Arhivă pentru 13 august 2014

13
aug.
14

Darurile Maicii Domnului

sg17Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească? Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau înţelepciunea sau sfinţenia sau priceperea sau alte multe şi nenumărate daruri pe care le avea?

Da, fraţii mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.

Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul a căutat spre smerenia roabei Sale şi a ridicat-o la atâta slavă şi cinste, spre a fi laudată în cer de toate oştile cereşti, şi pe pământ fericită de toate neamurile.

Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri, căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă. Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste ţara Egiptului.

Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limbă, povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israel. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.

Smerenia l-a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om. Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos şi care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan şi de a se numi de Însuşi Hristos cel mai mare om născut din femeie.

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!

Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înălţat. Iar Sfântul Efrem Sirul zice că: “În inima adâncă se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, după mărturia acestui sfânt părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazimă. Apoi şi la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte şi duhovniceşti cu care a fost împodobită de Dumnezeu s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică, smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că un vestit sculptor, a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi de mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toţi se mirau şi se minunau de această uimitoare sculptură, deoarece se părea că în ea meştesugul nu urmează firii, ci o depăşeste pe ea.

Dar era o taină nedezlegată, cum un spic care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţină pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei însă arată şi închipuieşte pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era aici închipuită printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.

Spicul stătea aplecat de greutatea porumbe­lului, arătând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi a făcut-o sălaş lui Hristos Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi, că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurătă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi moarte de cruce.

Iar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi pentru aceea şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Dar va zice cineva: “Ce este smerenia?” La aceasta voi răspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirianul: “Smerenia este haina dumnezeirii, pentru că cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită” .

Iar dacă se va întreba cineva din ce se naşte ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii. Şi dacă va zice cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice, pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat, îngerii au cazut din cer şi strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut din rai; căci, ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei.

Fraţii mei, vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii şi să-i robească şi să-i stăpânească. Fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul; fiecare să fie mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere televizor şi video, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?

Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învaţă pe cel sărac, care are casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele şi pe femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel rău zace; şi iarăşi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu.

Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, tulbu­rările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept. Au nu din mândrie?

O răutate fără margini! Cine mai cunoaşte azi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate şi fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute, smerenia, poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei.

De aceea şi Mântuitorul nostru, pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cel dintâi, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun.

Deci, fraţii mei, să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduc omului aceasta slavită şi prea mare virtute. Amin.

Extras din Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.8, Editura Episcopiei Romanului, 1999, p. 80-85

13
aug.
14

Biblia Cornilescu – un fals, o înşelare, o modalitate de îndreptăţire a ereziilor

IMG_2496Toate grupările eterodoxe, în speță protestante și neoprotestante laudă cu cerbicie Biblia în traducerea lui Cornilescu și o prezintă ca pe o mare realizare a modernității. În cele ce urmează vom vedea contrariul și vom înțelege de ce această făcătură nu este altceva decât instrumentul de îndoctrinare sectară a unor oameni care nu sunt preocupați de duhul și de adevărul credinței. Bogdan Mateciuc ne prezintă mai jos succesiune de dovezi impotriva acestui fenomen sectar care încearcă fără frică de Dumnezeu să falsifice înțelesurile scripturistice după bunul lor plac doar pentru a lovi în adevăr și a susține teorii străine de Dumnezeu și Biserica Lui cea adevărată:

Dumitru Cornilescu s-a născut din părinti crestini ortodocsi, în comuna Slasoma, jud. Mehedinti, la data de 4 aprilie 1891. Tatăl său era învătător, iar mama casnică. Amândoi bunicii lui fuseseră preoti.

Dumitru urmează scoala primară în comuna natală, sub îngrijirea tatălui său. După terminarea scolii primare, pleacă la Bucuresti pentru a urma cursurile Seminarului Teologic Ortodox, încercând să continue traditia preotească din familia sa.

În această perioadă, în loc să se aplece asupra bogatei literaturi crestine multi-seculare a Bisericii Ortodoxe, tânărul Cornilescu intră în contact cu cărti neoprotestante si începe să devină mai întâi curios, apoi atras de crestinismul simplificat si denaturat prezentat în acestea.

După terminarea seminarului, urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox din Bucuresti. Deja credinta sa este impregnată de ideile neoprotestante, în mintea lui Biserica Ortodoxă având nevoie de niste treziri religioase asa cum au avut loc în America secolului 19. Devine tot mai încredintat de ideea – asa cum avea să relateze mai târziu, după ruperea de dreapta credintă – că crestinii ortodocsi din ziua de astăzi sunt cu totii într-o stare duhovnicească proastă, necesare pentru îndreptare fiind niste cărti simple, într-un limbaj accesibil tuturor. Îsi însuseste tot mai multe idei protestante si îsi clădeste, pornind de la ele, o mântuire proprie, individuală si rationalistă, separată de Trupul lui Hristos si de părtăsia cu Sfintii lui Dumnezeu.

Între 1912-1916 frecventează biserica “Cuibul cu barză” din Bucuresti, unde preotul Tudor Popescu începuse să propovăduiască idei religioase protestante. Prin “noutatea” oferită, Tudor Popescu devine un model pentru studentul Cornilescu, de la acesta învătând a predica.

Iată cum definea cunoscutul filosof si gazetar Nae Ionescu activitatea din acea perioadă a lui Cornilescu:

“De trei ani se continua stăruitor, la “Cuibul cu barza”, actiunea evanghelizatoare, eminamente neortodoxă, a preotilor T. Popescu si D. Cornilescu, prin predici si prin cărti pe a căror copertă sfânta cruce este încălecată de coroana bizantină a unei regine de sânge englez.”

Tudor Popescu începuse să elimine pasaje din Sfânta Liturghie, potrivit cu ideile lui de “înnoire” a Bisericii. De pildă, nu mai spunea în cadrul slujbei “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pre noi” si nici “Pentru rugăciunile sfintilor părintilor nostri…”

Aceasta este perioada în care Cornilescu începe să traducă în limba română scrieri protestante considerate de el utile pentru trezirea religioasă a românilor ortodocsi.

De la această activitate până la ideea “necesitătii” unei noi traduceri a Sfintelor Scripturi nu a fost decât un pas. Cu o falsitate remarcabilă, Cornilescu avea să povestească ulterior cum si-a dat el seama că românii nu se pot întoarce la Dumnezeu din cauză că limba română folosită în Sfânta Scriptură era una greoaie. Relatările protestante care îl prezintă pe Cornilescu ca pe un mare teolog contin afirmatia absolut eronată că în acea perioadă, Bibliile românesti erau scrise cu caractere chirilice!

Imediat după absolvire începe “traducerea” Bibliei. Este sustinut în această actiune de printesa Rallu Calimachi, de religie protestantă, adeptă si ea a unei noi traduceri – moderne – a Scripturilor. Ea îi oferă găzduire în castelul ei de la Stâncesti, jud. Botosani, unde Cornilescu realizează, timp de patru ani, noua sa traducere, ajutându-se de traducerile protestante în limbile engleză, franceză si germană. Dincolo de erorile de traducere, pe care le vom prezenta mai jos – cauzate de necunoasterea suficientă a limbilor originale scripturale, dar si de anumite înclinatii protestante – Cornilescu preia din versiunile protestante însăsi structura pe cărti a Sfintelor Scripturi (eliminând cărtile deutero-canonice de la sfârsitul Vechiului Testament).

Astfel, în 1920, el publică la Bucuresti “Cartea Psalmilor sau Psaltirea Împăratului David”, un an mai târziu văzând lumina tiparului întreaga Scriptură în versiunea Cornilescu.

Traducerea Cornilescu contine numeroase greseli, iar însusi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de întelesuri din traducerea ortodoxă. Iată câteva dintre cele mai importante aspecte în care traducerea Cornilescu s-a îndepărtat de adevăr:

Mântuirea. O problemă majoră este felul în care redă Cornilescu versetele legate de mântuirea celor credincioşi (Mat. 24:13, Ioan 10:9, F.A. 2:40…). În timp ce în traducerea ortodoxă “mântuirea” are un sens ce implică o priveghere, o luptă pe parcursul întregii vieţi, în traducerea lui Cornilescu citim despre creştini că “sunt mântuiţi” sau “sunt deja pe calea mântuirii”, în spiritul învăţăturii neoprotestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viaţa credinciosului şi că este sigură. Pe baza unei rugăciuni de acceptare a jertfei Mântuitorului, omul ar avea Raiul asigurat.

“Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim [toís dé sozoménois], este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18) devine la Cornilescu:
“dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

La fel şi citatul: “Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc [en toís sozoménois] şi între cei ce pier” (2 Corinteni 2:15), devine le el:
“cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei care sunt pe calea pierzării.”

Înţelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: “Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiţi-vă [agonízesthe] să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:23-24)

În zadar Cornilescu modifică pasajul: “Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” căci răspunsul: “Nevoiţi-vă să intraţi…” elimină orice idee de mântuire exterioară, raţională, automată, extrem de sigură, fără vreo conlucrare – prin nevoinţa, lupta şi osteneala faptelor – din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.

De aceea Scriptura ne vorbeşte despre o mântuire [hoi sozómenoi] care trece prin nevoinţă [agonízesthe], de o mântuire care cere o continuă înfrânare a trupului, de o mântuire care se poate strica şi pierde dacă faptele “trupului” nu mai oglindesc credinţa “sufletului”: “Iar tot cel ce se nevoieşte, de toate se înfrânează [pás dé ho agonizómenos pánta engrateúetai]. Şi aceia adică ca să ia cunună stricăcioasă, iar noi nestricăcioasă. Eu drept aceea aşa alerg, nu ca cum nu aş şti; aşa dau război, nu ca cum aş fi bătând văzduhul. Ci îmi chinuiesc trupul meu [hypopiázo mou tó sóma] şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic.” (1 Corinteni 9:25-27)

În originalul grecesc, creştinii se mântuiesc [en toís sozoménois] în cadrul unui proces duhovnicesc prin care sufletele lor sunt încă supuse ispitirii, au nădejdea, nu siguranţa mântuirii, conform Apostolului: “Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă [katá skopón dióko], la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3:13,14)

Traducerea eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradicţie faţă de cuvintele lui Pavel, prin care arată că nu este mântuit şi că încă aleargă după cunună.

Aceeaşi înţelegere ortodoxă despre mântuire se regăseşte şi la Apostolul Petru: “Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18) în opoziţie cu interpretarea protestantă care încearcă din nou diluarea textului: “Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

Modificări în Vechiul Testament.
“Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3:15) “Acesta” [autós], adică Iisus Hristos, schimbă radical întregul înţeles, aducând mesajului un caracter profetic clar, fiind legat de vestirea de peste veacuri de la 1 Ioan 3:8. Cornilescu însă traduce: “aceasta [ea] îţi va zdrobi capul…”, pierzând cu totul latura mesianică a textului.

Aceeaşi cenzură se constată şi asupra pasajului: “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot Cuvântul [epí pantí rhémati] care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8:3), care în varianta Cornilescu devine: “ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”, lipsa termenului cuvântul [rhéma] tăind orice legătură semantică şi profetică cu lógos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos.

Şi pentru a fi totul limpede, textul de mai sus se regăseşte şi la Matei 4.4, unde dialogul dintre Hristos şi diavolul este redat întocmai după Biblia ortodoxă Septuaginta şi nu după traducerea lui Cornilescu.

Sau în alt loc în Septuaginta: “Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit [thysían kaí prosphorán ouk ethélesas, sóma dé katertíso moi].” (Psalmi 39:9) Traducerea lui Cornilescu prezintă denaturări majore: “Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile.” (Psalmi 40:6) Cenzurarea profeţiei nu este doar evidentă, ci şi lipsită de orice logică.

Tradiţia.
O altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la traditii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: “Asadar, fratilor, rămâneti tari si tineti învăţăturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”

Cuvântul tradus aici “învătăturile” este cuvântul grecesc paradosis, acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult niste porunci omenesti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăti împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orală.

Preoţia.
La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: “dar Iisus are o preotie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie “Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preotie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanti pentru a justifica necredinta lor fată de succesiunea apostolică.

Chipurile cioplite.
Textul ortodox “rusinati cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu “rusinati cei care se închina icoanei”.
În Apocalipsa, “chipul fiarei” devine pentru Cornilescu “icoana fiarei”. Icoana e totusi un termen care apare mult mai târziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu însă apare.

Ultimul Adam.
În Biblia ortodoxă, Iisus Hristos este mentionat si ca “ultimul Adam” (ESCHATOS ADAM – în greacă, conform 1 Corinteni 15:45). Cornilescu traduce eronat si foloseste “al doilea Adam” pentru Iisus, si nu Ultimul, cum indică termenul eschatos.

Naşterea din nou.
În Evanghelia după Ioan, cap. 3, verset 3, este redată discutia Domnului Iisus cu Nicodim. Mântuitorul îi spune: “Dacă nu se naste cineva de sus, nu poate să vadă împărătia lui Dumnezeu”.
Cornilescu, traducând în fapt după versiunile protestante engleză si franceză ale Bibliei (neoprotestantii îl laudă totusi ca pe un erudit al limbilor vechi), scrie “dacă nu se naste cineva din nou…”, pentru a face potrivirea cu doctrina neoprotestantă a nasterii din nou a crestinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată si încheierea mântuirii.
Textul original grecesc – gennisi anothen – înseamnă “să se nască de sus”. De altfel, la versetul 4, unde Nicodim întreabă cum poate să se nască un om bătrân, Cornilescu adaugă de la sine “…din nou”.

Mia de ani.
În cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbeşte despre “mii de ani”, Cornilescu traduce “o mie de ani”, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a “împărăţiei de o mie de ani”.
Dacă el ar fi fost, aşa cum încearcă să-l prezinte neoprotestanţii, un erudit în limbile ebraică şi greacă, în mod evident ar fi văzut şi înţeles originalul grecesc! (Interesant faptul că, la linkul indicat mai sus, deşi textul grecesc vorbeşte despre “mii” (“o mie” la plural), traducerea englezească foloseşte tot “o mie”.)

De asemenea, Cornilescu nu este constant în privinţa unor cifre din Vechiul Testament. La 2 Împăraţi 8:26, Ahazia are 22 de ani, iar la 2 Cronici 22:2, are 42 de ani. Există şi alte exemple.

Din cauza erorilor grosolane, noua traducere nu a întârziat să producă reactii. Asa cum am mentionat mai sus, simplificarea si modernizarea exprimării s-au făcut în dauna întelesurilor duhovnicesti.

În vara anului 1923, Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu îsi petrecut concediul împreună, la Blankenburg, în Germania, unde Cornilescu mai fusese cu alt prilej. Cunoscuse acolo un pastor protestant, Moderson, care organiza în fiecare vară cursuri “biblice”. De altfel, acest Moderson făcea si el parte dintr-o dizidentă din propria biserică si tinea aceste cursuri “biblice” anume pentru a-si propovădui ideile personale. Între Moderson şi Tudor Popescu se leagă o oarecare prietenie, părintele Popescu alunecând astfel si mai mult pe panta rătăcirii sectare.

Pentru atenuarea disputelor iscate de traducerea sa, Patriarhul Miron Cristea îi recomandă lui Cornilescu să plece pentru o vreme din tară. Cornilescu îi urmează sfatul si pleacă în Elvetia, unde va rămâne până la sfârsitul vietii (survenit în anul 1975), sustinut fiind de printesa Calimachi si rupt complet de dreapta învătătură crestină.

Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate – “un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul “Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă”. Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu!

În ceea ce priveste calitatea de “teolog” a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept “teolog”, având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă.

După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea “Pelerinul român” de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul sectantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună doar a sminti ortodocsii.

În loc de încheiere:
Am citit traducerea lui Cornilescu de mai multe ori, înainte de a citi traducerea ortodoxă. Limbajul simplu m-a ajutat să înteleg învătăturile de bază ale Sfintelor Scripturi. Când am început însă să citesc traducerea ortodoxă, am rămas uimit de frumusetea si de bogătia duhovnicească a textului. În mod deosebit, Epistola către Evrei, în varianta ortodoxă, oferă prin exemplele de răbdare si stăruintă ale patriarhilor Vechiului Testament – întelesuri mult mai profunde în ceea ce priveste mântuirea ca proces de durată în viata credinciosului.

 

sursa http://www.catehetica.ro/

13
aug.
14

Îngerii se închină la Sfântul Potir

Când diaconul s-a apropiat de pat cu Sfânta Împărtăşanie, toţi îngerii au îngenuncheat. La fel şi Fecioara, închinându-se Fiului şi Mântuitorului ei. După ce diaconul a împărtăşit-o pe bătrână, îngerii au predat sufletul acesteia în mâinile Maicii Domnului şi împreună au urcat spre cer.

Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat împreună cu diaconul său, Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l determine să se mărturisească, să conştientizeze că i se apropie sfârşitul, dar acela spunea că va mai trăi.

Preotul a rămas să discute cu bogatul nepocăit, iar diaconul s-a grăbit să ajungă la cea de-a doua persoană. Era vorba de o bunicuţă evlavioasă, doamna Maria. Intrând în casa ei, diaconul a rămas surprins să vadă că în jurul femeii erau toate rudele ei. Avea opt copii căsătoriţi, mulţi nepoţi şi chiar strănepoţi. Toţi erau prezenţi în jurul ei şi încercau să-i aline suferinţa. A rămas şi mai surprins să vadă în încăpere zeci de îngeri care o vegheau pe bătrână. Şi, mai mult, deasupra capului ei stătea chiar Maica Domnului, ştergându-i cu o batistă broboanele de sudoare. Din gura femeii se auzea abia şoptită rugăciunea: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Când diaconul s-a apropiat de pat cu Sfânta Împărtăşanie, toţi îngerii au îngenuncheat. La fel şi Fecioara, închinându-se Fiului şi Mântuitorului ei. După ce diaconul a împărtăşit-o pe bătrână, îngerii au predat sufletul acesteia în mâinile Maicii Domnului şi împreună au urcat spre cer.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Traducere de părintele Grigore Konispoliatis, Editura Areopag, București, 2012, pp. 56-57)

13
aug.
14

Cred Doamne!…Cred!

фот2Era un călugăr eremit, slab de înger. Iar diavolul îl învăţa bătându-şi joc de el, ca Sfintele Daruri sunt doar pâine şi vin. Într-o duminică dimineaţa, când se pregătea după rânduiala schitului, să meargă în biserică pentru sfânta Liturghie diavolul i-a zis:

– De ce vrei să te duci? Dacă e doar pâine simplă, mai bine stai şi roagă-te în chilie! Fratele a dat ascultare gândurilor sale şi nu s-a dus la biserică, deşi ceilalţi fraţi îl aşteptau (era un obicei acolo ca să nu înceapă slujba până ce nu veneau toţi). După ce l-au aşteptat destul, fără ca acela să vină, câţiva dintre ei s-au dus la chilia lui, gândidu-se că era bolnav sau că murise. Când au ajuns l-au întrebat:

– De ce frate, n-ai venit la biserică? Acesta s-a ruşinat să le răspundă. Când, însă, şi-au dat seama că e vorba despre dibăcia otrăvitoare a diavolului, fraţii l-au obligat să se mărturisească, descoperindu-şi gândurile, le-a zis:

– Ieraţi-mă fraţilor, eu am dat să plec, ca întotdeauna la biserică, dar ceva îmi spunea că acolo nu e Trupul şi Sângele lui Hristos Cel cu Care mă împărtăşesc, ci pâine şi vin. Dacă vreţi să merg cu voi, izbăviţi-mă de tirania acestor gânduri şi îndreptaţi-mă.

Părinţii au răspuns:

– Vino cu noi şi vom ruga cu toţii pe Dumnezeu să-ţi arate pe viu puterea Lui şi adevărul Preacuratelor Taine. A mers cu ei, şi acolo, după ce fraţii s-au rugat mult pentru el, să i se descopere puterea Tainei, au început imediat Sfânta Liturghie, aşezându-l în mijlocul Bisericii. Acesta până la Apolis nu a încetat să plângă cu lacrimi amare. După sfârşitul Sfintei Liturghii fraţii l-au întreab:

– Spune-ne dacă ţi-a arătat ceva Dumnezeu, ca să ne folsim şi noi!

Acesta plângând a început să le spună:

– Când s-a încheiat citirea Apostolului, iar diaconul s-a pregătit să citească Evanghelia, am văzut acoperişul Bisericii despicându-se, a apărut cerul şi fiecre cuvânt al sfintei Evanghelii devenea foc până la ceruri. După Vohodul Mare şi după aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă am văzut iar cerurile deschise şi foc coborând împreună cu o mulţime de Îngeri şi Arhangheli şi deasupra lor două persoane sfinte a căror frumuseţe nu pot să o descriu, pentru că înfăţişarea lor era ca fulgerul. Între aceştea era un Prunc de o frumuseţe şi o strălucire extraordinară. Atunci îngerii s-au rânduit în jurul Sfintei Mese, iar Pruncul se afla între ei.  Când s-au încheiat rugăciunele dumnezeieşti şi avenit momentul frângerii Mielului în patru bucăţi, cei doi tineri au început să împartă Pruncul divin deşi, neobişnuit, el rămânea la fel întreg. L-au străpuns în coastă, din care a început să curgă sânge şi s-a umplut Sfântul Potir. A venit după aceasta momentul să merg împreună cu ceilalţi fraţi să mă împărtăşesc…Atunci în palma dreapta am primt Trupul adevărat (în epoca primară monahii şi laicii se împărtăşeau cum o fac astăzi preoţii: Trupul se primea în palmă, separat de Sfântul Sânge).

Cu zdrobire de inimă am zis şi am mărturisit cu suspine:

– Cred Doamne!…Cred! şi pe loc S-a schimbat în Trupul pâinei văzute. Am mulţumit Lui Dumnezeu şi m-am împărtăşit cu Sfintele Daruri. După aceea preoţii au pus Mielul în Sfântul Potir şi am văzut iar turla bisericii deschizându-se cu puterile cereşti. Cei doi tineri şi Pruncul dumnezeisc înâlţându-se şi dispărând în ceruri.

La Sfânta Liturghie prin urmare Domnul Se naşte tainic şi Se dăruieşte nouă. Jertfa Lui continuă până la a doua venire iar El va învia şi va sta de-a dreapta Tatălui cu Slavă multă şi va veni să judece vii şi morţii.

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.371-373
13
aug.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-08-13

MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA A ZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Matei
(XXI, 28-32)

is-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a mers la cel dintâi şi i-a zis: Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Nu vreau! Dar pe urmă, căindu-se, s’a dus. Şi mergând la al doilea, i-a zis tot aşa. Iar acesta i-a răspuns: Mă duc, Doamne! Dar nu s’a dus. Care din aceştia doi a făcut voia tatălui?“ Ei i-au zis: „Cel dintâi“. Zisu-le-a Iisus: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Că a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi nu i-aţi dat crezare, ci vameşii l-au crezut şi desfrânatele; dar voi, văzându-l, nici după aceea nu v’aţi căit, ca să-i daţi crezare.



Blog Stats

  • 323.355 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte