Hristos sa pogoare minunat in Sfanta Euharistie.

Dar iata si gestul suprem al luarii de mana! In scena iconografica ortodoxa a invierii, Adam si Eva sunt trasi de mana din iad de Hristos. El le da o mana de ajutor, o mana salvatoare (= mantuitoare). Noi suntem chemati ca, in prelungirea gestului Sau, destinat fiecaruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul nepasarii (= nepatimirii) noastre, sa incercam, pe cat cu putinta, sa intindem o mana de ajutor celor cu care ne este dat sa ne intalnim si sa ne insotim pe parcursul acestei vietii complicate. Sa ne tinem de mana intru curata si inflacarata iubire, prindere de curaj, intarire in nadejde!

Extras din lucrarea „Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca”, Ed. Sophia

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-12

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-11

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-10

LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST

În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Icoanele in cultul ortodox

 Noi ne inchinam Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta.

Pe Maica Domnului si pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei straluceste Hristos, pentru faptul ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sunt locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a carui umanitate e desavarsit pnevmatizata prin Duhul Sfant, unit prin fiinta cu ipostasul acestei umanitati.

Dar in ce consta aceasta justificare a icoanei lui Hristos? In Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu. Existau numai simboale sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc.

Dar admitand simboalele sacre, Vechiul Testament interzice chipurile si asemanarile lui Dumnezeu (Iesire 20, 4; A doua lege 5, 12-19). Care e deosebirea intre simbolul admis si idolul interzis in Vechiul Testament ?

Simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, un obiect in care Dumnezeu si-a aratat puterea si si-o arata in continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate fapturile ca creaturi ale Lui si lucreaza de fapt prin toate. Dar a aratat si arata ca prin unele a lucrat si lucreaza In mod deosebit de accentuat. Adica lucreaza in mod supranatural si nu simplu natural. Distinctia aceasta pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist. Dar odata facuta aceasta distinctie si clarificind prin obiectele alese in mod supranatural de Dumnezeu, ca locuri ale lucrarii Sale deosebite, faptul ca El nu se confunda cu natura, Vechiul Testament nu se mai fereste sa spuna ca in toate se vede slava lui Dumnezeu („Plin e cerul si pamantul de marirea Lui”).

Aceasta distinctie intre natura si Dumnezeu nu o mai faceau inchinatorii la idoli. Ei confectionau sau alegeau singuri anumite obiecte si le aduceau inchinare, fara ca un Dumnezeu deosebit de natura sa se fi manifestat printr-un act de putere supranaturala ca e prezent in mod special in acele obiecte, numite idoli. Ei erau simplu „ciopliti” sau alesi prin simpla hotarare omeneasca, nu aratati de Dumnezeu printr-un act de putere supranaturala ca locasuri ale prezentei si lucrarii Lui.

Idolul era o piesa simpla a naturii, sau un obiect confectionat de om. Dar tocmai in aceasta calitate era identificat cu Dumnezeu. Tocmai intrucat ca parte a naturii reprezenta intreaga natura, sau o forta oarecare a naturii, el era considerat ca e ca atare identic in esenta cu Dumnezeu.

Poporul evreu, in baza Revelatiei Vechiului Testament, facea insa o distinctie intre simbol si Dumnezeu, fie ca era vorba de simbolul natural fie de cel ales printr-un act special al lui Dumnezeu, printr-un act supranatural. De aici putem trage concluzia ca nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre indicate de Dumnezeu in mod supranatural era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi.

Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolii, dar a recomandat vederea maririi lui Dumnezeu in toate si in mod special in anumite obiecte in care Dumnezeu si-a aratat printr-un act supranatural ca a lucrat si lucreaza, adica in simboalele sacre folosite in cult. Prin idoli se pierdea constiinta deosebirii lui Dumnezeu de natura. Prin simbolul natural si sacru se mentinea constiinta acestei deosebiri. Prin idol poporul Israil ar fi pierdut constiinta unui Dumnezeu superior naturii, deci constient, personal, superior naturii si deosebit si liber de ea.

Prin simbol ei pastrau credinta in Dumnezeu deosebit de lume, transcendent ei, si practicau o legatura concreta cu ea prin adorare, prin cult, prin rugaciune, pe temeiul credintei ca acest Dumnezeu ii poate apara chiar fata de greutatile naturii, fata de legile ei implacabile. Prin simbol vedeau toata lumea intr-o dependenta de acest Dumnezeu personal, superior in putere naturii, atotputernic fata de ea, proniator al ei si in mod deosebit al oamenilor.

In toate cazurile, prin simboalele sale sacre, dar si prin toata natura vazuta ca simbol, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu, prin mijloace sensibile, dar si deosebirea Lui de aceste mijloace. Simboalele sunt in acest sens o anticipare a icoanei lor, precum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos.

Caci icoana nu mai este nici idol, care identifica o piesa a naturii, confectionata sau nu de om, si prin aceasta toata natura sau diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta in el prezenta lui Dumnezeu, dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu insusi deveni ipostasul personal al firii umane, fara sa se identifice cu aceasta fire sau sa se confunde cu ea. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, ca si simbolul, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Natura umana, prin spiritul care tine de ea, e deosebit de apta sa devina natura proprie a ipostasului dumnezeiesc, mediu de manifestare nemijlocita a Persoanei dumnezeiesti. In timpul recent Olivier Clement a atras in mod special atentia asupra tainei insondabile pe care o reveleaza fata umana, pentru ca e revelare a spiritului din om, care e orientat spre infinit (Le visage interieur, Paris, Stock, Paris, 1978). Fata omului reveleaza o infinitate negraita, pentru ca daca e luminoasa, e ancorata fericit in infinitatea mingiietoare a lui Dumnezeu-Persoana, iar daca e intunecata si tragic de trista, e inspaimantata de golul infinit ce se casca in mintea constiintei umane. Despre fata umana ancorata prin Spiritul care se vede prin ea, in infinitatea lui Dumnezeu, stia si Vechiul Testament cand spunea ca pe fata lui Moise era atita stralucire ca evreii nu puteau privi la ea si de aceea Moise trebuia sa o acopere cu un zabranic care modera stralucirea ei.

Credinciosii Vechiului Testament nu puteau privi la aceasta slava de pe fata lui Moise, pentru ca nu erau inca pregatiti sa inteleaga ca Dumnezeu se poate arata prin fata omului, sau poate ca l-ar fi socotit pe Moise insusi Dumnezeu, fara sa fie. Cand a venit insa Iisus Hristos prin a carui fata privea cu adevarat Dumnezeu, arest zabranic n-a mai fost tinut pe ea, pentru ca revelarea lui Dumnezeu, desi era pe de o parte cu totul desavarsita, pe de alta tocmai aceasta desavirsire in care se arata, dadea fetii Lui o blandete si o smerenie curata cum nu s-a putut vedea vreodata printre oameni. Fata lui Hristos i-a convins pe Apostoli ca e fata lui Dumnezeu insusi, dar a unui Dumnezeu care nu inspaiminta, caci apropierea Lui maxima de oameni e apropiere a nesfarsitei Lui iubiri si bunatati in chip uman.

Cei ce raman asadar la litera Vechiului Testament, cunosc „chipul slavei lui Dumnezeu” stralucind pe muntele Sinai (lesire 24, 18), si in general stralucind peste anumite obiecte sacre, in baza faptului ca Dumnezeu poate face aceasta cu anumite obiecte si locuri din natura (simboale sacre), pentru ca toate sunt fapturile Lui, deci simboale ale Lui in mod general si natural. Ei isi dau de asemenea seama ca „chipul slavei lui Dumnezeu” a stralucit pe fata lui Moise, intr-un mod deosebit de intens, dar in acelasi timp ascuns pentru ca se smintesc la ideea ca Dumnezeu ar putea lua fata umana ca fata proprie a sa. „Dar cand se vor intoarce la Domnul (adica vor recunoaste cu adevarat ca Hristos este Dumnezeu cel intrupat), se va lua acoperamantul de pe inima lor” si vor recunoaste ca fata Domnului Hristos e „chipul” cel mai deplin al lui Dumnezeu.

Dar daca simboalele sacre ale Vechiului Testament, ca locuri si obiecte in care s-a manifestat in mod special puterea lui Dumnezeu, s-au putut pastra spre inchinare pana la aratarea nemijlocita a lui Dumnezeu prin fata omeneasca, ba se poate avea pentru toate timpurile intreaga creatie ca un ansamblu de simboale naturale ale prezentei si lucrarii lui Dumnezeu, nu a binevoit oare Dumnezeu sa ne acorde si un mod de a pastra si constiinta si sentimentul prezentei fetei Sale umane ca aratare deplina a Lui pana cand ea se va arata descoperit, la sfarsitul timpului? Nu ne-a acordat Dumnezeu o posibilitate de a pastra vie si constiinta prezentei fetii Sale, mai ales ca El pastreaza in realitate aceasta fata pana la sfarsitul timpului, nevazuta sensibil, dar dupa aceea, in eternitate vizibila, in mod pnevmatizat ?

Acest mod de a pastra constiinta perpetuarii prezentei Domnului intre noi cu fata Sa umana, din planul Sau invizibil, ni l-a lasat Dumnezeu prin icoana Sa. Daca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat continua sa fie printre noi pina la sfarsitul veacului prin toate puterile dumnezeiesti, mijlocite prin trupul Sau, de ce nu ar continua sa fie prezent si lucrator printre noi si prin fata Sa, intr-un mod care sa ne faca constienti de aceasta prezenta cu fata Sa? Daca nu putem concepe ca Domnul lucreaza in noi puterile Sale fara mijlocirea trupului Sau indumnezeit, cum am putea gandi ca El nu e prezent si cu fata trupului Sau, prin care se manifesta in modul cel mai deplin intimitatea si comunicabilitatea lui cu noi, sau infinitatea dumnezeiasca de dragoste in forma fetei omenesti care este, mai mult decit toate obiectele naturii si madularele trupului omenesc, expresia infinitatii, sau a legaturii omului cu infinitatea? Daca ne impartasim cu trupul si cu sangele Domnului, si acestea sunt izvorul sau mijloacele umane ale impartasirii cu toate puterile dumnezeiesti ale lui Hristos, de ce n-ar exista si o anumita impartasire de fata Lui? Nu e Domnul cu fata Lui in Euharistie, ci numai cu un trup si cu un sange fara fata? Si daca pastram „chipurile” trupului si sangelui Lui in Euharistie, sub infatisarea painii si vinului nu putem pastra oare si o oarecare prezenta si a fetei Lui, desigur fara o prefacere a fetei Sale nevazute intr-o fata vazuta asemanatoare prefacerii din Euharistie?

Dumnezeu are diferite moduri de a ne face constienti de prezenta Sa, adica de a ne ajuta sa pastram constiinta, prezentei Sale intre noi.

E semnificativ ca respingerea icoanei e proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant. Se spune de catre acesti sustinatori ai cuvantului ca singurul mijloc de comunicare a lui Hristos cu noi, ca celelalte mijloace sunt alese si organizate de om. Dar cuvantul rostit in numele lui Hristos nu e si el ales si organizat de om?

Se mentine vreo predica numai la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptura? Si avem dovezi nenumarate ca comunicarea Domnului prin cuvant a fost mai expusa decat toate celelalte comunicari celor mai subiective interpretari umane, contribuind enorm unde n-a fost intrebuintat decat el, la faramitarea unitatii credintei. Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor, s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in matca Traditiei pornite de la Apostoli.

Dar se poate merge si mai departe pe aceasta linie de dovedire a indreptatirii icoanelor.

Fata omeneasca este prin ea insasi mijlocul de comunicare intre oameni. Fata nu e data omului pentru o existenta a lui in izolarea individualista. Din acest punct de vedere exista o mare identitate de rol intre fata si cuvant. Amandoua sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date omului pentru ca el este persoana, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoana omul nu exista numai pentru sine, ci si pentru ceilalti, sau se realizeaza pe sine in comuniune cu ceilalti. In fata si cuvantul lui se reflecta si se realizeaza constiinta sa ca e pentru altii, ca nu se poate realiza decat in comuniunea cu altii. In fata omului se reflecta toate urmele lasate de intilnirea si de convorbirea cu ceilalti oameni. Iar cuvintele lui se imbogatesc din convorbirea cu ceilalti din invatarea de la ei, din cuvantul lor oral sau scris. In fata si in cuvintele fiecaruia se pastreaza urmele si vibratiile sentimentelor produse de altii, sau sentimentele nutrite si exprimate fata de altii.

Omul este fiinta interpersonala, noi crestinii spunem ca este fiinta tripersonala, dupa chipul Sfintei Treimi, pentru ca totdeauna doua persoane care vorbesc au in vedere o a treia persoana, sau pe el multiplicat. Lucrurile intra in preocuparea lor numai ca obiecte care-i intereseaza in comun, ca obiecte care sunt intre ei, dorind sa si le dea, sau sa si le ia.

Fata tine de om, pentru ca el este pentru altii si prin fata isi arata trebuinta sa fie cu ei, sa se intereseze de ei si altii sa stie ca el se intereseaza de ei. Fata nu apartine cuiva in izolare. Fata e proiectia inevitabila a insului spre ceilalti. Ea tine de el, pentru ca el tine de ceilalti.

De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu fata omeneasca. El a aratat prin aceasta interesul Lui fata de noi, vointa de a comunica cu noi.

Fata umana e pe de o parte expresia infinitatii de intelesuri spre care e orientat spiritul uman, iar in cazul ca e un spirit credincios, expresia legaturii lui mangaietoare cu infinitatea personala divina; pe de alta arata vointa de comunicare a acestei infinitati traite catre ceilalti semeni. Fiul lui Dumnezeu, luand fata umana a dus la maximum aceasta ancorare a ei in infinitatea dumnezeiasca, pe de alta vointa ei de comunicare catre ceilalti oameni a acestei trairi a umanitatii asumate de El in infinitatea de viata si de dragostea dumnezeirii. Daca a luat fata omeneasca cu scopul de a comunica prin ea experienta vietii dumnezeiesti, traita de El, fratilor Sai intru umanitate, de ce nu ar mentine aceasta comunicare cu noi prin fata Sa in continuare ? Daca voieste ca cuvantul Sau sa se comunice permanent oamenilor, ca exprimare a trairii Sale ca om in adincurile dumnezeiesti, de ce n-ar voi ca aceasta comunicare sa se faca in continuare si prin fata Sa, care cuprinde concentrat toate cuvintele Sale si care comunica mai mult decat cuvantul nu numai intelesuri, ci si putere si viata.

Credinciosii vor sa aiba cu ei nu numai cuvantul lui Hristos pana la sfarsitul veacurilor, ci si fata Lui umana si prin ea „Fata” dumnezeirii, ca izvor al tuturor fetelor omenesti, deci si al fetei asumate de Hristos; sau „Fata” dumnezeiasca, ca forma mai presus de forme a existentei Sale tripersonale eterne, ca expresivitate intratreimica, izvor al oricarei expresivitati si comunicari interpersonale create. Si daca Fiul lui Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru a fi intr-o comunicare maximala cu toti fratii Sai intru umanitate, de ce nu ar satisface aceasta vointa a Lui si sete a lor de maxima comunicare intre El si ei prin fata asumata ?

Cuvantul Lui li s-ar parea lipsit de intimitatea si de caldura maxima, daca n-ar simti ca el porneste din fata Lui in care e concentrata toata intimitatea si caldura fata de oameni. Li s-ar parea ca e un cuvant venit de departe, de la un Dumnezeu ascuns, distant, retras din nou dupa inaltare in transcendenta Lui. Ei vor sa stie nu numai teoretic, sau prin memoria istorica, ca aceste cuvinte au fost odata graite de Hristos, ci vor sa-L simta ca le graieste si acum El insusi, ca cuvintele lor au ca punct viu, unitar si permanent al legaturii Lui cu ei, fata Lui.

Aceasta fata a lui Hristos este de altfel ea insasi plenitudinea inepuizabila si vie a cuvintelor Lui. Ele sunt raze ce pornesc din viata adanca, infinita, exprimata prin fata Lui, din iubirea Lui, pe care o exprima fata mai plenar decat cuvintele, intrucit ea este expresia subzistenta, ipostatica a iubirii Lui, care vrea sa se comunice, care nu s-a alcatuit ca fata a lui Dumnezeu-Cuvantul, decat pentru ca El vrea sa se comunice prin ea fara sfarsit.

De aceea, El vrea ca fata insasi pe care a asumat-o sa continue a fi cu noi prin icoana si dupa inaltarea Lui la cer, vrea ca fata Lui insasi sa ne vorbeasca despre El, sau prin icoana vorbeste El insusi mai plenar, mai viu decat prin cuvintele dezlegate de El. S-a spus ca icoanele sunt o Biblie pentru cei ce nu stiu citi, ceea ce poate insemna astazi: pentru cei ce n-au vreme sa citeasca, sau sa asculte prea multe din cuvintele despre El. Dar pe langa aceasta, se mai poate spune ca icoana lui Hristos ni-L pune intr-un fel pe Hristos insusi inaintea noastra, sau ne da constiinta prezentei Lui cu fata proprie inaintea noastra in planul invizibil. Icoana ni-L face intr-un fel transparent pe Hristos insusi, asa cum printr-o pinza transparenta pe care se proiecteaza chipul Lui, se vede el insusi.

Astfel, icoana lui Hristos n-a ajutat numai la pastrarea intelesului exact al invataturii lui Hristos si despre Hristos, prezentandu-ni-L in tot cursul istoriei Bisericii ca pe acelasi Hristos, autor al faptelor Sale mintuitoare, ci au avut si un important rol de vivificare a credintei, mentinand in credinciosi constiinta prezentei lui Hristos, ca Subiect al cuvinte lor ce se graiesc de catre El sau despre El.

Pe langa aceea, Hristos reprezentat pe icoana ortodoxa, in acelasi fel cum a fost reprezentat in toata traditia Bisericii, incepind cu primele secole, ne-a pastrat pe Hristos in integritatea trasaturilor vietii lui pnevmatice, ca model si indemn pentru credinciosi de a se stradui pentru o induhovnicire a vietii lor, dupa chipul lui Hristos. Daca Hristos cere credinciosilor sa imprime in ei chipul Lui, sau sa se faca dupa chipul Lui, cum ar reusi acestia sa imprime in ei chipul autentic al lui Hristos daca n-ar avea decat cuvintele Lui, sau despre El, pe care fiecare teolog sau predicator le poate interpreta dupa capul lui? Astfel icoana lui Hristos pastrata pana azi cu infatisarea Lui pnevmatizata din primele secole a constituit, alaturi de literatura duhovniceasca a Sfintilor Parinti, o calauza importanta pentru formarea duhovniceasca a credinciosilor ortodocsi dupa chipul autentic al lui Hristos. Icoana lui Hristos din Ortodoxie a fost nu numai o icoana hristologica, ci si pnevmatologica, tinand seama de faptul ca Hristos a fost plin de Duhul Sfant si acest Duh li s-a daruit si lor ca putere formatoare in directia sfinteniei.

Cel mai mult s-au format in acest sens sfintii, in ale caror icoane se reflecta aceasta viata pnevmatica a lui Hristos si in a caror fata straluceste curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Stilul bizantin al icoanelor mentine pana azi aceeasi veche si inalta spiritualitate superioara in cadrul iconografiei crestine si azi incepe sa fie apreciat pretutindeni din nou, nu pentru ca e stilul epocii bizantine, ci pentru ca este stilul subtirimii si delicatetei pnevmatice adevarate, care nu poate fi inlocuita de alta. Aceasta pnevmaticitate, pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele sale mantuitoare, unice, este singurul mod „obiectiv” in care poate fi sugerata spiritualitatea „nescrisa imprejur” (necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa umana, sugerind adancimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise, dar prin spiritul ce-l reflecta sugerind ea insasi necircumscrisul.

Fara indoiala, pictorii de talent, pot da acestei pnevmaticitati a prezentei dumnezeirii lui Hristos o profunzime si mai accentuata.

Dar sa revenim la comunicarea ce se infaptuieste intre credinciosi si Hristos prin icoana.

Credinciosii stiu ca icoana nu le vorbeste numai despre Hristos si nu le arata numai pe ce linie de induhovnicire au sa-si conduca viata lor, pentru a se face tot mai asemenea cu Hristos. Ei sunt convinsi in primul rand ca prin icoana ei intra intr-o comunicare reala cu Hristos.

De aceea problema cheie care se pune pentru explicarea teologica a insemnatatii icoanei in ortodoxie, este: ce legatura reala, vie si prezenta exista intre Persoana vie a lui Hristos si icoana Lui, mai bine-zis intre Hristos si credinciosul care se roaga in fata icoanei Lui? Si in ce mod se stabileste ea?

Cel mai usor raspuns ar fi acela ca orice cuvant de rugaciune adresat de credincios lui Hristos, are un raspuns de la Hristos, odata ce Hristos e viu si ca om. Caci nu e cuvant adresat de o persoana altei persoane, caruia acea persoana sa nu trebuiasca sa-i raspunda, in baza unitatii dialogic-ontologice ce exista intre persoane si cu deosebire intre persoanele umane, intre care a binevoit sa ia loc si Cuvantul lui Dumnezeu, sau sustinatorul tuturor cuvintelor si a legaturii dintre cei ce isi vorbesc. Iar crestinul e provocat in mod deosebit de presant sa gandeasca la Hristos si sa-I adreseze cuvinte de rugaciune privind la icoana Lui. Asa cum fata semenului nostru ne provoaca sa i ne adresam, sau fata noastra prezenta in timp ce i ne adresam il preseaza pe acela cu deosebita putere sa ne raspunda, asa trebuie sa socotim ca si chipul fetii lui Hristos ne provoaca in mod deosebit de presant sa I ne adresam Lui insusi, iar prezenta noastra ce I se adreseaza inaintea icoanei Lui Il face sa raspunda cuvantului nostru.

Dar raspunsul la intrebarea de mai sus poate fi intemeiat si prin unele explicari ale textelor de autoritate din traditia bisericeasca.

Definitia Sinodului VII ecumenic afirma ca inchinarea acordata icoanei „trece”, „urca” la persoana reprezentata, sau la prototip, la modelul viu al ei. Aceasta expresie este interpretata de obicei ca o „trecere” de bunavoie a gindirii de la icoana la prototip, ca de la un chip la realitatea vie a lui Hristos, pe baza unei asocieri facute de minte. Dar aceasta „trecere” are un inteles mai adanc. Cel ce crede in Hristos nu poate sa nu faca aceasta trecere de la icoana Lui la realitatea Lui vie. In aceasta trebuinta a gandului de a trece de la icoana lui Hristos la realitatea Lui vie este implicata o lucrare a lui Hristos insusi asupra celui ce priveste icoana, Daca toate lucrurile care exista sunt cuvinte incorporate ale lui Dumnezeu adresate noua, cu atit mai mult este icoana lui Hristos un cuvint, un indemn, o revendicare adresata de Hristos catre noi. Astfel precum un cuvant specificat despre Hristos este si un cuvant al lui Hristos care provoaca cu necesitate in cel ce-l aude gandirea la Hristos si un raspuns lui cuvantul Lui, la fel cuvantul acesta plasticizat si concentrat despre Hristos, sau al lui Hristos, care este icoana Lui, provoaca in cel ce o priveste (care e si ea un fel de auzire), necesitatea de a gandi la Hristos si de a-I raspunde prin rugaciune si prosternare.

Exista o legatura ontologica (o legatura prin fiinta) intre o reprezentare si realitatea reprezentata, asemanatoare aceleia ce exista intre ceea ce se spune sau s-a spus prin cuvant si intre continutul sau chiar persoana celui ce rosteste sau a rostit cuvantul, ba mai mult, intre acela si intre cel ce aude sau a auzit cuvantul. Daca prin cuvantul lui Hristos sau despre Hristos, rostit acum doua mii de ani, dar repetat acum din nou la urechile mele se stabileste o legatura intre mine si Hristos, cum nu s-ar stabili o legatura intre mine si Hristos si prin icoana Lui, care este un cuvant plasticizat ce cuprinde intreaga lui Persoana? Aceasta legatura intre mine, cel ce aud cuvantul sau vad chipul cuiva sau despre cineva, se stabileste aceasta legatura cu subiectul cuvintului sau al chipului, pentru ca exista mai intai o legatura ontologica intre ceea ce se spune despre cineva sau de catre cineva, sau intre chipul Lui si persoana Lui insasi.

Nu exista persoana care sa nu aiba implicata in ea chipul ei si cuvantul despre ea, sau cuvantul ei, daca este o realitate constienta. Iar cuvantul despre mine de exemplu, sau chipul meu, sunt implicate in mine prin faptul ca sunt pentru altii. De aceea, nu se poate sa nu ma intereseze reactia necesara pe care acestea o provoaca in altii sau sa nu caut sa provoc niste reactii in altii. De fapt, prin cuvantul si prin chipul legate de o persoana pentru a se comunica prin ele altora, ea insasi lucreaza asupra acelora, implinindu-se in acelasi timp pe ea insasi.

Sfantul Teodor Studitul exprima aceasta idee in felul urmator: „Daca de orice corp tine in mod inseparabil umbra sa, si n-ar putea spune cineva, de este inzestrat cti inteligenta, ca exista vreun corp fara umbra, ci vede in orice corp umbra care-i urmeaza, si in umbra corpul care ii premerge, la fel nu s-ar putea spune de Hristos ca nu poate fi reprezentat in icoana, daca exista in El un corp definit. Ci trebuie vazut existind in Hristos icoana Sa si in icoana trebuie vazut Hristos ca prototipul ei.

Si intrucat acestea doua sunt date impreuna, se poate spune, ca, si atunci cand era vazut Hristos, s-a aratat virtual icoana Lui, pentru ca ea a fost luata din realitatea Lui, imprimindu-se in oarecare materie”. In acelasi sens, Sfantul Teodor Studitul zice: „Desi ceea ce exista prin natura si ceea ce exista prin act nu exista simultan, totusi prin faptul ca icoana exista virtual si inainte de a fi confectionata prin mestesug, ea poate fi vazuta totdeauna in Hristos, asa cum umbra este totdeauna impreuna cu corpul, chiar daca nu primeste forma ei prin raza luminii. In felul acesta nu e gresit a zice ca Hristos si icoana Lui exista impreuna”.

E de remarcat ca Sfantul Teodor Studitul afirmind ca prototipul si chipul sunt impreuna, nu le confunda totusi. Ele sunt legate, dar nu identice. Pina este in prototip, imaginea nu se distinge de el. Dar dupa ce iese la iveala imaginea, se deosebeste de prototip, dar nu se separa. Asa cum prototipul nu poate exista fara sa aiba o umbra sau o imagine virtuala, asa nici imaginea sau umbra nu poate exista fara o legatura cu prototipul. Ea continua sa-si aiba fundamentul in prototip, chiar daca e altceva decat el.

E ceea ce am lamuri noi cu exemplul relatiei intre cuvant si persoana care-l rosteste. Cuvantul pana nu e rostit, nu se poate sesiza ca deosebit de persoana. Dar dupa ce e rostit, se constata ca e distinct de ea. Dar totusi, el nu poate fi explicat fara persoana care l-a rostit. Si efect deplin nu poate avea decit tinind seama de legatura lui cu persoana care l-a rostit. Asa cum nu poate fi persoana fara cuvint, asa nu poate fi cuvant fara persoana. Iar aceasta e valabil si pentru relatia intre persoana si chip. Dar asa cum cuvantul se detaseaza de o persoana numai cind e o alta persoana care sa-l asculte, asa e si cu chipul: se detaseaza interior pentru un doritor de a o cunoaste, in cazul lui Hristos pentru un inchinator. Iar faptul ca imaginea cuiva nu poate fi separata de persoana a carei imagine este, se arata in trebuinta ca indata ce o vezi sa te gandesti la persoana respectiva, asa cum indata ce auzi cuvantul rostit de o persoana candva, trebuie sa te gandesti la persoana care l-a rostit.

Desigur, pentru multimea de cuvinte generale care circula intre oameni, nu le mai poti identifica pe acestea cu autorii lor deosebiti, pentru ca ele pot fi ale oricui. Dar cuvintele lui Hristos raman exclusiv ale Lui, prin unicitatea Ior. De aceea cand le auzi trebure sa te gandesti numaidecat la El si nu le poti simti in ele insesi, sau nu le poti atribui indiferent carei persoane.

Tot asa este si cu icoana Lui. Cand o vezi nu te poti gandi decat la Persoana lui Hristos si nu poti sa nu te gandesti la ea. Chiar daca ar avea numai acest rost, icoana lui Hristos ar avea o mare insemnatate pentru viata crestinilor.

Dar legatura aceasta pe care trebuie sa o facem subiectiv intre icoana lui Hristos si Persoana Lui, are, precum am vazut, si o baza ontologica, dincolo de subiectivitatea noastra.

Dar se poate merge si mai departe. Daca umbra luminoasa se arata legata de corpul de care tine prin anumite raze care pornesc din corp, chipul unei persoane se arata legata cu realitatea aceleia prin raze spirituale, sau si prin acestea, prin care aceea proiecteaza intr-un mod necesar, chipul sau specific in sufletele altora. Chipul unei persoane spune si ceva spiritual celorlalti. Spune ce este caracteristic ei. Cu atat mai mult spune icoana lui Hristos nu numai ceea ce este caracteristic in mod deosebit numai Lui ca om, ci, ceea ce Il arata ca unicul Mintuitor. Cand vedem icoana lui ne gandim in mod necesar la El, ca la unicul Mantuitor al nostru. Si aceasta provoaca la credinta, la rugaciune, la multumire.

Gratie acestui fapt Persoana lui Hristos provoaca in mod necesar si unic prin icoana Sa gandirea la El a celor ce cred in El. Iar prin gandire ii atrage pe ei insisi. Acest lucru il spune din nou Sfantul Teodor Studitul cand insista asupra concomitentei intre privirea icoanei si gandirea la prototipul ei :

„Prototipul si icoana sunt corelative ca o jumatate cu cealalta jumatate. Caci prototipul poarta impreuna cu El in mod necesar icoana, al carei prototip este, asa cum jumatatea aduce inevitabil cu ea a doua jumatate, in raport cu care se numeste jumatate. Caci nu exista prototip daca nu este icoana, cum nu e nici jumatate, care sa nu te faca sa gandesti la cealalta jumatate. Cele ce sunt impreuna, sunt gandite impreuna tocmai pentru acest motiv. Deci, daca nu se intercaleaza intre ele nici un interval, nici inchinarea nu e alta pentru fiecare din ele, ci e aceeasi pentru amandoua”.

Remarcam afirmarea Sfantului Teodor Studitul ca nu exista un interval intre icoana si Hristos, ca prototip al ei, sau comparatia lor cu doua jumatati care nu pot fi separate, nici in gand, nici in realitate. Dar trebuie sa remarcam ca ontologla chipului sta in prototip, fapt care nu poate fi inversat. Icoana ca jumatate isi are temeiul in prototip, nu si invers. Icoana traieste din ontologia prototipului, dar prototipul isi manifesta toata realitatea Lui ontologica in faptul ca are si un chip. Daca n-ar avea implicat in el chipul ca virtualitate, n-ar avea realitate adevarata. Cel ce n-are umbra, nu exista ; tot asa cel ce nu are virtualitatea chipului sau virtualitatea cuvantului. Cel ce nu e pentru altii, nu e nici pentru sine. In sensul acesta umbra, sau virtualitatea chipului, sau cuvintul, sunt o conditie a ontologiei prototipului.

De aici apare deplin justificata convingerea credinciosului ca, atunci cand priveste icoana, vorbeste cu Hristos si inchinandu-se in fata ei, se inchina in fata lui Hristos. Daca ar aduce icoanei o inchinare deosebita de cea adusa lui Hristos, ar face din icoana un fel de idol, in sine, chiar daca i-ar acorda o putere mai mica decit lui Hristos. De fapt, puterea ce se manifesta prin icoanele facatoare de minuni, nu e decat puterea lui Hristos, nu a icoanei insasi.

Cand credinciosul se roaga in fata icoanei, nu se roaga ei, ci lui Hristos. Privind la ea, privirea lui se indreapta spiritual spre Hristos, asa cum mama privind la fotografia fiului ei, vorbeste cu el, desi ea nu confunda fotografia fiului cu fiul insusi. Ea uita de fotografie, asa cum credinciosul uita de icoana. Mama zambeste fiului, credinciosul se roaga lui Hristos, stand in fata icoanei si privind la ea. Icoana si prototipul sunt cuprinse deodata prin simtire si gandire, fara sa fie confundate; sau mai bine-zis, icoana este uitata, credinciosul traind propriu-zis relatia cu prototipul. Sfantul Teodor Studitul voieste sa precizeze direct acest lucru.

La acuzatia ca el indumnezeieste icoana, imbratisand intr-o singura inchinare icoana si pe Hristos, el raspunde: „Nu se poate gasi aceasta in epistola mea, ci ca nu trebuie adorata icoana lui Hristos (in sine). Caci aceasta este un gand idolatru si nu se acorda adoratie decat Sfintei Treimi. Si ca Hristos adorat in sfinta icoana este adorat impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, in timp ce (intrucat) icoanei ii dam o veneratie relativa”.

Aparatorii icoanelor n-aveau inca prea explicita constiinta despre energiile necreate aduse in creatiune de Sfantul Duh. Aceasta le-ar fi dat posibilitatea de a explica legatura intre Hristos si icoana Lui, legatura pe care ei o afirma fara sa o explice suficient. Intrucat n-au explicat suficient sensul termenului „inchinare relativa”, „inchinare ce trece la prototip”, ei n-au explicat ca „trecerea” de la icoana la prototip, nu inseamna o separatie intre Hristos si icoana, sau o distanta intre El si ea. De acea, ei afirma si una si alta (adica si trecerea si legatura interioara intre ele), dar fara sa le aduca la o explicare unitara, de sinteza. In felul acesta unii au retinut numai ideea de separatie, altii numai ideea impreunei existente a icoanei si a lui Hristos, fara sa se confunde totusi.

Mai clar explica aceasta legatura rugaciunea pentru sfintirea icoanei lui Hristos, continuta in Evhologiul Bisericii Ortodoxe. Aceasta explicare e vie si in evlavia poporului. In aceasta rugaciune se mentioneaza aplicarea stergarului lui Avgar de Edesa pe fata lui Hristos, care a imprimat in el impreuna cu chipul Lui si puterea Lui, datorita careia a vindecat pe printul Edesei caruia i l-a trimis. Prin aceasta se confirma ceea ce s-a zis, ca chipul si cuvintul cuiva sunt legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din el. Apoi, in rugaciune se cere: „O, Bunule Mantuitor, priveste cu milostivire spre noi si spre aceasta icoana si… trimite asupra ei binecuvintarea Ta cereasca si darul Prea Sfantului Tau Duh si …da-i ei puterea de a vindeca si de a alunga toate uneltirile dracesti, umple-o pe ea de binecuvantarea si de puterea chipului sfant si nefacut de mana, pe care prin alipirea de prea curata fata a Fiului Tau preaiubit a dobandit-o cu, imbelsugare, pentru ca prin ea sa fie savarsite puterile si minunile pentru intarirea dreptei credinte si mantuirea poporului Tau”.

Se cere deci, ca si icoana sfintita acum sa se impartaseasca de puterea data icoanei nefacuta de mana prin alipirea stergarului de fata lui Hristos; de a se prelungi deci puterea acelei icoane si in icoana sfintita acum. Iata cum fata vie a lui Hristos, pastrata de El in veci, lucreaza cu puterea ei in icoanele fetei Lui, ramanand prezenta nevazut, dar prin puterea ei, in icoanele Lui. Avem astfel pururea cu noi fata lui Hristos, mai bine-zis puterea ei dumnezeiasca, prin trasaturile fetelor zugravite dupa asemanarea ei. In felul acesta, prin icoana lui Hristos ne priveste si lucreaza asupra noastra fata Lui reala plina de dragoste; aceasta insasi ramane in comunicare cu noi.

Apoi rugaciunea se termina cu afirmarea ca inaintea icoanei se aduce adorare lui Dumnezeu in Treime: „Ca inchinandu-ne cu credinta inaintea ei, Tie Atotputernicule si Fiului Tau Unul-Nascut si Preasfantului Duh, si chemandu Te pe Tine cu staruinta prin rugaciune, sa fim auziti si sa aflam mila iubirii Tale catre noi si sa dobandim darul Tau”.

Chemata prin rugaciune in fata icoanei, Sfinta Treime, raspunzand, isi revarsa puterea Ei peste cel ce priveste icoana, il indeamna sa se inchine Ei si sa-I ceara ajutorul, chemand-o sa se aplece spre el.

Sa rezumam: Idolul avea de cele mai multe ori un chip monstruos, care reda fortele neintelese si dezordonate ale naturii. Fata omului care reflecta constiinta legaturii cu Dumnezeu cel personal si deci izvor al ordinii, inchinandu-se idolului, se supunea naturii inferioare conceputa ca un complex de forte dezordonate, socotind-o ca ultima realitate si resemnandu-se sa suporte toanele ei, neavand constiinta incomparabilei sale superioritati, ca putand, prin spiritul ce-l reflecta, stapani natura, asa cum i-a cerut Dumnezeu.

Prin simbolul sacru, care implica recunoasterea naturii intregi ca supusa spiritului luminos sau personal al lui Dumnezeu, omul se inchina lui Dumnezeu ca deosebit de natura, crescand el insusi in comuniune cu acest Dumnezeu personal infinit. Dar acest Dumnezeu ramanea inca la oarecare distanta de om. Nu se cunostea intimitatea potentiala ce exista intre Dumnezeu cel personal si persoana si deci fata umana. Aceasta era etapa superioara a Vechiului Testament, fata de religiile naturiste. In slava ce se asternuse pe fata lui Moise se ghicea aceasta relatie deosebita ce o poate avea Dumnezeu cel personal cu omul ca persoana, se ghicea stralucirea deosebita ce o da acestei fete slava lui Dumnezeu sau relatia cu El, dar slava aceasta manifesta inca de la oarecare distanta mai mult puterea decat iubirea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta si in simboalele sacre luate din natura in care se reflecta mai mult puterea decat iubirea lui Dumnezeu ca insusirea cea mai proprie persoanei. De aceea nici nu puteau privi evreii la fata descoperita a lui Moise.

Deplina intimitate intre fata omeneasca sau persoana umana si caracterul personal si iubitor al lui Dumnezeu se arata atunci cand Dumnezeu-Cuvantul isi face proprie fata omeneasca pentru a intra intr-o relatie descoperita cu toti fratii Sai intru umanitate. Acum oamenii nu se mai simt infricosati sa priveasca la fata omeneasca plina de slava dumnezeiasca deplina a lui Dumnezeu cel intrupat, ci dimpotriva se simt atrasi de ea, sunt dornici sa o priveasca neincetat si sa o vada ca model de desavirsire a fetei lor proprii. O relatie de afectiune nesaturata se instaureaza intre fata omeneasca devenita fata a lui Dumnezeu si cei ce recunosc in Hristos pe Dumnezeul supremei iubiri de oameni si impliniri a aspiratiilor umane dupa desavarsirea prin iubire. Slava dumnezeiasca a fetei omenesti a lui Hristos le este atat de proprie, atat de draga, incit ea se raspandeste si asupra fetelor lor prin comunicare cu El. „Iar noi toti, spune Sfantul Apostol Pavel, privind ca in oglinda (adica prin fata omeneasca a lui Hristos), slava Domnului, ne prefacem din slava in slava (adica din zi in zi mai mult), ca de la Duhul Domnului” (e ceva ce se petrece prin lucrarea Duhului) (2 Cor. 3,18).

Dar pentru aceasta sporire a slavei, sau a luminii lui Dumnezeu pe fata noastra, dupa asemanarea slavei de pe fata lui Hristos ce reflecta adancimile iubirii si curatiei, se intelege ca trebuie sa privim mereu la fata lui Hristos. Dar cum am putea privi la ea, daca n-am avea icoana lui Hristos? A crede in Hristos, dar a nu privi la slava fetei Lui prin icoana Lui, inseamna a se priva de posibilitatea impartasirii de slava fetei Lui, de induhovnicirea prin El, inseamna a reduce enorm eficienta lucrarii lui Hristos asupra sa, inseamna a nu aprecia pretuirea ce a dat-o Iisus fetei omenesti ca mijloc si ca obiectiv de induhovnicire, inseamna a micsora insemnatatea faptului ca Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru vecie, ca cea mai concentrata manifestare a spiritualitatii umane fata de natura.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae

Duminica Ortodoxiei – prima Duminica a Postului Mare

Prima Duminica a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adica sarbatoarea biruintei dreptei credinte (ortodoxia) impotriva tuturor ereziilor si ratacirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri si indeosebi sarbatoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a facut la ultimul sinod ecumenic, dupa multi ani de lupte sangeroase impotriva dreptei credinte.

Biruinta dreptei credinte este o implinire fireasca a fagaduintei Mantuitorului ca, nici portile iadului nu vor putea birui Sfanta Sa Biserica. Toate persecutiile pagane si nedreptatile ridicate impotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfaramat si spulberat ca valurile marii de stanca cea neclintita, care este Hristos.

Pentru obstea crestina, care se nevoieste duhovniceste in vremea postului, biruinta dreptei credinte este o puternica imbarbatare ca sa nu slabeasca, ci sa duca lupta cu multa darzenie, stiind ca cu noi este Dumnezeu si nimeni nu poate nimic impotriva noastra.

Praznuirea insa este si mai luminata, prin marea insemnatate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viata noastra cea crestineasca.

Dupa cum teologhisesc marii Parinti ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca sa faca pe om Dumnezeu, „Cu totul era intre cei de jos, si dintre cei de sus nicicum nu S-a despartit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dand tuturor celor ce cred in numele Lui, putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12).

Facandu-Se vazut si pipait, Mantuitorul poate fi infatisat, in icoana, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de pacat al omului, ci trupul sfant si indumnezeit si nestricacios al vietii de dupa invierea cea de obste, Hristos fiind parga invierii noastre. Or, sfintii, prin credinta tare, prin implinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevointa si rabdare s-au ridicat, inca din aceasta viata, pe cat este cu putinta, la asemanarea cu Hristos lasandu-ne spre pilda icoana luminoasa a omului indumnezeit.

Icoana pictata, tocmai acest lucru ne pune inainte. Ea ne infatiseaza deci, nu fata cea obisnuita a omului, stricacioasa si muritoare, ci fata cea slavita si vesnica; nu trupul cel pamantesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de dupa inviere. Ea este infatisarea omului duhovnicesc, sfintenia vazuta cu ochi trupesti. Si fiindca sfintii, in viata lor pamanteasca, erau plini de Duhul Sfant, Harul Se odihneste si peste icoana lor, asa cum Se odihneste si in sfintele lor moaste. Astfel, icoana este o prezenta vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat intru Sfintii Sai”, dupa fagaduinta Sa ca este cu noi in toate zilele si pe care o simtim prin auzirea cuvantului fagaduintei, o gustam in Sfanta Euharistie si o veneram in icoana.

La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucura-te raza Luminii celei neapuse; bucura-te raza zilei celei de taina”. Ca o raza de lumina din alta lume, icoana este o deschizatura in lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupesti. De aceea, cand ne uitam la icoana, ochii nu se opresc la materia din care este facuta – lemnul si culoarea – ci mintea trece dincolo de ea si se inalta la o cunoastere de taina a celor nevazute, iar cinstirea adusa icoanei trece la sfantul infatisat pe ea si prin el la Dumnezeu, Izvorul sfinteniei.

Prin aceasta, icoana are o mare insemnatate pentru mantuirea noastra. Ea este un model pentru noi, ne arata ceea ce trebuie sa fim si noi, sfintenia pe care trebuie s-o realizam in viata noastra cu ajutorul Harului Sfantului Duh. Si nu numai model, ci si povatuitor duhovnicesc in viata crestina si indeosebi in viata cea de rugaciune, caci sfintii din icoana, cu toate simtirile trupesti surde si mute fata de lumea din afara, sunt intruchipari ale rugaciunii si icoana insasi este rugaciune. Apoi, harul care salasluieste in icoana nu este nelucrator, el se impartaseste si credinciosilor care se inchina la ele, tamaduieste neputintele sufletesti si trupesti si este acoperamant puternic impotriva bantuielilor vrajmase.

In saptamana intaia din post si noi ne-am luptat cu puterile vrajmase, ne-am curatit sufletul si trupul prin pocainta, osteneli, rugaciuni si lacrimi si prin impartasirea cu Dumnezeiestile Taine, ca sa reinnoim in noi icoana omului duhovnicesc. In ce masura am reusit sa facem acest lucru?

Praznuirea sfintelor icoane ne pune in fata modelul implinit deja de sfinti, ca sa putem face asemanarea intre ceea ce suntem si ceea ce trebuie sa fim. Vazand insa asemanarea noastra cu modelul, suntem plecati spre smerenie si imbolditi sa tindem spre el, ca sa ne inmultim ostenelile si sa ne curatim mai cu dinadinsul in postul ce urmeaza si pana la sfarsitul vietii; „sa dam sange si sa luam duh”, cum spun Sf. Parinti, ca sa ne invrednicim de viata cea fericita a sfintilor.

Spre aceasta avem si ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugaciunile sfintilor si sfintele lor icoane. Prin cinstirea si sarutarea lor cu evlavie, ne impartasim si noi de harul sfantului infatisat in icoana si capatam putere si intarire in lupta ce trebuie dusa mai departe.

Interesul pe care il arata asa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adanc inteles. Omul are nevoie de pilde vii de sfintenie si ele sunt tot mai rare. Pe de alta parte, pictorii au pierdut mestesugul adevaratelor icoane si picteaza oameni pamantesti si nu sfinti, nu oameni impliniti dupa asemanarea lui Dumnezeu. Aceste asa-zise icoane insa, nu potolesc setea sufletului, asa cum o apa pictata nu potoleste setea cea trupeasca.

De aici interesul pentru adevaratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei si credintei celor ce le-au zugravit si al celor ce s-au sfintit si induhovnicit cu ajutorul lor.

Parintele Petroniu Tanase

9 Martie

  9 Martie – Este pacatos obiceiul practicat de unele persoane,ca de Sfintii 40 de Mucenici – pe care Biserica ii praznuieste pe 9 martie – sa bea 40 de pahare de vin. Am auzit ca se beau 44 de pahare, adaugandu-se fara nici o explicatie 4 pahare lacomiei la bautura.

In urma cu multi ani, intr-o seara de 9 martie, veneam cu masina de la Bucuresti. Se intunecase bine, era trecut de ora 9 seara, iar vremea umeda si intunericul ma obligau sa merg cu mare atentie. Cand am intrat pe strada unde locuiesc, am vazut la lumina farurilor, un om cazut pe marginea santului. Am oprit masina si am mers la el. L-am recunoscut pe nea’ Fane care era beat „mort”.

– Ce ai patit nea’ Fane?

-Am ba-hu-hut 40 de pa-ha-hare de vin!

E clar! mi-am zis. Trebuie sa-l duc acasa, ca in doua, trei ore moare de frig. Era cazut in zapada amestecata cu gheata si noroi. Era … vai de capul lui! Am deschis usa din spate de la masina, l-am ridicat sa stea in fund, apoi l-am apucat de subtiori pe la spate si am inceput „sa ma lupt” cu el ca sa-l imping in masina. Dar a inceput sa strige:

– Sariiiti! … vrea sa ma fu – fu-fureee!

Am inceput sa rad cu pofta de situatia in care intrasem. Cuvintele lui nu ma suparau pentru ca imi dadeam seama ca nu m-a recunoscut. Se proptise cu mainile de masina, incat nu puteam sa-l bag inauntru. Eu il impingeam din spate, iar nea’ Fane – care avea peste 70 de ani – era mai puternic decat crezusem. Imi dadea de lucru. Intr-o ultima incordare, i-am luat mainile de pe masina, si am reusit sa-l imping inauntru culcandu-l pe bancheta din spate. M-am urcat la volan si am plecat sa-l duc acasa. Doar cativa metri am mers si leganat de masina, nea’ Fane a dat afara din el o parte din paharele baute lasandu-mi-le amintire. Mirosea ingrozitor. Asa-mi trebuie daca nu-mi vad de drum!

Intre timp ajungem acasa. Cobor, deschid o poarta simpla din scanduri si intru in curte unde ma intampina o batranica, slaba, uscata, sprijinindu-se intr-un bat.

– Tanti Floareo, hai la masina sa-l aducem pe nea’ Fane in casa. Azi i-a sarbatorit pe Sfintii 40 de Mucenici… si e beat crita!

Batranica a dus mana la frunte, si-a rezemat batul de gard, si rusinata – fara sa spuna o vorba – m-a ajutat in liniste sa-l ducem pe batran intr-o salita.

– Lasa-l aici taica parinte … ca trebuie sa-l spal … nu-l vezi cum arata?

Am iesit afara din casa si am plecat spre poarta. In urma mea am auzit vorbele bocite, pline de repros ale femeii la adresa barbatului:

– Uita-te maaa…. betivule cum arati! Te-ai innamolit si te-ai imbatat ca porcuuu…! Vai de viata mea cu tineee…! Uita-te maaa… cum rade dracul de tineee…!

Am plecat trist acasa, intrebandu-ma unde am gresit daca un credincios al parohiei mele face legatura intre Sfintii 40 de Mucenici, care au murit pentru Hristos acum peste 1600 ani, si 40 de pahare de vin baute care duc la o betie vecina cu nebunia si moartea.

Preot Nicolae Trusca, Parohia Negoiesti

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-09

DUMINICA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Ioan (I, 44-51)

n vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în lege şi profeţii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?…“. Filip i-a zis: „Vino şi vezi!“ Iisus l-a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: „Iată într’adevăr israelit întru care nu este vicleşug!“ Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?“ A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin“. Răspunsu-I-a Natanael: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!“ Răspuns-a Iisus şi i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“. Şi i-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului!“

Sfinţii 40 de MUCENICI, cei ce s-au chinuit în lacul Sevastiei Evanghelia de la Matei (XX, 1-16)

is-a Domnul această parabolă: „Asemănatu-s’a Împărăţia Cerurilor cu un om stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la via sa. Şi învoindu-se cu lucrătorii pentru un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Şi le-a zis acelora: Mergeţi şi voi în vie, şi vă voi da ceea ce va fi dreptul vostru. Iar ei s’au dus. Ieşind el iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa. Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi în vie şi veţi primi ceea ce va fi dreptul vostru. Făcându-se seară, stăpânul viei i-a spus îngrijitorului: Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata, începând cu cei de la urmă până la cei dintâi. Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Şi venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar. Şi după ce au primit, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: Aceştia de la urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am dus greul zilei şi arşiţa… Iar el, răspunzând, i-a zis unuia din ei: Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu pentru un dinar te-ai învoit cu mine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Vreau eu ca acestuia de la urmă să-i dau cât şi ţie; oare nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu?; sau este ochiul tău rău pentru că sunt eu bun? Aşa vor fi cei de la urmă întâi şi cei dintâi, la urmă; că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi“.

Sfintii 40 de Mucenici

 Sfintii 40 de Mucenici sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa, in fiecare an, pe data de 9 martie. Acesti mucenici au trait in vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia.  Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.

Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare, in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: „Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine”. In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.

Pentru ca au fost scosi vii din lac, comandantii au poruncit sa li se zdrobeasca picioarele cu ciocanele. Toti martirii au trecut la cele vesnice in urma acestui supliciu. Trupurile lor au fost puse intr-un car, ca sa fie duse spre ardere si apoi sa fie aruncate in lac. Numai Meliton, un tanar soldat, a supravietuit torturii. Pentru ca mai respira, ostasii nu l-au pus in car. Mama sa, stiind ca cei 39 de confrati in suferinta aveau pregatita imparatia cerurilor, isi ia fiul in brate si merge cu el sa-l puna in car. Daca ii dorea salvarea, trebuia sa fie lipsit de credinta in Hristos. Meliton moare pe drum, in bratele mamei sale.

Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, lasand loc zilelor mosilor. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat. Intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, iar in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

Patruzeci sau patruzeci si patru de mucenici?

Dupa traditia cea geto-dacica au fost 44 de mucenici, atatea fiind si zilele dintre 9 Martie si 23 Aprilie. In unele zone, exista pana astazi credinta, ca acesti sfinti au fost 44. Folcloristul Simion Florea Marian a tiparit o legenda, din Fratautul Vechi – Moldova, unde se vorbeste de ziua celor 44 de Sfinti. Insa, traditia crestina afirma ca au fost 40 de mucenici.

In Bucuresti, particele din moastele Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia se afla la Manastirea Antim, la Schitul Darvari, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Voda, la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei si la Biserica „Sfantul Alexie” de pe Calea Serban Voda.

Testamentul Sfintilor 40 de Mucenici

Testamentul Sfintilor 40 de Mucenici a fost dictat de acestia atunci cand erau in lac Sfantului Meletie, episcopul Antiohiei. „Asadar, sa va departati de orice pofta si ratacire lumeasca. Caci marirea lumii este inselatoare si neputincioasa, infloreste pentru putin si indata se vestejeste ca iarba gradinii. Primind sfarsitul mai repede ca inceputul. Mergeti mai degraba la iubitorul de oameni Dumnezeu, care daruieste bogatie neimputinata celor ce alearga la El si da ca rasplata viata vesnica celor ce cred in El. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc sa se mantuiasca, oferind prilejul potrivit pentru pocainta, pentru practicarea adevaratei vietuiri celor ce nu amana nimic pentru viitor. Caci schimbarea vietii este neprevazuta. Si chiar de ai cunoaste-o, vezi ceea ce este de folos si arata in modul acesta curatia credintei, pentru ca prin aceasta sa stergi urma pacatelor faptuite mai Inainte. Caci in starea in care te voi gasi, zice Domnul, in aceea te voi si judeca. Sarguiti-va, deci, sa fiti fara greseala in poruncile lui Hristos, ca sa scapati de focul cel nestins si vesnic. Caci glasul cel dumnezeiesc striga: Timpul s-a scurtat. Mai presus de toate, cinstiti iubirea, caci numai ea singura respecta datoria iubirii fratesti si se supune legii lui Dumnezeu. Caci prin fratele cel vazut se cinsteste Dumnezeu Cel nevazut.”

Sfintii 40 de Mucenici – AUDIO

Reteta pentru mucenici

Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi. In Moldova, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca. In Dobrogea si Muntenia, mucenicii sunt mai mici si sunt fierti in apa cu zahar, cu scortisoara si nuca, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici. Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame faina; 120 ml apa calda si sare.

Este indicat ca in seara de 8 martie sa se faca o coca din care se modeleaza mucenicii. Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi. Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina. Peste mucenici se presara de asemenea faina.

In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar.

Mucenicii se pun in apa, numai dupa ce aceasta a dat in clocot. E important sa punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coaja de lamaie si atunci cand mucenicii incep sa fiarba se adauga zaharul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierti, atunci cand acestia se ridica la suprafata.

Se servesc cu miez de nuca si cu praf de scortisoara.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-08

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POSTEvanghelia de la Marcu (II, 23-28; III, 1-5)

n vremea aceea, pe când mergea Iisus într’o sâmbătă prin holde, ucenicii Săi, pe cale, au început să smulgă spice. Şi fariseii Îi ziceau: „Vezi, de ce fac ei sâmbăta ce nu se cuvine?“ Şi Iisus le-a răspuns: „Oare niciodată n’aţi citit ce a făcut David când a fost în lipsă şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el? cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el?“ Şi le zicea: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă; aşa că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei“. Şi iarăşi a intrat în sinagogă. Şi era acolo un om având mâna uscată. Şi Îl pândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Şi El i-a zis omului care avea mâna uscată: „Ridică-te şi stai acolo, în mijloc!“ Şi le-a zis lor: „Oare se cuvine ca sâmbăta să faci bine, sau să faci rău? să mântuieşti un suflet, sau să-l pierzi?“ Iar ei tăceau. Şi privindu-i cu mânie şi întristându-Se de împietrirea inimii lor, i-a zis omului: „Întinde-ţi mâna!“ Şi el a întins-o, şi mâna lui s’a făcut sănătoasă. În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia Mucenicului de la Ioan (XV, 17-27; XVI, 1-2) Zis-a Domnul ucenicilor Săi: aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii! De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M’a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v’am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M’au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar pe toate acestea vi le vor face din pricina numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel ce M’a trimis. De n’aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n’ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine Îl urăşte pe Tatăl Meu. De n’aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n’ar avea; dar acum au şi văzut şi M’au urât – şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu, dar aceasta, pentru a se plini cuvântul scris în legea lor: M’au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Dar şi voi mărturisiţi, pentru că de la’nceput sunteţi cu Mine. Pe acestea vi le-am grăit ca să nu vă poticniţi. Vă vor scoate din sinagogi; ba chiar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că-I aduce închinare lui Dumnezeu.“

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-07

VINERISEARA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Ioan (XV, 1-7)

is-a Domnul către ucenicii Săi: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul. Fiece mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi fiece mlădiţă care aduce roadă, El o curăţă, pentru ca ea mai multă roadă să aducă. Voi sunteţi de-acum curaţi prin cuvântul pe care vi l-am grăit. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Aşa cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne întru Mine. Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă voi rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân întru voi; cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.“

Este potrivit pentru tine?

Te gandesti ca ar trebui sa pui capat relatiei? Iata sase intrebari care te pot ajuta sa iei decizii importante cu privire la relatia in care esti – fie va fi de durata, fie nu va mai fi deloc. Sunteti impreuna de ceva vreme si relatia ar putea deveni mai serioasa. Dar, in prezent, esti confuza.

Nu ai nici o criza, insa uneori ai sentimentul ca ai putea avea pe cineva cu care sa te potrivesti mai bine. Insa este acesta un motiv bun sa rupi relatia?

Este dispus la ceva serios?

Primul diagnostic pe care trebuie sa il pui este daca iubitul tau este dispus la o relatie serioasa. Pentru ca, daca nu este, decizia iti apartine si este simpla – opreste totul si treci mai departe.

Bineinteles, o astfel de lipsa de angajament este usor de aratat cu degetul daca el este deja cu altcineva, mai ales daca sunteti amanti de mai mult de 6 luni, el nu isi va parasi familia pentru tine.

In acelasi sens, chiar daca nu are o alta relatie pe langa cea cu tine, ar putea sa se simta inca lega de o fosta prietena sau sa fiu avut o deceptie dintr-o relatie anterioara si astfel sa fie destul de precaut acum.

Daca nu esti o prioritate pentru barbatul tau – daca munca, prietenii, sala de forta sau messengerul te preced,atunci nu iti apartine.

Motivele tale sunt clare?

Fii onesta cu tine insati. Il vrei pe actualul partener pentru ceea ce este el si pentru ceea ce iti ofera? Il accepti asa cum este si vei fi in stare sa il accepti in continuare si pe viitor?

Daca raspunsul este „poate”, analizeaza mai atent motivele tale cu privire la angajament. Ai putea sa stai in aceasta relatie pentru ca parintii tai il adora… cea mai buna prietena a ta se marita… te temi sa fii singura… ar fi prea multa bataie de cap sa rupi relatia… ceasul tau biologic ticaie. Dar nici unul dintre lucrurile de mai sus nu sunt motive sa stai langa cineva care nu iti este potrivit. Gandeste-te mai bine.

Poate sa sustina o relatie?

Oricat de multa pasiune ar exista intre tine si iubitul tau, este altceva ideea de a putea sustine o relatie pe termen lung. Priveste lucrurile evidente care v-au tinut impreuna pana acum.

Este cinstit cu tine? Ai nevoie de cineva care nu te minte sau se ascunde dupa deget. Este de incredere, in sensul ca isi tine promisiunile? Este un tip deschis din punct de vedere emotional sau se fereste sa isi arate sentimentele? Este dragut si tandru cu tine si se comporta bine in prezenta prietenilor si a familiei? Are incredere in sine sau are nevoie de alcool, droguri sau aprobare constanta pentru a capata curaj?

Nu vrei un sfant, insa aceste aspecte sunt de baza, cele „care trebuie sa fie” daca vrei ca o relatie sa mearga. Daca ai ezitat la una dintre aceste intrebari, nu inseamna ca trebuie sa iti faci bagajele imediat. Insa ar trebui sa te puna putin pe ganduri si sa te gandesti daca lucrurile se pot imbunatati.

Vrea ceea ce ai de oferit?

Omul fata de care iti iei angajamentul trebuie sa te vrea pentru ceea ce esti. Asa este? Se simte bine cand sunteti impreuna, ii place compania ta si te respecta? Poti sa ceri parerea familiei si a prietenilor tai aici – ei ar putea sa vada lucrurile mai obiectiv si mai realist.

Va indreptati in aceeasi directie?

Cu totii suntem individualisti – si partenerii au adesea nevoie de o delimitare intre ei cu privire la o varietate de aspecte. Insa anumite distante sunt imposibil de trecut peste si nici nu ar trebui sa incerci.

Oricat de mult v-ati iubi, daca diferentele dintre voi sunt serioase, gandeste-te mai bine. Ai nevoie sa aveti valori similare si sa acordati aceeasi importanta unor lucruri si principii; altfel, pe termen lung, vei descoperi ca este foarte dificil sa va respectati unul pe altul.

Trebuie sa aveti valori similare cu privire la telurile vietii. Daca unul dintre voi este ambitios si celalalt nu, veti avea probleme in a va sustine unul pe altul.

Preferintele ar trebui sa fie complementare – nu neaparat sa se portiveasca intru totul. Daca inca va mai certati cu privire la locuitul la oras sau la tare, oricat de bine v-ati intelege la pat, va fi foarte greu sa gestionati relatia.

Poti sa indrepti lucrurile?

Daca ai dubii cu privire la relatie, nu intra in panica. Aproape orice relatie dificila poate fi rezolvata daca amandoi aveti motivatia necesara si vointa de a incerca. Exista asa ceva in relatia ta?

Priveste inapoi si reanalizeaza orice problema legata de relatie pe care ai identificat-o. Fii brutal de onesta cu tine insasi cu privire la sansele de a reusi sa rezolvati problemele. Simti ca daca ati munci putin veti reusi sa ajungeti pe aceeasi lungime de unda in aspectele care scartie? Sau crezi ca aceste probleme vor exista tot timpul intre voi?

Daca esti optimista din fire, nu te agata de speranta. Stai de vorba cu partenerul tau si expune-i grijile tale. Daca raspunde pozitiv, atunci chiar exista o sansa reala.

Aduti aminte ca dubiile nu exista neaparat intr-o relatie care se va rupe inevitabil la un moment dat, ci apar in orice relatie care se bazeaza pe realitati – toate acestea ar trebui sa te faca sa te simti mai sigura pe tine si pe angajamentul pe care vrei sa il iei cu privire la iubitul tau.

Renunță la aceste 12 expresii dacă vrei să avansezi în carieră

Să spui doar ce contează, mai ales atunci când vine vorba de cariera ta, e unul dintre cele mai importante lucruri, fie că eşti angajat entry-level, antreprenor sau în vârful unei companii. Mai mult decât atât, există cuvinte şi expresii care sunt adevărate piedici.

 Ilya Pozin, fondatorul companiei Open Me, crede că traseul nostru în carieră se poate îmbunătăţi dacă folosim cuvintele potrivite sau, cel puţin, dacă eliminăm anumite expresii dăunătoare pe care le folosim.

1. „Asta nu-i treaba mea”

Acest tip de expresie, care, aparent, are rolul să ne servească, va enerva pe toată lumea. Colegi, clienţi şi şefi. Şi s-ar putea să ne coste şi slujba. E posibil să apară de multe ori ceva de făcut care nu există în fişa postului, însă e bine să dăm o mână de ajutor de câte ori putem. O astfel de atitudine va cristaliza relaţiile pe care le avem la serviciu şi va fi în beneficiul companiei.

2. „O să încerc”

Dacă vrei să răspândeşti îndoială în tot biroul, spune-le colegilor „o să încerc”. Încrederea se va duce repede pe apa Sâmbetei, dar efectul cel mai nociv va fi asupra clienţilor. Nimeni nu vrea să audă că „o să încerci”, însă toată lumea vrea să audă „voi face”.

3. „Nu-mi place…”

Dacă împărtăşim în mod constant antipatiile şi toate lucrurile care nu ne plac, e posibil să ne punem în cap anumiţi colegi, care ne vor percepe drept antipatic şi cusurgiu. E preferabil să evităm să spunem în gura mare numai chestii negative. De pildă, în loc să spunem că şedinţele ne enervează pentru că sunt lungi şi inutile, mai bine căutăm o cale să le facem mai scurte şi mai interesante.  

4. „Sunt prea ocupat”

Să fim serioşi, nu doar tu eşti ocupat, ci toată lumea este. Este mult mai mulţumitor să spunem: lasa-mă să termin ce fac acum şi promit că mă voi uita.

Ce să nu spui în timpul unui interviu

1. „Cred că …”

Această afirmaţie arată doar auto-îndoială –  şi nu poţi risca asta într-un interviu. E de preferat să scăpăm de „cred că” şi să îl înlocuim cu ceva mai încrezator, cum ar fi „din experiența mea…”

2. „Să fiu sincer…”

Dacă începi o frază aşa, e posibil ca interlocutorul să creadă că nu ai fost sincer în restul interviului. Evită să îl foloseşti şi, oricum, în timpul unui interviu spune doar adevărul.

3. „Eu, eu, eu…”

Dacă în timpul interviului ne centrăm exclusiv pe propria persoană, asta va reieşi din felul în care răspundem la întrebări. Compania vrea să ştie ce plusvaloare vei aduce poziţiei pe care o vei ocupa, fiind de preferat să nu pui întrebări de genul „pot lucra de acasă, ce tip de bonusuri acordaţi sau ce fel de compensaţii?” Întrebaţi despre toate acestea numai dacă cel care vă ia interviul le menţionează.

4. „Angajatorul meu anterior a fost groaznic…”

Să vorbeşti de rău pe cineva, indiferent de condiţii, nu e o idee bună, deoarece mereu vei prezenta doar partea ta de poveste, iar cel din faţa ta ştie asta. În plus, s-ar putea să nu pari demn de încredere sau să pari neloial. E bine să-ţi menţionezi fostul angajator numai dacă ai ceva pozitiv de spus despre el, altfel e bine să nu spui nimic.

Elimină aceste cuvinte din Cv-ul tău

1. „Foarte calificat…”

Mai bine demonstrezi asta, nu o spune. În CV e bine să ne menţionăm competenţele listându-le. Dacă ne batem prea mult cu pumnul în piept, s-ar putea să părem lipsiţi de modestie, leneşi sau necinstiţi.

2. „Sunt foarte familiarizat cu…”

Mai bine arată că ştii anumite programe, că ai anumite aptitudini, decât să spui „mă pricep foarte bine la…”

3. „Sunt un om de echipă…”

Treaba asta cu lucrul sună artificial şi e un şablon folosit de toată lumea. De preferat ar fi să dai câteva exemple de proiecte la care ai lucrat alături de alţi oameni decât să spui că eşti un om care lucrează bine în echipă.

4. Sunt un fel de „rezolvă tot…”

Nu scrie că rezolvi orice problemă, ci dă un exemplu de problemă rezolvată în cariera ta. Cu cât eviţi să faci afirmații care nu pot fi demonstrate, dar, în schimb, arăţi că ai făcut acele lucruri, dând pur și simplu detalii logice despre ele, cu atât mai bine.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-06

JOI SEARA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Matei (VII, 7-11)

is-a Domnul: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide. Cine oare este omul acela dintre voi căruia fiul său îi va cere pâine şi el îi va da piatră?; sau, de-i va cere peşte, el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!“

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-05

MIERCURI SEARA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la (Marcu XI, 22-26; Matei VII, 7-8)

is-a Domnul către ucenicii Săi: „Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevăr vă spun că cel ce i-ar zice muntelui acestuia: Ridică-te şi te aruncă în mare!, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre. Iar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele“. Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide.“

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-04

MARŢI SEARA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Matei (VI, 1-13)

is-a Domnul: „Luaţi aminte ca milostenia voastră să nu o faceţi în faţa oamenilor, ca să vadă ei; altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie într’ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că lor le place să-şi facă rugăciunile stând în picioare prin sinagogi şi prin răspântii, ca să se arate oamenilor; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, că Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte de a cere voi de la El. Aşadar, voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vină împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşallele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.“

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-03

LUNI SEARA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Luca (XXI, 8-36)

is-a Domnul: „Luaţi aminte să nu fiţi amăgiţi; că mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt!, şi: Vremea s’a apropiat!… Nu mergeţi după ei! Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă’nspăimântaţi; că mai întâi acestea trebuie să fie, dar sfârşitul nu va fi curând“. Atunci le-a zis: „Neam peste neam se va ridica şi’mpărăţie peste’mpărăţie; şi cutremure mari vor fi, şi pe-alocuri foamete şi ciumă; şi spaime vor fi şi semne mari din cer. Dar mai înainte de toate acestea îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu de-a sila ducându-vă la’mpăraţi şi la dregători din pricina numelui Meu. Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire; puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai’nainte ce veţi răspunde; că Eu vă voi da gură, şi înţelepciune căreia toţi potrivnicii voştri nu-i vor putea sta’mpotrivă, nici să-i răspundă. Şi veţi fi predaţi şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni; şi vor ucide dintre voi, şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu; dar păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele. Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că s’a apropiat pustiirea lui. Atunci cei din Iudeea să fugă’n munţi şi cei din mijlocul lui să plece şi cei de prin ţarini să nu intre în el. Căci acestea sunt zilele răzbunării, ca să se plinească toate cele scrise. Dar vai de cele ce vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Că necaz mare va fi pe pământ şi mânie asupra acestui popor. Şi vor cădea sub ascuţişul săbiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce vremile neamurilor se vor plini. Şi vor fi semne în soare, în lună şi’n stele, iar pe pământ spaimă’ntru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi-al valurilor. Şi oamenii-şi vor da duhul de frică şi de aşteptarea celor ce vor să vină peste lume; că puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nor cu putere multă şi cu slavă. Iar când acestea vor începe să fie, prindeţi inimă şi înălţaţi-vă capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie“. Şi le-a spus o parabolă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii: Când înfrunzesc, de la voi înşivă ştiţi, văzându-i, că vara e aproape. Aşa şi voi, când pe acestea le veţi vedea petrecându-se, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu. Adevăr vă grăiesc că neamul acesta nu va trece până ce toate acestea nu vor fi. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu vi se îngreuieze inimile de’mbuibare şi de beţie şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără veste, căci ca o mreajă va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa’ntregului pământ. Aşadar, privegheaţi în toată vremea rugându-vă, ca să vă’ntăriţi să scăpaţi de toate acestea care vor să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului“.

Postul Sfintelor Pasti

 Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 3 martie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.

Postul Sfintelor Pasti – felul postirii

In primele secole, unele persoane posteau doar in Vinerea Patimilor, altele doua zile inainte de Pasti, altii o saptamana, in vreme ce unii posteau opt saptamani.

La sfarsitul secolului al III lea, Postul Sfintelor Pasti a fost impartit in postul prepascal (Postul Paresimilor) care tinea pana la Duminica Floriilor, cu o durata variabila si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii Domnului. Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Rasarit a adoptat ca durata acestui post sa fie de sapte saptamani, durata prezenta si astazi.

Postul Mare era tinut cu rigozitate

Canonul 69 apostolic osandea cu excomunicarea pe credinciosi si cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, in cazul in care acestia nu tineau Postul Sfintelor Pasti. Erau acceptate exceptiile, doar in caz de boala.

Liturghia din Postul Sfintelor Pasti

Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire. Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui,  iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.

In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor – Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

„Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea”.

Vremea postului pentru suflet

Cele mai importante sarbatori ale anului bisericesc sunt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Marele praznic al Invierii Domnului este precedat de Postul Sfintelor Pasti, ce se intinde pe durata a sapte saptamani, din lunea ce urmeaza Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, pana in noaptea Invierii.

Pentru ca acest post ne pregateste anume pentru faptul cel mare si dumnezeiesc al mantuirii noastre prin moartea si jertfa lui Hristos pe cruce, ne intrebam cum ne-am putea apropia de zilele dumnezeiesti? Cum am putea sta in fata crucii pe care moare rastignit pentru pacatele noastre ? Desigur, numai smeriti si pocaiti, simtind si marturisind durerea pentru ceea ce a pacatuit si pacatuieste neamul omenesc, pentru ceea ce am pacatuit si pacatuim noi toti, fata de Iisus Hristos, Mantuitorul.

Cum am putea sta nesimtind si nerecunoscand durerea, batjocura si moartea suferita de El, pentru pacatele noastre, pentru mantuirea noastra? Sa ne pregatim, deci, cum se cuvine pacatosilor ce se pocaiesc pentru primirea mantuirii lor. Sa ne pregatim cum se cuvine credinciosilor pentru Mantuitorul lor. Sa ne pregatim pentru a simti si durerea cea mare si sfanta a mortii lui Hristos pe cruce si bucuria cea mare si sfanta a Invierii Lui din morti.

Aceasta pregatire nu este lucru neinsemnat, de trecut cu vederea si de nesocotit in viata noastra, ci dimpotriva, aceasta este datoria noastra crestina cea mai mare, datoria de a-L primi si a-L cinsti pe Hristos, si rastignit, si inviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mantuirea noastra.
Sunt totusi crestini care privesc cu nepasare, cu lipsa de gand si de grija pentru ceea ce avem de facut si, mai ales, postind. Sunt unii carora li se pare greu de tinut postul si sunt unii, sau aceiasi, care cred poate ca nu este de folos acesta.

Este si greseala si pacat a gandi asa, pentru ca postul este si o insemnata, si o mare datorie crestina, si un folos sufletesc mare pentru cel care il intelege si-l tine. Este gresit a vedea in post un fel de sila, de constrangere, de ingradire si de stramtorare a vietii noastre, un chin sau o pedeapsa, pentru ca ni se cere a reduce mancarea, bautura si petrecerile si a ne struni poftele noastre omenesti.

Este gresit a socoti smerenia si cainta ce ni se cer postind, si rugaciunile, si metaniile, si , ca imputinand si intristand viata noastra, ca lipsin-du-ne de placerea de a trai, ca ceva ce apasa, ce chinuieste. Postul este si trebuie sa fie umilinta si infranare, cumpatare si pocainta, imputinare de multe placeri si nevoi trupesti. Dar, cu toate acestea, nu este nici suferinta, nici lipsa de cele trebuitoare, nici cazna, nici greutate ce nu poate fi purtata, nici sarcina ce nu poate fi indeplinita.

Cantarile si vorbesc, intr-adevar, de lacrimi neincetate, de rugaciune, de pacatele noastre cele multe, de frangerea inimii si de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc intruna de ratacirea si de intoarcerea fiului risipitor, de pocainta femeii pacatoase, a talharului rastignit, de vamesul ce s-a rugat smerit, de alti pacatosi care s-au indreptat.

Postul ne cheama intr-adevar la o lupta si orice lupta are greutatea ei; la lupta cu patimile, cu deprinderile rele, cu gandurile urate, cu toate acele indemnuri si ispite pe care cartea bisericeasca le numeste uneori „fiare”. Postul este marturisire si, in parte, ispasirea de pacate; este strigare impotriva pacatelor noastre si cerere fierbinte de ajutor si de iertare. Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia si castigul de mila, de indrumare dumnezeiasca si de iertare ce le avem postind, pentru trebuinta noastra de mantuire, care este cel mai mare bun si scop al vietii crestinului. Cu acest gand si cu aceasta dorinta se cade sa cugetam, sa simtim, sa primim si sa savarsim vremea sfantului post. Nu ca pe o osanda sau ca pe o pedeapsa, nu ca pe o jignire adusa demnitatii sau cinstei omenesti, nu ca pe o imputinare a vietii, a sanatatii si a mantuirii noastre, ci ca pe un bun si potrivit prilej de a ne pocai, indrepta si impaca cu noi insine si cu Dumnezeu, smerindu-ne in adevar si caindu-ne, simtind durerea de a fi pacatuit, marturisindu-ne Bunului nostru Mantuitor, Care a trebuit sa sufere moarte pe cruce pentru mantuirea noastra, sa sufere El osanda si ispasirea pacatelor noastre. Cu ce drept si cuvant omenesc am putea sa nu simtim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mantuirea noastra?

Asa inteles, Postul cel Mare nu este o apasare, o micsorare sau o slabire a vietii, o calcare a dreptului vietii, si, in nici un caz o neplacere a crestinului, ci este un bine facut, este un folos al sufletului si chiar al trupului, este un spor de viata, pentru ca este vreme si fel de indreptare, de curatenie, de usurare de pacate si o imbunatatire a fiintei noastre omenesti. Postul este o dobandire a dreptului sufletului, o dobandire a vietii, in intelesul ei cel sfant de la Iisus Hristos, Caruia ne marturisim credinciosi si ascultatori. Drept aceasta, vazand Biserica trebuinta postului in viata crestinului, ea a inteles prea bine si rostul umilintei, al infranarii, al infrangerii inimii, al caintei, a ceea ce postul pare a fi greu si apasator asupra noastra, dar a inteles si castigul cel mare pe care il aduce postul sufletului si mantuirii noastre. Invatatura si pregatirea Bisericii cu privire la post numara cuvinte intelepte si adevarate, si, mai ales privitor la cele doua fete ale lui, care nu sunt altele decat greutatea nevointelor lui si bucuria necesitatii lui.

Despre amandoua aceste aspecte citim cuvinte foarte intelepte si bine chibzuite in Triod, una dintre principalele carti ortodoxe de slujba. De aici se vede, in dreapta si sfanta talmacire bisericeasca, ca postul nu este nici sila, nici suferinta, nici imputinare sau nesocotire de drepturi omenesti ale vietii, nici desertaciune, ci este usurare folositoare, este castig si bucurie duhovniceasca. Pentru infranarea unor pofte si pentru imputinarea unor placeri trupesti trecatoare, postul aduce imbunatatirea si desfatarea sufleteasca netrecatoare.

Sunt multe, intr-adevar, si aspre mustrarile ce trebuie sa si le aduca cel care posteste, pocaindu-se, pentru ca sunt multe si pacatele lui. Iar asprimea cu care se judeca pe sine cel ce se pocaieste este indreptatita, pentru calcarea poruncilor lui Dumnezeu si pentru risipirea bogatiei ce am primit-o prin Botez, cum zice o cantare bisericeasca. Totusi, peste toate acestea se ridica nadejdea si multumirea iertarii si a mantuirii sufletului, increderea in bunatatea si indurarea lui Dumnezeu, bucuria de a sti ca El primeste pocainta si iubeste pe cel care se pocaieste. Nu postul in sine este greu de tinut sau fara folos, ci il face greu lipsa de smerenie, de cainta, de obisnuinta, de intelegere si nerecunoasterea pacatelor noastre, trufia si putinatatea duhovniceasca a celui care nu se marturiseste ca pacatos si vinovat inaintea lui Dumnezeu, dator cu umilinta si cu indreptare.

Este un pacat a nesocoti postul, defaimandu-l, si a-l tine de forma, nerespectandu-l si nefolosindu-l pentru adevarata pocainta si indreptare sufleteasca. Postul este, cum am spus, o fapta de adanca smerenie si pocainta, de nevointa trupeasca si sufleteasca. Postul uneste cumpatarea cu dreapta cercetare si mustrare de cuget pentru pacatele noastre si cu dorinta si cu legamantul de a nu le mai face. Postul nu este numai imputinare de mancare si de placeri trupesti, ci este si imbogatirea sufleteasca prin lepadare de pacate, patimi, si imbogatire cu virtuti. Postul este traire in ganduri inalte, sfinte si curate, este scoala si calea cea buna a mantuirii.

A posti doar de mancare si a savarsi pacate este o stricare a postului si o vatamare a sufletului. Daca postul nu ne face mai buni, mai curati, mai drepti, mai evlaviosi, mai apropiati de Dumnezeu si mai ascultatori Lui, nu l-am inteles si nu-l folosim spre mantuire. Asa cum orice lucru insemnat are timpul, grija si osteneala lui, asa si postul, cum cultivi pamantul ca sa rodeasca roada si ingrijesti trupul ca sa fie sanatos, tot astfel cultivi si ingrijesti la vremea sa si sufletul pentru buna lui stare.

Postul este vremea ingrijirii sufletului, pentru cautarea roadelor duhului si ale mantuirii. Ce folos de post, daca nu te impotrivesti ispitelor, daca nu alungi gandurile rele, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca urasti, barfesti, daca ai dorinte de pacat, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca nu faci bine si daca nu te faci mai bun!

Postul este un tratament pentru ingrijirea, insanatosirea si intarirea sufletului. El are regula si doctoriile lui, are reteta si legea lui. Acestea toate se cade sa le cunoastem si sa le tinem, deoarece, fara ele, postul nu da roadele sale, iar un post fara roade duhovnicesti este pierdut cu spor de pacate, in loc de a fi folosit cu spor de indreptare. De aceea postul cere cunoasterea si pregatirea sufletesca, cere viata si purtare potrivita gandului si regulii Bisericii. Postul cere deplina ascultare si urmare cu mare luare aminte a sfintelor invataturi si porunci dumnezeiesti si bisericesti, pentru o viata duhovniceasca mai buna. Postul trebuie sa aduca roadele caintei si ale indreptarii.

Postul trebuie asteptat, primit si petrecut cu ravna si cu bucuria de a indestula sufletul cu cele de trebuinta si de cuviinta mantuirii lui. Postul trebuie facut hrana, invatatura si bucurie sufleteasca, spor de ganduri si de fapte bune. Postul trebuie sa ne pregateasca a-L primi cu inima curata pe Mantuitorul, jertfindu-Se pentru noi, in patimi si moarte pe cruce.

Postul este vremea vorbirii noastre mai dese si mai apropiate cu Dumnezeu. Este vremea de incercare a credintei noastre, a evlaviei noastre, a bunatatii noastre, a grijii noastre pentru suflet, a cunostintei noastre si a simtirii noastre pentru cele sfinte. Postul este raspunsul nostru inaintea Mantuitorului rastignit; este cuvantul nostru la bunatatea cu care Hristos ne-a iertat pe cruce.

Postul este, am zis, grija si datoria noastra de a gandi si a lucra la mantuirea noastra, intarindu-ne in credinta, luminandu-ne cugetul, curatindu-ne inima, inaltandu-ne gandul si dorintele spre cele duhovnicesti si sfinte, biruind patimile si pornirile cele spre pacate. Postul este invatatura si nevointa bunei purtari si trairi crestine. Postul este ” jertfa placuta lui Dumnezeu”, adica „inima infranta si smerita „, pe care, cum zice Psalmistul, „Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Cu aceste ganduri sa savarsim vremea si calea postului, cea suitoare pe crucea Domnului, crucea mantuirii noastre. Amin.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-02

DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ Evanghelia de la Matei (VI, 14-21)

is-a Domnul: „Dacă veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre. Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele ca să le arate oamenilor că ţin post; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!“

Postul – o problema de bun simt

Postul nu este doar o problema de infranare de la mancare, de la bauturi, de la grasimi; nu este doar infranare de la fapte rele, la fel cum nu este doar un exercitiu al faptei bune si al rugaciunii, ci este si o problema de bun simt.
E o problema legata de maniera de a fi, de a exista si de a te purta in lume. Acesta este postul adevarat, relatia care este intre ceea ce esti tu in timpul postului si in ceea ce arati in afara. Important este sa nu ne asemanam fariseilor, vreau sa subliniez si acum. Mantuitorul Hristos i-a demascat pe farisei ca fiind gaunosi pe dinauntru, i-a numit ,,morminte varuite”, care pe dinafara sunt inflorite si arata frumoase, iar pe dinauntru sunt pline de putreziciune, de putreziciunea mortilor. I-a comparat cu niste pahare care sunt vopsite doar pe dinafara, dar inauntru sunt pline de necuratie.
Dar existau si farisei care nu erau chiar morminte varuite; amintiti-va de parabola vamesului si a fariseului. Fariseul din Templu i se ruga lui Dumnezeu multumindu-i ca nu este ca ceilalti oameni, ca nu era hraparet, ca nu era lacom, ca nu era desfranat, s.a.m.d. Nu ni se spune ca nu le indeplinea, nu avem motive sa credem ca el mintea, era cinstit. Pacatul lui consta in suficienta de sine si in faptul ca il avea in spate pe vamesul care il auzea, si care putea sa-i duca si el o imagine in societate, afara: ,,L-am vazut pe fariseul din templu, care intr-adevar este un om extraordinar”. In asta consta pacatul lui. Iar cand Mantuitorul Hristos ii osandea pe farisei ca se roaga pe la raspantii sau ca atunci isi smolesc fetele cand postesc, nu ni se spune ca nu posteau; poate ca posteau. Pacatul lor consta ca aratau in afara mai mult decat erau in realitate. Se laudau cu postul lor, se laudau cu rugaciunea, se laudau cu virtutea.

Ori virtutea este subsumata totdeauna virtutii principale care se numeste smerenie. Smerenia inseamna si simtul masurii, buna cuviinta, nici pe departe sa nu pari mai mult decat esti. De aceea, inca o data, postul fara indoiala ceea ce spuneam si ieri: il face fiecare dupa putinta lui. Afirmam ca nu e greu sa postesti, dar daca esti batran, daca esti bolnav… si stiu de la maica-mea ca era foarte credincioasa, era batrana si prapadita de bolnava, dar nu era in stare sa bea un pahar cu lapte sau sa manance un ou in post. Si eu ii spuneam – eram deja calugar – si-i spuneam: „Mamico, si Sfintii Parinti spun asa ca trupul, daca este smerit prin boala, nu-l mai smeri si prin post, ca nu poate sa duca amandoua poverile deodata. Poate sa duca o singura povara. Asa ca daca esti in varsta si bolnava, mai cu seama, ai dezlegare sa-ti indulcesti postul sau sa nu-l ti deloc. Aceasta o hotaraste duhovnicul”. Deci, nu este vorba de un post foarte, foarte rigid, pentru ca tine seama de masura omului. Sau daca este la serviciu, sau daca este in internat, sau daca este in armata unde nu i se da mancare de post, ce sa faca?

Inca o data, postul lautric conteaza; si masura postului pe masura putintei tale, a vrerii tale, a credintei tale si a starii tale fizice. Dar important este, inca o data, cred ca mai important decat postul in sine este simtul masurii si mai cu seama buna cuviinta.Chiar cand postesti cu adevarat sa nu-ti creezi o imagine in afara care sa nu corespunda interiorului tau. Si din acest punct de vedere, in timpul postului momentul cel mai important prin care imaginile se suprapun, adica imaginea reala a launtrului tau cu imaginea exterioara, este taina spovedaniei. Fiecare om nu are viata dubla, dar are o viata publica din clipa cand iese din casa, si o viata intima care este numai a lui, chiar o viata de familie. Nu stie nimeni ce se petrece in familie si nici nu-i bine sa stie. Ca se mai cearta parintii cu copiii, sau copiii intre ei, sau sotii intre ei; sunt lucruri pe care le traim toti. Aceasta este viata intima care de obicei nu trebuie sa patrunda in afara ca te arata oamenii cu degetul; le stim noi. Dar exista si o viata intima, ascunsa, a fiecarui ins, in care se poate ascunde pacatul, iar necunoscut. Si pe aceea iarasi nu se afiseaza in afara ca sa nu te rada oamenii, indiferent de pacatul pe care-l faci. La scaunul spovedaniei nu mai exista nici un fel de retinere.
Viata ta launtrica, oricat ar fi de grea, de pacatoasa, se pune in fata lui Dumnezeu. Nu mai ai nici un fel de masca, nu mai ai nici un fel de fard pe care-l ai in viata de fiecare zi. La scaunul spovedaniei Hristos te asculta prin mijlocirea duhovnicului si acolo iti spui chiar pacatele intime la care nici tu uneori nu indraznesti sa te gandesti sau sa ti le spui tu insuti. Acolo te dezbraci de tot ceea ce este fals si artificial, dai jos orice fel de fard, orice fel de plasmuire de pe tine, si-i te arati lui Hristos asa cum esti pentru ca numai asa vei dobandi iertarea. Iertarea o dobandesti pentru pacatele pe care ti le marturisesti in fata duhovnicului, sub taina teribilului juramant al secretului spovedaniei. Si aicea vreau sa accentuez acest lucru: trebuie sa ai incredere in duhovnicul tau. Dar trebuie sa va spun ca uneori, cand ai ceva mai greu pe suflet, este greu sa marturisesti. Am si eu un duhovnic al meu, pe care-l cercetez macar de 2-3 ori pe an si el si acuma cand ingenunchi in fata lui, are un inceput: „Indrazneste, indrazneste, ai curaj”. Este un duhovnic foarte bun, foarte iscusit, un om in varsta cu foarte mare experienta si stie ca uneori poti avea ceva pe care nici acolo n-ai vrea sa-l marturisesti, pentru ca ti-e rusine de tine insuti, nu numai de el. Si de aceea iti trebuie putin curaj pentru ca imaginile sa se suprapuna, sa nu ai doua imagini, sa nu fi dedublat, sa nu fi unul doar pentru tine si altul pentru Hristos.

Daca ai dreptul sa fii dedublat fata de societate sau daca asta cere viata sociala, in schimb acolo la spovedanie esti tu intreg, asa cum esti.De aceea indemnul meu pe aceasta tema, repet, a imaginii, este ca la scaunul de spovedanie imaginea ta sa fie cea reala, nu poleita, sub nici o forma. De aceea spuneam ca postul este o problema nu doar de infranare, nu doar de  fapta buna, ci si de buna cuviinta, de bun simt. Iar aceasta buna cuviinta se obtine prin suprapunerea celor doua imagini: a ceea ce esti in realitate si in ceea ce marturisesti tu, cu buzele tale, sau arati prin faptul de a fi smerit. Important este ca imaginea ta sa fie si un rod al smereniei, pentru ca aceasta este principala virtute. Sa nu cauti niciodata sa fii mai mult decat esti. Si are Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre romani o fraza extrem de interesanta, dar si foarte grea de talcuit: ,,Sa nu te crezi mai mult decat trebuie sa-ti crezi si sa nu-ti crezi decat intru crezarea masurii”.
Cu alte cuvinte, sa nu te crezi tu ca esti mai mult decat trebuie sa te crezi pe tine insuti. Iar cand e vorba sa te crezi pe tine insuti, sa ai masura bunului simt si sa nu-ti creezi in afara o imagine mai frumoasa decat aceea care este in realitate. Fii tu insuti si daca esti tu insuti vei fi cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos si cu propria ta mantuire.

IPS Bartolomeu Anania

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-01

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ Evanghelia de la Matei (VI, 1-13)

is-a Domnul: „Luaţi aminte ca milostenia voastră să nu o faceţi în faţa oamenilor, ca să vadă ei; altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie într’ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că lor le place să-şi facă rugăciunile stând în picioare prin sinagogi şi prin răspântii, ca să se arate oamenilor; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, că Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte de a cere voi de la El. Aşadar, voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vină împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.“

Martie 2014