Arhivă pentru 23 martie 2014

23
mart.
14

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce Potrivit traditiei crestine, Sfanta Cruce ar fi fost lucrata din trei feluri de lemn: cedru, chiparos si maslin sau chiparos, ulm si merisor. Acest lucru se intemeiaza pe urmatoarea profetie: „Marirea Libanului, chiparosul, ulmul si merisorul la tine vor veni, cu totii laolalta, ca sa impodobeasca locasul cel sfant al Meu, si Eu voi slavi locul unde se odihnesc picioarele Mele” (Isaia 60, 13). Acest „loc” unde se odihnesc picioarele Domnului a fost interpretat ca fiind postamentul de la baza Sfintei Cruci.

„Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui; sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul; sa piara cum piere fumul; cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii si zic cu veselie: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si S-a pogorat la iad si a calcat puterea diavolului si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmasului. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, si cu toti sfintii in veci. Amin!”

Pomul din care a fost facuta Sfanta Cruce

Potrivit traditiei locale, Manastirea Sfanta Cruce din Ierusalim a fost zidita pe locul de unde a fost taiat copacul din care a fost facuta Sfanta Cruce a Mantuitorului. Se mai crede ca tot aici a fost inmormantat Adam, cu toate ca exista si alte cateva traditii legate de locul de inmormantare al acestuia, una dintre ele identificand locul cu piatra de pe Golgota, pe care a fost inaltata Sfanta Cruce.

Pomul - Sfanta Cruce

Pomul Sfant, potrivit traditiilor locale, care au si fost infatisate in icoanele zugravite in capela manastirii amintite, a avut la origine trei seminte (maslin, chiparos si cedru) pe care Avraam i le-a dat-o lui Lot. Luand semintele, Lot le-ar fi plantat langa cortul sau, udandu-le numai cu apa din Iordan. Din aceste seminte ar fi crescul un capac cu trei tulpini, care a fost folosit mai apoi pentru facerea Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Locul exact al radacinii Pomului celui Sfant se afla in incinta manastirii, intr-o capela subterana, fiind incadrat cu marmura si bronz. Prin partea stanga a bisericii, o usa conduce, printr-un culoar stramt, la camera cu pricina. In aceasta capela sunt asezate mai multe icoane ce infatiseaza istoria Copacului: Lot, scapand din Sodoma; Avraam, dand lui Lot cele trei seminte; Lot, plantand semintele; Lot, udand Copacul Sfant, cu apa din Iordan; taierea Copacului si cararea acestuia spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mantuitorului, in vederea soldatilor romani, a Maicii Domnului si a Mariei Magdalena; Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos.

Pomul - Sfanta Cruce

Aceasta traditie, prezenta astazi in Ierusalim, si-ar avea inceputul prin secolul al XIII-lea, cand episcopul romano-catolic Jacopo de Voragine, din Geneva, o consemneaza in cartea „Legenda de Aur”. Acesta, in legenda numita „Viata lui Adam”, spune ca Set ar fi asezat trei seminte diferite in gura lui Adam, mai inainte de a-l ingropa, iar din acestea ar fi crescut acei un pom cu trei tulpini, una de cedru, una de chiparos si alta de maslin, din care a fost confectionata Crucea Mantuitorului. Set ar fi avut cele trei seminte de la un inger care pazea portile raiului.

In alta legenda, acelasi autor apusean spune ca Sfanta Cruce ar fi fost confectionata dintr-un lastar provenit din „pomul cunoasterii binelui si a raului”, din care a mancat Adam. Acest lastar ar fi fost plantat de catre Set pe mormantul tatalui sau, Adam, unde ar fi ramas pana in vremea regelui Solomon. In vremea regelui Solomon, din copacul cu pricina s-ar fi construit un pod deosebit, pentru a permite trecerea peste o mlastina a reginei din Saba. Traditia mai spune ca regina, simtind un fior in inima ei, cand a pasit pe acel pod, ar fi ingenuncheat si l-ar fi sarutat. Mai apoi, i-ar fi spus regelui ca prin acel lemn se va intari o noua imparatie, profetind astfel Imparatia lui Hristos. Neintelegand ce inseamna aceasta, regele ar fi luat lemnul si l-ar fi ingropat pe un munte, in apropiere de Ierusalim. In vremea Mantuitorului, acel lemn a fost ales pentru Sfanta Cruce, caci parea al nimanui si foarte rezistent.

Potrivit unei alte traditii, cei trei copaci din care a fost facuta Sfanta Cruce, care au crescut intr-o singura tulpina in conditii necunoscute, au fost folositi pentru a construi Templul din Ierusalim. In vremea lui Irod, cand Templul a fost reconstruit, lemnul respectiv, care nu isi mai gasea locasul in noua constructie, ar fi fost lasat intr-o magazie laturalnica. Apoi, cand s-a hotarat rastignirea lui Iisus Hristos, iudeii ar fi luat acest lemn greu si nefolositor si ar fi facut din el Sfanta Cruce.

Lemnul Sfant, dupa Rastignire

Dupa coborarea de pe Cruce, Sfanta Cruce, impreuna cu celelalte doua cruci, a fost luata de soldati si aruncata intr-o cisterna de apa din apropiere. Cu timpul, cisterna sapata in piatra s-a dezafectat, iar oamenii au inceput sa arunce in ea gunoiul. Dupa aproape trei secole, in anul 326, cand Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, a inceput sa caute Sfanta Cruce, aceasta a poruncit sa se sape in jurul Ierusalimului. Se marturiseste ca, fiind aflate cele trei cruci, Sfanta Cruce a putut fi diferentiata de celelalte doua prin puterea de tamaduire pe care o avea asupra celor bolnavi.

Lemn din Sfanta Cruce a fost daruit mai multor manastiri si catedrale din lume, ca binecuvantare, iar o mare bucata a fost asezata in Biserica Invierii, din Ierusalim, sfintita in ziua de 13 septembrie 335. Cinstirea Sfintei Cruci a fost asezata in ziua de 14 septembrie, cand aceasta a fost inaltata inaintea poporului si scoasa spre inchinare, de catre Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului.

Pomul - Sfanta Cruce

23
mart.
14

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce? Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.

Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).

Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.

Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.

Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.

Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).

Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).

Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).

Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.

Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.

Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.

Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.

De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.

Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.

Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?

Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.

Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.

Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.

Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.

La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.

Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.

Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

23
mart.
14

Predica la Duminica Sfintei Cruci

Predica la Duminica Sfintei Cruci Saptamana a treia continua sa ne indemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca sa ne invrednicim si de darurile lor. „Veniti popoare, si intarindu-ne cu postul ca Samson, sa ucidem pe dracul pantecelui, ca sa nu fim batjocoriti de Dalila patimilor. Suflete, aseamana-te lui Ghedeon cel minunat, avand credinta, nadejdea si dragostea in Hristos, ca sa ucizi ca si acela patimile cele de alt neam…”

Totodata insa, saptamana aceasta ne pune iarasi pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre cainta si intoarcere la Parintele ceresc. Pacatul ne face robi diavolului si patimilor celor rusinoase. „Parinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; departatu-m-am de la Tine si m-am facut rob unui cetatean strain. Animale necurate am pascut, si nici de hrana lor nu m-am saturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, stiind milostivirea Ta. Acopera goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni si ma mantuieste” (marti la Vecernie).

Pacatul insa nu satura si sufletul tanjeste dupa bogatia harului de care s-a lipsit. „In tara rautatii plecand eu, desfranatul, … ma topesc de foamea faptelor bune. Iata ca m-am imbracat cu rusinea neascultarii, golindu-ma de harul cel dumnezeiesc, si strig catre Tine: Gresit-am, dar stiu bunatatea Ta. Primeste-ma ca pe unul din argatii Tai, indurate Hristoase… ” (joi, la Vecernie).

Dar evenimentul cel mare al acestei saptamani este praznuirea cinstitei si de viata facatoarei Cruci. „Mare este taina Crucii si cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Marturisitorul, a inteles adancul Scripturilor si stiinta tuturor celor vazute si cugetate”. (Capete teologice, 1, 66). Crucea este semn omenesc si dumnezeiesc. Semn omenesc caci omul de la inceput a fost plasmuit in chipul Crucii. Facand-o unealta de tortura si de moarte, Crucea a devenit simbolul suferintei si al mortii. Dar de cand Hristos S-a rastignit pe dansa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinta, de bucurie si de viata. De aceea Biserica se bucura cantand: „Crucea Ta, Doamne, viata si inviere este pentru poporul Tau… ” (Vecernia dum. gl. 7).

Cele doua intelesuri au ramas impreuna; in viata noastra pamanteasca, cele doua cruci se suprapun si alcatuiesc Crucea mantuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o duca tot crestinul in urma Hristosului sau, dupa cuvantul Domnului: „Cine vrea sa vina dupa mine… sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23).

Privita omeneste deci, Crucea este osteneala, rabdare, suferinta, lupta impotriva raului; si fiindca acestea nu pot fi ocolite in viata, nici crucea nu poate fi ocolita, tot omul trebuie sa-si poarte crucea sa. Plata pacatului este moartea: crucea ispasirii si a suferintei este fireasca in acest veac. Prin suferinta Sa, Mantuitorul insa a deschis o noua perspectiva asupra Crucii: suferinta, dar nu spre moarte, ci spre viata, popas spre bucuria Invierii. Putina suferinta a Crucii ne scapa de vesnicia mortii. De aceea Hristos astepta cu dor Crucea, iar mucenicii cautau si se bucurau de chinuri, stiind ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18).

Privita dumnezeieste, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere si de intarire, semn de biruinta asupra mortii si diavolului, „arma nebiruita”, „viata si invierea”. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne” se minuneaza Biserica. Si, intr-adevar, tot harul si puterea lui Dumnezeu ni se impartasesc sub semnul Crucii. De la nastere, pana la moarte si pana la invierea cea de obste, toata viata crestinului este umbrita de Sfanta Cruce, care este cheia ce deschide camara de bunatati a harului. Ca semn al Sau, Mantuitorul a dat Crucii toata puterea Sa si a daruit-o ca pe darul cel mai de pret prietenilor Sai. Dandu-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”; dandu-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveti intru amintirea Mea, in amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viata”; caci Crucea este semnul dragostei nemarginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mantuitorul a voit sa moara pe Cruce, cu bratele intinse, sa ne imbratiseze, sa ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne asteapta sa ne intoarcem la El.

Reamintirea pildei Fiului Risipitor in saptamana dinaintea Duminicii Crucii isi descopera acum intelesul. Crucea de necaz si de suferinta a omului, implinita cu Crucea – putere si biruinta a Domnului, se preface in Cruce a nepatimirii. „Crucea este semnul nepatimirii” zice Maxim Marturisitorul (Ambigua), aratandu-ne lucrarea pacatului si omorarea mortii celei omoratoare de viata, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbavit de pacat si reinnoit prin har.

Praznuirea Crucii in mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea sa ne invete, precum ne arata si sinaxarul duminicii:

Crucea, ca lemn al vietii, ne aduce aminte de Pomul vietii din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare si nepostire, pentru ca noi, prin putina infranare, sa ne invrednicim a ne impartasi din el, ca sa nu mai murim, ci sa fim vii.
Ostenelile postului sunt un fel de rastignire, insa aducandu-ne aminte de rastignirea si Patimile Domnului pentru noi, ne imbarbatam si ne mangaiem: daca Domnul Hristos S-a rastignit pentru noi, cu cat mai mult datori suntem noi sa ne rastignim impreuna cu El, ca sa si inviem si sa ne proslavim impreuna cu El.

Postul este amar, ca si apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au indulcit prin lemnul bagat in ele, tot asa si amara-ciunea postului este indulcita de dulceata Crucii.
In vremea postului, lupta cu vrajmasul este tot mai inversunata si avem nevoie de ajutor din afara. Stapanul si comandantul ostilor duhovnicesti ne trimite Crucea, arma nebiruita, de care se scutura si se cutremura puterile dracesti.

Vremea postului este chipul calatoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Si in chipul in care un calator pe cale lunga, ostenit de greutatea ei, daca afla un copac umbros, se odihneste si-si reinnoieste puterile pentru restul calatoriei, tot asa si noi, cei osteniti de calea postului: Crucea infipta in mijlocul lui ne intareste si ne face voiosi pentru a urma calatoria in postul ce urmeaza.

Crucea este sceptrul lui Hristos. Si precum un imparat cand merge undeva isi trimite inainte steagul si sceptrul, ca semne vestitoare, tot asa si Imparatul Hristos, vrand sa ne vesteasca apropiata Sa sosire, biruinta cea mare asupra mortii si slava Invierii, ne trimite sceptrul imparatesc – Crucea, ca sa ne bucure si ne pregateste pentru primirea Imparatului Ceresc, Cel biruitor. La sfarsitul utreniei duminicii se face scoaterea si inchinarea Sfintei Cruci, careia ne inchinam si cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim”.

Cantarile de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tanguirea Prea Curatei Sale Maici si de darurile aduse de Sfanta Cruce. „Veniti, credinciosilor, sa ne inchinam lemnului celui de viata facator, pe care Hristos, Imparatul slavei, de buna voie intinzandu-Si mainile, ne-a inaltat la fericirea cea dintai… Veniti credinciosilor sa ne inchinam lemnului, prin care ne-am invrednicit a sfarama capetele nevazutilor vrajmasi… Veniti, toate neamurile, Crucea Domnului cu cantari sa o cinstim si cu frica sarutand-o sa slavim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dansa…”. „Prea Cinstita Cruce, sfinteste sufletele si trupurile noastre cu puterea Ta si ne pazeste de toata vatamarea potrivnicilor, pe cei ce ne inchinam Tie cu credinta”. (la Laude).

Parintele Petroniu Tanase

23
mart.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-23

DUMINICA

A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST
Evanghelia de la Marcu (VIII, 34-38; IX, 1)

is-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“. Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.
23
mart.
14

Predica la Duminica inchinata Sfintei Cruci

Predica la Duminica inchinata Sfintei CruciEvanghelia Duminicii Sfintei Cruci

„Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa, pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere”. (Marcu 8, 34-38; 9,1)

Mare e puterea adevarului, si nimic pe lume nu-i poate lua adevarului puterea.

Mare e puterea tamaduitoare a adevarului, si nu-i suferinta sau slabiciune pe lume pe care adevarul sa n-o poata tamadui.

Bolnavii, cand sufera, cauta un doctor care sa le dea un leac pentru durerea lor. Nimeni nu umbla dupa un doctor care sa-i dea o doctorie buna la gust, ci oricine cauta pe unul care sa-i dea o doctorie buna la boala, fie ea dulce, amara ori salcie. Cu cat e mai amara doctoria, cu cat mai complicat procesul vindecarii, cu atat mai multa incredere pare sa aiba bolnavul in doctorul care i-o prescrie.

De ce leapada oamenii doctoria amara doar cand vine din mana lui Dumnezeu? De ce asteapta de la Dumnezeu numai dulceturi? Desigur, pentru ca nu-si dau seama cat sunt de bolnavi, cat e de grea boala pacatului. Ei cred ca se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar intreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atat de amare! Le-ar raspunde atunci Duhul Sfant: sunt amare ca sa-i faca sa inteleaga amaraciunea leacurilor duhovnicesti. Pentru ca, precum boala trupeasca da oarecare idee despre cea sufleasca, tot asa leacurile pentru trup trimit cu gandul la cele ce se dau in boala duhovniceasca.

Dar oare nu sunt bolile sufletesti, aceste boli capitale, mult mai grave decat bolile trupului? Cum atunci sa nu fie doctoria pentru suflet mai amara decat cea pentru trup?

Mare grija au oamenii de trupurile lor, si cand se imbolnavesc nu precupetesc nimic, nici osteneala, nici timp, nici bani, cand e vorba de insanatosire. Atunci nici un doctor nu-i prea scump, nici un izvor de cura prea departe, nici o doctorie prea amara, mai ales cand li se da de inteles ca ii paste moartea. O, de-ar avea grija oamenii si de suflet! De ar cauta tot atat de mult vindecare si un vindecator sufletului!

E greu sa mergi descult prin spini; dar daca vreun descult ar muri de sete si ar vedea un izvor de apa dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta sa calce peste spini ranindu-si picioarele ca sa ajunga la apa, in loc sa stea pe loc in iarba moale pierind de sete!

„Nu putem sa inghitim un hap atat de amar”, zic multi din cei slabanogiti de pacat. Asa ca doctorul, iubitorul de oameni, a inghitit El cel dintai leacul, leacul cel prea amar, numai ca sa arate ca se poate lua. O, cu cat mai greu ii este celui sanatos sa inghita doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia si ei.

„Nu putem sa trecem desculti prin campia spinoasa, oricat ne-ar fi de sete si oricata apa ar fi de cealalta parte”, zic cei slabanogiti de pacat. Asadar Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des-cult prin spini si acum, de cealalta parte, cheama pe toti cei insetati la izvorul de apa vie. „Se poate”, ne striga El, „am trecut prin spinii ascutiti si, calcand peste ei, i-am tocit. Hai, veniti!”.

„Daca crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luam; si daca crucea este o cale, noi nu putem sa mergem pe acolo”, zic cei imbolnaviti de pacate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca sa arate ca se poate.

In Evanghelia de astazi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea sa se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce inainte la cruce, ci ii cheama sa vina dupa El, pentru ca El a dus mai intai Crucea. Inainte inca de a da glas acestei chemari, Mantuitorul a prezis suferintele prin care va trece: Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe… si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31). Si a venit ca sa fie El Calea. Ca sa fie cel dintai in durere si cel dintai in slava. Ca sa arate ca tot ceea ce oamenilor le pare cu neputinta, se poate: a venit pentru ca sa se poata.

Nu-i sileste pe oameni, nu-i striveste, ci ii invata si ii cheama ca sa le dea. Oricine voieste! De bunavoie s-au imbolnavit de pacat, de bunavoie au sa se tamaduiasca. Si nu ascunde ca leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru ca El cel dintai l-a luat – sanatos fiind – le vine mai usor sa-l ia si ei. El era sanatos, si ne-a aratat noua minunata putere a leacului.

Sa se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepadat si el de sine cand a cazut in pacat, dar s-a lepadat de sinele sau adevarat. Cerand omului sa se lepede de sine, Domnul cere omului sa se lepede de sinele cel mincinos. Si mai simplu spus: Adam s-a lepadat de adevar si s-a lipit de minciuna. Acum, Domnul cere de la urmasii lui Adam ca ei sa se lepede de minciuna si sa se lipeasca iarasi de adevarul de la care au cazut. Asadar, a ne lepada de noi insine inseamna a ne lepada de fiinta inselatoare care s-a asezat peste noi in locul fiintei noastre daruite de Dumnezeu. Trebuie sa ne lepadam de legatura cu pamantul care a luat locul, in ce ne priveste, duhovnicescului, si de patimile care au luat locul faptelor bune.

De frica slugarnica ce intuneca in noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu si de cartirea care ucide in noi duhul ascultarii de El. Sa ne lepadam de gandurile rele, de dorintele rele, de faptele rele. Sa ne lepam de idolatra inchinare la natura si la trup. intr-un cuvant: sa ne lepadam de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiinta noastra ci doar rau si pacat, stricaciune, iluzie si moarte. Sa ne lepadam, O, sa ne lepadam de obiceiurile rele, de aceasta „a doua natura” care nu este cea zidita de Dumnezeu, ci o ingramadire de iluzii si amagiri impietrite acolo in noi — sa ne lepadam de minciuna fatarnica ce trece drept noi insine, si noi drept ea.

Ce inseamna: ia-ti crucea? inseamna sa primesti de bunavoie, din mana Proniei, orice mijloc de lecuire, oricat ar fi de amar, care ti se intinde. Se abat asupra-ti nenorociri? Fii ascultator ca Noe. Ti se cere jertfa? Lasa-te in mana lui Dumnezeu cu credinta lui Avraam cand mergea sa-si jertfeasca fiul. Ti-ai pierdut averea? Ti-au murit pe neasteptate copiii? Indura alipindu-te de Dumnezeu in inima ta, ca Iov. Prietenii iti intorc spatele, esti inconjurat de dusmani? Rabda fara sa cartesti, cu credinta ca ajutorul lui Dumnezeu e aproape, asa cum faceau apostolii. Esti osandit la moarte pentru Hristos? Multumeste lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile si miile de mucenici. Nimic nu ti se va cere care sa nu fi fost rabdat de altii inainte, si nu ai decat sa urmezi pilda sfintilor, apostolilor, marturisitorilor si martirilor, a celor care au implinit voia lui Dumnezeu.

Trebuie sa intelegem bine ca, cerand de la noi o rastignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului tesut din obiceiuri rele, a omului aflat in slujba pacatului. Pentru ca, prin aceasta rastignire, omul vechi, omul fiara din noi e dus la moarte, si omul nou, cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viata. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost rastignit; si arata mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai pacatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simturilor, e grea pentru trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne laudam asadar in crucea lui Hristos, si in crucea pe care o ducem de dragul Lui.

Mantuitorul nu ne cere sa luam crucea Lui, ci sa o luam pe a noastra. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a rastignit pentru pacatele Sale, ci pentru pacatele noastre, si asa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru pacatele noastre, deci crucea noastra e mai usoara. Si cand durerile noastre sunt la culme, sa nu spunem ca sunt prea mari. Viu e Domnul, si stie El mai bine masura suferintelor noastre, si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat suntem in stare. Masura suferintei noastre nu e cu nimic mai putin potrivita si socotita decat este masura zilei si a noptii, sau decat sunt hotarele stelelor in drumurile lor. Ni se inmulteste durerea? Ni se ingreuneaza crucea? Si puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mangaierea noastra ca Domnul ne cheama sa venim dupa El. Sa vina dupa Mine, spune Domnul. De ce ii cheama pe cei care isi iau crucea lor? Mai intai pentru ca ei sa nu se impiedice, sa nu cada si sa fie striviti sub greutatea ei. Atat e de nevolnic neamul omenesc, incat nici cea mai usoara cruce n-o poate duce cel mai vomit om fara ajutorul cerului. Vedem cum se de/nadajduiesc necredinciosii la cea mai mica lovitura, cum ridica glasul si se plang cerului si pamantului pentru cel mai mic neajuns!

Cum se clatina neajutorati dintr-o parte intr-alta, cautand sprijin in pustietatea lumii si cum socotesc ca, daca lumea nu poate sa le stea intr-ajutor, e toata un desert al disperarii! De aceea ne cheama Domnul. Pentru ca numai urmandu-l pe El vom putea si noi sa ne ducem crucea. La El vom afla putere, indrazneala si mangaiere. El este lumina noastra pe o carare intunecata, El este sanatatea noastra in boala, tovaras in singuratate, bucurie in suferinta, bogatie in lipsa. O lampa de veghe arde toata noaptea la capataiul bolnavului, si in toata noaptea acestei vieti. Ne trebuie lumina lui Hristos ca sa ne alinam durerea si sa ne pastram nadejdea in zorii ce vor sa vina.

Al doilea temei al chemarii Domnului intru urmarea Lui e tot atat de insemnat cat si primul, si e legat de lepadarea de sine si luarea de bunavoie a crucii. Multi au facut parada de lepadare de sine, doar ca sa castige vaza in lume. Multi au trecut prin incercari si suferinte ca sa castige lauda si cinste de la oameni. Multi, pana astazi, fac acest lucru, mai ales intre popoarele pagane, ca sa-si adune puteri vrajitoresti prin care sa stapaneasca pe altii, sa vatame sau sa ajute pe cine vor ei, dupa plac — si totul din lacomie si sete de putere.

Asemenea lepadare de sine nu este lepadare de sine adevarata; este, dimpotriva, inaltare de sine; o astfel de cruce nu duce la inviere si la mantuire, ci la ruina si predare in mana diavolului. Cine isi ia crucea ca sa vina dupa Hristos e lipsit de obraznicie, de inaltare pe seama altora si de setea de putere si de castig. Asa cum bolnavul ia leacul amar nu ca sa se laude ca e in stare sa inghita amaraciune, ci ca sa se vindece, tot asa un crestin adevarat se leapada de sine: se ridica impotriva bolii, isi ia crucea ca pe o doctorie amara dar salvatoare si vine dupa Hristos, Doctorul si Mantuitorul sau, nu pentru slava si lauda de la oameni ci ca sa-si scape sufletul din nebunia de moarte aducatoare a vietii acesteia si din chinul si focul vietii viitoare.

Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa, pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va scapa. Grele cuvinte!

Foc ce cauta sa ardape omul cel vechi din radacina, si radacina insasi! Hristos nu avenit doar ca sa schimbe lumea, ci ca s- o faca din nou, s-o aduca din nou la viata. Sa topeasca in foc metalul vechi si sa-l faureasca iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un carpaci; e tesatorul! Oricine vrea sa pastreze un pom batran, mancat de viermi, ramane fara el orice ar face: poate sa-l ude, sa-l imprejmuiasca, sa-i puna ingrasaminte la radacina; totul va fi zadarnic: pomul e ros pe dinauntru de vierme, si e pierdut; putrezeste, se prabuseste. Iar cine taie pomul viermanos si-l pune pe foc cu viermi cu tot, si se ingrijeste apoi de vlastarele noi iesite din radacina pazindu-le de viermi, are sa-si pastreze pomul cel nou.

Cine vrea sa-si pastreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de pacat si putred, il va pierde, pentru ca Dumnezeu nu ingaduie in fata Lui un astfel de suflet; si ceea ce nu sta inaintea fetei lui Dumnezeu e ca si cand n-ar fi. Cine, asadar, isi pierde sufletul sau vechi, acela si-l va salva pe cel nou, pe cel nascut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Cand spui suflet, spui de fapt viata, si chiar citim in unele traduceri: „cine va voi sa-si scape viata sa” si: „cine isi va pierde viata sa pentru Mine o va scapa” Amandoua traducerile au aici acelasi inteles. Pentru ca cine va cauta sa-si scape cu orice pret viata cea muritoare, o va pierde pana la urma nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amandoua: si viata muritoare si viata vesnica. Pe cea muritoare pentru ca este supusa mortii si oricat de mult ar izbuti s-o lungeasca, tot la moarte ajunge pana la urma; iar pe cea vesnica o va pierde pentru ca nu a facut nimic ca sa o aiba. Dar cine se osteneste sa castige viata cea fara de moarte in Hristos, are s-o primeasca si are s-o aiba in vesnicie, chiar daca pe cea vremelnica a pierdut-o.

Poate cineva sa-si piarda viata vremelnica, muritoare, pentru Hristos si pentru Evanghelie, fie in caz extrem, cand se jertfeste si moare martir pentru Hristos si pentru sfanta lui Evanghelie, sau atunci cand, nesocotind viata aceasta pacatoasa si nevrednica, se daruieste cu toata inima sa, cu tot sufletul sau si cu toata puterea sa lui Hristos, intrand in slujba Lui, dandu-I totul Lui si asteptand de la El totul. Se poate ca cineva sa-si piarda viata luandu-si-o singur, sau dandu-si-o pentru nimic, dintr-o cearta sau dintr-o neintelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fagaduit ca are sa-si scape sufletul, pentru ca zice: pentru Mine si pentru Evanghelie. Hristos si Evanghelia sunt nemasurat mai mari decat sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogatii, si in timp si in vesnicie; nimeni n-ar trebui sa sovaie a da orice numai ca sa le castige pe acestea!

De ce spune Domnul: si pentru Evanghelie? Nu ajunge sa zica: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine si pentru Evanghelie, ca sa inmulteasca omului temeiurile de a muri siesi si a vietui lui Dumnezeu, si ca astfel sa se poata mantui cat mai multi. Se mantuieste, asadar, cel care isi pierde pentru Hristos viata, pentru Cel Viu, Cel fara de moarte.

Si se mantuieste si acela care isi pierde viata pentru lucrarile lui Hristos, fie si pentru un singur cu-vant al Lui. Domnul este legiuitorul vietii; cine se jertfeste pentru legiuitor, se jertfeste pentru legile puse de El, si de asemenea: cine se jertfeste pentru legile Lui, pentru El se jertfeste. Socotindu-Se pe Sine impreuna cu lucrarile si cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mantuirea multora.

Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Cuvintele acestea arunca o lumina mare asupra celor dinainte. Din ele se vede ca Dumnezeu socoteste sufletul omului mai de pret decat lumea toata. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie sa piarda omul ca sa se mantuiasca: sufletul vatamat, sufletul molipsit de lume, incovoiat de lume, inrobit de lume. Pierzand acest asa-zis suflet, omul si-l scapa pe cel adevarat; daca reteaza de la sine viata cea mincinoasa, i se va da viata adevarata.

Ce folos ai sa castigi toata aceasta lume ce se indreapta spre pieire, si sa-ti pierzi sufletul menit mantuirii? Lumea se apropie de sfarsit, si va fi lepadata ca o haina veche. Iar sufletele adevarate, sufletele care il iubesc pe Hristos, se vor inalta atunci in imparatia vesnicei tinereti. Sfarsitul lumii este inceputul vietii celei noi a sufletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curand oricum se va desparti? La ce bun, cand lumea intreaga, intr-un viitor ce nu-i departe, se va risipi si va disparea ca un vis care a trecut? De ce folos o sa-i fie un les zacand neajutorat ? Ce o sa dea in schimb pentru sufletul sau? Chiar daca toata lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o in locul sufletului sau! Dar lumea nici macar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobandirea unui bun si mai mare, si mai pretios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit dupa chipul Sau.

Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivita, sa I se intoarca. Omul nu poate sa-I dea nimic in schimb lui Dumnezeu pentru sufletul sau. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob in locul regelui, nici lucru pieritor in locul celui fara de moarte. O, ce va da pacatosul in locul sufletului sau? Cata vreme e in trup, omul e vrajit de multe lucruri pe care le socoteste de pret; dar cand se desparte de trup, isi da seama – O, de n-ar fi prea tarziu! – ca in afara de Dumnezeu si de suflet nimic nu are pret. Deci nu are ce sa dea, in locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul pacatos cand vede ca toate legaturile cu lumea i s-au taiat, si sta gol si lipsit de toate in lumea cea de duh!

Pe cine sa strige intr-ajutor? Al cui nume sa cheme? De poala vesmantului cui sa se tina cand se vede cazand in abis pentru totdeauna? Fericiti cei care, in lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos si au invatat sa cheme numele Lui ziua si noaptea, odata cu rasuflarea si cu bataile inimii! Deasupra abisului vor sti pe cine sa strige, vor sti al Cui nume sa cheme. Vor sti de poala hainei Cui sa se tina. Cu adevarat, vor fi inafara de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iata ce este mai infricosator intre toate temeiurile de frica pentru cei care, in viata aceasta, nu se tem de pacat. Spune Domnul: Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Luati aminte, voi toti care aveti credinta: nu va bizuiti prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevarat, mila lui Dumnezeu se revarsa numai in viata aceasta peste hulitorii care nu se caiesc; iar la infricosata Judecata dreptatea va lua locul milei. Luati aminte, voi toti cei care, cu fiecare zi, va apropiati tot mai mult de moartea pe care n-o puteti ocoli!

Luati aminte, intipariti-va in inima aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrajmas al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleasi buze care pe cruce au dat iertare dusmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, grozave dar drepte. De cel care se rusineaza de Hristos in acesta lume, si Hristos Se va rusina inaintea sfintilor ingeri. Cu ce ai sa te mandresti, omule, daca lui Hristos ii va fi rusine cu tine? Daca-ti e rusine de Viata, inseamna ca te mandresti cu moartea; daca-ti e rusine de Adevar, inseamna ca te mandresti cu minciuna; daca ti-e rusine cu Mila, te mandresti cu facerea de rau; daca ti-e rusine cu Dreptatea, te mandresti cu nedreptatea. Daca ti-e rusine cu Patima de pe cruce, inseamna ca te mandresti cu inchinarea la lume; daca ti-e rusine de Nemurire, te mandresti cu stricaciunea si cu mormantul! Atunci, in fata cui te vei rusina de Hristos? In fata unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru ca nu exista cineva mai bun ca Hristos.

Atunci de bunaseama te rusinezi de Hristos fata de cineva mai mic decat Hristos. Ti-e rusine de parintele tau in fata unui urs, sau se rusineaza fiica de mama ei in fata unei vulpi? Cum sa te rusinezi de Cel Bun in fata celui rau, de Cel Curat in fata Celui necurat, de Cel Atotputernic in fata neputinciosului, de Cel intelept in fata nebunului? De ce sa te rusinezi cu Domnul slavei in fata unui neam curvar si pacatos? Doar pentru ca neamul acesta iți joaca mereu inaintea ochilor pe cand Domnul nu Se vede? Puțin, doar putin mai este si va aparea in slava pe nori de ingeri, iar neamul acesta va disparea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulbera vantul. Cu adevarat, cu adevarat ai sa te rusinezi atunci, nu de imparatul Slavei ci de tine insuti, omule; dar atunci nu-ti va mai folosi la nimic rusinea. Mai bine sa-ti fie rusine acum, rata vreme rusinea iti mai e buna la ceva! Sa-ti fie rusine de toate inaintea lui Hristos, iar nu de Hristos inaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine si de cuvintele Mele? Cine se rusineaza de Mine inseamna: cine se indoieste de dumnezeirea Mea, si de intruparea Mea din preacurata Fecioara, si de suferintele Mele pe Cruce, si de Invierea Mea, si cine se rusineaza de puterea Mea pe pamant si de dragostea Mea pentru pacatosi. Cine se rusineaza de cuvintele Mele inseamna: cui ii e rusine de Evanghelie si tagaduieste invatatura Mea, sau cine imi rastalmaceste vorbele si aduce, prin erezie, neodihna si lupte intre credinciosi, sau cine se poarta cu obraznicie fata de dezvaluirile si invataturile Mele, inlocuindu-le cu invataturi straine, sau cine le ascunde si le trece sub tacere in fata puternicilor acestei lumi, acela se rusineaza de Mine si se teme pentru sine insusi.

Cuvintele lui Hristos sunt Testament datator de viata, asa cum sunt si Patimile Sale, si Trupul si Sangele Sau. Domnul nu-Si desparte cuvintele de Sine insusi, nu le da mai putina insemnatate. Cuvantul lui nu poate fi rupt de El. Cuvantul are lot atata putere cat si Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteti curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curatat prin cuvantul sau suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a inviat morti. Cuvantul Lui e ziditor, curatitor, de viata datator. Deceatunci sane para strain lucru cand ni se spune in Evanghelie: si Cuvantul era Dumnezeu (loan I,I)?

Mantuitorul numeste neamul acesta desfranat intr-un inteles mai larg, tot asa cum profetii din vechime numeau desfranare inchinarea la alti dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine isi lasa sotia si isi ia alta femeie este curvar; si cine uita de Dumnezeul Cel Viu si se inchina lumii este si acela curvar. Cine lasa credinta in Domnul ca sa creada in oameni, cine lasa iubirea lui Dumnezeu ca sa iubeasca lucruri si oameni, acela savarseste desfranare. Pe scurt, orice pacat care desparte sufletul de Dumnezeu, legandu-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe buna dreptate desfranare, pentru ca poarta toate insemnele preacurviei.

Asadar cine se rusineaza de Hristos Domnul, Mirele inimii, in fata unui astfel de neam desfranat, e ca o mireasa care se rusineaza de mirele ei inaintea unei adunari de nerusinati. Domnul nu vorbeste de un neam pacatos, ci de un neam desfranat si pacatos. De ce? Ca sa osandeasca si mai mult desfranarea. Sub cuvantul „desfranare” se inteleg aici cele mai grele, cele mai inveninate, cele mai aducatoare de moarte pacate, care-l intorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepadarea de sine, de la cruce si de la nasterea din nou.

Dar vedeti ce straniu sfarsit are Evanghelia de astazi: Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. Ai zice la prima vedere ca vorbele acestea nici n-au legatura cu cele spuse mai inainte. Cu toate acestea, legatura e limpede, si sfarsitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasa pe credinciosii Sai fara mangaiere. Chemandu-i sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si de viata lor, amenintandu-i cu pedepse infricosatoare daca se rusineaza de El si de cuvintele Lui, Mantuitorul ridica acum un curcubeu pe cer dupa furtuna.

Se grabeste sa vorbeasca de rasplata celor ce-L asculta si vin dupa Dansul luandu-si crucea lor. Iar aceasta rasplata o vor primi unii chiar inainte de sfarsitul lumii si de Judecata, si chiar inainte de sfarsitul vietii lor pamantesti. Acestia nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. Cu cata intelepciune ne invata Mantuitorul! El niciodata nu vorbeste de pedeapsa fara sa pomeneasca si rasplata, nici nu osandeste fara sa laude, nici nu indruma omul pe calea spinilor fara sa-i puna inainte bucuria de la sfarsitul drumului, nici nu ameninta fara sa mangaie. Nu lasa cerul intunecat de nori fara sa arate indata stralucirea soarelui si frumusetea curcubeului.

Cine sunt acestia care nu vor gusta moartea pana ce nu vor fi vazut imparatia lui Dumnezeu venind intru putere? Mantuitorul, graind ucenicilor Sai si multimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are in vedere Domnul? Mai intai pe cei care au implinit poruncile Sale lepadandu-se de sine si luandu-si crucea lor. Acestia vor simti inlauntrul lor, inca in aceasta viata, in aceasta lume fiind, puterea imparatiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va cobori peste dansii ca sa-i curete si sa-i sfinteasca, si sa le deschida usile cerestilor taine, cum s-a facut mai tarziu apostolilor si arhidiaconului Stefan.

N-au vazut apostolii, in ziua Pogorarii Sfantului Duh, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere in clipa cand li s-a dat putere de sus? Iar Stefan fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a vazut Ioan Evanghelistul imparatia lui Dumnezeu inainte de moartea sa trupeasca? Nu s-a ridicat Pavel pana la al treilea cer inainte sa fi gustat moartea? Dar sa-i lasam pe apostoli. Cine stie cati din cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simtit puterea Duhului Sfant si vor fi vazut Imparatia lui Dumnezeu mai inainte de a pleca din aceasta lume?

Pe langa interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus si un alt inteles, socotind ca au in vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov si loan, cei care, curand dupa aceea, au vazut schimbarea la fata a Mantuitorului pe Tabor, si vorbirea Lui cu Moise si cu Ilie. Este o interpretare corecta, desigur, care insa nu o exclude pe cealalta. Intr-adevar, cei trei apostoli au vazut imparatia lui Dumnezeu intru putere pe muntele Tabor, cand Mantuitorul S-a aratat in slava Sa cereasca iar Moise si Ilie au aparut din cealalta lume, de o parte si de alta a Domnului slavei.

Dar sa nu credem ca aceea a fost singura imprejurare cand muritorii au vazut imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Cu adevarat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt si alte imprejurari, care nu pot fi numarate, cand oamenii au vazut inca in aceasta viata (desi intr-alt fel decat pe Tabor) imparatia lui Dumnezeu intru putere si slava.
Daca vrem cu adevarat, si noi putem sa vedem imparatia lui Dumnezeu venind intru putere si slava mai inainte sa gustam moartea, iar imprejurarile acestei dezvaluiri sunt aratate limpede in Evanghelia de astazi. Sa ne grabim a pierde suflelul nostru cel vechi, viata noastra cea pacatoasa, si sa intelegem ca este mai bine pentru om sa-si mantuiasca sufletul decat sa castige lumea.

Asa ne vom invrednici si noi, cu mila lui Dumnezeu, sa vedem imparatia lui Dumnezeu, mare in putere si nemasurata in slava, unde ingerii impreuna cu sfintii dau slava ziua si noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici




Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte