Arhivă pentru 12 martie 2014

12
mart.
14

Cui ne inchinam noi?

Cui ne inchinam noi?

„Iubirea este insasi esenta vietii crestine” spunea Sf. Simeon Noul Teolog, dar cu mult inainte Sfantul Grigorie de Nazianz spunea si el: „De ne-ar intreba cineva: Cui va inchinati voi si pe cine slaviti?….fara sovaiala, de indata i-am raspunde: Iubirii! Caci Dumnezeul nostru este iubire…”

Revin cu continuarea la articolul: Ce-i Iubirea?

In viata aceasta plina de tristete, incercari, ispite, cautari si dorinte neimplinite de cele mai multe ori, cand se simte omul fericit? Cand se simte implinit?… Cand iubeste si este iubit! Deci, fericirea nu este altceva decat sentimentul de certitudine ca si celalalt ma iubeste! Clipa -care se poate transforma in stare- ca sunt iubit precum iubesc…

Si mergand pe acest gand as vrea sa continui si ma intreb: „Bine, dar atunci ce inseamna sa iubesti?…”. Cred si marturisesc ca este acea stare sufleteasca si trupeasca in care simt ca eu ma regasesc in tine si tu te regasesti in mine. Este sentimentul acela de certitudine ca nu mai suntem diferiti, ci unul! Eu ma regasesc in tine, tu te regasesti in mine; eu imi vad „chipul” in tine, tu iti vezi „chipul” in mine…

Este clipa in care ne uitam la chipul celuilalt si vedem ca nu mai exista deosebiri, ci asemanari… Nu mai exista lucruri ce despart, ci lucruri ce unesc… Nu mai exista eu si tu, ci noi; dar „noi” inseamna unul, nu doi. Nu mai vorbim de unire, ci de comuniune.

Sa ma uit in ochii lui/ei si sa ma gandesc ce as putea face ca nimic sa nu poata strica inaltatoarea stare. Sa inlatur orice ar putea fi obstacol in calea fericirii noastre… Si uite asa am ajuns sa constientizez ca ar fi bine sa ma smeresc, sa ma rog, sa postesc, sa ma pocaiesc, sa mi se ierte…

Cum ma smeresc?… Simplu, nu ma mai uit la mine, ci la tine! Nu ma gandesc la mine, ci la tine. Nu numai ca tot ce fac este spre bucuria ta, dar din aceasta bucurie traiesc si eu. Pot renunta la „eu”-ul meu cu o usurinta ce devine incantare, ma pot jertfi fara niciun gand de indoiala ca este spre binele meu si ca nimic nu ne poate desparti.

Cum sa ma rog?… Simplu, incepand sa ma rog pentru tine! Cu toata puterea fiintei mele vreau ca tu sa fii bine, sa fii implinit, sa te bucuri, sa gandesti frumos, sa slujesti spre slava lui Dumnezeu.

Cum sa postesc?… Simplu, refuz orice participare la o fapta ce te poate intrista! Postul este o impotrivire constienta ce ma ajuta sa invat cum sa-mi controlez gandurile, pornirile, intentiile ce pot provoca despartiri. Pacatul in scrierile sfintilor Parinti este si distanta, prapastie mare. Postul devine un NU firesc in clipa cand iubesc, pentru ca nu mai vreau sa fiu despartit, ci sa traim in comuniune.

Cum sa ma pocaiesc?… Pot incepe prin a-mi parea rau de cele facute ce te-au intristat. Intre parerea de rau si pocainta exista o diferenta mare: parerea de rau conduce sufletul la deznadejde (vezi cazul lui Iuda!), dar pocainta are in sine nadejdea iertarii, certitudinea ei (vezi cazul lui Petru). Deci, pocainta-mi este indrazneala de a recunoaste sincer greseala si in acelasi timp sentiment de recunostinta ca m-ai iertat, completate concomitent de o schimbare in comportament! Caci stiu si eu acum ca atunci cand iubesc caut prilej de a fi impreuna, nu motiv de intristare… Daca n-ar fi certitudinea iertarii, n-ar putea fi posibila pocainta! (m-as putea prezenta in fata celuilalt cu stare de pocainta daca nu sunt sigur ca ma iubeste?… Pai, daca ma iubeste, nu inseamna ca sunt ca si iertat?)

Priviti la chipul celui (celei) iubit(e) si cugetati la aceste randuri… Eu am privit la Hristos si-am scris acestea. Asemanarea intre cele doua situatii nu este intamplatoare, ci una se reflecta in cealalta.

Perioada aceasta a Postului Mare nu este altceva decat calatoria pe care fiecare din noi o face incercand sa gaseasca drumul catre Casa Parinteasca de unde a plecat cu multi ani in urma. Ne-am irosit averile si virtutiile care ni s-au incredintat, am saracit de tot cautand sa ne bucuram pe acest pamant mai mult decat in cer; iar acum suntem prea pamantesti ca sa ne mai amintim de cele ceresti, totusi… Tristetile si neajunsurile acestei vieti nu sunt altceva decat lipsurile prin care as putea sa realizez bogatiile avute cand eram la Tatal… Dragostea, fericirea aceasta pamanteasca despre care am spus ca sunt „pregustari” ale unei stari dumnezeiesti, nu sunt altceva decat „amintiri” dinainte de despartirea si plecarea din Casa Tatalui. Oare de ce nu ne venim in fire?…

E nevoie sa fiu sincer si cu mine, sa nu ma mai mint spunandu-mi ca „mi-e bine asa!” si sa consolez cu roscovele, sa-mi iau inima-n dinti si sa recunosc ca „am gresit la cer si inaintea Ta! Nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii Tai…”. Si care-a fost epilogul?… Caci Tatal n-a incetat niciodata sa te iubeasca!

El – Hristos – se regaseste in mine, cu toate defectele si uratenia mea imbinate de o delasare descurajatoare, eu ma regasesc in El?…

Arhim. Siluan Visan

12
mart.
14

Postul, vizita si calatoria

Postul, vizita si calatoria Postul nu este incompatibil cu vizitele si calatoriile. Chiar daca acestea din urma nu sunt tocmai recomandate in vremea postului, care este un timp rezervat mai ales infranarii pantecelui, pocaintei si rugaciunii, atunci cand nu pot fi evitate, ele pot fi facute cu atentia cuvenita. Nu trebuie uitat faptul ca, atat in vizita, cat si in calatorie, crestinul ramane crestin, iar Dumnezeu este Acelasi pretutindeni.

Cei care nu iau in serios postul, nici viata crestina, atunci cand se iveste prilejul unei vizite sau al unei calatorii, se amuza si zic: „Barza calatoare n-are sarbatoare!” Aceasta vorba, inspirata de vrajmas, ascunde acea viclenie a omului care cauta prilejuri exterioare pentru a-si intemeia propriile slabiciuni.

Exista posturi care pot si chiar trebuie sa fie intrerupte, dar exista si posturi care nu trebuie sa fie intrerupte, nici chiar in timpul vizitelor si al calatoriilor. Posturile randuite de Biserica nu cunosc motive suficient de intemeiate pentru a fi incalcate. Ele se supun unor conditii speciale doar in cazul persoanelor batrane sau grav bolnave.

Postim in zilele randuite de Biserica

A doua porunca bisericeasca spune: „Sa tinem toate posturile de peste an.” Cu alte cuvinte, trebuie sa postim in toate zilele de post randuite de Biserica, dupa cum urmeaza: in Postul Nasterii Domnului (15 noiembrie – 24 decembrie), in Postul cel Mare (sapte saptamani inainte de Invierea Domnului), in Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (din Duminica Tuturor Sfintilor si pana in ziua de 29 iunie), in Postul Adormirii Maicii Domnului (1-15 august), in toate zilele de miercuri (cand a fost vandul Fiul lui Dumnezeu) si vineri (cand El a fost rastignit), precum si in celelalte zile randuite de Biserica (14 septembrie, Inaltarea Sfintei Cruci; 5 ianuarie, ajunul Bobotezei; 29 august, Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul).

Posturile bisericesti nu trebuie sa fie incalcate de nici un crestin. Tinerea lor cu hotarare, indiferent de timp si loc, constituie o marturisire autentica a dreptei credintei. Atunci cand, aflat intr-o vizita sau in calatorie, crestinul incalca postul „in numele dragostei”, el poate sa-i incurajeze pe cei din jurul sau in delasarea sau necredinta lor.

Poruncile bisericesti nu au fost date impotriva iubirii aproapelui, ci tocmai spre inmultirea dragostei intre oameni. Dragostea de Dumnezeu se cuvine sa fie mai mare decat dragostea fata de aproapele. Din dragostea fata de Dumnezeu se naste dragostea fata de aproapele, insa aceasta din urma, pentru a fi adevarata, nu are voie sa o incalce pe prima.

Care posturi pot si trebuie sa fie incalcate ?

Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spune: „Nu-ti arata nevointa!” Acest indemn patristic izvoraste din smerenia crestina autentica. Exista un post care trebuie marturisit inaintea lumii (cel poruncit de Biserica) si exista un alt post, care trebuie ascuns de ochii lumii (cel personal, tinut in taina).

Postul si rugaciunea sunt cele doua arme principale cu care crestinul lupta impotriva patimilor si a diavolilor. Postul si rugaciunile Bisericii reprezinta acea masura practica de traire fara de care nu se poate numi viu nici un om. Peste acestea, insa, fiecare crestin inmulteste postul si rugaciunea, dupa cum simte si poate. Aceste nevointe personale se ascund cu toata puterea si, pentru a nu fi cunoscute de oameni, in timpul vizitelor si al calatoriilor, se incalca si se intrerup.

*

Postul randuit de Biserica nu se incalca „din dragoste fata de aproapele”.

De dragul aproapelui se poate incalca doar postul personal.

12
mart.
14

Complementaritate contradictorie

Complementaritate contradictorie Trecand de la conceptele filozofice la realitatea cotidiana, de la lumea ideilor care pot fi uneori contradictorii la viata noastra plina si ea cu lucruri amestecate, putem observa ca traim intr-o lume in care raul si binele, frumosul si uratul nu sunt doar 2 ingrediente aflate impreuna in malaxorul vietii ca principii contrare, ci constatam surprinsi ca, ele exista si intr-o relatie contradictorie de complementaritate.

Aceste tipuri de perechi bipolare vor sa enunte un adevar, un fel de „tert ascuns” al realitatii nevazute, care defineste formele acestea complementare de convietuire si anume ca in orice bine este si un picut de rau, si in intunecimi putem afla iluminare, si uratul are o estetica a lui si asa mai departe. Mintea ascutita a “tertului exclus” a spart aristotelic straturile realitatii si a ajuns cu ajutorul “tertului inclus”, la miez…sau la “tertul ascuns”(vezi Basarab Nicolescu). Este vorba, aici si de conceptul de “complementaritate contradictorie”, reiterat de Stefan Lupascu, care opereaza si in acest gen de abordare cu “terti” in decriptarea realitatii.

Translata la oameni, aceasta realitate ascunsa, nevazuta, vrea sa spuna ca si cel mai mare pacatos are ceva frumos in suflet, ca si sfintii au avut pacate, ca si geniile au momentele lor de prostie, de asemenea ca sunt si calugari necalugari si mireni nemireni, ca sunt bogati saraci si saraci bogati, ca multi din oamenii frumosi sunt urati adesea si oameni care nu sunt inzestrati cu calitati fizice au o frumusete interioara, ca si cei puternici au slabiciuni, asa cum si cei firavi au puteri ascunse, nebanuite.

Putem merge mai departe cu aceasta enumerare si sa observam ca, in lumea in care traim „neghina ” este amestecata cu „graul”, bunii cu raii, dreptii cu nedreptii si nu stim cei mai multi dintre noi, cum sunt toate lucrurile pe dinauntru, nu ajungem intotdeauna la miezul lor, la „tertul ascuns”.

Unii par rai de la distanta, insa de aproape nu sunt asa defel, unele par frumoase din departare, dar privite de aproape observi o sumedenie de uraciuni si minusuri de care nu sunt constiente nici ele.

Nimic din ceea ce pare, nu este asa tot timpul, oamenii se schimba, lumea este intr-o continua prefacere. Omul este prins in devenirea lui trecand printr-un sir de metamorfoze.Toate au o desfasurare sinuoasa cu caderi in cascada, dar si cu inaltatoare si repetate spiritualizari.

Din acest motiv este prematur si indecent sa analizam fragmentar, aici pe pamant si inainte de vreme, urcusurile si coborasurile oricui, oricum si oricand. Este o vreme a coacerii, a rodirii fiecaruia, precum este si un timp al germinarii, al devenirii dureroase sau chiar al mortii, urmat de cel al invierii, al renasterii din propria cenusa.

Momentele acestea se succed sau alterneaza, apar si dispar, cu reabilitari, cu revirimente, cu decandente iarasi, urmate si de alte numeroase resuscitari…

Putem intui un declin intr-o etapa a vietii, putem anticipa un esec de moment, precum de asemenea, putem intrezari si o propensiune spre succes, spre biruinta, insa toate aceste intuitii raman doar niste prejudecati omenesti, care nu poarta marca unor certitudini de destin.

Radiografiile acestea grabite nu vor devoalua niciodata destinul intreg al omului, ci vor constitui doar blituri superficiale ale unor intervale foarte mici din traseele personale ale semenilor nostri, episoade dintr-un film mult mai lung, care nu-l poate cuprinde nimeni cu vederea sa marginita.

Pana nu s-a scurs si ultima farama de nisip din clepsidra vietii, nu avem dreptul sa rostim judecati finale despre destinele celor de langa noi. Miopia noastra de creaturi limitate in vedere si intelegere nu ne ajuta sa vedem la distanta de timp si sa patrundem in universul tainic al persoanei umane decat cu presupozitii relative la stadiile vietii.

Ceea ce nu este de inteles este de ce noi oamenii ne pronuntam atat de categoric despre fiecare om pe care-l intalnim inainte de a-l cunoaste? Facem acest lucru fara a exista in prealabil un timp de convietuire, de acomodare, de dialog, de cunoastere efectiva si directa.

Desigur ca, fara iubire si reciprocitate nu exista nici cunoastere intre oameni. Iubirea patrunde pana in duhul omului, patimile raman la suprafata.

Doar Creatorul nostru care a asezat cu multa dragoste in fiecare framantatura a Sa daruri si potentialitati are un orizont de asteptare si de prestiinta.

In rest prezicerile noastre raman doar niste simple probabilitati. A priori unui demers al cunoasterii nu este corect sa formulam doar ipoteze fara o necesara aprofundare a lucrurilor si apoi sa ne pronuntam cu etichetari si banalitati.

Ceea ce putem sti este poate o parte din trecut, o particica de prezent si nici o farama de viitor…

Trecutul este cea mica farama de timp din viata omului, prezentul este vaporos si schimbator, iar despre viitorul fiecaruia nu cunoastem aproape nimic… si acesta este cat o vesnicie…

De aceea, nici Dumnezeu care nu seamana cu oamenii „la ganduri”, iar “judecatíle Lui nu sunt ca ale noastre”, nu se grabeste sa dea sentinte pripite si definitive despre nimeni aici pe pamant. Cata vreme, inca facem parte din Biserica Sa, fiecare dintre noi ne luptam pana la capat cu pacatul, cu neputintele si cu ispitele vietii. Judecata o va face Domnul cu dreptate si fara partinire in Ziua cea de Apoi, cand va desparti pentru totdeauna oile de capre si binele de rau.

Acela este momentul adevarului, aceea va fi ziua edificarilor, a adeveririlor, acolo va fi cernerea ultima a graului de neghina…

Pana atunci toti avem doar pareri, potrivit judecatilor si prejudecatilor noastre, unele rostite cu indrazneala, altele ascunse in taceri si in stare de indiferenti; multora ni se pare ca stim ceva, suntem amagiti adesea cu inchipuiri, totul e ca-nghicitura, privim realitatea ca prin oglinda, de multe ori prin altii, insa o vedem doar la suprafata si nu in adancimi…

“Adanc pe adanc cheama in glasul caderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).

Ajuta-ne, Doamne, sa Te cunoastem si sa ne iubim!

Pr. Alin-Cristian Preotu

12
mart.
14

Despre tinerea de mana

Despre tinerea de mana Viata noastra este alcatuita din evenimente „marcante”, fericite si nefericite, prevazute si neprevazute, si, in mai mare masura, din parcursul relativ mai calm dintre ele. Cu alte cuvinte, in cazul din urma, avem de-a face cu viata noastra cea de toate zilele, cu bunele si cu mai putin bunele si chiar cu relele ei. In trairea ei, un farmec inegalabil si binefacator il au gesturile simple care, pentru cei neimplicati direct in ele, trec cel mai adesea neobservate. Un zambet, un cuvant, un semn, o privire… Fiecare dintre noi le-a probat frumusetea si folosul, s-a bucurat de ele in clipe de poticnire.

In gestica, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrator il au mainile, mai mult sau mai putin dependent sau chiar independent de cuvant. Planarea mainilor, in varii situatii, intru supunere, poate fi un spectacol fascinant si revelator. Prin mana coboara „vizibil” binecuvantarile lui Dumnezeu, prin mana se transmite „vizibil” harul sfintitor, prin maini urca la Dumnezeu invocarile noastre si slavirea noastra, facandu-ne trupul clepsidra intru captarea revarsarii harului divin cand ne intalnim si cand ne despartim ne dam mana intru deschidere binevoitoare spre celalalt. Chiar daca, adesea, gestul a devenit pur formal, staruie in el ceva din incarcatura-i originara si necesara.

Dar, din toata aceasta antropologie posibila a mainii, doresc sa ma opresc acum numai la tinerea de mana. Este un gest de comunicare de maxima duiosie ce ne insoteste pe parcursul intregii vieti. 

Intaia comunicare cu noul nascut incepe cu intinsul unui deget, pe care el il apuca cu multa implicare. Ii dai la inceput un deget, apoi ii dai intreaga mana, si tinerea asta de mana ramane o permanenta, pe parcursul primei copilarii, cel putin. Tinerea copiilor de mana este un gest aproape obligatoriu intru protejarea lor.  Tinuti de mana, ei se simt in siguranta. Dar, in mod paradoxal, parca si mai protejat se simte cel care tine de mana un copil (parinte, bunic etc). Ce fericire neprihanita mana unui copil in mana ta! Cu adevarat un dar al lui Dumnezeu, Care iti devine, in felul acesta, parca mai prezent.

La varste fragede, copiii sunt pusi sa se tina de mana, doi cate doi. In felul acesta sunt asezati in rand pentru deplasare. Este, asadar, in fond, o anumita punere in randuiala, pe care tinerea de mana o usureaza si o structureaza.

Tinerea de mana a iubitului si a iubitei este un gest suprem. Icoana: iubiti mergand de mana – in tacere – prin Tacere. Se privesc in tacere. Isi spun multe si mult in acest fel. Sunt taceri care deapana. Si viata infiripa! Cat foc sacru se transmite, cata marturisire! Si cu cata puritate, cu cata simplitate! Ce salt extraordinar in paradis mersul de mana al iubitilor! In continuare, la nunta, cand sunt miri, li se pun mainile una intr-alta, in momentul in care preotul rosteste, in cadrul unei rugaciuni de binecuvantare, catre Dumnezeu, invocarea: „Uneste-i pe dansii intr-un gand; incununeaza-i intr-un trup; daruieste-le lor roada pantecelui, dobandire de prunci buni.” Este o tinere unica, pentru ca, acum, mainile sunt de acelasi fel, mana dreapta a mirelui tine mana dreapta a miresei! Se petrece in fata mesei altarului, acum pusa pentru acest eveniment in mijlocul bisericii, masa incarcata cu bunatati sfinte sau sfintite: sfanta evanghelie, sfanta cruce, luminile plutind in sfesnice, vinul din „paharul mantuirii”, prajiturile facute din materii cu mare incarcatura iconica (grau, apa, lapte, miere).

Mai multe tineri de mana dau inlantuirea horei, cerc sfant care inchide intru deschidere comunicarea unei comunitati, cum se petrece, in cazul nuntii, la „Isaie, dantuieste!”, cand insusi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioara la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nunta, in randuiala veche se impunea ca mai intai viitorul mire sa ceara mana viitoarei sale sotii de la parintii ei. Mai putin patimas, mai asezat, gestul poate continua si dupa nunta. lata-i pe sotii Arnolfini, din celebrul tablou al lui Jan van Eyck (de la 1434)! Cata sobrietate, cat hieratism, cata frumusete (ti se taie respiratia), cata transfigurare!… Ea poarta deja in pantece, atat de frumos, rodul minunat al iubirii lor imparatesti.

Vezi uneori si batrani tinandu-se de mana… Ne aducem aminte de versuri din poezia aceea, atat de delicata, a lui Ion Minulescu, intitulata Acuarela: „In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana I Un batran si o batrana – I Doua jucarii stricate – I Merg tinandu-se de mana…”Poate ca unora li se par putin caraghiosi, putin desueti, dar cata induiosatoare marturisire a unei vechi legaturi de iubire, astazi inca arzand domol si pastrator, cuprinde in el gestul ior, cu gust de amurg al unei zile frumoase! Caci cat o zi li se pare acum a fi fost viata lor…

O comunicare intru incurajare cu un bolnav si, mai mult inca, cu un muribund se face in mare masura prin intermediul tinerii mainii lui intre ale tale. Trup si suflet fiind alcatuirea noastra, numai cuvantul nu este de ajuns. Unde mai pui ca uneori el nici nu mai razbate pana la acela! Se pare ca limbajul mainilor este mai potrivit si mai penetrant in astfel de situatii-limita. Exista in acest sens marturia Mitropolitului Antonie al Surojului. La patul unui bolnav: „Sa stiti sa ramaneti in tacere. Sa inceteze vorbaria, lasand locul unei taceri profunde, atente, pline de o calda purtare de grija. Nu e deloc usor sa inveti sa pastrezi tacerea. Luati loc, luati mana bolnavului si spuneti linistit: «imi pare bine ca sunt cu tine…» Apoi pastrati un moment de tacere. Sa fim prezenti fara a vantura o multime de cuvinte nesemnificative sau de emotii superficiale.

Fie ca vizita voastra sa-i aduca bolnavului bucurie si convingerea ca si pe voi va bucura aceasta!” De spus la capataiul unui muribund: „Voi ramane langa tine. La inceput vom discuta, tu imi vei vorbi despre satul tau, imi vei da adresa femeii tale – dupa moartea ta ii voi scrie si, daca va fi posibil, o voi vizita atunci cand razboiul se va sfarsi. Apoi tu vei incepe sa te simti slabit si nu vei mai fi in stare sa vorbesti, dar vei putea sa ma privesti. Iti voi lua apoi mana. La inceput vei tine ochii deschisi si ma vei vedea, apoi ii vei inchide si nu ma vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea sa-i deschizi, dar imi vei simti mana in mana ta sau mana ta in a mea. Incetul cu incetul te vei indeparta. Imi voi da seama de asta si, la intervale repetate de timp, iti voi strange mana ca sa simti ca nu am plecat si ca sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai raspunde la strangerea mainii mele pentru ca nu vei mai fi aici. Mana ta ma va slabisi voi sti atunci ca ai plecat. Iar tu vei sti ca pana in ultima clipa nu ai fost singura.

Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct, aproape singurul posibil la sfarsit, Andreea Bandoiu, mult jertfelnica directoare a hospice-ului „Sfanta Irina”, de la Voluntari, care are de-a face, zi de zi, numai cu bolnavi in stadiu terminal: „Si daca ne uitam putin in istoria noastra si in anumite carti, sunt cuvinte care spun ca oratoria ta trebuie sa fie oratoria faptei. Tu marturisesti prin fapta ta, prin gestul pe care il faci la patul bolnavului. […] Prin exemplul tau personal. Felul in care eu ma duc si il tin de mana… Sunt situatii in care chiar nu e nevoie sa spui nimic. Orice cuvant e de prisos. O strangere de mana, un zambet pot sa cantareasca mai mult..” Cu o astfel de strangere de mana finala m-am despartit eu de Parintele Dumitru Staniloae, aflat pe patul sau de suferinta de la Spitalul Fundeni.

Cateodata, tii mai prelung mana celuilalt intre ale tale, spre a-ti arata mai apasat compasiunea si incurajarea sau spre a-ti marturisi dragul si simpatia. Tinerea de mana este mai greu de folosit ca gest simplu amical, deoarece presupune un anume tip de mare intimitate, o tandrete care nu se potriveste oricand si oricum. Dintre gesturile fizice de iubire, tinerea de mana este unul dintre cele mai decente, reprezinta atingerea cea mai curata, intaritoare, protectoare, pentru ca pastreaza o anumita proximitate justa a trupurilor, o departare care apropie si mai tare. Intr-o astfel de situare esti mai ferit de pacate, inclusiv de cele cu gandul.

Cand unul dintre cei doi este mai puternic, fie si numai aparent, tinerea de mana inseamna purtare (de mana), inseamna si ducere (de mana). Totdeauna este insotire de bunavoie, impreuna-pornire la drum in aceeasi directie, asumata, in vederea atingerii unei inalte tinte comune. Mai mult chiar, in cazul iubitilor, impreuna-alergare libera si bucuroasa, spre deosebire de imbratisare, de pilda, care impune o oprire, o fixare intr-un loc. O imbratisare este mai fulguranta, mai repede trecatoare decat tinerea de mana.  Tinerea de mana arata o anumita daruire de sine, sufleteasca indeosebi. Cei doi devin prin mainile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunica intre doua fiinte, ori de ce fel ar fi aceasta iubire: eros, philia, storge sau agape. Desi pare fragila, este o legatura extrem de puternica, foarte greu de distrus in momentul exprimarii ei. Nimeni nu poate interveni intre cei doi, fara numai Dumnezeu cu harul Sau, ca sa adauge. Oricum, tinere de mana inseamna si sustinere, sustinere, tinere de inimi sus, cum suntem chemati si indemnati la Sfanta Liturghie, inainte ca Hristos sa pogoare minunat in Sfanta Euharistie.

Dar iata si gestul suprem al luarii de mana! In scena iconografica ortodoxa a invierii, Adam si Eva sunt trasi de mana din iad de Hristos. El le da o mana de ajutor, o mana salvatoare (= mantuitoare). Noi suntem chemati ca, in prelungirea gestului Sau, destinat fiecaruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul nepasarii (= nepatimirii) noastre, sa incercam, pe cat cu putinta, sa intindem o mana de ajutor celor cu care ne este dat sa ne intalnim si sa ne insotim pe parcursul acestei vietii complicate. Sa ne tinem de mana intru curata si inflacarata iubire, prindere de curaj, intarire in nadejde!

Extras din lucrarea „Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca”, Ed. Sophia

12
mart.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-12

MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST
În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte