Arhivă pentru 26 mai 2014

26
mai
14

alegeri PE 2014

Ce se vede:
– numărătoarea voturilor arată că USL de fapt nu trăieşte deloc: PSD + sateliţii au luat 37%, adică în general scorul obişnuit al social-democraţilor – şi au menţinut scorul ăsta prin „Jos Băsescu” şi mesaje apropiate de Front National (Le Pen) sau UKIP (Nigel Farage): „Mândru că sunt român” etc: de fapt o şmecherie pentru celebrarea „românului naţional”.
Urmează încercarea de a rupe PNL: 37% e maximum de scor, obţinut în condiţiile unei mobilizări exemplare a primarilor din Sud – de unde iei deci restul de 13/ care să îţi asigure Cotroceniul?
– PNL trăieşte încă din amintiri, nu e în stare să transmită un program electoratului, se zbate în logica lui „Jos Ponta” şi cam atât. Are ceva din boema spurcată a peneţiştilor din anii 2000: „nu contează dacă dispărem, contează să ne rupem dinţii şi să ne tăiem capetele”

– PDL a luat un scor surprinzător de bun, având în vedere că nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut pe Blaga în campania electorală. Au băgat capu’ la cutie, mizând pe inerţia şi confuzia celor care încă ţin la dreapta şi muşcă din iarbă

– PMP, de fapt Elena Udrea, devine din ce în ce mai antipatic. Mesajul ostentat la maximum – cum că în jurul PMP să se facă reunificarea dreptei – e într-o ureche. Nu poţi să-mi spui că PMP e un partid nou care iată, în trei luni doar, a ajuns la 6-8%. PMP nu e un partid oarecare, ci ACEL partid despre care preşedintele a vorbit aproape zilnic şi a făcut campanie la limita constituţiei – aşa că scorul luat de PMP e unul foarte mic de fapt şi nu constituie o temelie pe care dreapta să poată face ceva.

– Mircea Diaconu e noua vedetă, dar şi bisturiul cu care PSD va dori îndepărtarea lui Antonescu din fruntea PNL.

– Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul (lucru) pe listă: România nu are, la acest moment, niciun lider care să gândească în timp istoric. Singura care mişcă lucrurile e conjunctura, dublată de interese personale sau de partid

26
mai
14

Starea credintei noastre

Starea credintei noastre Meritam ortodoxia?

Suntem ortodocsi de doua mii de ani si ne mandrim ca ne aflam in posesia credintei celei adevarate. Se pare ca nimic nu ne lipseste ca sa inaintam, fara griji si fara indoieli, pe calea catre mantuire. Suntem multumiti cu ceea ce suntem, astfel ca nimic nu ne poate deranja. Nu avem chef de o chestionare in amanuntime asupra a ceea ce mai inseamna credinta fiecaruia in parte, si a noastra laolalta. Ar putea dezvalui o fizionomie a credintei pe care nu vrem sa o aratam lumii.

Cu toate ca Parintii ne vorbesc adesea de pericolul multumirii de sine, care se uneste atat de lesne cu slava desarta, cu vanitatea, cu orgoliul, nu prea ne pasa de asemenea avertismente. Nu ne face placere sau nu vrem sa facem conexiunile necesare. Adica fiecare in parte stie ca exista slava desarta, sa zicem, dar se grabeste sa o atribuie altcuiva, nu lui, altora, nu grupului din care face el parte. Pacatele nu ne privesc pe noi ci pe altii. Ne atribuim, cu larghete de inima, insusirile bune ce decurg din aderarea la ortodoxie, dar ne pricepem sa fentam cand e vorba sa ne devoalam scaderile ce rezulta din starea noastra de pacatosi. Suntem mari maestri in punerea la adapost de orice ar putea sa ne perturbe linistea calduta in care ne-am instalat cu arme si bagaje.

Ne falim cu invatatura ortodoxa, ca e singura adevarata, singura care ne poate pune in legatura cu Dumnezeu. Ca noi suntem singurii care pastram Traditia nealterata de la mosii si stramosii nostri, ca respectam intocmai cele sapte Sinoade Ecumenice, ca n-am adus modificari crezului si dogmelor. Ceilalti, catolicii si protestantii, sunt schismatici, eretici sau niste pagani rataciti de la calea cea dreapta de care nu prea ne pasa. E treaba lor cum se vor descurca. Ii tratam cu trufie, cu dispret si cu o totala lipsa a compasiunii. E ca si cum adevarul credintei pe care o profesam ne-ar asigura automat o superioritate asupra tuturor celorlalti oameni, indiferent de calitatile lor personale. Milostivirea lui Dumnezeu care a facut sa ne nastem intr-o tara preponderent ortodoxa o transformam in merit personal cu care ne falim, probabil din lipsa de altceva mai bun.

Dar oare ce mai inseamna invatatura de credinta in afara de cuvintele in care se cuprinde? Mai exista ceva „dincolo de cuvinte”? Pastram invatatura cea buna, dar am impresia ca am sfaramat-o in mii de cuvinte, ca sa nu mai duca inspre Cuvantul vietii, o pastram cu darzenie ca sa o facem inutila. Avem terminologia teologica adecvata, dar o folosim numai pentru predici si lucrari bine ticluite, care sa ne multumeasca amorul propriu dar sa nu se atinga de invartosarea inimii noastre.

Noi, noii farisei

Suntem asemeni fariseilor din timpul Mantuitorului. Sa ne intelegem bine in privinta lor: nu aveau o religie gresita, nu erau asemeni paganilor, nu erau in ignoranta, nu se deparatasera de la traditie si de la crezul initial. Asta insa nu spune totul despre ei. Munca lor a fost sa faca astfel incat credinta lor dreapta sa fie corecta, din punct de vedere doctrinar, dar nelucratoare asupra sufletului. Au despicat viata, separand-o de intelesul ei, au fragmentat-o in felurite prescriptii ritualizate care au luat locul invataturii. „Şi L-au intrebat pe El fariseii şi carturarii: Pentru ce nu umbla ucenicii Tai dupa datina batranilor, ci mananca cu mainile nespalate?” (Marcu 7, 5)

Iar ca nu erau in eroare, ca nu erau rupti adevar ne-o dovedeste faptul ca dintre ei se aleg si cativa convertiti, cum este Nicodim si, ceva mai tarziu, Pavel. Chiar daca par ca ii parasesc pe ai lor ca sa se alature crestinilor, de-abia ei, acesti cativa farisei convertiti, inteleg invatatura, o fac lucratoare si o aplica corect in viata lor.
Fariseii erau reprezentantii religiei oficiale, se revendicau de la Avraam si aveau toata invatatura cea buna, pe care Hristos a venit nu ca sa o strice, ci ca sa o implineasca.

„Ei insa I-au raspuns: Noi suntem samanţa lui Avraam şi nimanui niciodata n-am fost robi. Cum zici Tu ca: Veti fi liberi?” Dar, in acelasi timp, ei erau exponentii puterii in planul religios, iar poporul ii asculta, ca dovada faptul ca au reusit sa-i determine pe oameni sa-l condamne pe Iisus si sa-l scape pe Barabas. Erau colaboratori ai puterii, atat ai celei iudee, cat si ai celei de ocupatie, romane.

Se revendicau de la traditie, detineau monopolul adevarului, pe care il aparau atat cu stiinta lor, cat si cu forta armelor. In toate acestea seamana mult cu situatia Bisericii Ortodoxe: reprezentanti ai religiei oficiale, in colaborare cu statul, atat cat s-a putut si peste tot pe unde s-a putut, revendicandu-se de la un trecut istoric glorios. Asemanarile insa se opresc aici sau merg mai departe?

Marea problema a fariseilor a fost ca, revendicandu-se de la adevarul cel viu, au ajuns sa-l puna in formule moarte. Au stabilit o serie de reguli, adevarate si corecte, dar care eludau fondul. De aceea, atunci cand a venit Hristosul promis, cand fagaduintele facute lui Avraam si urmasilor lui se implineau, ei n-au inteles nimic. Nu l-au acceptat si nu au vrut sa-L accepte. Corectitudinea cu care tineau traditia scapase din vedere adevarul acesteia.

Il asteptau pe Hristos dar cand, in fine, a venit, in loc sa-L primeasca cu bucuria cuvenita, s-au grabit sa-l omoare cu cea mai rusionasa si nedemna moarte care se practica in acele timpuri: rastignirea. Am fost oripilati si vom fi mereu de cea mai cumplita crima din istorie: uciderea celui fara de vina. Dar oare noi nu suntem partasi la ea? Stiu, n-am fost acolo fizic, ii condamnam pe cei care au facut-o, cantam cu insufletire Prohodul in fiecare vinere din Saptamana Patimilor. Ne delimitam, dar concomitent, daca ne-am analiza, am vedea ca avem aceleasi apucaturi ca fariseii de atunci. Ii osandim cu o sfanta indignare, ne separam de ei cu convingere darza, le cerem socoteala, peste veacuri, de sangele nevinovat ce s-a varsat atunci pe dealul Capatanii.

Pana si aici semanam cu fariseii: si ei isi condamnau inaintasii care omorasera pe prooroci, nevazand ca, in acelasi timp si fara sa-si dea seama, le repetau gestul intr-o forma agravanta. Caci cei din vechime omorasera niste oameni insuflati de Dumnezeu, ei insa l-au omorat pe Dumnezeu Insusi.

Pana la urma, cu ochii tinta la credinta, elaborand reguli complicate care trebuie urmate, ajungem sa nu mai vedem nimic, sa nu mai intelegem nimic. Ne scapa rosturile lumii, asa cum si fariseilor le scapau. Religia iudee avea ca scop, ca incununare, venirea lui Mesia, care sa scoata din robie poporul ales. Dar tocmai prezenta Lui, mult asteptata si invocata, o pierd atunci cand El apare in lume.

Cand Hristos vine, ei il condamna ca pe un talhar, sub vina cea mai teribila a vremii, aceea ce blasfemie, si il rastignesc pe cruce, ucigandu-l cu moartea cea mai rusinoasa cu care se putea ucide in Imperiul Roman. Apoi au rasuflat usurati, cu sentimentul de eliberare ca au scapat de o mare pacoste care se abatuse asupra lor. De altfel, pentru un evreu credincios de azi, Hristos a fost un impostor, iar crestimismul o secta pornita de la iudei dar care a prins la pagani. Ei inca il asteapta pe Mesia cel promis de Scripturi.

Daca sensul religiei lor, implinirea ei, era in venirea lui Mesia de ce tocmai aceasta implinire o rateaza? Ar fi trebuit ca ei, fariseii si carturarii, sa fie primii care il intampina, pentru ca stiau bine pe Moise si pe prooroci, vedeau semnele, precum si implinirea lor. Stiinta pe care o aveau se arata confirmata de semnele vremurilor. Putini dintre ei insa fac pasul si devin adepti ai Nazarineanului. Au fost putini din randul iudeilor, suficienti insa ca sa transmita noua credinta unei mari parti din Imperiul Roman, adica lumii cunoscute de atunci.

Daca fariseii au preferat asteptarea in locul implinirii ei, a fost pentru ca asteptarea lor se implinise deja, intr-un fel, punandu-se pe ei insisi in locul Dumnezeului Celui Viu. Singurul lucru pe care au putut sa-l faca a fost sa-L expulzeze din viata lor. Nu incapea acolo. Le-a parut bine cand au putut s-o faca, nu stim insa ce le-o fi spus constiinta dupa ani si ani, cand au vazut ca Rastignitul nu fusese uitat si ignorat de popor. Pana la urma, in neacceptarea lui Dumnezeu, oricat de bine ti-ai chivernisi viata in lipsa Lui, tocmai pentru ca L-ai alungat si poti face ce vrei, sta o neintelegere a rosturilor lumii.

La fel facem si noi acum. Parem ca slujim lui Dumnezeu, ca il binevestim pe El, ca vorbim in numele Lui cand, de fapt, ne cautam numai indreptatirea. Credinta in Dumnezeu este doar o ideologie prin intermediul careia sa gasim propasirea propriului sine. Suntem, fiecare in parte, prea plini de noi insine, ca sa mai dam si lui Dumnezue sansa sa insemne ceva in vietile noastre. Capacitatea noastra de deschidere, de receptivitate pare cu atat mai mica cu cat parem sau chiar suntem mai convinsi de adevarurile credintei noastre. Preocupati sa le tot repetam nu ne mai gandim la ele, nu le mai intelegem rosturile. Se pare ca, intr-un mod tragic si jalnic, ceea
ce spunem despre credinta estompeaza ceea ce am putea trai despre ea.

Decrestinarea crestinismului

Suntem destul de conformisti ca sa mergem mai departe fara sa ne punem prea multe probleme. Ne recunoastem scaderile – doar „tot omul este pacatos”- cam in felul in care comunistii isi faceau autocritica prin sedinte de partid, in vremuri nu demult apuse: ca sa bifeze un punct de pe ordinea de zi si sa poata sa mearga mai departe in acelasi fel.

Chiar daca nu avem chef sau nu suntem in stare de o chestionare reala a starii credintei, sunt totusi o serie de fapte care nu pot fi negate. Ar fi bine sa le bagam in seama ca sa vedem cam cum stam. Mai intai de toate se vede ca, in conditii de libertate, nu asistam la o crestinare a lumii, ci la o secularizare implantata pana in inima credintei.
Traim un crestinism decrestinat, si a ajuns sa fie atat de firesc incat nici nu ne mai pasa de asta. Luam lucrurile ca atare, ca si cum nici nu ar mai fi posibil sa fie si in alt fel.

Iubirea, cea dintai si cea mai de seama porunca- „Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul.” (Ioan 13, 34)- se revarsa intr-o nepasare fata de aproapele cu atat mai scandaloasa cu cat e mai poleita cu vorbe frumoase. Aceste vorbe frumoase ne zapacesc pentru ca, la inceput, le luam de bune, pana intelegem care e situatia: sunt doar vorbe. Eliberati de iluzii, devenim la fel ca ceilalti, goi pe dinauntru, „arama sunatoare”, multumiti ca nu trebuie sa facem fata „pe bune” exigentelor imense pe care asumarea iubirii le-ar presupune.

Sustinem ca suntem natiunea cea mai credincioasa din Europa, ne laudam cu bisericile noastre pline de credinciosi, dar in acelasi timp ne situam pe unul din primele locuri la coruptie din lume. Cum se pot impaca cele doua aspecte intr-o minte ce se vrea sanatoasa si ar vrea sa ne cunoasca pe noi, romanii? Suntem dincolo de morala, ramanem credinciosi mai degraba ca sa ne punem bine cu Cel de Sus- transformat intr-un deus otiosus, privitor neutru la treburile umane- ca nu se stie cand ai nevoie totusi… Veseli sau incruntati (mai des incruntati decat veseli, oricat ar vrea sa ne distreze televiziunile cu entertainment-ul lor), ramanem mereu superficiali, agatati de aspectele marunte ale vietii, pe care le traim pana la paroxism. Tragedia lumii de azi e caderea ei in derizoriu, din care pare ca nimic nu o va mai putea scoate.

Din perspectiva ortodoxa morala e un aspect de depasit. A fi moral nu e un scop in sine, Dumnezeu nu se coboara la noi doar pentru un sistem de norme pe care sa-l respectam. Lasam pe seama altora, de pilda protestantii, grija de a fi morali, ca tot nu pot depasi acest stadiu- zicem noi, ca cei mai „smeriti” dintre crestini. Noi ne vom indumnezei, cum ne spune intreaga teologie patristica. Atunci morala devine facultativa, o chestie superflua, de care ne putem dispensa, o lasam pe seama altora aflati la un nivel ontologic inferior? Putem fi, fara grija, imorali, corupti, sa dam spaga, sa facem diverse mici aranjamente, fara sa ne pese de ceva, ca oricum morala e secundara? Cam asa par sa gandeasca majoritatea conationalilor nostri, buni crestini, gata insa sa rezolve cu o „atentie” aspectele mai delicate ale convietuirii sociale.

Corupti si imorali, pe deasupra plini de trufie si de dispret pentru ceilalti oameni, ne credem buricul pamantului, iar daca nu suntem pe primul loc in lume, se intampla pentru ca suntem victima masinatiilor strainilor. De aceea deseori combinam credinta in Dumnezeul de dincolo de ceruri cu nationalismul cel mai feroce, care ne tine legati de tot ce e pamantesc.

Ne lansam in lectii de viata, dar suntem primii la avorturi, iarasi o durere imensa si un lucru greu de inteles.

O oroare: exista atei buni !

In viata mea, de persoana care merge la Biserica dar traieste intr-un mediu laic, am constatat un lucru : exista in mediile necredincioase, dezinteresate de ortodoxie sau atee de-a dreptul, mai multa generozitate, compasiune, spirit de intrajutorare – elemente care s-ar subsuma notiunii generale de iubire a aproapelui si care fac interactiunile umane mai suportabile- decat in mediile numite credincioase. Oamenii sunt mai firesti in manifestari, mai spontani, mai lipsiti de morga. Fac binele fara sa il ambaleze la fel de somptuos in hainele credintei, asa cum fac,mai mereu, credinciosii. Se inteleg unii cu altii fara sa se revendice de la marile concepte de adevar, bine si frumos. Viata e mai fireasca, iar fara mari asteptari atmosfera creata e, cel putin, respirabila.

Poate in mediile de credinciosi pacatele nu sunt la fel de mari ca in primele, oamenii se straduiesc sa duca o viata de credinta, tin posturile,merg la biserica, se roaga, se infraneaza de la pacate care, in mediile indiferente, sunt firesti. Dar, impreuna cu toate acestea, exista o intreaga vorbarie legata de credinta, care n-ar fi rea in sine, daca n-ar crea atatea asteptari mereu inselate. La fiecare pas auzi cate un „Doamne ajuta” sau „Doamne miluieste” cand, de fapt, dorinta de intrajutorare, de jertfire pentru aproapele nu difera prea mult de a celor ce nu calca pe la biserica.

Diferenta intre un credincios si un necredincios nu e atat de mare pe cat ar putea fi. Credinta ar trebui sa se traduca intr-un plus de cunoastere, transformat in plus de bunatate. Lucrurile insa nu se intampla astfel. Am vazut oameni credinciosi care nu iau in consideratie binele facut de atei pentru ca, zic ei, „nu-L au pe Hristos”. Asa o fi, ma intreb insa, noi, cei ce ne consideram credinciosi, il avem?

De aceea pesemne sunt atat de putine convertiri in randul oamenilor maturi. Alegerea intre credinta sau necredinbta odata facuta, putini sunt cei ce isi schimba tabara. De ce-ar face-o? La ce bun sa te pocaiesti, la ce sa renunti la o viata in care iti cauti placerile fara retineri, daca, odata convertit si devenit un frecventator asiduu al localului bisericii in locul cafenelei, sa zicem, ramai cu aceleasi metehne, doar imbracate mai pompos si mai ascunse? Ca sa inlocuiesti o viata sincera cu ipocrizia? Daca ar fi vreo adire a Duhului care sa se simta cumva, pe undeva, care sa atraga pe neofiti, atunci am putea discuta altfel. Pana atunci insa, fiecare ramane cu ale lui.

 

26
mai
14

Uriasii

Uriasii

Uriasii au existat. Acest lucru este confirmat atat de Sfanta Scriptura, cat si de arheologi, care au descoperit unele oase umane uriase. Uriasii nu erau nici extraterestri, nici o combinatie intre ingerii cazuti si oameni, precum se afirma uneori. De asemenea, gresesc si aceia care spun ca uriasii nu ar fi existat deloc, ci ca ei sunt doar mituri si legende antice.

Uriasii nu erau acei oameni mai inalti decat ceilalti, ci un neam aparte, a carui origine ramane inca tainica. Astfel, in tratarea acestui subiect se cade sa venim cu multa smerenie, iar nu cu o iscodire vicleana a tainelor lui Dumnezeu, lipsita de folos si primejdioasa.

Uriasii din vechime, in Sfanta Scriptura

Uriasii sunt amintiti in prima carte a Sfintei Scripturi, unde gasim scris: „In vremea aceea s-au ivit pe pamant uriasi, mai cu seama de cand fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime” (Facerea 6, 4). Cine erau „fiii lui Dumnezeu” si cine erau „fiicele oamenilor” vom vedea mai jos.

Uriasii erau vestiti datorita vitejiei lor si iscusiti la razboi, insa si necinstitori de Dumnezeu, precum citim: „Cat este de mare templul lui Dumnezeu si cat de intins locul stapanirii Lui. Mare este si n-are sfarsit, inalt si nemasurat! Acolo au fost uriasii cei vestiti, inalti la statura si iscusiti in razboi. Nu pe acestia i-a ales Dumnezeu, nici calea stiinţei nu le-a dat; pierit-au, pentru ca n-au avut intelepciune; pierit-au prin nebunia lor” (Baruh 3, 24-28).

Cartea lui Enoh, apocrifa care vorbeste despre uriasi

Enoh este al saptelea patriarh, de la Adam, fiind fiul lui Iared. „Zilele lui Enoh au fost trei sute saizeci si cinci de ani. Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu” (Facere 4, 23-24). Enoh nu a cunoscut moartea trupeasca, urmand a veni iarasi pe pamant, impreuna cu Sfantul Prooroc Ilie, mai inainte de sfarsitul lumii.

„Cartea lui Enoh”, scriere apocrifa nerecunoscuta de Biserica, scrisa in limba ebraica-aramaica, undeva in secolul III i.Hr, este una dintre scrierile ce stau in legatura cu dreptul Enoh, fiind insa lipsita de autoritatea canonica a scrierilor biblice. Cartea, impartita in 105 capitole, contine relatarea pe care ar fi facut-o Enoh despre calatoriile sale, precum si sfaturile pe care acesta le da fiului sau, Matusalem. Cartea aminteste si despre aparitia uriasilor pe pamant.

„Venise o vreme cand copiii oamenilor se inmultisera si in acele zile li se nascusera fiice frumoase si pline de gratie. Si ingerii, copiii cerului, le-au vazut si au poftit dupa ele, si si-au spus intre ei: „Veniti sa ne alegem femei dintre oameni si sa avem copii cu ele.” Si Semiazaz, care era capetenia lor, le-a spus: „Eu ma tem ca voi nu veti consimti sa infaptuiti aceasta, si numai eu voi suferi pedeapsa unui mare pacat.” Si ei toti i-au raspuns astfel: „Sa facem cu totii un juramant si sa ne legam cu totii cu blestem, ca nu vom parasi acest gand si ca vom faptui lucrul acesta.” Apoi au jurat cu totii si s-au legat cu blestem de acesta. „Si erau cu totii doua sute care au coborat in zilele lui Iared, pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele „Hermon”, caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta. Si toti si-au luat neveste, fiecare si-a ales cate una, si au inceput sa se impreuneze cu ele si sa traiasca cu ele, si acestia le-au invatat farmece si descantece, si culegerea radacinilor, le-au facut cunoscute plantele. Si ele au ramas grele, si au nascut uriasi a caror statura ajungea la trei sute de coti, care au inceput sa infulece toata agoniseala oamenilor. Si cand oamenii nu au mai putut sa-i sature, uriasii s-au intors impotriva lor ca sa-i manance. Si apoi au inceput sa porneasca dupa pasari, dupa dobitoace, dupa taratoare, dupa pesti, si sa-si sfasie carnea unul altuia, si sa bea sangele. Si atunci, pamantul i-a invinuit pe nelegiuiti.”

„Fiii lui Dumnezeu” si „fiii oamenilor”

Pornind de cartea apocrifa pusa pe seama dreptului Enoh si de la cuvintele „fiii lui Dumnezeu”, multi au inceput sa rataceasca in mintea lor, cugetand ca este vorba despre ingerii din cer, care, in urma impreunarii trupesti cu oamenii, au cazut, devenind diavoli.

Sfantul Ioan Gura de Aur previne aceasta ratacire, spunand clar ca „fiii lui Dumnezeu” nu sunt ingeri, ci oameni: „Unii spun ca nu-i vorba de oameni, ci de ingeri; pe acestia i-ar fi numit Scriptura „fii ai lui Dumnezeu”. Mai intai, sa-mi arate ei in care loc din Scriptura ingerii au fost numiti „fii ai lui Dumnezeu”? Dar nu vor putea sa-mi arate. Oamenii, da, au fost numiti „fii ai lui Dumnezeu”, dar ingerii, nu. Nicaieri in Scriptura ingerul nu-i numit fiu, nici fiu al lui Dumnezeu.”

Acelora care spun ca acum au cazut o parte din ingerii cei buni, devenind diavoli, acelasi sfant parinte, le spune: „Unii spun ca „fiii lui Dumnezeu” au fost ingeri, care, pentru ca s-au pogorat spre a savarsi aceasta nelegiuita fapta, au pierdut vrednicia lor. Ei spun ca ingerii acum au cazut si ca aceasta e pricina caderii lor. Scriptura, insa, ne invata altfel, ca diavolul si ingerii lui si-au pierdut vrednicia lor inainte de crearea celui intai-zidit, pentru ca s-au gandit sa ajunga mai mari decat erau, precum se si spune: „Prin invidia diavolului a intrat moartea in lume” (Intelepciunea lui Solomon 2, 24). Daca n-ar fi cazut inainte de crearea omului, cum ar fi invidiat pe om, ca isi avea vrednicia lui? Ce motiv ar fi avut ingerul, care este netrupesc si incarcat de atata cinste, sa invidieze pe om, care este imbracat in trup?” N-ar fi, oare, curata nebunie sa spui ca ingerii s-au pogorat din cer ca sa se impreuneze cu femeile, ca firea aceea fara de trup s-a unit cu trupurile femeilor? Nu-i cu putinta ca firea aceea fara de trup sa aiba vreodata o astfel de pofta!”

„Fiii lui Dumnezeu” erau urmasii celor drepti, iar „fiii oamenilor” erau urmasii celor pacatosi, precum spune acelasi sfant parinte: „Este obiceiul Scripturii sa numeasca si pe oameni „fii ai lui Dumnezeu”. Acestia se coborau din Set si din fiul sau, Enos, de aceea urmasii acestuia au fost numiti de dumnezeiasca Scriptura „fii ai lui Dumnezeu”, pentru ca au mers pe urmele virtutii stramosilor lor, pe cand urmasii lui Cain si ai fiului acestuia au fost numiti de Scriptura „fii ai oamenilor”.

Despre uriasii care au rezultat in urma apropierii lor, Sfantul Ioan Gura de Aur spune doar atat: „Dupa parerea mea, dumnezeiasca Scriptura numeste aici uriasi pe oamenii puternici la trup. Din aceia, spune Scriptura, s-a inmultit neamul lor.”

Potopul si disparitia uriasilor

Cuvantul folosit pentru a ii desemna pe uriasi, in originalul ebraic, este „nefilim”. Acesta este un derivat al verbului „nafal”, care inseamna „a cadea”. Astfel, uriasii sunt „cei cazuti” sau „cei degenerati”. Potrivit marturiei Sfintei Scripturi, uriasii au fost mari, atat in dimensiunile trupesti, cat si in pacatele savarsite.

Datorita uriasilor si pacatelor fara de numar pe care ajunsesera sa le faca oamenii, Dumnezeu a hotarat sa piara toti, prin potop, afara de dreptul Noe si de neamul sau, precum citim: „Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant. Si a zis Domnul: „Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci Imi pare rau ca le-am facut.” Noe insa a aflat har inaintea Domnului Dumnezeu” (Facere 6, 4-8).

Uriasii au murit in urma potopului, precum citim si in alta parte: „Ca Tu esti Cel Care ai facut toate si toate le stapanesti. Doamne, drept esti, Cel care judeci pe cei care cu semetie si cu trufie se poarta. Tu, pe cei care mai inainte au facut strambatate, intre care si uriasi erau, care intru vitejie si intru indrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducand peste ei apa nemasurata” (III Macabei 2, 3-4).

Uriasii au existat insa si dupa potop

Uriasii au existat si dupa potop, probabil tot din aceeasi cauza, a inmultirii pacatelor si a decaderii oamenilor. Dupa potop insa, Dumnezeu a fagaduit omului ca nu va mai pierde niciodata pe oameni prin potop, zicand: „Nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului si nu va mai fi potop, ca sa pustiiasca pamantul” (Facere 9, 11). Pentru aceasta, uriasii au mai trait inca o vreme, fara a mai fi omorati de Dumnezeu.

Un neam de uriasi, amintit dupa potop, era cel al „refaimitilor”, precum citim: „Numai Og, regele Vasanului, mai ramasese din Refaimi. Iata patul lui, pat de fier, si astazi este in Rabat-Amon: lung de noua coti si lat de patru coti, coti barbatesti” (Deuteronom 3, 11). Un pat lung de aproape patru metri si jumatate, cu o latime de un metru si jumatate, nu putea fi decat al unui barbat urias.

In cartea „Facerea”, neamul „refaimitilor” este amintit intre popoarele care locuiau in Canaan. Alaturi de acest neam de uriasi, in Canaan mai existau si alte neamuri de uriasi, precum neamul lui Anac, despre care citim: „Pamantul (din Canaan) pe care l-am strabatut noi, ca sa-l vedem, este un pamant care mananca pe cei ce locuiesc in el si tot poporul pe care l-am vazut acolo sunt oameni foarte mari. Acolo am vazut noi si uriasi, pe fiii lui Enac, din neamul uriasilor; si noua ni se parea ca suntem fata de ei ca niste lacuste si tot asa le paream si noi lor” (Numerii, 13, 33-34).

Unul dintre uriasii cei mai vestiti a fost Goliat, pe care l-a infrant viitorul rege David. Despre acest urias, gasim scris: „Atunci a iesit din tabara filistenilor un luptator cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statura de sase coti si o palma; pe cap avea coif de arama si era imbracat cu platosa in solzi; greutatea platosei lui cantarea cinci mii de sicli de arama; in picioare avea cizme cu tureci de arama si la umar purta un scut de arama; coada sulitei lui era ca sulul de la razboaiele de tesut, iar fierul sulitei era de sase sute sicli de fier” (I Regi 17, 4-7). Goliat avea aproximativ trei metri inaltime si o greutatea corporala de cel putin 250 de kilograme. Platosa avea peste saptezeci de kilograme, iar sulita avea aproape opt kilograme. Pe acesta l-a omorat David, care slujea lui Dumnezeu.

Cand poporul lui Israel a ocupat Canaanul, popoarele din aceasta regiune au fost distruse, de la mic si pana la mare, caci Domnul le-a dat in mana lor, precum citim: „Asculta, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca sa intri si sa cuprinzi popoare mai mari si mai puternice decat tine si cetati mari, cu ziduri pana la cer, precum si pe poporul cel mare, mult la numar si inalt la statura, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit, spunandu-se: Cine se va impotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronom 9:1-2). Cu siguranta, majoritatea uriasilor au pierit in acest moment, doar o parte dintre ei scapand in tarile din jur; urmele lor constituie astazi un subiect mult cercetat de antropologi.

Urme ale acestor uriasi au fost descoperite, de-a lungul vremii, in multe colturi ale lumii. Astfel, in anul 1911, in urma unor sapaturi efectuate in situl arheologic din Lovelock Cave, Nevada, au fost descoperite o serie de oase foarte mari, printre care si o mandibula umana enorma. Mai tarziu, in anul 1950, in timpul construirii unei autostrazi, in sud-estul Turciei, pe valea raului Eufrat, au fost descoperite cateva morminte antice, cu oase umane foarte mari, printre care si un femur lung de un metru si douazeci de centimetri; intregul schelet ar fi avut patru metri si jumatate. In cadrul Muzeului National din Bagdad, Iraq, sunt expuse cateva topoare imense, lungi de aproape patru metri si grele de peste o suta de kilograme. Acestea, putand fi folosite doar ca niste topoare normale, aveau nevoie sa fie manuite de niste oameni uriasi.

Uriasii din zilele noastre. Cazuri de gigantism.

Uriasii au disparut cu mult timp in urma. Oamenii foarte mari de astazi nu sunt asemenea uriasilor de demult, care ajungeau la niste dimensiuni enorme prin insasi gena lor, iar nu in urma unor boli. Astazi, cei care cresc enorm, sunt cazuri nefericite, ei suferind de boli precum gigantismul sau acromegalia. In cazul acestora, glanda pituitara perturba secretia hormonilor de crestere, ducand la o dezvoltare fizica anormala.

Majoritatea celor care sufera de gigantism prezinta afectiuni neurologice, musculare si scheletice. Cel mai adesea, acestia nu ajung pana la varsta de 40 de ani. Robert Pershing Wadlow, nascut in ziua de 22 februarie 1918, in localitatea Alton, Illinois, si mort in ziua de 15 iulie 1940, la varsta de 22 de ani, a avut o inaltime de 2.72 metri si o greutate de aproximativ 200 de kilograme. Suferind de gigantism, el nu poate fi numit urias, chiar daca a fost numit de presa drept cel mai inalt om din lume.

Uriasii din vechime au ajuns astfel in urma pacatelor, fiind prin fire uriasi, iar pentru ca „n-au avut intelepciune, au pierit prin nebunia lor” (Baruh 3, 28). La randul lor, oamenii „uriasi” ai zilelor noastre au ajuns astfel in urma unui dezechilibru hormonal, iar nu prin firea lor, dovada stand numeroasele efecte secundare de slabanogire si neputinta ale acestora, care nu erau prezente in cazul uriasilor din vechime, care erau razboinici.

26
mai
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-05-26

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞASEA DUPĂ PAŞTI

Evanghelia de la Ioan
(XI, 47-57)

n vremea aceea arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: „Ce facem, că omul acesta face multe minuni?; dacă-l vom lăsa aşa, toţi vor crede în el şi vor veni Romanii şi ne vor lua locul şi neamul…“. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: „Nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că de folos ne este să moară un om pentru popor, iar nu tot neamul să piară“. Dar pe aceasta n’a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al acelui an, a profeţit că Iisus avea să moară pentru neam – şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune întru una pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi. Aşadar, din ziua aceea au pus la cale să-L ucidă. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre Iudei, ci a plecat de acolo într’un ţinut aproape de pustie, într’o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii Săi. Iar Paştile Iudeilor erau aproape şi mulţi din ţinutul acela s’au suit la Ierusalim mai înainte de Paşti, ca să se curăţească. Deci Îl căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: „Ce părere aveţi? Oare nu va veni la sărbătoare?…“. Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci că, dacă va şti cineva unde este, să dea de ştire, ca să-L prindă.



Blog Stats

  • 323.281 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte