Arhivă pentru 17 august 2014

17
aug.
14

Lucruri banale care iti afecteaza menstruatia

Ai observat că menstruaţia ta s-a schimbat?
Iată ce poate provoca asta.

lucruri banale care afecteaz menstruatia

Când eşti adolescentă, este normal să nu ai o menstruaţie regulată, însă pe parcursul anilor observi că aceasta apare regulat, durează la fel de mult, iar fluxul menstrual este mereu la fel. Însă dacă în ultimul timp aceasta durează mai mult sau mai puţin sau te chinui mai mult în acea perioadă a lunii, este posibil să ai probleme de sănătate.

De multe ori, aceste probleme nu sunt neapărat unele grave, ci pot fi provocate de cele mai banale lucruri. COSMO îţi vine în ajutor şi îţi arată ce îţi poate afecta menstruaţia.
În primul rând, vinovatul poate fi stresul. Fie că este vorba de lucruri minore precum grija banilor sau problemele în relaţie sau lucruri mai importante ca decesul cuiva drag sau un divorţ, stresul afectează menstruaţia.

Când corpul omenesc se concentrează pe supravieţuire, indiferent dacă este vorba de atacul animalelor sălbatice din preistorie sau plata chiriei din vremurile noastre, corpul şi creierul opresc hormonii care influenţează ovulaţia, pentru a preveni reproducerea într-un mediu periculos. Dacă stai să te gândeşti, acesta este un lucru foarte interesant!

Încearcă să te relaxezi cât mai mult cu putinţă şi să nu te laşi afectată de toate problemele de zi cu zi!

Şi sportul în exces îţi poate afecta menstruaţia. Motivul este simplu: organismul tău percepe exerciţile în exces ca pe un factor stresant şi ne întoarcem la paragrafele anterioare.

Apoi, alcoolul nu te face doar să ai dureri de cap a doua zi, ci poate creşte temporar nivelul de estrogen şi testosteron, ce pot perturba cu fuctuaţiile hormonale necesare ovulaţiei. Cercetătorii nu sunt siguri de cât alcool este nevoie pentru ca menstruaţia ta să fie afectată, pentru că fiecare femeie este diferită, însă este recomandat să nu consumi mai mult de o băutură pe zi.

Nivelul crescut de testosteron poate fi provocat şi de creşterea rapidă în greutate (de exemplu, 20 de kilograme în câteva luni).

Să nu uităm de infecţii! De fapt, acestea nu afectează neapărat menstruaţia, însă tu vei avea această impresie pentru că vei sângera şi între menstruaţii. Infecţiile bacteriene, bolile cu transmitere sexuală sau boli inflamatorii pelviene îţi pot face interiorul uterului să fie inflamat şi să sângereze.

Fumatul este un alt lucru banal care îţi poate afecta menstruaţia, în special dacă ai început să fumezi de când erai mai tânără. Potrivit cercetătorilor, fumatul poate modifica nivelurile de estrogen, progesteron, testosteron şi a altor hormoni inplicaţi în dezvoltarea sintromului premenstrual. De asemenea, femeile care fumează au cicluri menstruale mai scurte şi mai neregulate.

Dacă ai observat că menstruaţia ta s-a schimbat în ultima perioadă, discută despre acest lucru cu medicul ginecolog şi menţionează şi aceste lucruri banale înainte să începi să te gândeşti că ceva grav se întâmplă.

17
aug.
14

Ce au căutat naziștii în Tibet?

În primăvara anului 1938, cinci savanți germani membrii ai SS au participat la o expediție de cercetare în Tibet. Aproape uitat astăzi, acest eveniment a fost extrem de controversat în epocă și a continuat să îi fascineze decenii la rând pe amatorii de conspirații. Cele mai multe controverse și discuții nu au fost generate de rezultatele științifice, ci de contextul expediției – ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial – și de scopul acesteia, la întrebarea „ce au căutat naziștii în Tibet?” fiind oferite de-a lungul timpului numeroase răspunsuri, care de care mai fanteziste. 

Expediția a fost condusă de un personaj cu adevărat excepțional: Ernst Schäfer. Aventurier, vânător, cercetător, scriitor și membru SS, el a fost un fel de „Indiana Jones” nazist în carne și oase. Născut în orașul Köln, Schäfer a fost pasionat de mic de faună, crescând pasări, insecte, șerpi, pești, veverițe și multe altele animale mici. Camera lui arăta ca o mică menajerie, plină cu colivii, acvarii, terarii, folosite pentru a observa comportamentul animalelor. După ce a obținut diploma de liceu, în 1929, s-a înscris la Universitatea din Göttingen, unde a studiat zoologia, botanica și geografia, visând să calce pe urmele eroului său, geograful și exploratorul suedez Sven Hedin.

Ernst Schäfer a ajuns pentru prima dată în Tibet în 1931, după ce s-a alăturat unei expediții organizate de americanul Brooke Dolan. Născut într-o familie bogată din Philadelphia, Dolan era deja celebru în presa americană la numai 21 de ani, datorită expedițiilor sale de vânătoare în Asia. În expediția din 1931, Dolan și Schäfer au urcat pe fluviul Yangtze, în căutarea unui trofeu de vânătoare extrem de rar: ursul panda.

Schäfer, al doilea bărbat alb care a reuşit să împuşte un urs panda

Expediția s-a transformat într-o adevărată întrecere între cei doi, care s-au separat de restul grupului și au plecat pe cont propriu prin pădurile de bambus. Competiția a fost câștigată de german, care a devenit, în mai 1932, al doilea bărbat alb care a reușit să împuște un urs panda. Expediția a continuat până în estul Tibetului. Dolan și Schäfer (foto stânga) nu s-au aventurat mai departe din cauza conflictului dintre tibetani și naționaliștii chinezi.

Anul următor, Schäfer s-a alăturat SS-ului, iar în 1935 a participat la o a doua expediție în Tibet, condusă tot de Brooke Dolan. De data aceasta, ei au pătruns mai adânc în interiorul țării, însă amenințarea permanentă din partea nomazilor Ngolok, care controlau zona, a condus la destrămarea expediției. Dolan a părăsit grupul și a mers mai departe singur, deghizat în negustor tibetan, iar Schäfer s-a întors în China, plutind în aval pe Yangtze, până la Shanghai.

Întors în Germania, Ernst Schäfer a publicat o carte, denumită Tibetul necunoscut, în care pleda pentru organizarea unei expediții științifice în tărâmul îndepărtat. Numeroasele articole de presă l-au transformat pe tânăr într-o celebritate și l-au adus în atenția lui Heinrich Himmler. În vara anului 1936, în timp ce Germania se pregătea pentru organizarea Jocurilor Olimpce de vară, Schäfer s-a întâlnit cu Himmler la Berlin și a obținut permisiunea de a organiza o expediție oficială în Tibet, sponsorizată de „Ahnenerbe” și compusă din savanți SS.

Ce au căutat naziștii în Tibet?

Discuția dintre cei doi nu a fost consemnată. Toate informațiile despre această întâlnire provin de la Ernst Schäfer, care le-a povestit anchetatorilor americani, după ce a fost capturat în 1945. Potrivit lui Schäfer, Himmler i-a mărturisit atunci câteva dintre convingerile sale originale: că Universul a fost format în urma unei bătălii cosmice între foc și gheață, că Pământul a fost populat odinioară de specii de uriași şi că iar rasa ariană a coborât direct din cer3. Schäfer le-a spus anchetatorilor săi că el nu împărtășea aceste idei, pe care le considera rizibile, deși putem să fim convinși că nu a râs în fața lui Himmler.

Misterioasa călătorie în Tibet a cinci oameni de știință germani, membrii ai SS-ului, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a fascinat pe contemporani. De-a lungul timpului au fost avansate numeroase explicații pentru această expediție, care de care mai fanteziste: s-a spus că ea ar fi avut ca scop descoperirea unei legături între Atlantida și prima civilizație a Asiei Centrale; că Schäfer ar fi crezut că Tibetul era leagănul omenirii, unde o castă de preoți crease un imperiu de cunoaștere mistică, numit Shambabla, al cărui simbol era svastica, roata budistă a vieții; sau că naziştii ar fi căutat o substanță secretă, care prelungea viața și putea fi folosită pentru atingerea unei stări superioare de conștiință4.

Din păcate pentru amatorii de conspirații, aceste ipoteze sunt false. Himmler, care se considera un mecena al științei germane, a înființat societatea „Ahnenerbe” pentru a studia originea rasei ariene, din care se trăgeau germanii puri. Arheologii germani au primit misiunea de a dezgropa preistoria ariană, fiind organizate numeroase expediții în acest scop, iar cea din Tibet a fost cea mai ambițioasă dintre acestea. Himmler a încercat în mod constant să influențeze activitatea oamenilor de știință, astfel încât aceștia să-și îndrepte atenția asupra subiectelor pseudo-științifice care îl interesau pe el. Cu toate acestea, se pare că Schäfer nu a fost interesat de această pseudo-știință, refuzând ferm să îi permită lui Edmund Kiss (un discipol al teoriei „Welteislehre”, enunțată de Hans Hörbiger) să se alăture expediției. Hörbiger susținea că Atlantida a fost distrusa de un mare potop cauzat de impactul dintre un corp ceresc de gheață și Pământ. Himmler a adoptat această teorie și credea că aceia care au scăpat din Atlantida au emigrat în Asia Centrală, unde au înființat o mare civilizație.

O expediţie care s-a născut greu

În decembrie 1937, Schäfer a realizat planul final al expediției, care avea ca destinație Tibetul de Est, cu acces din China. Schäfer a fost nevoit să facă însă anumite compromisuri în privința membrilor expediției și să accepte prezența antropologului Bruno Beger, adept al teoriei conform căreia indo-europenii şi-ar avea originea în Asia Centrală, o idee care a fost îndelung dezbătută în cercurile academice. Cu toate acestea, divergențele dintre Schäfer și Himmler s-au adâncit şi, în final, conducătorul SS-ului a cerut ca societatea „Ahnenerbe” să își retragă sprijinul și finanțarea pentru expediție.

Schäfer a reușit să strângă singur banii necesari, însă avea nevoie în continuare de sprijinul politic al lui Himmler. Acesta și-a dat acordul pentru expediție, cu condiția ca toți membrii să facă parte din SS. În afară de Schäfer și Beger, la expediție au mai luat parte Ernst Krause, entomolog, fotograf și operator video, Karl Wienert, geofizician, și Edmund Geer, expert în logistică, responsabil de transport și aprovizionare.

Situația politică din Asia de Est l-a obligat pe Schäfer să-și schimbe planurile iniţiale. După ce a aflat că nu exista nicio posibilitate de a ajunge în Tibet prin China, el nu a avut de ales, fiind nevoit să traverseze India, unde trebuia să negocieze cu autoritățile britanice. Prin urmare, Schäfer a plecat la Londra, în martie 1938, unde a obținut o importantă scrisoare de recomandare adresată lui Sir Aubrey Metcalfe, ministrul de externe britanic din India.

Tibetanii, fascinați de gadget-urile epocii

Cei cinci exploratori germani au plecat spre Calcutta în aprilie 1938 și au reușit să pătrundă în Tibet abia în luna decembrie, după ce permisiunea de intrare le fusese refuzată inițial, de două ori, fiind nevoiți să petreacă șase luni în micul regat Sikkim, din nordul Indiei. Spre uimirea tuturor, la granița tibetană n-au găsit nici bariere, nici paznici sau soldați. Doar un morman de pietre marca granița dintre cele două țări.
Ajuns în Lhasa, Schäfer a reușit să extindă permisul de ședere de mai multe ori, astfel că au putut să rămână în capitala tibetană timp de două luni. La scurt timp după sosirea lor au început vizitele oficiale, membrii expediției reușind să dezvolte în unele cazuri chiar relații de prietenie cu liderii locali, printre care și primul ministru Yapzhi Langdün, nepotul celui de-al 13-lea Dalai Lama. Antropologul Bruno Beger a avut o influență extrem de pozitivă asupra relațiilor membrilor expediției cu tibetanii. Având o oarecare pregătire medială, el a reușit să trateze cu succes bolile unor membrii ai aristocrației.

Un mare avantaj pentru expediție a fost reprezentat de faptul că fotografia nu era o noutate pentru tibetani. Dimpotrivă, se pare că fotografia a fost introdusă în Tibet încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar la momentul vizitei exploratorilor germani în Lhasa existau deja destul de mulți fotografi amatori entuziaști și chiar unii profesioniști. În afara unui singur incident, când un localnic a aruncat o piatră spre aparatul de fotografiat, Beger a raportat că nu au întâmpinat dificultăți în timp ce făceau fotografii.

Darurile oferite localnicilor de germani indică un mare interes în rândul tibetanilor pentru realizările tehnice ale Occidentului. Deoarece nu aveau suficiente articole tehnice pentru le oferi sub formă de cadouri, Schäfer a fost nevoit să dăruiască o parte din echipamentul expediției. Binoclurile Zeiss par să fi fost deosebit de populare printre miniștrii tibetani. De asemenea, Schäfer a oferit un radio Phillips, o cameră foto, un fonograf, un gramofon și a mai comandat alte cadouri din Calcutta și chiar din Germania.
Cel mai important eveniment din Lhasa și motivul principal pentru cererile repetate ale lui Schäfer de prelungire a permisiunii lor de ședere era „Monlam” (Festivalul de Anul Nou), care dura mai mult de trei săptămâni. Exploratorii au reușit să asiste la sărbătoare, iar Schäfer a oferit o descriere vie și extinsă a festivităților, în jurnalele sale, dar şi în cartea sa, Das Fest der weissen Schleier, dedicată acestui subiect. Mai mult, exploratorii au fost invitați să participe la „Gyalpo Losar”, a doua zi a Anului Nou tibetan, care este considerată o zi mai importantă decât ziua de Anul Nou în sine.

Pentru a obține, din partea guvernului tibetan, permisiunea de a vizita valea Yarlung, considerată „leagănul civilizației tibetane”, unde să găsesc numeroase mănăstiri și temple, Schäfer a mințit în legătură cu simbolul svasticii, susținând că acesta ar fi fost adus în Germania din vale, în urmă cu 5.000 de ani.

La un pas de moarte, în drum spre casă 

Expediția s-a încheiat mai repede decât și-ar fi dorit exploratorii, după ce Schäfer a primit o scrisoare de la tatăl său, care îl anunța că războiul este iminent. Germanii au părăsit precipitat Tibetul și s-au îndreptat spre Calcutta, unde Schäfer a fost primit într-o audiență privată de lordul Linlithgow, viceregele Indiei, căruia i-a prezentat un raport detaliat despre expediția sa.

De la Calcuta, exploratorii s-au îmbarcat într-un avion British Airways, cu destinația Bagdad, însă au fost nevoiți să aterizeze de urgență la Karachi, din cauza unor probleme tehnice. La Bagdad au avut norocul să schimbe avionul și să zboare spre Atena cu o aeronavă Lufthansa. După aterizare au aflat că avionul British Airways, care a avut probleme tehnice la Karachi, s-a prăbușit în mare la Alexandria. O surpriză îi aștepta în Atena, un avion nou special, pus la dispoziție de guvernul german, pentru întoarcerea lor acasă în siguranță.

Indiferent de controversele stârnite și de problemele înfruntate, expediția condusă de Ernst Schäfer a fost un succes în ceea ce privește materialele științifice colectate. În urma expediției au fost strânse zeci de mii de fotografii și de pagini cu însemnări atente despre oamenii din Tibet, dar și despre floră și faună. Arhivele federale germane din Koblenz adăpostesc o colecție impresionantă de 17.000 de negative, din cele peste 20.000 realizate de membrii expediției5. Aceste imagini, care arată portretul Tibetului în perioada interbelică, sunt unice, având în vedere că membrii acestei expediții s-au interesat în mod amănunțit de fiecare aspect al vieții în Tibet, mergând de la guvernare și religie, până la cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene.

Arestat după înfrângerea Germaniei, Schäfer a fost judecat la Nuremberg, însă a fost achitat, tribunalul considerând că nu a fost vinovat de crime de război. În decembrie 1949 el s-a mutat în Venezuela, împreună cu soția și cu fiicele sale, unde i s-a oferi un post de cercetător. Schäfer s-a întors în Europa în 1954. El a acceptat invitația regelui belgian Leopold al III-lea de a realiza un documentar despre Congo, proiect la care a lucrat câțiva ani. Împreună cu familia sa, Schäfer s-a întors în Germania, unde a obținut un post de curator la „Niedersächsisches Landesmuseum” din Hanovra. Exploratorul a murit în iulie 1992.


Vânătorii de legende
Sezonul al doilea

Noul sezon din „Vânătorii de legende” dezvăluie poveștile adevărate ale unor aventurieri veritabili care sunt convinși că unele din miturile și legendele cele mai durabile din istorie sunt reale. Fiecare episod va descrie povestea unei descoperiri fascinante, cum ar fi cea despre locul în care a fost îngropat regele Arthur, despre peștera de lângă Salt Lake City în care s-ar putea să se afle aurul lui Montezuma și despre cum au reapărut bijuteriile Elenei din Troia într-un muzeu din Rusia. Pentru majoritatea dintre noi aceste lucruri țin de ficțiune și de filme, însă ele sunt poveștile unor oameni care au crezut cu adevărat în autenticitatea anumitor mituri și au depus eforturi considerabile pentru a dovedi că au dreptate.

La sfârşitul lui 1937, Ernst Schäfer, om de știință și explorator, și-a început expediția către Tibet în căutarea unei rase de mult dispărute – rasa hiperboreană. Conform spuselor filosofului german Nietzsche, această rasă ar avea origini ariene și ar fi înzestrată cu abilități remarcabile. Legenda spune că civilizația din Atlantida ar fi fost prima civilizație din toate timpurile. Acea expediție a devenit o poveste remarcabilă, despre frenezia montană și despre integritate pierdută. În mod excepțional, expediția a fost înregistrată pe peliculă.

17
aug.
14

Orice credinţă mântuieşte? – Sectanţii se mântuiesc?

toverderenOrice credință mântuiește? Sectanții se mântuiesc? Nu. Dacă orice credință ar mântui, dacă budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul și orice altă credință ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie să vină Hristos.

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).

Iată deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, că cine nu crede în El piere. Și doar cel ce crede în El are viața veșnică. Deci, repetăm, cei ce nu cred în Hristos se osândesc. Desigur, vorbim aici despre cei ce au auzit de Hristos și nu L-au primit, căci cei care n-au auzit de El se vor judeca după cum au fost judecați cei dinainte de venirea Sa.

Dar sectanții nu cred și ei în Hristos? Doar mereu declară că Îl iubesc foarte mult.

Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsă pe care și-o fac despre El.

Hristos este Adevărul, și cel care vrea să Îl iubească pe Hristos trebuie să învețe a iubi Adevărul. Cel care iubește imagini false este pur și simplu idolatru; și nu poate fi numit creștin. Sectanții sunt idolatri.

Cel ce are poruncile mele și le păzește, acela este care mă iubește (Ioan 14, 21).

Or, sectele nu au toate poruncile lui Hristos, și nici pe cele pe care le au nu le păzesc. Și de vreme ce sectanții nu au învățătura adevărată despre Hristos și credința pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciună. Iar minciuna nu mântuiește, ci duce la moartea veșnică. Să nu uităm că Hristos este Adevărul!

Deci nu poate fi părtășie între Adevăr și minciună, nici nu se poate mântui cineva ,,în Hristos” prin minciună. Și nici nu poate avea pe Hristos cel ce trăiește în minciună.

Dar fără de Hristos nu este mântuire?

Nu. Cel care crede că există mântuire în afară de Hristos este păgân, indiferent din ce cult face parte, dar în nici un caz creștin.

Creștinii sunt ucenicii lui Hristos,cei care cunosc învățăturile Lui și luptă pentru a învăța și să trăiască după ele. Creștinii sunt cei care cred cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul și Viața și că nimeni nu ajunge la Dumnezeu decât prin El.

Creștinii sunt cei care cred că nu este alt nume dat oamenilor în care să fie mântuire decât numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru.

De ce a venit Hristos? Pentru mântuirea noastră.

De ce a propovăduit Hristos? Pentru mântuirea noastră.

De ce și-a întărit Hristos cuvântul cu mărturia a nenumărate minuni? Pentru mântuirea noastră.

De ce s-a jertfit Hristos? Pentru mântuirea noastră?
Insulte, batjocuri, bătăi, scuipări, chinuri și nedreaptă judecată, de ce a răbdat Hristos? Pentru mântuirea noastră.

De ce a curs sângele lui Hristos în țărâna și praful Țării Sfinte? Pentru mântuirea noastră.

De ce a murit Hristos pe cruce? Pentru mântuirea noastră.

De ce a răbdat Hristos îngropare ca un mort oarecare? Pentru mântuirea noastră.

De ce S-a pogorât Hristos la iad? Pentru mântuirea noastră.

De ce a Înviat Hristos? Pentru mântuirea noastră.

De ce Hristos S-a înălțat la ceruri cu trupul Său omenesc, și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu? Pentru mântuirea noastră.

Toate acestea sunt adevăruri elementare ale credinței creștine, pe care oricine trebuie să le știe. De ce le-am repetat? Ca să le amintesc celor ce pun întrebări necugetate.

De vreme ce Hristos a făcut toate acestea pentru mântuirea noastră, înseamnă că fără ele și fără Hristos nu ne putem mântui.

Deci nici una din religiile păgâne nu mântuiește.

Cum, va întreba cineva mai slab în credință, cum să se ducă în iad atâta mulțime de oameni și să se mântuiască doar o parte din cele câteva sute de miloane de ortodocși (care la rândul lor sunt fideli credinței lor)?

Așa bine: precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoștință, așa și Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin, pentru aceasta vrednici fiind de moartea veșnică (Romani 1, 28-32); și nu e de mirare că atâția oameni aleg drumul spre iad, căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire, și mulți sunt cei care o află, și stâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14).

Desigur, aceste cuvinte sună atât de înfricoșător, încât mulți oameni se grăbesc să le respingă. Dar dacă nu vrem să credem Adevărul, nu înseamnă că Adevărul se schimbă, ci doar că ne înșelăm pe noi înșine și ne lansăm pe drumul pieirii.

Fie că ne place, fie că nu, acesta este Adevărul:

În afara Bisericii lui Hristos nu există mântuire!

Lumina Adevărului, pr. Mihai-Andrei Aldea,

Editura Christiana, București – 2007

17
aug.
14

Despre lucrurile scumpe și lucrurile ieftine

iconariM-am întrebat de ce a căzut arta și meșteșugăritul bisericesc și de ce kitchul a umplut atît de ușor toate domeniile vieții noastre ecleziale, de la arhitectură și icoane, veșmintele preoțești, crucile de la gît și de pe pristol, pînă la candeluțele de plastic și canafurile chinezești în formă de cruci care se mișcă la oglinda șoferilor.

Am putut înțelege de ce oamenii de la sfîrșit de secol 19, început de secol 20 s-au lăsat impresionați de imaginile cu iz religios scoase de sub tipare și cum bibelourile ”perfecte” au luat loc ciopliturilor de multe ori stîngace ale meșterilor de la sate. Mai greu îmi este să înțeleg altceva: cum o cruce ștanțată din tablă chinezească a ajuns să coste mai mult decît o cruce cioplită din lemn de dud sau măslin, cum un potir de tablă poleită a ajuns să coste cît un potir din argint lucrat cîndva cu mîna și de ce o icoană lucrată pe lemn de un maestru iconar trebuie să coste 200 de euro, iar un buchet de flori sau o vacă pe un cîmp pictată de un ”artist plastic” e normal să costă 5000 de euro, iar la nevoie și două milioane.

Așa mi-am dat și răspunsul de ce a dispărut arta bisericească. Pentru că niște oameni răi și hapsîni au inventat mașinile-unelte care împușcă zeci de icoane pe minut, împușcă potire, cădelnițe, ferecături de Evanghelii, împușcă mai nou chiar și sfinte mese și iconostase, împușcă tot ce-ți vrea inima. A folosi în slujba lui Dumnezeu toate aceste lucruri împușcate este un lucru cel puțin nepotrivit, de vreme ce există atîția oameni capabili să facă toate aceste lucruri cu mîinile și inima lor.

Dispariția breslei iconarilor și a meșterilor bisericești face vulnerabilă întreaga Biserică, deoarece ”podoaba Casei lui Dumnezeu” despre care vorbește prorocul David și ”cei ce o iubesc” este o așezare Dumnezeiască, după cum scrie în a Doua Carte a lui Moise (Ieșirea 31): “Iată, Eu am rînduit anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda, și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul, ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri”.

Acest dar dat lui Bețeleel este asupra tuturor celor care de-a lungul veacurilor au umplut pămîntul de biserici și lucruri frumoase ce dau slava lui Dumnezeu, astfel încît pînă astăzi o lume întreagă se minunează de ele. Aceasta este o parte nelipsită a propovăduirii creștine: arhitectura, icoanele, precum și orice lucru pus în slujba lui Dumnezeu trebuie să fie frumos, lucrat de oameni dăruiți de Dumnezeu și în deplină iubire față de Dumnezeu și de oameni.

Oare nu v-ați săturat să fiți luați în rîs pentru felul în care arată zorzoanele din biserici, de pe veșminte, de pe icoane? Oare nu v-ați săturat să inventați scuze nesfîrșite pentru kitchul care ne apasă sufletele? Nu e mai simplu să ne întoarcem la ce este al nostru?

Avînd în vedere stăpînirea mare pe care a pus-o asupra multor inimi setea de cîștig ușor de pe comerțul cu icoane și lucruri bisericești ștanțate, singura cale de a ne întoarce la tradițiile artei bisericești lăsate de Dumnezeu este de a renunța la cumpărarea acestor table și de a căuta cu orice preț să avem în casă icoane adevărate, pictate cu dragoste în adevăratul duh al cinstirii de Dumnezeu.

Biserica își este autosuficientă: prin harul lui Dumnezeu, care ne-a adus pe toți pe lume și ne cheamă la pocăință, avem și pictori, și tîmplari, și fierari, și arhitecți, și croitorese, și broderese – să-i susținem în începăturile lor, știind că acest lucru întărește și împodobește Biserica, înmulțind slava lui Dumnezeu printre oameni.

 

Foto: Iconari la tabăra de creație de la Mănăstirea Putna, 2011

17
aug.
14

Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru

suferintaO altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.

Că, spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la… de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorinţele”.

Dar noi să zicem aşa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic.

Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat…Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Să vă spun o poveste legat de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului – dacă v-am mai spus-o să mă iertaţi – că face nu ştiu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi şi cam agresivi şi… Aşa că le dau câte o sticluţă de apă sfinţită şi le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate…». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiţi din nou, că nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.

Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi mai fac dreptate, să văd ce taci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuită pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…

Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu. Bucuria se simte cu organele duhovniceşti şi aceste organe sunt în noi, sunt în duhul nostru. Noi nu suntem în noi. Dar, de vom voi, putem învăţa să intrăm în duhul nostru, în acest ascuns din noi în care ne vede Dumnezeu şi ne aşteaptă.

Extras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Ed. Doxologia, 2013, p. 25-27

17
aug.
14

Noul USB 3.1 este mai rapid si mai destept

Noul USB 3.1 Type-C

17
aug.
14

Soţii poartă împreună o cruce

slovo_picTrebuie să ne străduim să sacrificăm totul pentru a păstra pacea în familie. Diavolul e viclean. El ne prezintă o mie de „pricini binecuvântate” care îi pot despărţi pe soţi. Aceştia au neapărată nevoie să-şi cruţe unul celuilalt sentimentele şi să-şi amintească întotdeauna de jurămintele de credincioşie şi dragoste pe care le-au făcut nu oricum, ci înaintea Feţei Domnului.

Acesta este un lucru sfânt, în comparaţie cu care păleşte orice prietenie „pe de lături”. Viaţa este luptă duhovnicească. Soţul şi soţia sunt răspunzători unul pentru celălalt în mai mare măsură decât suntem răspunzători pentru oricare dintre cei pe care îi „îmblânzim”.

Soţul şi soţia poartă împreună o cruce, şi această cruce va începe negreşit să se „răstoarne” dacă una dintre mâini va slăbi şi îşi va pierde tăria.

Din Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sophia, București, 2011, p. 107

17
aug.
14

Spune-mi, ce răspuns vei da lui Dumnezeu, tu, care îmbraci zidurile și nu pe oameni?

ftwxeiaSpune-mi, ce răspuns vei da lui Dumnezeu tu care îmbraci zidurile și nu pe oameni? Tu, care împodobești un animal și treci cu vederea zdrențele pe care le poartă semenul tău? Tu, căruia i se strică mâncărurile și nu dai celor care flămânzesc?

Vezi aceste ziduri care se dărâmă odată cu trecerea vremii și ale căror ruine răsar în cetate precum stâncile ies la suprafața apei? Când se construiau, bogații se interesau de ziduri și-i treceau cu vederea pe săraci.

Unde s-a dus măreția lor? Unde s-a dus și cel care se mândrea pentru această măreție? Vezi cum se dărâmă și se pierd ca palatele pe care copiii le construiesc pe nisip ca să se joace? Iar cel mort plânge în iad pentru viața pe care a risipit-o în lucruri deșarte. Să ai suflet mare! Zidirile, și mici și mari, fac aceeași treabă.

Când intru în casa unui om cu gusturi rele și parvenit și o văd înăbușită de podoabe, știu că acest om nu are nimic mai prețios decât cele care se văd și că împodobește cele neînsuflețite, în timp ce sufletul său și-l lasă neîmpodobit.

Spune-mi, la ce nevoie slujesc paturile sau mesele luxoase, fotoliile și trăsurile, astfel încât să nu treacă banii la cei săraci, care cu miile se roagă la uși cu glasuri jalnice? Iar tu nu vrei să dai, pentru că spui că nu ai pentru toți aceștia. Și în timp ce buzele tale se jură, mâinile tale te trădează. Pentru că mâna ta te dezminte, strigând fără să vorbească, așa cum strălucește asupra ta piatra prețioasă de la inel.

Câți poate izbăvi din datorii un inel de-al tău? Câte case care se pierd nu s-ar pune pe picioare? Un dulap de-al tău poate îmbrăca o întreagă cetate care tremură de frig. Iar tu îl alungi pe sărac neajutorat, fără să te temi de Dumnezeu Care te va judeca.

Nu ai compătimit, nici tu nu vei fi compătimit. Nu ai deschis ușa, te vor alunga și pe tine din Împărăție. Nu ai dat pâine, nu vei primi viața veșnică.

 

Sfântul Vasilie cel Mare, „Mica Filocalie a inimii”, Elena Kondila, Ed. AKRITAS.

17
aug.
14

Răul înaintează puţin câte puţin

rugaciunePărinte, de ce diavolului i se spune „stăpânitorul lumii?” Chiar este cu adevărat?

– Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea.

Când Hristos a spus despre diavol stăpânitorul acestei lumi, n-a înţeles că este stăpân peste lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea stăpânitorului acestui veac. Adică diavolul stăpâneşte peste deşertăciune, peste „lume”. Ce înseamnă „lume”? Nu înseamnă oare podoaba, împodobirea deşartă? Aşadar, cine e stăpânit de deşertăciune este sub ocupaţia diavolului. Inima robită de lumea deşartă păstrează şi sufletul atrofiat şi mintea întunecată.

Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufletului nostru, mai mare chiar şi decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. În timp ce, de l-am vedea pe diavolul însuşi, ne-ar cuprinde frica şi am fi nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel Raiul. În epoca noastră, multă „lume” – duh lumesc – a intrat în lume, iar această „lume” o va distruge. Oamenii şi-au băgat înlăuntrul lor „lumea” şi au alungat de acolo pe Hristos.

Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el?

– Pentru că duhul lumesc intră încet-încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui ca să nu-l plouă. Apoi a băgat şi un picior, apoi celălalt şi în cele din urmă a intrat tot şi cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară. Aşa şi cugetarea lumească ne înşeală cu mici cedări şi încet-încet ne stăpâneşte.

Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 66-67

 

17
aug.
14

Învățătură a Sfântului Efrem, despre folosul sufletesc

Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va află viaţa.

Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.

Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.

Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. „Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi.” Aceasta făcând-o, tu însuţi te vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul.

Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Sfântul Efrem Sirul)

17
aug.
14

Epistola unui sfânt contemporan

batiuskaScrisoarea care urmează a fost publicată în numărul 6 din Presa Ortodoxă şi face parte din minunata corespondenţă trimisă de Părintele Selafiil din Siberia – ucenicul Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeii – către un tânăr român, pe care l-a călăuzit prin dragostea şi rugăciunile sale până la trecerea sa către Domnul în anul 2006, când împlinea vârsta de 96 de ani. Lucrul minunat este acela că tânărul, deşi nu a vizitat niciodată Rusia, a primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte şi a fi călăuzit de către unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai zilelor noastre.

Stareţul Selafiil din Siberia a fost unul din cei nouă mari sfinţi ai pământului rus cu care se sfătuia vrednicul de pomenire Patriarh Alexie al II-lea – omul providenţial pentru Biserica Rusiei, după cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov –, care, poate tocmai pentru că avea astfel de sfătuitori, a proslăvit ca sfinţi mii de mărturisitori ai perioadei bolşevice. Viitorul ne va lămuri, poate, şi alte taine în ce-l priveşte rămase nedezlegate…

Părinte Filothei, doctoraşul meu drag! Mişa, inima mea dulce!

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă acopere cu mâna Sa cea tare!

Mişa, Mişa, Bunelului îi este tare dor de tine. Mişa, nu ştiu dacă ne vom vedea în această scurtă viaţă pământească, în această pribegie a noastră către Cer. Dar fiece scrisorică ce mi-o citeşte batiuşka Varsanufie de la tine şi de la voi mă face pe mine, un moşneag noduros şi ros de molii, să iau pulsul inimii mele dulci. Mişa, am ascultat rândurile de la tine şi s-a bucurat sufletul meu, aflând că ai găsit un loc tot în slujba Bisericii… Bagă de seamă, copilul meu, lucrul cu cărţile este o lucrare sfântă! Ţii în mână comori de înţelepciune pe care Duhul Sfânt le-a revărsat în cugetul Sfinţilor Părinţi, ca să ne fie nouă hrană în aceste vremuri de pustiire… Dragul Bunelului, Mişa, cred că m-ai făcut să întineresc cu cincisprezece ani („Subliniază, Varsanufie, subliniază!”, zice Bunelul), când am văzut că lucrezi acum cu acele cărţi sfinte, că prin mâinile tale trec atâtea lucruri binecuvântate: icoane, tămâie, lumânări, cărţi bisericeşti. Să te ţii, dragul Bunelului, de locul acesta, la pangarul Schitului de care îmi spui, şi să nu îl laşi, indiferent de cât de mică sau de mare ţi se va părea plata bănească. E un loc potrivit pentru tine… Chiar dacă alţi cunoscuţi îţi vor face orişice alte propuneri să mergi altundeva, poate la alte librarii sau biblioteci, tu să te ţii de locul acesta, căci aici eşti sub ocrotirea mănăstirii; în orice caz, să-i scrii Bunelului dacă îţi place sau nu, dacă eşti mulţumit…

Mişa, Mişa, am aflat şi noi – mai bine zis, îngeraşii aceştia ai mei –, prin anunţurile care se fac la acest calculator, despre ceea ce se întâmplă acum în lumea largă. Eu nu ştiu cum lucrează acest aparat, dar Varsanufie mi-a spus că se afişează cumva ştirile cele mai importante ce se petrec în lume. Oh, inima mea dulce, vezi cât s-a înmulţit răutatea în lume? Acolo, în Palestina, este acum mare vărsare de sânge şi lucrurile nu cred să meargă spre bine. Poate te vei mira, Mişa, dragul Bunelului, că pe mine, un moşneag, mă preocupă lucrurile acestea; dar voiesc să vi le zic pentru că acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit!

Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar.

Oh, dragul Bunelului, eu mă voi duce din această lume deşartă în curând, dar voi, voi veţi prinde mari grozavii şi mari răutăţi. Când vor fi anume toate acestea?, îl veţi întreba pe Bunelul. Ei, Domnul Dumnezeu poate grăbi sau mai poate amâna sfârşitul, după a Lui socotinţă; răutatea şi desfrânarea, eresul şi delăsarea s-au înmulţit atât de mult în lume, că nu ştiu cât va mai îngădui Domnul lumea aceasta… Copile drag, Mişa, să ştii că grozăvia cea mare va fi un război între toate marile puteri ale lumii, şi va fi atâta foc şi prăpăd peste toată omenirea, că mulţi vor vrea să se fi aflat în pământ, în morminte. Mulţi vor pieri…

Mişa, inima mea dulce, rostul duhovnicilor nu este să-i înfricoşeze şi să-i înspăimânte pe fiii lor duhovniceşti. Dar a ascunde adevărul, şi anume că mult nu mai e, ar fi o trădare a Adevărului Hristos.

Pregătiţi-vă, dragii Bunelului, pregătiţi-vă…

Cum să vă pregătiţi?

Rugaţi-vă cu sârguinţă; Mişa, hrana şi băutura noastră este pravila de fiecare zi şi sfânta spovedanie. Feriţi-vă ochii şi cugetele de desfrânare, căci pentru desfrânare va îngădui Domnul acest prăpăd prin foc.

Mişa, Mişa, cele ce ţi se par grele, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare şi dulci. Tu ştii lucrul acesta. Chiar în mijlocul lumii, harul lui Dumnezeu este cheiţa care deschide inimile noastre şi lasă să intre Viaţa veşnică. În mijlocul cetăţii, Dumnezeu ascunde mulţi plăcuţi ai Lui. Aşa a fost întotdeauna.

Numai să strigaţi, dragii Bunelului, să strigaţi la Dumnezeu şi la Preacurata Maica Sa când veţi avea vreo greutate pe suflet sau veţi da de vreo ispită!

Acum, da, se deschid multe mănăstiri. Se scriu multe cărţi. Se ţin multe conferinţe de pace între religii. Se înfrumuseţează bisericile cu felurite podoabe, cu aur şi argint…

Dar Dumnezeu nu caută la acestea… Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică…

Mi-au povestit multe aceşti părinţi români ai mei, de când îi ştiu eu pe îngeraşii aceştia… Sunt mii şi mii de monahi, dar abia dacă găseşti vreun povăţuitor cu frica lui Dumnezeu. Eu plâng adesea pentru aceasta, copile. Sunt mulţi stareţi care se îngrijesc de gospodărie, de chiverniseală, iar de lucrarea lăuntrică aproape că nu se grijeşte nimeni.

Dragii Bunelului, voi să faceţi aşa: petreceţi fiecare zi în frica lui Dumnezeu, cu plinirea pravilei şi cu gândul că acea zi poate fi cea din urmă. Petrecând aşa, nu veţi greşi. Chiar dacă nu veţi putea ţine gândul acesta al morţii în fiece zi, măcar o clipă, o secundă pe zi să vă gândiţi la moarte, şi tot va fi bine.

Dar mai cu seamă, dragii Bunelului, să ţineţi această mare comoară ce a sădit-o Dumnezeu în inimile voastre – dragostea duhovnicească.

Părinte Filothei, ţineţi aproape de Mişa. Mişa, cocorul meu alb, ţine aproape de batiuşka Filothei.

Acum, veniţi fiind din Athos, unde aţi întâmpinat multe ispite, aşa cum aţi scris mai demult Bunelului, trebuie să vă bucuraţi. Credeţi că Domnul a poruncit dragostea, fiind noi fără de greşeală? Sau poruncit-a Domnul dragostea îngerilor din cer? Nu, nicicum, căci aceştia sunt duhuri, sunt făpturi netrupeşti care Îl iubesc pe Domnul, Îl slavoslovesc şi ascultă pururea poruncile Lui.

Nu, Domnul ne-a poruncit nouă, celor de pe pământ, dragostea – nouă, celor ce suntem ţinuţi de multe neputinţe, celor ce ne oblojim rănile cu harul Său, celor ce ne sângerăm uneori unii pe alţii din neştiinţă duhovnicească şi din pricina boalelor de care suferim.

Domnul nu a spus: „Vindecaţi-vă mai întâi, şi apoi faceţi faptele dragostei ce vă zic”. Nu, Domnul a poruncit să ne iubim unii pe alţii, aşa cum suntem – şi, pe măsura ostenelii noastre, ranele se închid, sângele se opreşte, durerea încetează.

Dragostea noastră unul către altul aduce roua smereniei. Iar, smerindu-ne, ajungem să iubim mai adevărat. Numai smerindu-ne…

Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici… Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.

Sfântul şi feciorelnicul Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, la sfârşitul vieţii sale îmbelşugate de har, doar atât le spunea celor ce însetau de cuvântul mântuirii: „Iubiţi-vă unii pe alţii…”. Şi o rostea într-una. Altă cale nu este..

Dragii Bunelului, Domnul să vă dăruiască a gusta din bucatele Raiului şi, mai cu seamă, din dulcea smerenie. Voi veţi avea multă bucurie unul de la altul şi, împreună, de la Dumnezeu… Ţineţi această dragoste unul pentru altul, dragii Bunelului, ţineţi acest dar de la Domnul. Aşa creşteţi, aşa vă vindecaţi, aşa vă mântuiţi… Dragoste fără smerenie nu se poate. O, şi pentru a sădi smerenia în inima mea învârtoşată, eu, moşneagul Selafiil, am râcâit mult, am zgâriat zgura de pe inima mea; mult sânge a curs într-această cercare a mea, şi încă n-am izbutit să ating smerenia.

Nu cumva să vă închipuiţi că îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii” e uşor. Nu! Lumea nu înţelege aceasta, şi de aceea nu poate iubi. Dar voi, copiii mei, aţi înţeles acum că fără sângerare nu se poate! Iese puroiul, se sparge buba, şi încă mai rămâne de stors… Apoi, când vine harul, totul se face ca nou.

Vă roagă un moşneag, păziţi dragostea. Smeriţi-vă. Fiţi o inimă, un cuget!

Vremurile rele sunt…

Bunelul vă recomandă cărţile Sfântului ierarh Ignatie Briancianinov „Asketiceskii opiti” („Experienţe ascetice” – n.tr.). Părinţii români mi-au spus că s-au tradus două volume şi în româneşte, deşi lucrarea e mai mare şi mai cuprinzătoare. Acolo se află un fascicul mai mărişor ce se cheamă „Fărâmiturile ospăţului”. E o lucrare foarte potrivită a o citi în vremurile de acum, mai cu seamă concluziile care le înfăţişează Sfântul Ignatie la sfârşitul acestui fascicul. Eu nu ştiu, dragii Bunelului, de veţi găsi cele ce vi le-am spus, deşi îmi amintesc că într-o scrisorică mai veche aţi spus că aveţi scrierile Sfântului Ignatie, pe care le-aţi şi luat în Athos. Bunelul are o ediţie mai veche, care are 100 de ani, fiind din 1906, de pe vremea slăvitului ţar mucenic Nicolae.

Mişa, Mişa, cocorul meu alb, privesc la zborul tău şi mă bucur.

Din când în când, mai treci şi prin faţa moşneguţului ros de molii din Siberia; eu mă voi uita pe fereastră şi voi vedea cerul senin, şi un cocor alb, vestitor al bucuriei.

Te iubesc,

†Selafiil

17
aug.
14

De ce suferim din dragoste?

me-teddyInterviu cu ieromonahul Savatie (Baştovoi) realizat în cadrul emisiunii “Miracol şi credinţă” la radio “Antena C”

– Dragostea e un sentiment pe care îl trăieşte orice tînăr. Dar de multe ori acest sentiment provoacă suferinţe. Cum să ne protejăm de rănile săgeţilor lui Cupidon?

– Dragostea nu numai că este un sentiment pe care-l trăieşte orice om, ci am putea spune că ea este însăşi viaţa şi scopul vieţii. Depinde în ce fel înţelegem noi dragostea. Pentru că există mai multe definiţii ale acestui sentiment. Fiecare popor, cultură, au definit-o din punctul lor de vedere. În înţelesul obişnuit, deja consacrat, dregostea este relaţia dintre bărbat şi femeie, care de cele mai multe ori se limitează la una trupească. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralistă, adică dragostea la nivel de suflet, spirituală – platonică şi dragostea afrodisiacă, adică trupească.

Orientalii au o carte despre dragoste care se numeşte “Kama-sutra”. Această carte cuprinde şi descrie poziţii ale corpului prin care se poate obţine maximum de plăcere trupească, denumită orgasm în psihanaliză, psihiatrie şi în limbajul uzual. Acestei cărţi noi, creştinii, îi opunem altă carte a dragostei – Evanghelia. Dumnezeu însuşi este dragoste – spune apostolul şi evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.

De ce dar apare această suferinţă dincolo de plăcerea, bucuria întîlnirii dintre bărbat şi femeie, care prin unirea lor se fac un trup, după cuvîntul lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu a sădit în trupurile noastre această pornire a unora către alţii – bărbatul către femeie şi femeia către bărbat. Care este o tendinţă şi o atracţie firească.

Dar de multe ori această lege a firii este încălcată prin homosexualitate la bărbaţi sau lesbianism la femei. Adresîndu-se romanilor, apostolul Pavel le spune că au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricăcios şi s-au închinat făpturii stricăcioase. Ce înseamnă asta?

Avem această situaţie atunci cînd omul, uitînd pe Dumnezeu, îşi face din persoana iubită idol – un înlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cînd toate aspiraţiile, toate ideile sale despre bine şi frumos, el le investeşte în această persoană iubită şi mai tîrziu nici nu le poate vedea altfel decît prin această persoană.

Lucrurile sunt bune şi frumoase atîta vreme cît relaţia lor este reciprocă. Dar în momentul despărţirii omul suportă un mare şoc. Viaţa lui se goleşte de ceea ce a avut el mai important. Pentru că aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplasează şi devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune şi apostolul Pavel: “căci odată căsătoriţi trupurile voastre nu vă mai aparţin, ci trupul bărbatului este al femeii şi trupul femeii este al bărbatului”. Pentru a evita această suferinţă firească şi după cum vedem, uşor de explicat, atitudinea noastră trebuie să fie foarte corectă, înlăturînd excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc…

– Cum poţi să eviţi excesul atunci cînd eşti îndrăgostit. Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, cînd se îndrăgosteşte, omul adesea pierde acest control.

– Noi spunem că inima este oarbă, dragostea este oarbă. Însăşi apariţia acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obişnuit să-l numim aşa, nu este, de cele mai multe ori, însăşi dragostea. Atunci cînd Eminescu spune că este “un instinct atît de van, ce le vine şi la păsări de vreo două ori pe an”, el nu greşeşte deloc, chiar dacă el însuşi era pradă acestui sentiment.

– A spus-o într-un acces de luciditate?

– A spus-o mai degrabă într-un acces de misoginism. Se vede că suferea mult de pe urma relaţiei sale cu Veronica Micle, care la rîndul ei era căsătorită, şi nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori întîlnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate şi care nu sînt deloc înţelepciune. De ce?

Spre deosebire de această atitudine a romanticilor, pe care o găsim şi la Shopenhauier, la Nietzshe, la mulţi alţi filozofi – de diminuare a rolului şi a însemnătăţii femeii (ei înşişi fiind, în acelaşi timp, nişte desfrînaţi), în ortodoxie nu există această atitudine faţă de femeie, chiar dacă există călugărie.

Misoginismul, dispreţul faţă de femei, este un păcat care strigă la cer . Atunci cînd diminuăm sau înjosim făptura lui Dumnezeu, zidirea mîinilor Lui, pe motiv că este femeie, noi ne ridicăm împotriva a Însăşi Făcătorului şi prin aceasta arătăm că Dumnezeu a comis o eroare şi a creat o făptură imperfectă.

Femeia nu este mai puţin perfectă decît bărbatul. Noi învăţăm doar atît – că femeia are o voinţă mai slabă decît bărbatul. În Noul Testament Mîntuitorul Hristos o recuperează pe Eva cea căzută, prin care a pătruns păcatul în lume şi o ridică la demnitatea care o poate întrece pe cea a bărbatului.

Uitaţi-vă cine este primul om care-l îtîmpină pe Hristos după înviere – este chiar Maria Magdalena, desfrînata despre care aflăm din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului – mininea învierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a înviat şi a fost restabilit.

Spre deosebire de acest fel de a vedea şi a înţelege femeia, există asceza, monahismul oriental – cel budist sau krişnait, care cultivă iarăşi o atitudine dispreţuitoare faţă de femeie şi faţă de actul trupesc.

Repetăm că în ortodoxie, chiar dacă se presupune asceza şi se recomandă, deoarece însuşi apostolul Pavel, atunci cînd dă sfaturi celor căsătoriţi, spune “fraţilor, iată vremea s-a scurtat, cei căsătoriţi să fie ca şi cei necăsătoriţi”, aceasta nu se face din desgustul faţă de femeie. În canoanele apostolice şi la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preoţilor care se îngreţoşează de femeile lor pe motiv de falsă evlavie, “căci Dumnezeu a făcut femeie şi bărbat” se spune acolo.

Uitaţi-vă o atitudine corectă şi umană, dacă vreţi, spre deosebire de alte moduri de asceză care au fost şi la grecii antici – şi Aristotel a fost un timp ascet… Deci iată un mod de a evita suferinţa – prin asceză. Dar el nu este întotdeauna pe măsura şi în puterea tuturor. Însuşi Hristos cînd a fost întrebat a spus – cel care poate încăpea, să încapă.

Dacă una din metodele de a evita suferinţa în dragoste este monahismul – dar nu oricine ar fi în stare să aleagă această cale – logic ar fi să presupunem că altă variantă este căsătoria? Este oare căsătoria, cea bazată pe principii creştine, o garanţie a faptului că vom fi protejaţi de suferinţe?

Despre aceasta, iarăşi apostolul Pavel spune foarte bine… Vedeţi, la întrebările cele mai subtile şi curioase Biblia are întotdeauna răspuns. Şi un răspuns cel puţin interesant. Apostolul Pavel spune aşa : “Recomand şi bine este să fiţi ca mine” – adică feciorelnici, necăsătoriţi. “Dar celor care nu pot – să se căsătorească. Însă acestora zic că vor avea suferinţă în trupurile lor”. La ce se referă ap. Pavel? Tot el în altă parte explică: “căci cel căsătorit caută să facă voia femeii, iar cel necăsătorit face voia lui Dumnezeu” Tot aşa se spune şi despre femei, adică vor face voia bărbatului.

Aşadar, cum poate să aibă suferinţă în trup, după ce se află într-o relaţie binecuvîntată de Dumnezeu, prin taina cununiei de către Biserică, deci este în afara desfrînării, în afara păcatului despre care Biserica învaţă că el singur este cauza suferinţelor noastre. De unde dar această suferinţă în trupurile celor căsătoriţi?

Răspunsul e simplu. Atunci cînd lumea se căsătoreşte, nu ştie ce jug îşi ia. De aceea, cînd alegem căsătoria noi de fapt ne luăm o povară mult mai grea decît călugăria, dacă ar fi să ţinem cont de poruncile evanghelice şi dacă ar fi să nu ne abatem de la scopul nostru – singurul scop al creştinului şi al oricărui om – cel al mîntuirii şi al întîlnirii cu Dumnezeu. Cînd Apostolul spune: “cei căsătoriţi să fie ca şi cei necăsătoriţi”, la asta se referă.

În primul rînd, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relaţiilor intime] – posturi, sărbători. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. În afară de aceasta se interzic relaţiile în perioada alăptării, începînd de la momentul zămislirii. Din clipa în care femeia a aflat că este însărcinată, relaţiile sînt oprite. Pînă după încheierea perioadei de alăptare.

Foarte mulţi dintre oamenii sau tinerii care, deşi umblă la biserică, se vor ortodocşi, totuşi, nu îndeplinesc această restricţie, deloc neînsemnată, a Bisericii. În afară de aceasta, este evident că orice metodă de contracepţie este exclusă şi condamnată – avem exemplul lui Onan, cel care luînd de nevastă pe văduva fratelui său, şi-a aruncat sămînţa pe pămînt, pentru a evita zămislirea şi a fost omorît de Dumnezeu. Acest păcat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt păcat care este avortul, sau spirala, care este şi ea un avort… mai timpuriu, aşa o prezintă şi medicii, fiindcă spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci cînd zămislirea a avut loc şi se elimină practic un embrion, pur şi simplu mai mic decît cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operaţie chirurgicală.

Trebuie să ne înspăimînte această situaţie, cînd femeia se face stăpînă a corpului său, în sens rău. În situaţia cînd Dumnezeu ne spune că tu însuţi nu poţi face un fir de păr alb sau negru, să ne dăm seama cît de mare este păcatul cînd noi singuri ne distrugem trupurile noastre şi a altora, nu dăm şansa la viaţă pruncilor care ar fi putut să se nască, căci pentru aceasta a lăsat Dumnezeu relaţia binecuvîntată între femeie şi bărbat. Şi atunci cînd spunem că vrem să ne căsătorim pentru a prelungi spiţa neamului omenesc şi anume de asta nu ne călugărim, atunci să urmăm acestui gînd şi nicidecum altfel.

Iulius Evola, un eseist italian, observă un lucru în cartea sa “Metafizica sexului”: toţi spun că zămislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cît de mare este spaima tinerei fete sau femei de a rămîne gravidă”. Deci, altul este scopul – satisfacerea poftei trupeşti celei mai joase. Şi anume astfel ajungem să înjosim femeia – cînd ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.

Aici suntem puşi în faţa celui mai aprig misoginism, nu în cazul ascezei şi al călugăriei. Să luăm relaţia trupească dintre un bărbat şi o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toată dragostea lor se risipeşte degrabă. Şi unul şi altul se îndreaptă către alt partener şi aşa la nesfîrşit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci cînd urmează plînsete, disperare, sinucideri, suferinţe, despre care vorbim, despre care se cîntă în cîntecele pentru tineri, se scriu poiezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea dragoste?

Acest fapt este ridicat la nivel de mare dramă a umanităţii. Să vedem ce se află în spatele acestei drame? Cu adevărat iubirea unei persoane faţă de alta? Sau aspiraţiile şi tendinţa către satisfacerea necesităţilor trupeşti? Vedem că nici căsătoria nu numai că nu ne scuteşte de suferinţa pe care le avem în afara ei, ci uneori o poate agrava. Totuşi, această suferinţă doar în căsătorie poate fi evitată, în afara ei nicicum. Nu trebuie să uităm că scopul , frumuseţea şi rostul ei constă în a da naştere unor noi făpturi, oameni pe care atît tatăl, cît şi mama trebuie să-i educe, să-i crească. Şi atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideşte familia. Evident, atunci această suferinţă este omisă. Timpul pe care cei căsătoriţi şi-l acordă unii altora are şi el o însemnătate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei căsătoriţi să nu se despartă pentru mult timp unii de alţii, pentru a nu da prilej de suferinţă, prilej de desfrînare.

Părinte, este interesant ceea ce spuneţi, dar cred că mulţi dintre tinerii de azi înclină spre alte concepţii despre viaţa în familie. Cel puţin există o concepţie mai mult sau mai puţin generală, potrivit căreia sexul ocupă un loc important în familia modernă. Chiar conform opiniei specialiştilor multe familii se destramă din cauza incompatibilităţii sexuale.

Tocmai ceea ce am spus pînă acum. Asceza ortodoxă vine să evite chiar acest lucru. Da, pînă la un punct distracţiile şi vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului şi greutăţilor acestei vieţi. Emil Cioran spunea că orgasmul este suprema stare şi singura care îl poate smulge gîndului morţii, spaimei şi haosului morţii. Tantrism prostesc.

Dar haideţi să ne uităm treaz la lucruri. Da, este bine pînă la un punct, dar nu întotdeauna sîntem tineri, nu întotdeauna sîntem sănătoşi. De ce să nu presupunem întîmplarea tristă în care nevasta sau soţul nimereşte într-un accident şi jumătate de an trebuie să stea la pat. Anume în această situaţie, dacă soţii trăiesc într-un regim tumultos al relaţiilor trupeşti, vor apărea certurile. De ce să uităm că există boli atît femeieşti, cît şi bărbăteşti, care pot interveni pe neaşteptate – fie impotenţa la bărbaţi sau cancer sau oricare altă boală la femei. De ce aceşti oameni ar trebui să se despartă? De ce trebuie să aducă atunci în viaţa lor pe altcineva mai tînăr, mai sănătos, de ce trebuie să sufere copiii de pe urma acestei triste întîmplări, de care nimeni nu este protejat?

Iată de ce avem nevoie să îndreptăm sentimentele şi relaţiile noastre în sfera care este eternă, veşnică, unde iubirea este nestrîmtorată de factorii exteriori, unde nimic nu o poate strîmtora şi schimba – nici bătrîneţea, nici boala, nici despărţirea. Despre aceasta ne învaţă Hristos în Biserica Ortodoxă.

Cum e posibilă o asemenea performanţă în familia modernă? Cum să stimulăm nu dragostea firească ci pe cea duhovnicească în relaţiile dintre soţ şi soţie?

Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat ştiind de micimea noastră şi ştiind că nimic nu facem gratuit şi fără scop, recomandîndu-ne să nu ne pierdem viaţa în plăceri trupeşti, ne oferă în schimb alte plăceri – mai mari şi mai superioare – cele duhovniceşti.

Atunci cînd renunţăm la plăcerile şi îmbrăţişările trupeşti noi nu facem un sacrificiu. Noi de fapt obţinem în schimb o plăcere şi mai mare – pe care o primim în scurtă vreme după îndreptarea noastră. Desigur nu atît de scurtă ca în yoga sau alte curente disciplinare (zîmbeşte).

Întîlnirea cu Dumnezeu poate fi bruscă şi spontană. Despre aceasta avem pilde şi în Pateric. Un frate căzuse şi vine la părinte, la stareţ, şi-i spune: avva am căzut, dă-mi trei ani ca să mă pocăiesc. El zice: e mult, fiule. “Atunci cît – unul?” “E mult, fiule”. “Patruzeci de zile?” “E mult, fiule. Dacă te pocăieşti cu adevărat, Dumnezeu în trei zile poate ierta păcatul tău”.

Deci, să nu-L uităm pe acest Dumnezeu al nostru care ştie să ierte neputinţele noastre într-un timp atît de scurt, să ne scutească de urmările faptelor noastre urîte. Căci El a zis: Cel care-şi va lua crucea şi-mi va urma mie, va căpăta răsplata nu numai în viaţa de dincolo ci o va simţi şi aici pe pămînt. Aici pe pămînt răsplata constă anume în echilibrul sufletesc, liniştea, pacea şi iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea însăşi, o poate da, nu numai nouă, ci şi apropiaţilor, semenilor noştri, pe care-i iubim.

Căci spune proorocul – multe poate rugăciunea dreptului înaintea Domnului. Deci, îndreptîndu-ne noi înşine viaţa vom avea trecere şi îndrăzneală la Dumnezeu să cerem pace, dragoste şi iubire, nu doar pentru cei pe care-i iubim, ci chiar şi pentru duşmanii noştri, după cum avem poruncă. Şi astfel să contribuim la restabilirea armoniei şi a dragostei pe care a avut-o şi a pierdut-o Adam.

17
aug.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-08-17

DUMINICA
A ZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Matei
(XVII, 14-23)

n vremea aceea, s’a apropiat de Iisus un om căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n’au fost în stare să-l vindece“. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?… Aduceţi-Mi-l aici!“ Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s’a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au întrebat deoparte: „De ce noi n’am fost în stare să-l scoatem?“ Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post“. Întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia“. Şi ei foarte s’au întristat.



Blog Stats

  • 323.281 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte