Arhivă pentru 9 iunie 2014

09
iun.
14

Rugaciunea Imparate ceresc

Rugaciunea Imparate cerescImparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Cel ce pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea, si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Amin

Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita in Biserica Ortodoxa. Nu se incepe nici o lucrare importanta, nici in biserica, nici in lume, inainte de a o spune.

In Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune, pentru ca orice rugaciune adevarata se face in suflarea Duhului. „Insusi Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra intr-o lume in care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc – imagine hristica [Mistagogia 2].

Hristos exista cu adevarat in Duhul Sfant, pe care ni-L impartaseste. Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se prelinge in taina, picatura cu picatura, aceasta impartasire. Daca Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale carei madulare, „hristificate” vor deveni, in Hristos, un neam de profeti. Daca Cincizecimea incepe in ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se desfasoara sau se ascunde, intr-un elan de nestapanit catre ultim, uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand in euharistie si in oamenii euharistici, intoarcerea tuturor la Hristos.

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului

Cuvantul „imparat” afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o in anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un „mod” unic de „subzistenta” a dumnezeirii, un tainic „ipostas” divin.

„Imparate ceresc”: acest ultim cuvant desemneaza aici „Marea Dumnezeirii” din traditia siriaca. Imparatul este Cel care domneste. Duhul Tatalui, care se odihneste in Fiul, „Imparatie a Tatalui si Ungere a Fiului” spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa [Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] – domneste adica slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si in conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal, Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face in al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt intr-Unul, cum se pare ca este cazul cel mai adesea in spiritualitatile asiatice si in gnoze, ci printr-o diferenta intreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.

In acelasi timp, acest Imparat vine la noi ca sa ne impartaseasca de ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Invierii. De aceea Hristos il numeste in Evanghelia lui Ioan, in cuvantarea de despartire, Paraclet, care se traduce „Mangaietorul”, „Mijlocitorul”, sau si mai bine comforter, din engleza, cel care intareste si da adevarata putere. „Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul istoriei, in Duhul, in functie de cautarile, nelinistile, intentiile care o sfasie sau o inflacareaza.

Imparate ceresc, Mangaietorule: in Duhul, Dumnezeu isi transcede propria transcedenta, intr-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Insusi, caci fiind cu totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky „Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale” in Duhul Sfant, prin care si in care Logosul, Cuvantul nu inceteaza sa se manifeste in diferitele formulari ale inteleptilor si profetilor, „lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume” [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si in care Cuvantul nu inceteaza sa se faca trup: intruparea Cuvantului se desavarseste in Duhul – si prin libertatea constienta si puternica a Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.

De aceea, cand spunem „Duhul Adevarului”, nu denumim o notiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare – sunt atatea! – ci pe Cineva, care ne-a spus ca El este „Calea, Adevarul si Viata”, cuvintele „cale” si „viata”, cuprinse in cel Adevarat, Credincios, Nemincinos, desemnand, se pare, indeosebi pe Sfantul Duh. Adevarul, revelatia, care uneste adevarul lui Dumnezeu si pe cel al omului, este Cuvantul intrupat, Dumnezeu facut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfant in sfintele taine ale Bisericii, in Biserica, taina a celui Inviat si a invierii, datorita si prin harul Duhului Sfant.

Hristos calatoreste cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totusi cuvantul Lui, care-i poarta Duhul, le inflacareaza inimile. Si cand frange painea deja euharistica, El se descopera si imediat se face nevazut caci nu mai poate fi prezent decat in Duhul Sfant.

Iata de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este si templu al Duhului Sfant. In Hristos, Biserica este Biserica a Sfantului Duh.

Care pretutindenea esti si pe toate le implinesti

Totul este patruns de har, totul freamata, vibreaza, se trezeste in aceasta uriasa Suflare de viata, ca si copacul in vantul invizibil, dar miscator, ca si marea „cu mii de surasuri”, ca si elanul care impinge, unul catre celalalt, pe barbat si pe femeie. Limba franceza moderna e tentata sa opuna spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfant, Roua’h, este in limbile semitice, cand masculin cand feminin.

Nu pentru a saraci, a „naturaliza” Treimea intr-un fel de schema familiala: Tata, Mama, Fiu, ci pentru ca in termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul sau „la hotarul tacerii” [Romani 19, 12], ca o mama care-si leagana copilul, cantandu-i cu gura aproape inchisa. Aici presimtim poate acea tainica intelepciune care strabate ultimele carti ale Vechiului Testament si care ne aminteste ca Dumnezeu este „matriciant” (care da viata) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care inseamna matrice.

Sfantul Maxim Marturisitorul evoca prezenta Sfantului Duh in existenta insasi a lumii, in fiintele si lucrurile care sunt tot atatea logoi-ratiuni ai Logosului, tot atatea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adreseaza. Apostolul Pavel, in Epistola catre Efeseni (4, 6), Il evoca pe Dumnezeu, care este „peste toate si prin toate si intru toti”. Tatal ramane cu adevarat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce exista. Cuvantul este Logosul care organizeaza lumea prin asa-numitele idei-vointe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu in toate, care da viata si duce toate la desavarsire, intru frumusete, Dumnezeu cel inaripat, reprezentat simbolic prin miscare, zbor, vant, pasare, foc, apa vie, nu pamantul, ci Cel care transforma pamantul intr-o taina.

Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata

Cuvantul „bine” ca si „bun”, de la sfarsitul acestei rugaciuni, are un sens ontologic, care se refera la fiinta, adica la iubire, caci „Dumnezeu este iubire”, repeta Sfantul Ioan, deci fiinta nu e altceva decat profunzimea, densitatea inepuizabila a acestei iubiri. S-ar putea spune ca fiinta e relationala, ceva ca un fel de inauntru (iradiere) al comuniunii. Astfel „bunatatile” Duhului, al caror „vistier” este, adica locul daruirii si al raspandirii, inseamna harul, viata de dupa inviere, „lumina vietii”, spune tot sfantul Ioan. Sfantul Duh se face in noi ceea ce Scripturile spun despre Imparatia lui Dumnezeu – piatra pretioasa, graunte de mustar, dospitura, apa, foc, painea si bautura vietii, camara de nunta … [Sfantul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a ]

De aceea textul rugaciunii completeaza cuvantul „bunatate”, care ar putea avea o conotatie de static, cu „viata”. Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este „datator de viata”. Se pare ca „viata” este cuvantul cheie atunci cand se vorbeste de Duhul. Sigur, in greceste, exista doi termeni distincti: bios, pentru viata biologica si zoi pentru viata spirituala, sau mai degraba viata ca temelie si desavarsire, rezultat al Invierii lui Hristos. Sigur ca aici nu e de facut nici o distinctie, decat poate intre diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este insufletit de Suflarea divina.

Asa se intampla cu aceste structuri invizibile, aflate in miscare, care fac ca tendinta generala spre dezagregare, spre haos, spre entropie sa se schimbe in reintegrare, in complexitate din ce in ce mai subtila, asa incat mereu viata sa nasca din moarte, reprezentare clasica a Crucii, a mortii ca premisa a invierii. Un mare fizician a putut sa afirme ca lumea musteste de inteligenta! Duhul este prezent si activ in tot ce este viu, de la celula la unirea mistica, trecand prin acea mare miscare a eros-ului care marcheaza, intensifica orice existenta si prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totusi, daca se poate spune ca tot ce e viata, in lume, este in Duhul, in energia Sa, mult timp si de multe ori inca anonima – ceea ce sfantul Irineu de Lyon, in secolul al II-lea, numea Afflatus [Impotriva ereziilor IV, 2,1] – aceasta viata este intotdeauna legata de moarte. Insa de la Invierea lui Hristos incoace, sursa personala a lui Afflatus, sau Spiritus (ca sa reluam vocabularul sfantului Irineu) este descoperita. Sau mai degraba descoperita-ascunsa, sintagma care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie.

Ori Spiritus comunica, incepand din potirul euharistic, o viata curata, o viata care asuma si care deturneaza moartea: astfel incat atatea morti partiale, stigmate de neevitat ale existentei noastre, si in final chiar moartea noastra biologica, sunt de acum incolo pasti, adica treceri initiatice. Moartea, in sens global, fizica si spirituala, in acelasi timp, este oarecum in spatele nostru, ingropata in apele botezului (al vointei, al lacrimilor sau al sangelui – ce stim noi?). Fundamentul existentei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Si daca acordam atentie acestei prezente, daca scormonim pana la ea, pana la intinsele ei panze de tacere, de pace si lumina, teama din noi se schimba in incredere, lacrimile, in haina de nunta, haina sarmanului, – buna, proasta, nu conteaza, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospat numai si numai prin har.

Duhul este si Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceasta depasire pe care o identificam cu radacinile fiintei noastre, intr-un preaplin al inimii care se transforma in marturisire si care ne invata sa vedem in Hristos pe Domnul si sa murmuram intru El, cu El, Avva Tata, un cuvant de tandrete, de incredere si respect. Duhul aprinde inima si deschide in noi „ochiul inimii”, „ochiul de foc”, care descopera in tot omul chipul lui Dumnezeu, iar in lucruri, „rugul aprins” al lui Hristos care vine. „Ochiul prin care Il vad pe Dumnezeu si cel prin care El ma vede pe mine este unul singur, acelasi”, spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], si acest ochi unic este Duhul cel in Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat.

Nu mai suntem prizonieri in timp si spatiu, ci se deschide in noi o respiratie mai profunda, aducand cu sine o bucurie sfasietoare, caci „respiram Duhul”, dupa admirabila formula a Sfantului Grigorie Sinaitul [Mica filocalie a rugaciunii inimii, prima editie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind incetul cu incetul „despartiti de toti si uniti cu toti” [Evagrie Ponticul, in I. Hausherr, Lectiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], incepem sa iubim cu adevarat, cu o dragoste care nu mai tine nici de infrangere, nici de biruinta.

Ochiul inimii, ochiul deschis de catre Duhul, Il ghiceste, ca sa vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde in misterul religiilor si as adauga eu, in misterul umanismelor si ateismelor providential revoltate de atatea caricaturizari ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica in lume, forma sociologica si adesea derizorie, ci lumea in Biserica, o Biserica fara granite, in care comuniunea sfintilor s-ar largi intr-o comuniune a tuturor marilor traitori, creatori de viata, de dreptate si frumusete si chiar a tuturor marilor nefericiti, care au vrut „sa sfarseasca odata cu judecata lui Dumnezeu”, cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, si ne-a facut sa intuim si noi “crucea ca pe o judecata a judecatii” [Sf. Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassius, 43].

In inima acestei Biserici fara hotar, a acestei „iubiri nesfarsite”, cum isi intitula cea mai frumoasa carte “un calugar al Bisericii din Orient”, o presimtim, o marim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da nastere Cuvantului, a dezlegat tragedia libertatii umane. Caci Duhul, daca este primit de libertatea noastra, o elibereaza si o face sa rodeasca, ii ofera un spatiu infinit de creatie, o impregneaza cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxa foloseste aceeasi expresie pentru a caracteriza si Duhul si pe Fecioara: Duhul panaghion, preasfant si Fecioara panaghia…

Vino si Te salasluieste intru noi

Vino, mai spune rugaciunea noastra. Dupa ce ne-a asigurat ca Duhul este pretutindeni si le implineste pe toate, ea ne face totusi sa imploram: vino. Daca trebuie sa-L chemam astfel pe Cel care ne cheama, este pentru ca, in mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple si pe noi.

Dupa ce creeaza lumea, Dumnezeu se da oarecum la o parte, pentru a le da consistenta proprie creaturilor Sale. Si acest spatiu, loc liber, spun Parintii, se inscrie in libertatea omului – si a ingerului: el confera refuzului omului, exilului voluntar al „fiului risipitor”, o dimensiune cosmica, astfel incat frumusetea lumii, care vine la inceput din marirea lui Dumnezeu, devine magica, nostalgica, grea de tristete, lunecand spre o impietrire disperata. Astfel incat pana si splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care actioneaza ignorandu-l si distrugandu-l pe celalalt. Duhul care ne poarta in El, Care ne da viata si ne inconjoara ca o atmosfera gata sa ne patrunda sufletul pana in cel mai mic cotlon, nu poate face asta fara incuviintarea noastra, fara chemarea noastra. Trebuie sa ne rugam: “Vino”.

„Vino, Persoana, ce nu poate fi cunoscuta. Vino, bucurie nesfarsita, vino lumina care nu apune… Vino, inviere a mortilor… Vino, Tu Cel care esti de-a pururi si Care, in orice moment, Te indrepti spre noi, cei tavaliti in poftele iadului… Vino, suflarea si viata mea” [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefata la Imnele iubirii dumnezeiesti ]. Aceasta este partea omului si cererea devine foarte precisa.

Lumea locuieste in Duhul. Pe acest univers, pe care astazi il putem cerceta pana la miliarde de ani-lumina, sfantul Benoit de Nursie l-a vazut intr-o clipa ca pe un fir de praf intr-o raza din lumina dumnezeiasca. Sfantul papa Grigorie cel Mare amintea aceasta viziune in Dialoguri-le sale, iar sfantul Grigorie Palama intelegea raza ca pe energiile divine care se revarsa prin Duhul Sfant. Creatia nu exista decat pentru ca Dumnezeu o vrea, o iubeste, o apara, dar in acelasi timp El este alungat de om din inima acestei creatii, caci inima ei este omul insusi. Se poate deci merge pana la a se afirma ca, daca lumea locuieste in Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui in ea, caci omul detine, ca pe o putere, un fel de cheie inversa, luciferica si cu ea Ii poate inchide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifesta fortele neantului, concretizat in mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fara de tara [Sf. Nicolae Cabasila, in Omilii mariologice, p. 52], o casa. Ea a consimtit ca El sa se intrupeze in chiar sanul creatiei Sale, ca pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat lumea Sa sa-si gaseasca o mama”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Il primeste pe Dumnezeu in mod liber in pantecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde sa-si plece capul, in afara iubirii „mariale” a celor care il primesc. Duhul, care este din veac locasul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinta Fiului intrupat. Cu o conditie fundamentala, aceea ca omul sa se roage: “vino si te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea”.

Si ne curateste de toata intinaciunea

O, fara indoiala ca e de ajuns o scanteie de bucurie amestecata cu recunostinta, e de ajuns, in fata zidului lui Hippolite [In Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniste in care sa se topeasca autosuficienta, un pas inapoi in fata ororii – nu, nu vreau sa fiu complice –, o privire de copil a carei inocenta uimita ma da pe fata, un moment de pace interioara, in care inima se trezeste: numai chipuri, si fata ascunsa a pamantului, pamantul-inger [Cf. Henry Corbin, “Pamantul este un inger”, in Pamant ceresc si trup de inviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pamantul ceresc, pamantul-taina pe care il evocam mai sus in legatura cu extazul, in acelasi timp ceresc si pamantesc, al unui Aliosa Karamazov.

Daca exista o fericire indeosebi iubita de oamenii induhovniciti ai Orientului crestin, aceasta este: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Aceasta fericire nu este una de ordin moral, asa cum este prea des interpretata. Este vorba mai ales de deschiderea si de limpezimea „ochiului inimii”: oglinda acoperita de necuratie, care trebuie curatata si lustruita, izvor ingropat intr-o viata decazuta, care trebuie scos la lumina pentru ca sa se transforme in apa vie.

Inima, centrul centrului, unde omul intreg, cu tot ce are el – inteligenta, ardoare, dorinta – este chemat sa se adune pentru a se depasi pe sine in Dumnezeu; inima trebuie curatita nu numai de „gandurile spurcate”, obsesie culpabilizanta, ci de orice gand. Numai atunci, cufundata in propria lumina, care nu poate fi decat o transparenta, constiinta constiintei devine „punct zero”, simplu loc de primire, cupa oferita, potirul smerit unde poate cobori, pentru a ne renaste, Cincizecime interiorizata, focul Duhului.

Aceasta tema a intinaciunii – a degradarii, spun ascetii – ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revolutia evanghelica, aceea care elibereaza omul de dualismul infinit de complex si de codificat al sacrului si al profanului, al purului si al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea ca uita de spalatul ritual al mainilor, nu este ceea ce-i intra in gura, conform unei dietetici a permisului si a interzisului: Sfantul Augustin, maniheu, vreme de mai multi ani, a luat cunostinta de o intreaga gnoza, menita sa faca distinctie intre luminos si tenebros – tenebre ale jambonului, de exemplu si lumina a melonului (pepenele galben). Si in zilele noastre, cu cat suntem mai ghiftuiti, cu atat mai mult cautam distinctii analoage, sacrul constand in zveltetea corpului, pe care ni l-am dori vesnic tanar.

Dar, spune Iisus, ceea ce murdareste este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: asa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava desarta, dorinta, nebunia. Aceste ispite ajung in inima, venind din adancimile inconstientului – personal, dar si colectiv, prin hipnozele politicii -, si trebuie sa stim a le arunca in focul Duhului, pentru ca acolo sa arda sau sa se transfigureze … In felul acesta necuratia si pervertirea pot fi smulse cu tot cu radacina, care nu este alta decat moartea si nenumaratele masti care o disimuleaza.

Intinaciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaza sau tulbura, blocheaza si deviaza fortele vietii, il impiedica pe om sa inteleaga ca are nevoie sa fie mantuit, pentru ca altfel va muri si nu va avea parte decat de neant si de cosmarurile neantului. Este tot ceea ce-i impiedica pe oameni sa inteleaga ca formeaza cu totii un singur Adam, madulare ale aceluiasi trup, madulare unii altora. Si cum noi nu ne putem curati singuri de toata aceasta murdarie, atunci nu avem decat sa imploram Duhul: Vino si ne curateste pe noi de toata intinaciunea.

Cea mai buna psihanaliza nu poate – si e deja mult – decat sa ne deschida ochii asupra jocurilor si mizelor dorintei si mortii din noi, ea permite posibile deplasari care ne usureaza, asa cum se intampla cand mutam o greutate de pe un umar pe celalalt, dar fara o adevarata eliberare. Freud il considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul sau, pentru ca descoperise legea conservarii energiei. Pe aceasta energie – aici vitala, psihica – mutata de colo-colo, mereu conservata, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica si transfigura in bucurie pascala. Puterea mortii e zdrobita. Sau: de data aceasta nu ne mai multumim sa schimbam locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vantul de aiurea sa intre si sa purifice atmosfera.

Da, sa-L imploram pe Duhul, de profondis, din maruntaiele pamantului, printr-o asceza a renuntarii, o asceza de incredere si smerenie.

… si mantuieste sufletele noastre

A mantui, a salva – adica a face pe cineva teafar, a-l face sanatos (sfant) -, inseamna a-l elibera de sub jugul mortii si al iadului, de aceasta „viata moarta” pe care o confundam atat de adesea cu viata, de uciderea celuilalt si de sinucidere si fara indoiala, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic si daca se lasa stapanit de teama si de fuga de ea, disperata sau paroxistica, el se refugiaza in iluzie, in vise, sau intr-o luciditate fara iesire, care da la iveala iubirea ranita.

Hristos „coboara” in iad si in moarte, in vagaunile intunecate unde se chinuieste omenirea, pentru a-l smulge intunericului pe fiecare in parte si omenirea intreaga. Hristos face din toate ranile noastre sufletesti, pe care le identifica propriilor Sale rani, tot atatea izvoare de lumina –”lumina vietii”, lumina Sfantului Duh. La Cana, Hristos transforma in vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El daruieste pamantul celor vii, acelora care nu isi ingroapa „talantii”, ci ii inmultesc. Mantuirea nu este numai salvatoare, ci si insufletitoare, datatoare de viata.

De aceea, atunci cand rugaciunea zice: Mantuieste sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mantuire care ar consta in eliberarea sufletelor de temnita trupului. Sufletul, aici, desemneaza persoana care transcede si care face posibila existenta intregii noastre fiinte, pe care o face opaca sau luminoasa; chiar sclavia ororii se poate transforma in blasfemie sau in strigat de credinta, asa cum arata exemplul contrastant al talharilor rastigniti de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos. S-ar mai putea spune si ca sufletul este viata in unitatea ei, in care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observa bine in anumite texte evanghelice, unde nu se stie exact daca trebuie tradus prin „suflet” sau „viata”.

Sufletul mantuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaza incepand cu inima – acest „trup din cele mai adanci profunzimi ale trupului”, spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere in studiul Sfantului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultatile noastre, toate simturile, mergand pana la universul care ne inconjoara, cel omenesc si cel cosmic. Astfel se pregateste, se anticipeaza printr-o saturare de viata – „trupul meu moare, dar eu nu m-am simtit niciodata atat de viu” – invierea mortilor in unitatea unui Adam total si transfigurarea Cosmosului, cand Duhul Sfant, Duh de inviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pamantului, „chip al chipului” din care sufletele isi vor lua trupurile, in acelasi timp credincioase tainei originare si innoite la Parusie.

Reluarea adresarii directe: „vino”, „Te salasluieste”, „mantuieste”, aminteste ca Duhul este o „persoana, ascunsa, dar absolut reala, pe care o auzim graind si pe care o vedem lucrand in Faptele Apostolilor. O persoana, trebuie specificat, nu in sensul psihologic si social pe care l-a capatat acest cuvant, ci un „ipostas”, adica Dumnezeu insusi facandu-se suflarea noastra, adancimea noastra de taina, viata noastra. Intre apartenenta noastra strivitoare la lucruri, la materie si certitudinea de neinlaturat ca suntem altceva, exista aceasta panza de foc, indestructibila, Duhul.

Si, in fine:

Bunule

Trebuie sa ne intoarcem la conotatia ontologica si din ebraica si din greaca a cuvantului „bun”. In cartea facerii, la sfarsitul fiecarei zile simbolice a creatiei, citim: „Si a vazut Dumnezeu ca este tob”, termen care se traduce si prin frumos si prin bun.

Iata de ce in versiunea greaca a Septuagintei realizata la Alexandria intre secolele al V-lea si al II-lea i.Hr., tob este tradus prin kalon, care inseamna frumos, si nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiintei care, creata si recreata prin Cuvantul, insufletita si desavarsita prin Duhul, reflecta viata divina si, prin om, redevenit in Hristos creator creat, este chemata sa se uneasca cu ea. Vocabular de artizan, sau de taran, pentru care bunul, daca este cu adevarat bun, nu poate fi decat frumos. Lasand la o parte distinctiile noastre care tin de estetica: vechile unelte erau frumoase pentru ca erau de folos.

Bunatatea – frumusete a Duhului, desemneaza acest extaz al lui Dumnezeu in creatia Sa, extaz care face in acelasi timp unitatea si diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, consta tocmai in aceasta expansiune a Uni-Diversitatii trinitare, intr-o lume in care diferenta poate fi sursa de razboaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare in nediferentiat, ci la o armonie cu atat mai vibranta cu cat se naste din extrema tensiune a contrariilor. In Duhul, cu adevarat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezulta cea mai frumoasa armonie… [Fragment 8] Caci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism imbacsit, ci si diferenta vine de la Dumnezeu si Il defineste. Duhul de bunatate si frumusete fixeaza pe veci, in unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecarei creaturi. “Intreaga lor fiinta va fi salvata si va trai din plin si de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiesti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumusetii, o frumusete care radiaza de forta bunatatii.

Aici trebuie discutata tema indumnezeirii: „Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se poata indumnezei”, spun Parintii, nu lepadandu-se de umanitatea Sa, ci desavarsind-o in Hristos, sub flacarile Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: „Dumnezeu s-a facut sarcofor (purtator de trup), pentru ca omul sa poata deveni pnevmatofor (purtator de Duhul) [Despre intrupare si impotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Intr-adevar, la omul induhovnicit, sufletul patruns de Duhul nu mai este in trup, ci trupul este in suflet si prin el, in Duhul. Lutul originar s-a transformat in trup duhovnicesc, vas al suflarii Duhului.

Bunatatea Duhului nu se manifesta numai in transfigurarea uneori evidenta a sfintilor, ci in atatea gesturi umile care refac neobosit tesatura fiintei, pe care o sfasie ura si cruzimea. Duhul este Cel prin care se implineste zilnic aceasta tesatura: ca si acele batrane cu fata ca un lut crapat, crisalida ce se deschide incetul cu incetul, pentru a elibera, in momentul mortii, trupul cel din Duh.

Frumusetea Duhului se exprima in calitatea unei priviri care nu judeca, ci primeste si face posibila existenta celuilalt. In expresia gurii, leagan al surasului.

Tu, care esti bunatate, Tu, frumusete, Tu, implinire in taina unei clipe, vino! Tu, care esti suflarea suflarii mele si „viata vietii mele”, cum spunea Sfantul Augustin.

In centrul oricarei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afla fara doar si poate Epicleza, aceasta rugaciune catre Tatal, sursa a dumnezeirii, pentru ca sa trimita Duhul sau cel Sfant „peste noi si peste darurile ce s-au pus inainte”, painea si vinul, cand e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenti ca jertfa si jertfa acestora.

Rugaciunea pe care tocmai am comentat-o cu stangacie este o imensa epicleza, o epicleza a omenirii si a universului, pentru venirea Imparatiei, despre care o varianta foarte veche a rugaciunii Tatal nostru ne spune ca nu este altceva decat Duhul Sfant.

09
iun.
14

Sfantul Duh in Revelatie

Sfantul Duh in Revelatie Introducand energia divina in profunzimea creatiei, Sfantul Duh suscita, in acelasi timp si in masura in care aceasta energie vine in intregime de la Hristos, o sensibilitate pentru Dumnezeu, pentru prezenta si actiunea divina in viata umana si in lume. „Fara Duhul, scrie Sfantul Atanasie, suntem straini de Dumnezeu si departe de El, iar prin impartasirea de Duhul suntem legati de Dumnezeire. Deci a fi noi in Tatal nu e al nostru, ci al Duhului Care este in noi si ramane in noi, cat il pastram in noi prin marturisirea [credintei]”. In Sfantul Duh, si prin acesta in Hristos, Dumnezeu indumnezeieste creatura, pentru ca Duhul o face transparenta lui Dumnezeu. „in El [Duhul] – noteaza mai departe Sfantul Atanasie – Cuvantul slaveste creatura si, indumnezeind-o, o infatiseaza Tatalui. De aceea, Cel care uneste creatura cu Cuvantul, nu poate fi El insusi o creatura”?.

Aceasta sensibilitate este mai intai capacitatea pe care o primeste sufletul de a-L percepe pe Dumnezeu dincolo de toate. Dar cel care devine sensibil fata de Dumnezeu devine astfel si fata de semenii sai: el il vede in acestia pe Dumnezeu si ii vede pe ei in Dumnezeu. Aceasta sensibilitate fata de Dumnezeu il face deci pe om in intregime omenesc.

Prima treapta a acestei sensibilitati e credinta. Pe masura ce aceasta se dezvolta, intuitia realitatii transcendente si totodata atotprezente a lui Dumnezeu nu inceteaza sa sporeasca in om. Cel care are aceasta sensibilitate il vede pe Dumnezeu pretutindeni, in toate lucrurile. Sadita in suflet de catre Duhul, aceasta sensibilitate este deo-potriva a Duhului Sfant si a omului. Acest sentiment de a fi totdeauna si pretutindeni in prezenta lui Dumnezeu indeamna la o rugaciune neincetata.

Aceasta sensibilitate este in acelasi timp o afectiune profunda si un sentiment acut de responsabilitate fata de Dumnezeu. Parintii greci au numit-o aisthesis tou noos sau „simtirea mintii”.Responsabilitatea poate sa ia forma fricii, a ascultarii fata de o misiune, a obligatiei de a evita pacatul, de a duce o viata curata. Toata aceasta gama de sentimente este produsa de Duhul Sfant. In fiinta umana, faptura neinsemnata, responsabilitatea fata de Dumnezeu pe care o suscita Duhul ia forma adoratiei, daca este iubire curata, ori pe cea a fricii si cutremurului, daca se asociaza constiintei pacatului, ori pe cea a unei misiuni interioare daca descopere obligatia absoluta de a implini vointa lui Dumnezeu. Numai Duhul poate sa trezeasca in noi raspunsul la iubirea si chemarea Tatalui, pe care Duhul insusi ni-l aduce. Numai Duhul poate da acestui raspuns incandescenta si bucurie. Numai Duhul ne poate face sa participam la sensibilitatea si la responsabilitatea Fiului fata de Tatal.

Toate aceste atitudini apar la cei care primesc Revelatia. Daca, in primele etape ale Revelatiei, Duhul lui Dumnezeu i-a uimit pe oameni prin manifestari de putere, prin mijlocirea unor acte exterioare extraordinare, o data cu profetii actiunea Sa se exprima mai degraba prin forta spirituala si morala data lor ca si celorlalti oameni de catre Dumne-zeu. Iar acest dar implica colaborarea omului, efortul sau de a aprofunda relatia cu Dumnezeu, pentru a indeplini misiunea care i-a fost incredintata, pentru a duce o viata conforma cu vointa divina.

Salasluirea si lucrarea in sufletul omenesc caracterizeaza pe Duhul Sfant fiindca, prin natura sa, sufletul este pregatit pentru aceasta lucrare a Duhului. Ca expresie a ipostasei umane, sufletul este o imagine a Logosului divin iar prin atractia pe care el o simte in mod natural spre Dumnezeul personal si spre persoanele umane, el are in sine inca de la inceput pe Duhul lui Dumnezeu. Slabind aceasta tendinta spre relatia cu Persoana suprema si cu celelalte persoane umane, pacatul a pus sufletul intr-o stare contrara naturii sale. Salasluirea Duhului restabileste si intareste sufletul in capacitatea sa de relatie cu Dumnezeu si cu aproapele; prin aceasta el il restaureaza in starea conforma naturii sale – pros to ek physeos kallos – cum spune Sfantul Vasile cel Mare.

Tocmai pentru ca reprezinta desavarsirea relatiei dintre persoana Fiului si cea a Tatalui, Sfantul Duh are capacitatea de a intari relatia subiectului uman, drept chip al Fiu-lui dumnezeiesc, cu Dumnezeu si cu fiecare subiect personal in parte. Astfel, sufletul devine transparent lui Dumnezeu si Dumnezeu devine transparent pentru suflet. Sfintenia este starea de transparenta a Duhului devenita interioritate a sufletului, in timp ce transparenta sufletului devine interioritate a lui Dumnezeu. Numai unind subiectivitatea sa cu subiectivitatea Duhului, Sfant prin fiinta Sa, se poate omul sfinti pe sine. Unit cu Duhul, sufletul devine transparent, ii vede pe Fiul si pe Tatal, face ca Dumnezeu sa straluceasca prin el. Ca al Treilea, Duhul il deschide pe om lui Dumnezeu si pe om omului, pentru ca El insusi este capacitatea suprema a deschiderii, pentru ca El este legatura de iubire dintre Tatal si Fiul. Chiar inaintea intruparii, Sfantul Duh stralucea in Cuvantul. Totusi, abia in Hristos se realizeaza deplina intoarcere a Duhului Sfant in fiinta umana. Fiind ipostasa care si-a insusit natura umana, Hristos poarta in insasi umanitatea Sa pe Duhul Sfant in toata plenitudinea Sa. In intruparea Fiului, Duhul se afla unit in mod ipostatic cu Acesta asa cum este din vesnicie. Ca om, Hristos L-a primit astfel pe Duhul pentru totdeauna, asa cum L-au primit patriarhii, regii si profetii lui Israel. Dar El L-a primit pe Duhul in intregime asa cum nu L-au primit acestia. Duhul ca ipostasa Se odihneste in permanenta asupra Fiului inca de la intruparea Acestuia. Ceea ce se descopera la Botez, cand Duhul apare intre Tatal si Fiul intrupat, unindu-I intr-un anume fel si miscandu-se de la Unul la Celalalt. Tatal le arata tuturor pe Fiul intrupat asupra Caruia coboara Duhul sub chipul unui porumbel: ,Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit”, intruparea Fiului permite aceasta manifestare. Ca om, Fiul raspunde in numele nostru iubirii Tatalui printr-o iubire ascultatoare pana la jertfa Crucii; acest raspuns permanent El l-a dat in Duhul Care ramane intre El si Tatal. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai inalta sensibilitatea umana fata de Tatal si responsabilitatea fata de toti oamenii. De aceea, El ridica la cea mai inalta treapta si rugaciunea pe care o adreseaza Tatalui pentru toti fratii Sai intru umanitate si pentru intreaga creatie. De aici vine si faptul ca El primeste ca om cea mai inalta putere din partea Tatalui: puterea supranaturala a iubirii, putere capabila sa transforme sufletele si sa depaseasca limitele naturii.

Totusi, aceasta putere deplina asupra sufletelor prin care El le face sensibile fata de Dumnezeu si provoaca, fara a distruge legile naturii, efecte care nu provin din aceasta, Hristos o arata numai in momentul invierii Sale si mai ales al inaltarii Sale, cand natura Sa umana, in intregime indumnezeita, devine pe deplin transparenta pentru Tatal si pentru oameni, atunci cand El realizeaza si ca om, in mod integral, capacitatea Sa de comuniune cu Tatal si cu oamenii.

Domnul fagaduieste Apostolilor ca Duhul Sfant ii va umple si pe ei cu puterea Sa: „Cand Duhul Sfant va veni peste voi veti primi putere” {FA 1, 8). Fara puterea Duhului, adica fara Cincizecime, Biserica nu ar fi ajuns la existenta concreta si nu ar fi durat. Revelatia nu s-ar fi impus ca o evidenta. „Cuvantul si predica mea – scrie Pavel corintenilor – nu au stat in cuvintele convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa fie intemeiata nu pe inte-lepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Co 2, 4-5; cf. 1 Tes 1, 5).

Se poate deci considera ca Duhul este implicat pretutindeni unde Scriptura evoca puterea cu care s-a raspandit Evanghelia. Caci Vestea cea Buna „este pentru cel ce crede in puterea lui Dumnezeu” (j Co 1,16). Ca imparatie a lui Dumnezeu in mers, Biserica incepe cu patrunderea in suflete a acestei Evanghelii a puterii, apoi dureaza si se dezvolta prin ea: „Caci imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant ci in putere” (1 Co 4, 20). Sfantul Duh coborat la Rusalii nu intemeiaza numai Biserica, dar ramane in ea cu un-dele energiilor Sale necreate, nevazute dar lucratoare.

Subliniind faptul ca imparatia lui Dumnezeu consta din putere, Scriptura a indicat prin aceasta ca Duhul si puterea Lui se manifesta in Biserica. Biserica este revelatia lui Dumnezeu in Hristos, a carei eficacitate se prelungeste prin Duhul si puterea Lui. Ea continua Revelatia in Hristos, nu ca o sporire a continutului sau, ci ca o actualizare in Duhul a prezentei lucratoare a lui Hristos care S-a revelat deplin prin faptele si cuvintele Sale si prin cele ale Apostolilor.

Prin Duhul luam cunostinta de unitatea noastra cu Hristos si dintre noi ca Trup al lui Hristos. Prin experienta si puterea Duhului, Hristos ne devine transparent. Tot prin Duhul Sfant Dumnezeu mentine lumea, actioneaza in ea si, prin tainele Bisericii, o conduce spre telos-ul sau, spre desavarsirea ei. Prin Duhul Sfant El isi infaptuieste planul de mantuire si de indumnezeire a lumii. Prin Duhul Sfant oamenii primesc Revelatia lui Dumnezeu si Dumnezeu poate lucra prin ei. in apele vii care izvorasc din Duhul Sfant Biserica isi adapa radacinile si membrii sai primesc putere, credinta, sporire in sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se dezvolta comuniunea celor care isi pun in Hristos toata credinta lor.

Astfel, asa cum in Sfanta Treime Duhul Sfant arata ca Tatal si Fiul sunt Persoane distincte dar de o singura fiinta, unite prin iubire, tot astfel Duhul Sfant ne consacra pe noi ca persoane distincte zidindu-ne ca Biserica, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline. Prin Duhul Sfant intram in iubirea Tatalui si a Fiului, simtim, chiar in distinctie, intreg focul iubirii Tatalui fata de Fiul Sau si fata de noi in masura in care suntem uniti cu Fiul. Duhul Sfant este focul – foc distinct, ipostatic – care iradiaza din Fiul devenit Fratele nostru, foc care arde in noi devenind propria noastra iubire filiala fata de Tatal. Prin Sfantul Duh ne simtim uniti in Hristos si orientati catre Tatal, si astfel alcatuim Biserica: Ubi Spiritus Sanctus,ibi Ecclesia („Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica”), spunea Sfantul Irineu, si acest adagiu, continua acelasi Sfant Parin-te, poate fi rasturnat: Ubi Ecclesia, ibi Spiritus Sanctus („Acolo unde este Biserica, aco-lo este Duhul Sfant”). Dar Sfantul Irineu precizeaza: „Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si acolo unde este Biserica, acolo este Adevarul”. As spune ca adevarul este plenitudinea realitatii. Si plenitudinea realitatii este Dumnezeu facut
om, este comuniunea cu El.

Astfel este Biserica. Experienta deplinei comuniuni personale ne-a devenit posibila prin intrupare. Nu exista comuniune decat cu o persoana, iar Persoana desavarsita Care se face pe deplin accesibila in misterul ei infinit – pastrandu-si totodata aceasta taina – este Dumnezeu intrupat, Hristos. Nu exista viata adevarata, bucurie adevarata decat in comuniunea noastra cu Hristos si in El, adica in Biserica.

Dar Hristos nu poate face sa iradieze in noi aceasta comuniune decat pentru ca traieste El insusi in comuniunea infinita, desavarsita a Persoanelor Treimii. Dandu-ne Duhul Sfant, Hristos ne da Duhul acestei desavarsite comuniuni trinitare.

Omul agonizeaza cand este lipsit de orice comuniune cu un alt om. Dar comuniunea dintre persoanele umane agonizeaza atunci cand ea nu-si gaseste izvorul si fundamentul in Dumnezeu, Persoana infinita sau mai degraba Unitate infinita de Persoane divine. Relatia dintre persoana si persoana este singura cale a realitatii si tainei. Numai aceasta adancire plina de iubire a unei persoane in alta ofera viata si bucuria. Dar nu putem avea revelatia celuilalt ca profunzime izvoratoare, ca sursa a unei vieti nesfarsite, decat daca Duhul Sfant ni-l arata pe celalalt in Dumnezeu, in taina Dumnezeului personal care se reveleaza. Singura Persoana din care tasneste inepuizabil viata si lumina este cea a lui Hristos. Experientele mistice pe care le cauta astazi multi tineri in yoga sau in metafizica hindusa sunt destinate esecului daca nu ajung la comuniunea personala cu Hristos, la inepuizabila profunzime si caldura a Persoanei Sale divino-umane. Doar in Persoana divino-umana a lui Hristos, cunoscuta datorita focului Duhului, persoana umana se salveaza de iadul singuratatii. Pentru ca nu poate fi vorba de comuniune plenara si inepuizabila decat impreuna cu Persoana lui Hristos si numai in Iisus Hristos gasim Duhul unei comuniuni neincetate dintre oameni, gasim Biserica.

Pentru toate aceste motive, Duhul Sfant este Persoana care face din om un rug aprins. Care ne umple de lumina lui Hristos daca incercam fara incetare sa traim in Hristos avand mereu in gandul nostru pe Iisus. Asa cum spune Olivier Clement, Biserica este in lume marele rug aprins al carui foc nesfarsit nu este altcineva decat Duhul Sfant.

Parintele Dumitru Staniloae

09
iun.
14

Duhul Sfant in iconografie

Duhul Sfant in iconografie In Biserica Ortodoxa nu exista o icoana a Sfantului Duh prin excelenta, dupa cum nu exista nicio icoana in care sa-L intalnim reprezentat numai pe Dumnezeu Tatal.

Astfel de icoane nu exista nu pentru ca Parintii Bisericii ar fi dus lipsa de imaginatie, ci deoarece acestia au ramas fideli adevarului de credinta revelat in Sfanta Traditie si in Sfanta Scriptura, potrivit caruia temeiul oricarei icoane il reprezinta Persoana intrupata a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Deoarece Hristos este nedespartit de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi: Il cunoastem pe Tatal prin Fiul („Cel ce Ma vede pe Mine Il vede pe Cel ce M-a trimis” – Ioan 12, 45; si „Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal” – Ioan 14, 9) si pe Fiul prin Sfantul Duh: „Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus – decat in Duhul Sfant”(I Cor. 12, 3).

Astfel, nu numai icoanele lui Hristos, ci chiar icoanele Maicii Domnului si cele ale sfintilor, devin in chip de taina icoane ale Sfintei Treimi, fiind cai prin care harul dumnezeiesc, ce izvoraste din „Treimea cea de o fiinta si nedespartita”, ni se impartaseste.

Intalnim in schimb insa, in unele icoane, reprezentate Persoanele Sfintei Treimi potrivit chipului in care Acestea S-au descoperit in istoria mantuirii.

In acest sens, intalnim in Sfanta Scriptura mai multe realitati simbolice ce fac trimitere la Duhul Sfant, cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi. Cele mai cunoscute sunt porumbelul, vantul, norul luminos, ingerul, untdelemnul si focul.

Unele dintre acestea fie prefigureaza aspecte ale lucrarii Sfantului Duh in Biserica, fie constituie manifestari concrete (descoperiri, revelatii) ale Duhului Sfant in iconomia mantuirii neamului omenesc.

Asa se face ca, in patru icoane intalnim Sfantul Duh reprezentat in urmatoarele patru forme: ca porumbel, in icoana Botezului Domnului; ca nor de forma geometrica, in icoana Schimbarii la Fata, ca limbi de foc, in icoana Cincizecimii, si ca inger in icoana Sfintei Treimi (Teofania de la Mamvri).

Duhul Sfant „ca un porumbel”

Reprezentarea Sfantului Duh ca porumbel in scena Botezului lui Hristos se intemeiaza pe relatarea acestui moment sfant in cele patru Evanghelii (Mt. 3;16; Mc. 1,10, Lc.3, 22 si In 1, 32).

Duhul Sfant in iconografie

In Evanghelia dupa Matei, capitolul 3, versetele 13-17, citim: „In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. Ioan insa il oprea, zicand: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine ?” Si raspunzand, Iisus a zis catre el: „Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea”. Atunci L-a lasat. Iar botezandu-se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”.

Duhul Sfant  „in chip de nor luminos”

Reprezentarea Sfantului Duh ca nor se intemeiaza pe descrierea Schimbarii la Fata intalnita in Evangheliile dupa Matei (17, 5), Marcu (9, 7) si Luca (9, 34).

In Evanghelia dupa Luca, Schimbarea la Fata a Domnului este relatata astfel: „Iar dupa cuvintele acestea, ca la opt zile, luand cu Sine pe Petru si pe Ioan si pe Iacov, S-a suit pe munte, ca sa se roage. Si pe cand se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul, si imbracamintea Lui alba, stralucind. Si iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si Ilie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim. Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El. Si cand s-au despartit ei de El, Petru a zis catre Iisus: „Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise, si una lui Ilie”, nestiind ce spune. Si, pe cand vorbea el acestea, s-a facut un nor si i-a umbrit; si ei s-au spaimantat cand au intrat in nor. Si glas s-a facut din nor, zicand: „Acesta este Fiul Meu cel ales, de El sa ascultati!” Si cand a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Si ei au tacut si nimanui n-au spus nimic in zilele acelea din cele ce vazusera” (Lc. 9, 28-36).

Duhul Sfant in iconografie

Sfantul Grigorie Palama ne spune ca pe Tabor manifestarea dumnezeirii lui Hristos este in acelasi timp si o teofanie a Treimii: Tatal, prin glasul Sau, da marturie pentru Fiul Sau Prea iubit, Duhul Sfant stralucind cu El in norul luminos arata ca Fiul poseda impreuna cu Tatal lumina care le este comuna ca tot ceea ce apartine bogatiei Lor.

Norul nu este reprezentat realist, pentru ca nu a fost un fenomen natural, nu a fost un nor fizic. Este descris ca figura geometrica de culoare trandafirie, cu un numar variat de unghiuri: patru, sase sau opt. Modul geometric de a-L reprezenta serveste pentru a scoate in evindenta faptul ca ceea ce au contempat Sfintii Apostoli pe Muntele Tabor nu a fost un nor material, ci un fenomen de natura spirituala.

Duhul Sfant „in chip de limbi de foc”

Faptele Apostolilor vorbesc despre implinirea fagaduintei trimiterii Duhului in ziua Cincizecimii, iar icoana ne infatiseaza acest eveniment: „Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai” (F.A. 2, 1-4).

Duhul Sfant in iconografie

In icoana Cincizecimii lumea divina, transcendentul, sunt reprezentate simplu, printr-un arc in partea de sus a icoanei, pentru a simboliza izvorul de unde pornesc limbile de foc, energiile treimice concentrate in Duhul Sfant.

Limbile de foc, focul Duhului, ne calauzeste catre caldura tainei treimice si salasluirea Sa intru noi. Acest foc, numit si Mangaietorul, este singurul care deschide spre plinatatea tainei lui Dumnezeu.

Duhul Sfant „in chip de inger”

Reprezentarea Sfantului Duh in chip de inger o intalnim in icoana Sfanta Treime sau Ospitalitatea lui Avraam.

Reprezentarea Sfintei Treimi in aceasta scena infatiseaza trei ingeri aflati langa cortul lui Avraam si langa Stejarul Mamvri, primiti fiind de Avraam si sotia sa, Sara. Tinerii sunt infatisati cu aureole, asezati la masa.

Duhul Sfant in iconografie

Legat de Teofania de la Mamvri, Parintii Bisericii ne invata ca cei trei ingeri nu erau, in mod cert, asemanari ale lui Dumnezeu, intrucat aceste Ipostasuri divine nu sunt ingeri. Ingerii au aparut ca simboluri ale Acestora, ca „tipuri”, pentru a arata ca unul si singurul Dumnezeu este Treime.

In incheiere amintim faptul ca nicio astfel de reprezentare iconografica a Sfantului Duh nu trebuie sa lase impresia celor ce privesc ca Acesta este infatisat in natura Sa reala – si nu ca manifestare simbolica – fapt subliniat de altfel prin expresiile „ca un porumbel”, „in chip de limbi de foc” etc.

Prin urmare, este gresit ca Duhul Sfant sa fie reprezentat izolat sub forma unui porumbel ( dupa cum apare in unele icoane ale Bunei Vestiri), nor luminos, limbi de foc sau inger, intr-o alta compozitie, in afara celor mentionate anterior.

09
iun.
14

Lunea Sfantului Duh

Lunea Sfantului Duh

Conform traditiei, in ziua urmatoare marilor praznice, sarbatorim persoanele care au slujit ca instrumente ale evenimentului praznuit sau care au avut un oarecare rol in savarsirea lui. Astfel, a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii : „Intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumnezeu…”.

In calendarele romanesti, aceasta zi este trecuta ca fiind sarbatoarea Sfintei Treimi. Denumirea aceasta, de data mai noua, reprezinta probabil o influenta catolica (la catolici Sfanta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii). In sec. XII, nici in Apus nu era inca generalizata o asemenea sarbatoare, ci era privita in unele manastiri ca o inovatie; ea a fost stabilita definitiv in Apus abia la 1334. In calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe insa, Lunea de dupa Rusalii este numita inca Lunea Sfantului Duh, ca in Penticostar. In schimb, adorarea Sfintei Treimi pare a face mai degraba obiectul expres al slujbei din Duminica Rusaliilor (vezi stihira lui Leon Despotul, de la Slava…, la „Doamne, strigat-am” din slujba Vecerniei: „Veniti, popoare, sa ne inchinam Dumnezeirii celei in trei ipostasuri…”). De aceea, in arta iconografica rusa, praznicul Cincizecimii e reprezentat de obicei prin cei trei ingeri din scena „Filoxeniei lui Avraam” (asa cum a zugravit-o Andrei Rubliov). In calendarele mai noi ale Bisericii ruse Sambata Rusaliilor e numita „a Treimii” (Troitkaia), iar Duminica Rusaliilor e indicata ca „Ziua Sfintei Treimi”.

Sfanta Treime

„Dogma despre Treimea dumnezeirii sau a unitatii intreit ipostatice este o dogma cardinala, deoarece are implicatii asupra intregii invataturi crestine.

S-au pastrat doua metode de a prezenta misterul Treimii: traditia apuseana porneste de la unitatea firii dumnezeiesti la identitatea persoanelor; traditia rasariteana pleaca de la realitatea ipostasurilor in care Se manifesta Dumnezeu la consubstantialitatea lor, urmand principiul ca identitatea lucrarii probeaza unicitatea naturii.

Credinta intr-un singur Dumnezeu, personal (monoteismul) este invatatura principala care s-a descoperit in Vechiul Testament (Ies. 20, 2-3; Deut. 6, 4; Is. 43, 10-11) si care s-a pastrat si in Noul Testament (Mc. 12, 29; In 17, 3).

Descoperirea personala a lui Dumnezeu s-a exprimat in istoria Vechiului Testament, mai ales, prin „legamintele” pe care Dumnezeu le-a incheiat cu poporul Izrael, (cf. Fac. 17, 2). Astfel, Dumnezeul tuturor devine parintele unui popor: „Am sa va primesc sa-Mi fiti popor, iar Eu sa fiu Dumnezeul vostru” (Ies. 6, 7).

In perioada Vechiului Testament, Dumnezeu S-a descoperit si ca „Treime de persoane”, dar intr-un mod indirect si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregatire a mantuirii. Totusi, exista unele marturii care se refera la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pilda: expresia „Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26); cantarea intreita „Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot” (Is. 6, 3; Apoc. 4, 8); aparitia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, carora Avraam le-a adus daruri si inchinare (Fac. 18, 1-2). De asemenea, exista unele referiri la Cuvantul lui Dumnezeu (Ps. 106, 20; 118, 89) si la Duhul lui Dumnezeu (Ps. 32, 6; 103, 30-31; Iov 33, 4).

In Noul Testament, credinta intr-un singur Dumnezeu in trei persoane este pe deplin descoperita de insusi Fiul lui Dumnezeu in viata si slujirea Caruia noi am cunoscut taina Sfintei Treimi. De pilda, la Botezul Mantuitorului in Iordan, sunt prezente in mod real toate cele trei persoane: Tatal, Care intareste prin glasul Sau din ceruri ca: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit”, Duhul Sfant, Care, in chip de porumbel, S-a pogorat peste Iisus; Fiul, Care, desi fara de pacat, primeste sa fie botezat de la Ioan „ca sa se implineasca toata dreptatea” (Mt. 3, 16-17).

Evangheliile au pastrat numeroase texte in care se vorbeste despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie in mod deosebit, fie la un loc. Tatal si Fiul sint amintiti deosebit in versetul: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata. Fiul Cel Unul-Nascut Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (In 1, 18).

Despre Duhul Sfant, Iisus spune: „Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede. Acela va marturisi despre Mine” (In 15, 26).

Inainte de inaltarea Sa la cer, Iisus Hristos porunceste ucenicilor Sai sa mearga la propovaduire si sa boteze, in numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Mt. 28, 19).

In propovaduirea apostolilor, credinta in Dumnezeu – Sfanta Treime este, de asemenea, marturisita in mod clar. In predica sa, din ziua Cincizecimii, Sfantul Apostol Petru spune: „Dumnezeu a inviat pe acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori. Deci, inaltandu-Se prin dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, L-a revarsat pe Acesta, cum vedeti si auziti voi acum” (Fapte 2, 32-33).

Sfantul Apostol Pavel adreseaza corintenilor o salutare in numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu-Tatal, si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti” (II Cor. 13, 13).

Acelasi Dumnezeu, Care a vorbit in Vechiul Testament, S-a descoperit ca Treime in Noul Testament. Caci „exista un singur Dumnezeu” (Fapte 3, 30) si Dumnezeu pe care il adora crestinii, „Tatal Dumnezeului nostru Iisus Hristos” (Ef. 3, 14; II Cor. 1, 3), este Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui Iacov, „Dumnezeul parintilor poporului lui Izrael” (Fapte 3,30; 7, 32; cf. si Ies. 3, 6).

Invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si intreit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea (Teofil al Antiohiei). Iar, intrucat s-au ivit unele neclaritati si neintelegeri in ce priveste taina unitatii persoanelor Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxa, fie pe calea sinoadelor ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronuntat cu autoritate in ce priveste invatatura despre deofiintimea si egalitatea celor trei persoane in Dumnezeu cel Unic. Un rol de mare importanta in precizarea dogmei Sfintei Treimi au avut sfintii parinti Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama si altii.

In Ortodoxie, aceasta invatatura poate fi sintetizata astfel:

1. Dumnezeu este unul in trei Persoane, o unica fire sau natura, o putere, o lucrare, o energie comuna celor trei Ipostasuri. Exista deci o identitate de natura, de vointa si lucrare, perfecta si reala, in Dumnezeu. Cele trei Persoane impartasesc aceeasi fire, in mod egal si perfect, de aceea Treimea nu inseamna triteism, adica trei firi dumnezeiesti distincte, ci trei ipostasuri consubstantiale. Aceeasi fire este posedata si folosita in mod deplin si egal de Cele trei, dar in mod personal si propriu.

2. Dumnezeu sau firea unica nu poate fi conceputa, in ea insasi, in afara ipostasurilor Treimii. Nici unul din cele trei nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de ceilalti. Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca „monada” se misca catre „diada” si se opreste in „triada”. In aceasta miscare a unitatii sau monadei spre Treime, se pot face urmatoarele distinctii: Tatal este izvorul dumnezeirii (arche) nenascut si necauzat, principiul consubstantialitatii si initiatorul necauzat al lucrarii; Fiul are existenta de la Tatal prin „nastere” din vesnicie, iar prin Duhul ia trup omenesc si Se manifesta in lume; Duhul primeste existenta de la Tatal prin „purcedere”, dar e dat, trimis si manifestat prin Fiul.

„Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Treimi: pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput, pe Fiul, ca nascut si impreuna fara de inceput; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) si impreuna vesnic” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 27, in Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

3. Deofiintimea inseamna de asemenea o unica vointa si o unica lucrare a Treimii. Aceasta nu inseamna ca lucreaza numai Una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucreaza unanim, dar fiecare dupa modul sau propriu. Unul voieste si lucreaza ca Dumnezeu-Tatal, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul ca Duhul lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti folosesc diverse formule pentru a exprima aceasta lucrare trinitara: Chiril al Alexandriei spune ca orice dar vine de sus, „de la” Tatal, „prin” Fiul, „in” Duhul Sfant; dupa Grigorie Taumaturgul orice lucrare porneste „din” Tatal, trece „prin” Fiul, se desavirseste „in” Duhul; Grigorie Palama preia o expresie traditionala; „de la” Tatal, „prin” Fiul, „in” Duhul Sfant.

Activitatea „in afara” a lui Dumnezeu, adica creatia, mantuirea si sfintirea sunt opera comuna a Sfintei Treimi, dar ea a fost impartita intre cele trei Persoane: creatia se atribuie Tatalui, Care a creat din vointa Sa, prin Fiul, in Duhul Sfant; rascumpararea, Fiului, Care S-a intrupat prin Duhul Sfant, ascultand pe Tatal, sfintirea, Duhului, Care vine de la Tatal, la cererea Fiului. In actul creatiei, Tatal este izvorul, Fiul limita, Duhul devenirea.

Dupa Sfantul Vasile cel Mare, „exista o singura sursa a tot ce exista, care creeaza prin Fiul si duce la desavarsire prin Duhul” (Despre Duhul Sfant, XVI, 38, in triad. citata, p. 378). Dumnezeu este „sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor, prin Fiul, in Duhul Sfant” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 30 in Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

4. In sanul Treimii exista o miscare interpersonala, de „perihoreza”, adica de comuniune absoluta si de intrepatrundere perfecta, avand un singur principiu. Cele trei Persoane nu sunt trei principii ale substantei dumnezeiesti, dar aceasta nu inseamna ca firea sau lucrarea Fiului si a Duhului sunt incomplete. Caci Fiul este „chipul lui Dumnezeu cel nevazut” (Col. 1, 15). „Este imposibil a privi chipul Dumnezeului celui nevazut, fara iluminarea Duhului” (Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfant, XXVIII, 69, trad. cit., p. 494).

Pentru Grigorie Palama, ipostasul Duhului Sfant are un caracter personal relational, deoarece iubirea Tatalui catre Fiul, ca relatie personala, este ipostaziata in Duhul Sfant. Pentru Grigorie Sinaitul, „Dumnezeu cel intreit in Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora intre Ele” (intrepatrunderea lor) – (Ibidem).

5. Dogma trinitara a format obiectul primelor sinoade ecumenice, iar terminologia trinitara s-a precizat in aceeasi perioada prin contributia deosebita a parintilor capadocieni, care au precizat ca: dumnezeirea (ousia) este substanta comuna a Treimii, care exista in sine, firea sau natura (physis) este realitatea care constituie o fiinta; persoana sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care poseda si asuma in mod individual aceeasi natura; idiomele ipostatice (idiomata) sunt caracteristicile sau insusirile personale ale ipostasului.

6. Misterul Treimii ramane insondabil. Multi au incercat sa foloseasca imagini cu care sa depaseasca asa-zisele contradictii logice care sunt cuprinse in afirmatia: un singur Dumnezeu in trei persoane, sau sa gaseasca demonstratii rationale.

De pilda, pentru Fericitul Augustin, o solutie de a afirma Treimea in Dumnezeu, fara a nega unitatea numerica, este aceea de a considera cele trei Persoane ca relatii in launtrul vietii divine. Aceste relatii treimice ar corespunde cu relatiile eu-lui cu el insusi, adica cu a aminti, a cunoaste, a iubi. Omul insusi care cunoaste ca o unitate viata, spiritul si firea sa, experiaza o imagine a identitatii de substanta si distinctiei relatiilor intreite.

Invatatura despre Sfanta Treime are o insemnatate deosebita pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Caci asa cum persoanele Sfintei Treimi exista una in alta, intr-o unitate perihoretica fiintiala, tot asa si crestinii formeaza o comuniune spirituala de credinta, nadejde si iubire in Dumnezeu. Biserica este o unitate de fiinta si o comuniune de viata dupa chipul Sfintei Treimi (In 17).

„Cand zice Domnul: „Eu si Tatal una suntem” (In 10, 30), arata identitatea fiintei. Iar cand zice: „Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine” (In 10, 38), arata nedespartirea ipostasurilor.

Prin urmare, triteistii, despartind pe Fiul de Tatal, cad pe amandoua partile in prapastie. Caci, sau spun de Fiul ca este coetern cu Tatal, dar despartindu-L de El sunt siliti sa spuna ca nu S-a nascut din El si sa sustina astfel trei Dumnezei si trei principii, sau zic ca S-a nascut din Acela, dar despartindu-L sunt siliti sa spuna ca nu este coetern cu Tatal si asa sa faca supus timpului pe Stapanul timpurilor.

Deci trebuie sa pastram si pe Dumnezeu cel unul dar sa marturisim si cele trei ipostasuri, dupa marele Grigorie; si pe fiecare cu proprietatea Lui personala. Caci se „imparte”, dar „neimpartit”, si „se impreuna” dar „deosebindu-se”, dupa acelasi. De aceea, neinteleasa este si impartirea si unirea. Dar unde ar mai fi neintelesul daca unirea si despartirea Fiului si a Tatalui ar fi asa cum este unirea si despartirea dintre om si om si n-ar mai consta in nimic altceva?” (Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, 77, 29, in Filoc. rom., vol. 2, p. 60-61).”

Pr. Prof. Dr. Ion Bria

09
iun.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-06-09

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Matei
(XVIII, 10-20)

is-a Domnul: luaţi seama să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici; că vă spun Eu vouă că îngerii lor din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; fiindcă Fiul Omului a venit să-l mântuiască pe cel pierdut. Ce părere aveţi?: Dacă un om are o sută de oi şi una din ele se rătăceşte, nu le lasă el oare în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi, ducându-se, o caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă s’o găsească, adevăr vă grăiesc că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă care nu s’au rătăcit. Tot astfel, vrerea Tatălui vostru Celui din ceruri nu aceasta este, să piară vreunul din aceştia mici. De-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l numai între tine şi el. Şi de te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, pentru ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot ce se spune. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar dacă nici de Biserică nu va asculta, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş. Adevăr vă grăiesc: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Vă mai spun că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra unui lucru pe care-l vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu Cel ce este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“.



Blog Stats

  • 325.206 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte