Arhivă pentru 18 august 2014

18
aug.
14

Pentru ce este atâta suferinţă pe pământ?

5291a93895f9cf7a0b000005Zice dreptul Iov: Omul este născut pentru suferinţă (Iov. 5, 7). Iar Sfântul Pavel zice că toată făptura este în suferinţă (Rom. 8, 21). Suferinţele din lume sunt urmări ale păcatului (Iov 4, 8; Ps. 7, 14-16; Pilde 22, 8; Ier. 4, 18). Suferinţele sunt pedepse pentru păcate (Lev. 26, 24-28; II Regi 7, 14). Dar de vom primi toate suferinţele cu răbdare şi muţumire, ne vom aduce mare folos duhovnicesc spre mântuirea sufletului. În general, vedem că, cu cât se înmulţesc păcatele şi răutăţile în lume, cu atât se înmulţesc suferinţele, adică foametea, cutremurele, războaiele, bolile de tot felul şi moarte. Grija noastră, a credincioşilor, este să părăsim păcatele, să ne împăcăm mereu cu Dumnezeu şi să avem frică de Dumnezeu, smerenie şi răbdare, şi atunci toate suferinţele noastre se vor împuţina şi ne vor fi de mare folos spre mântuire.

Scopul suferinţei pentru creştini este unul singur : ispăşirea pacatelor pe pământ prin tot felul de boli, necazuri şi dureri, spre curăţirea şi mântuirea sufletului. Pentru cei răi care nu voiesc să se îndrepteze, să se pocăiască, suferinţa de pe pământ rămâne ca o arvună a suferinţelor celor veşnice. Iar pentru cei ce primesc suferinţa cu răbdare şi cu mulţumire de la Dumnezeu şi se întorc la pocăinţă, suferinţa, de orice fel ar fi, este cea mai bună cale de îndreptare şi ispăşire a păcatelor, izbăvindu-i prin aceasta de chinurile cele veşnice.

Noi vedem ca cei care sufera mai mult pe pământ, sunt mai împăcaţi cu conştiinţa, mai buni, mai tari în ispite, mai aproape de Dumnezeu şi se mântuiesc mai uşor, precum dreptul Iov, săracul Lazar, Sfinţii Apostoli, mucenicii, cuvioşii şi atâţia alţii. Iar cei care trăiesc bine, sunt sănătoşi, au averi şi tot ce doresc pe pământ, sunt de obicei slabi în credinţă, nemilostivi, tirani, lacomi, egoişti, se tem de moarte şi mor în păcate grele, spre osânda veşnică.

Suferinţa ne este rânduită de sus spre mântuire, spre iertarea păcatelor şi spre creştere duhovnicească, numai dacă o primim cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu, precum spune şi proorocul David : ” Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângaiat ” ( Psalm 22, 5 ) . Deci, toiagul şi varga suferinţei, pe cei buni şi credincioşi îi mângaie, îi sporeşte în fapte bune, îi curăţeşte de păcate şi-i învredniceşte de mai mare cunună şi răsplată în cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinţei este chemare de pocăinţă, este pedeapsa peste pedeapsă şi frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul.

Din Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 117-118

18
aug.
14

„Vino la Biserică cu straie curate, simple!”

FemeiPărintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu te-a făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”

Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns:  „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine”. Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.

Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.

Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.

„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”.  Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.” (Ecaterina T., 81 ani)

Extras din ”Un iconar de suflete. Mărturii despre Părintele Sofian”, Editura Basilica

18
aug.
14

De ce merg la biserică?

tineriPentru că Dumnezeu mă iubeşte.

Dacă nu m-ar fi iubit, m-ar fi lăsat să-mi continui viaţa aşa cum era ea: nici prea caldă, nici prea rece, fără vreun scop anume, cu multe vise spulberate încet de neputinţă, cu compromisuri şi resemnări în faţa „realităţii”, cu bucurii mărunte şi cu durerea permanentă a imposibilităţii de a fi vreodată pe deplin împlinită. „Dar asta-i viaţa, nu?” ar spune mulţi. Nu-i asta, decât dacă alegi tu să rămâi doar cu atât ori dacă nu cunoşti că poate fi şi altfel…

Am fost şi sunt un om obişnuit, care însă nu se mulţumeşte cu puţin şi cade mereu în extreme. Lăsată liberă să-mi aleg drumul în viaţă, nu am ştiut niciodată limpede ce vreau. Ce vedeam în jur fie mă fascina, fie mă descuraja sau mă întrista. Am încercat din toate câte puţin, m-am avântat cu pasiune şi dăruire, dar adesea m-am plictisit destul de repede şi am renunţat. Îmi era frică să investesc cu tot sufletul în ceva. M-am îndrăgostit şi am crezut că aici stătea ascunsă împlinirea; dar după un timp s-a dovedit că nu era aşa. Ceva lipsea, ceva nu era bine; simţeam asta, dar nu o conştientizam încă foarte acut.

Şi am ajuns la facultate, la libertatea pe care o visasem, în acel punct în care aveam în faţă întreaga viaţă, pe care să mi-o croiesc după voia mea proprie. Şi atunci m-am poticnit şi am căzut. Şi m-am izbit, la propriu, de propriile mele temeri, de neîncredere şi de neputinţă; m-am izbit de ceea ce nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreodată; m-am izbit şi de acea singurătate care te apasă chiar şi când eşti înconjurat de oameni; şi cel mai tare, m-am izbit de neputinţa de a schimba lucrurile, oricât m-aş fi zbătut sau aş fi plâns. Am avut reacţii surprinzătoare şi m-am văzut cum nu mă mai văzusem până atunci. Credeam că sunt puternică şi că pot ajunge departe. Dar m-a lovit zdravăn şi mi s-a „zguduit din temelii clădirea vieţii”. Şi atunci am cunoscut deznădejdea, ca pe acea stare în care, în mod independent de orice motivaţie a ta sau a celorlalţi, nimic, dar absolut nimic nu te poate determina să te ridici dimineaţa din pat: „Pentru ce? La ce bun? Ca să o iau iar de la capăt?…”

Trăiam un fel de inerţie existenţială. Îmi lipisem chiar şi un afiş pe uşa camerei de cămin. Era o stare cumplită, tocmai pentru că le aveam pe toate, dar nu mă puteam bucura de nimic; nimic nu-mi folosea şi nu mă putea linişti, pentru că îmi lipsea ceva esenţial. Abia atunci am început să înţeleg (şi nu fără durere) că nu-ţi poţi pune toată nădejdea ta în oameni, oricât de extraordinari ar fi ei; că trebuie sa fii ferm în ceea ce eşti tu ca persoană, şi nu să devii dependent de cei din jurul tău, oricât de mult i-ai iubi şi te-ar iubi; şi mai ales, că nici în tine nu îţi poţi pune nădejdea, pentru că te vei dezamăgi cumplit. Şi atunci… cum să trăieşti?

Şi răspunsul a venit, simplu şi minunat, aşa cum vin toate de la Dumnezeu, exact când ajunsesem să simt că mă mai ţin doar de un fir de aţă: trebuie să trăieşti împreună cu Dumnezeu, cu toată nădejdea şi credinţa şi dragostea în El.

Eu n-am ştiut unde să caut, dar cred cu tărie că m-a căutat Dumnezeu pe mine: m-a aşteptat şi m-a luat de mână şi mi-a arătat drumul cel bun. Şi îndrăznesc să zic că a făcut asta la propriu, prin cei pe care i-a trimis şi prin părintele care m-a renăscut, duhovniceşte.

Bineînţeles că nu s-au întâmplat toate deodată. Au trecut trei ani de atunci şi încă mai continui să mă minunez şi încă sunt atâtea pe care nu le înţeleg. Acum le caut şi îmi doresc să le cunosc, dar e nevoie de răbdare, pentru că nu e uşor să te desprinzi de felul în care te-ai obişnuit să trăieşti.
După acel an, mi-am schimbat şi facultatea, m-am rupt de amintiri şi de trecut şi mi s-a schimbat încet şi viaţa. Abia acum văd şi mă minunez de grija şi rostul cu care mi s-au întâmplat toate, fără să înţeleg atunci de ce. Văd şi cum Sfântul Nicolae, pe care îl iubesc acum din toată inima, ca un adevărat îndreptător al credinţei mi-a purtat de grijă, fără măcar să-i fi cerut vreodată ajutorul. Nu mi-e frică să spun că a făcut şi face minuni Sfântul cu mine, iar faptul că acum merg la biserică, la o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, pe la care trec în fiecare zi când ies de la şcoală, se datorează unei astfel de minuni. Şi atunci când mai cad în deznădejde şi mi-e frică de ce va fi, îl simt pe Sfântul Nicolae cel mai aproape de mine şi ştiu că mă ascultă şi că nu mă lasă.

Mulţi din jurul meu se uită sceptic când vad icoanele de pe peretele din cameră ori „bătrânii bărboşi” din poze; vechii prieteni îmi sugerează subtil că ar trebui să-mi trăiesc viaţa acum cât sunt tânără, iar părinţii mă cred pierdută; lor le e cel mai greu să înţeleagă schimbarea – oi fi intrat în nişte cercuri dubioase de când am plecat la facultate? – şi e aşa ciudat că tocmai acum, când tuturor li se pare că am înnebunit, mie îmi pare că niciodată nu mi-a fost mai bine şi niciodată nu am fost mai… „eu”. E paradoxal, şi poate tocmai de aceea e atât de greu de acceptat; dar totul se limpezeşte odată ce înţelegi, după vorba părintelui Rafail Noica, că Ortodoxia nu e nimic altceva decât firea omului. Este firescul şi bucuria vieţii. Eu ştiu că nu-mi mai doresc nimic altceva şi nu m-aş întoarce înapoi pentru nimic în lume.

O viaţă departe de Dumnezeu nu este viaţă.

Nu poate fi; e ca şi cum ai „trăi fără să trăieşti”, şi cel mai trist e că de multe ori nici nu-ţi dai seama. Din asta nu pot să-i condamn pe ceilalţi. Iar în ce mă priveşte, îmi cunosc slăbiciunile şi mă rog doar să nu-mi slăbească voinţa, ca să pot merge înainte.
La început mi se zicea că sunt nebună pentru că sufeream aiurea şi visam, în loc să-mi văd de treabă; acum, mi se zice că sunt aşa pentru că sâmbăta seara merg la vecernie, în loc să ies în oraş ori la petreceri. Interesant e însă că atunci când am ajuns anul acesta, chiar înainte de ziua mea, la părintele Arsenie Papacioc, am aflat că nici măcar nu am „înnebunit” încă de-ajuns…

Merg la biserică şi ca să mă împac cu mine însămi, să mă re-găsesc pe mine, aceea care eram după botez, în care Dumnezeu a pus unele daruri pe care le-am irosit în deşertăciuni şi patimi. Am înclinaţii şi trăsături de caracter pe care greu le mai disting, pentru că m-am lăsat prea lesne influenţată de tot ce am întâlnit în jurul meu. Ori ca să ştii ce trebuie să faci în viaţă, cred că vederea îţi trebuie mai întâi curăţită, ca să te poţi cunoaşte şi să te vezi aşa cum eşti; şi apoi să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, la Care toate sunt cu putinţă. Părintele Arsenie, când i-am spus ca nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, mi-a răspuns apăsat: „Ba ştii!” şi mult m-am tot gândit ce-a vrut sa spună prin asta. Şi am început să cred că răspunsurile ar trebui să le căutăm nu în afara noastră, ci înăuntru, acolo unde ne agităm întruna şi ne tulburăm şi tocmai din acest motiv nu reuşim să le vedem şi să ne găsim locul şi liniştea.

Acum, simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial.

Mergând la biserică, am înţeles şi că e nevoie de foarte puţin ca să te bucuri. Pentru că în zadar credeam că dacă voi ajunge să îmi îndeplinesc dorinţele, voi fi mai fericită. De multe ori am avut sentimentul unui gol sufletesc după ce trăiam cu mult entuziasm momente pe care le consideram „bucurii” ale vieţii, la fel cum după un spectacol de teatru se sting luminile, oamenii pleacă şi sala rămâne pustie. Dar bucuria pe care o simt când ies de la o slujbă, aici în oraş sau la mănăstire, chiar dacă a fost lungă ori am stat târziu noaptea şi sunt obosită, e altfel… ea nu trece, nu se pierde, îţi umple sufletul de linişte şi aşezare, ori îţi arde inima de dor către cele ale lui Dumnezeu pe care vrei să le cunoşti, care singure între toate sunt depline şi veşnice. Căci şi iubirea, şi toate, oricât de sincer am încerca noi să le trăim aici de unii singuri, sunt trecătoare şi imprevizibile. Pe când la Dumnezeu e un urcuş continuu şi o descoperire permanentă; te bucuri şi te minunezi, de fiecare dată parcă mai mult şi mai deplin.

Acum, simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial. Şi nu e puţin lucru să simţi asta. Îmi lipsesc multe, evident, dar în ansamblu, viaţa mea are un sens. Şi ştiu că toate îşi au rostul lor, pe care îl voi înţelege la timpul potrivit.

Mergând la biserică, am învăţat că trebuie să trăiesc în prezent. Nu în viitor, în vise şi închipuiri; nici în trecut, în amintiri. Şi nu oricum, ci în fiecare clipă ca înaintea lui Dumnezeu. Timpul Lui pentru noi e clipa prezentului, de care trebuie să ne bucurăm şi să o trăim cu toată intensitatea şi fiinţa noastră. Nu ştiu cum, multe sunt cele pe care încă nu le înţeleg, dar intuiesc că trebuie să fie ceva extraordinar şi îmi doresc mult asta. Ştiu că e drum lung şi greu. De altfel, acum plâng mai des ca înainte şi parcă nimic nu-mi mai iese cum ar trebui; şi greşesc întruna şi cad în deznădejde. Paradoxal, însă, simt că fiecare zi e parcă cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
După furtună, vin iertarea şi bucuria mare de la Dumnezeu, şi atunci ştii că nimic altceva nu-ţi mai doreşti decât să nu-L mai superi. Pentru că Dumnezeu e dragoste, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, şi dacă nu putem să înţelegem pe deplin aceasta, cred că cel puţin putem să intuim: căci dacă noi, atât de mici, simţim câteodată că ne e plină inima de dragoste şi dă pe dinafară, oare cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi?

 

sursa http://luminaortodoxiei.com

18
aug.
14

Soţul nemulţumit

peisaj cu casa'06Şi maturii au nevoie de poveşti. Mai ales dacă ştiu să înveţe din ele ceva…Ascultaţi deci.

Trăia odată un om. Simplu, prin nimic deosebit, dar cu un mare neajuns – era foarte morocănos. Toată ziua îi căuta nod în papură bietei sale soţii, ba mai şi striga mereu la ea. Iată că a pregătit soţia ciorba pentru prânz şi îl cheamă la masă. El îi răspunde:

– Ia mai lasă-mă cu ciorba ta. Nu vezi că sunt ocupat!

El între timp stă la fereastră şi priveşte pe furiş la vecinul său. Vecinul ba udă grădina, că nu prea se milostiveşte Dumnezeu cu ploaie, ba adapă şi hrăneşte animalele – nu are bietul om timp să stea degeaba. După un timp îşi aminteşte omul nostru de ciorbă…, dar ca să vezi, s-a răcit între timp şi cine poate fi de vină. El din nou se răsteşte către soţia sa:

– Şi ce fel de soţie mai eşti? Toate nevestele ca nevestele, doar tu una nu eşti bună de nimic!

Şi aruncă ciorba rece peste geam. Aşa flămând şi se culcă. Iar femeia între timp spală, calcă, cârpeşte, găteşte copii de culcare. Pe furiş se roagă pentru soţ şi ascunde lacrima amară ce i se strecoară.

Aşa au trăit ei douăzeci şi doi de ani. Şi de parcă nu erau bătrăni, dar o boală grea a doborât-o pe soţie –iar pe soţ – caracterul său insuportabil. Biata femeie şi bolnavă nu se aşează nici o clipă, încercând să facă toate cât mai bine. Dar bărbatul tot nemulţumit e. Dar într-o zi soţia sa s-a stins din viaţă.

A mai plâns gospodarul nostru, şi-a mai jelit soarta, dar nu ai ce face, casa are nevoie de femeie. Copiii care au crescut şi-au părăsit casa părintească, iar bărbatul nu prea obişnuit cu munca nu face faţă treburilor gospodăriei.

Şi a hotărât omul să-şi ia o soţie tânără şi frumoasă. Ca vecinul să-l poată invidia şi pe el.

S-a găstit o femeie pe placul lui, care văzând „zestrea” viitorului soţ a şi hotărât să accepte. Unde mai găseşti în ziua de azi unul nu prea tânăr, dar cu casă şi în casă?

Au venit pentru omul nostru timpuri grele. Soţia e tânără, şi foarte frumoasă, dar şi mereu nemulţumită! Toată ziua nu-l scapă din ocară pe bietul om, iar uneori şi-l loveşte. Bărbatul şi-a pierdut somnul, de la treburile casei nu i se dezdoaie spatele! Ba fă-i soţiei o supă proaspătă, ba spală şi nu uita să uzi grădina, nu are nici un minut pentru odihnă. Iar soţia mai mereu:

— Tu bărbate, străduite, munceşte, că de nu – plec la vecinul nostru, are şi grădină mai mare şi anuimale mai multe!

De frică să nu-şi piardă soţia tânără, se străduia fără a mai cârti. Dar într-o zi oboseala şi boala l-au doborât la pat. Soţia nemulţumită dorindu-i însănătoşire grabnică a plecat pe o săptămână în vizită la prietena sa. Stă omul culcat în pat şi nici un păhar cu apă n-are cine-i aduce. Iată acum a început să-şi aducă aminte de prima sa soţie – ca să vezi ce femeie frumoasă a fost, toate i le ierta, întotdeauna se ruga pentru el, şi a avut grija de el până la ultima sa suflare. Şi a început a plânge amar omul, deşi înţelegea că nu mai întorci trecutul – şi nici nu-ţi mai poţi îmbrăţişa soţia dragă şi a-i cere iertare pentru toate câte ai făcut. Aşa a adormit, scăldat în lacrimi. Şi a văzut un vis minunat.

De parcă mergea el pe o cărăruşă strâmtă şi neapărat avea nevoie să ajungă la casa sa…dar pentru asta trebuie să treacă peste o prăpastie. Nu mai avea nici puteri şi simţea că nu mai poate continua calea. Atunci de undeva de sus îi apare chipul fostei sale soţii. Ea îşi scoate batista din cap şi o aşterne, ca imediat aceasta să se transforme într-un pod peste care să poată trece. Ea îl priveşte cu dragoste şi continuie să se roage pentru el.

S-a trezit bărbatul din somn, iar pe masă a găsit o scrisoare de la tânara sa soţie – «Rămâi cu drag, eu mi-am găsit dragostea adevărată!»

A răsuflat bărbatul uşurat şi a început să se pregătească să meargă la biserică. Şi numai de unde i-au revenit puterile?

18
aug.
14

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui

monah2Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristeţea voastră va naşte bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela şi biruieşte, căci în “piaţa” cerului nu sunt lucruri ieftine.

Momentele de suferinţă şi de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află şi o înviere. Şi ce dacă acum suferim şi plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinţei este atletul cel mai bun al vieţii, cu biruinţă slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veşnice: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

Cel care primeşte şi înfruntă durerea prin prisma veşniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credinţă nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului şi este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8).

Cu asemenea trăiri duhovniceşti, depăşirea suferinţei şi transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul raţional, dar urmare firească pentru creştinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existenţialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinţei este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinţei duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzeşte pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferinţa care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit şi putrezeşte în pământ, dar atunci rodeşte viaţa. Recolta suferinţei este bogată şi binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare şi o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferinţe, ajutaţi de puterea şi cunoaşterea divină. Pe aceştia îi aşteaptă odihna nemuritoare, veşnică şi prea fericită în Dumnezeu. Amin!

Extras din Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, p. 314-315

18
aug.
14

Blestemul copilului avortat

copilUnele femei nu-și mai revin niciodată în urma avortului

Când am aflat că sunt însărcinată eram în cel mai prost moment din viaţă: tocmai murise mama, aflasem că soţul meu mă înşela cu cea mai bună prietenă şi voia să divorţăm, iar la serviciu nu-mi mergea prea bine.

Credeam că nu se poate mai rău, dar, în timp, aveam să aflu că niciodată nu poţi să zici că ai atins pragul cel mai de jos al vieţii. Am decis că pentru momentul acela cea mai bună soluţie este întreruperea sarcinii. Aveam doar 25 de ani, viaţa era înainte şi aveau să mai fie şi alţi copii, cu siguranţă. Mătuşa cu care m-am sfătuit atunci m-a încurajat spunându-mi că ea are vreo trei avorturi la activ, în vremea comuniştilor când se făceau mai degrabă empiric şi puteai oricând să mori din aşa ceva. Am mers împreună la o clinică privată şi totul s-a terminat în câteva ore.

Pentru un scurt moment, înainte de a fi băgată în sala de operaţii, am avut un gând fugar şi o tresărire când s-a apropiat de mine o femeie în negru şi mi-a zis că fac o prostie. M-am uitat la ea curioasă pentru că n-am înţeles de unde mă cunoaşte şi ştie ce vreau să fac. În plus, nu vezi prea des persoane îndoliate într-o clinică unde majoritatea oamenilor sunt îmbrăcaţi în alb sau în culori deschise. Femeia nu era bătrână, ci mai degrabă între două vârste, avea faţa blândă, dar nişte ochi negri ca tăciunele din care ieşeau parcă flăcări. M-a privit intens şi mi-a spus să nu fac prostia să scap de copil, că acest avort mă va bântui toată viaţa.

Mătuşa mea a alungat-o spunându-i că nu e treaba ei să se bage în vieţile oamenilor aşa aiurea şi m-a luat de mână ca să mă calmeze. Mi s-a părut straniu şi trebuie să recunosc că m-a speriat un pic. Dar am mers mai departe.

Operaţia în sine a fost scurtă şi dureroasă. Nici nu ştiu ce m-a durut mai tare, faptul că aruncam un copil făcut cu omul căruia îi jurasem iubire veşnică sau faptul că toate astea mi se întâmplau în acelaşi moment şi simţeam că sunt cea mai ghinionistă fiinţă din lume.

După avort am avut ceva complicaţii câteva zile, temperatură mare şi delir, dar obişnuită cu avorturile grele mătuşa mea a stat lângă mine şi a ştiut ce să-mi facă. În acele nopţi şi zile de convalescenţă zbuciumată am visat pentru prima dată o fetiţă bucălată şi blondă precum tatăl ei, care alerga spre mine într-un parc, iar eu fugeam de ea. Mă tot striga: mami, mami, iar eu mă ruşinam şi mă făceam că n-o cunosc. Apoi fetiţa se transforma într-un monstru, un avorton de carne sângerândă care urla printr-o gură hidoasă spre mine că voi fi veşnic mama lui şi că o mamă nu are cum să scape de copilul ei.

Mătuşa mea a pus totul pe seama febrei şi infecţiei pe care o făcusem după avort, dar că lucrurile se vor calma şi o să uit totul. N-am uitat, pentru că copilul avortat nu m-a lăsat niciun moment să uit. Într-una din nopţi, când deja mă simţeam mai bine şi puteam să fac diferenţa între vis şi realitate, am simţit cum ceva rece şi umed mă atinge pe umăr. Când am deschis ochii am văzut lângă capul meu acel copil. Avea ochi albaştri deschişi şi mă fixa cu privirea. Mânuţa pe care o ţinea pe umărul meu se lipise şi simţeam prin cămaşă umezeala sângelui de pe mâna aceea de carne moartă. Am ţipat de groază şi m-am ridicat în capul oaselor. Când am aprins lumina pe umărul meu era o urmă de sânge.

Mătuşa mea s-a speriat şi ea de un asemenea vis, deşi îi spuneam clar că a fost cât se poate de real. Am mers împreună la o biserică şi preotul mi-a citit nişte dezlegări şi mi-a dat câteva canoane de făcut ca să-mi ispăşesc păcatul. Deşi mi-a spus clar că după părerea lui un astfel de păcat nu va fi niciodată ispăşit. Le-am ţinut pe toate şi am încercat să mă rog şi să ţin posturi aşa cum mi-a spus părintele. Visele au încetat o vreme. Iar eu mi-am reluat viaţa.

Apoi, când trecuse aproape un an de la asta şi ziceam că lucrurile încep să se îndrepte, copilul avortat a apărut din nou în nopţile mele. Timp de o săptămână am urlat noapte de noapte sub privirle albastre şi reci ale acelui suflet neîmpăcat care ar fi trebuit să fie copilul meu. La final am rămas la fel de istovită ca în primul an, după avort.

De cinci ani de zile lucrurile se petrec întocmai, cu o precizie matematică. Copilul avortat îmi spune de fiecare dată că e aniversarea lui şi că ar trebui să-i fac tort, să-l pregătesc pentru grădiniţă şi tot timpul îmi reproşează că nu-l iubesc, şi că de fiecare dată mă uit cu silă la el. Cum să fac altfel dacă nu pot să simt decât silă şi groază la vederea unei bucăţi de carne care-mi aminteşte în fiecare an în luna iunie de păcatul capital pe care l-am comis cândva? Acela de a-mi omorî propriul copil.

O mărturie reală a unei femei afectată de sindromul post-avort.

sursa eva.ro

18
aug.
14

Familia creştină – un templu sfînt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine

safe_imageIubirea între bărbat şi femeie – familia –
trebuie să fie veşnică şi nefăţarnică.
(Părintele Arsenie Boca)

Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, a fost dată de Dumnezeu primilor oameni (Adam şi Eva) în rai: “Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a binecuvîntat zicînd: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l supuneţi; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul” (Facere 1, 28).
Şi bărbatul, şi femeia sunt oameni, dar integritatea umană şi-o trăiesc doar împreună. Această unitate umană, diferenţiată şi complementară, este o unitate conjugală.

Prin viaţa conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoşesc: neînfrînarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc prin moarte. Însă mai presus de toate străluceşte comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria.

Hristos întăreşte din nou prin căsătorie legătura dintre bărbat şi femeie, compromisă de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Harul este puterea sau energia dumnezeiască împărtăşită credincioşilor ca ajutor pentru desăvîrşire.

Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine caracteristicile existenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei creştine este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrînării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.

Sfîntul Apostol Pavel le porunceşte soţilor: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Ambilor părinţi le spune: “Părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi iertarea Domnului”. Iar copiilor le cere: “Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Epistola către Efeseni 5, 25; 6, 4; 6, 1).

Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atîtea resurse de răbdare, de iubire şi de jertfire ca la părinţi.

Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de acestea depind nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii umane în general. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană.

În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii. Aceasta nu este o simplă satisfacere egoistă a instinctelor naturale. Căsătoria creştină purifică acest aspect pătimaş (vicios) al sexualităţii, restaurînd funcţia trupului şi, prin el, a firii umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implică persoana umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic uman decît dacă este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime într-o reciprocitate pentru toată viaţa.

Pentru a fi o unire desăvîrşită, căsătoria comportă o dragoste desăvîrşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă: “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Mîntuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazîndu-se pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează total cu ea, astfel încît alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin femeie şi invers.

Comuniunea între Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Dumnezeu, însumînd natura noastră umană, deci întrupîndu-se, ne descoperă adevărul originar al căsătoriei, iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvîntează căsătoria, luînd-o sub protecţia Sa. Eliberînd omul din egoismul său, El întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie, făcîndu-l pe om capabil să se realizeze deplin după voia lui Dumnezeu.

Între Familia creştină şi Biserică există o legătură indisolubilă, de susţinere reciprocă. Harul lui Hristos îi face pe bărbat şi pe femeie capabili să se iubească aşa, cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credinţă şi prin har dragostea conjugală este transfigurată şi devine dăruire conjugală. Soţii se dăruiesc ei înşişi pe crucea familiei şi sunt chemaţi la convieţuire curată, sinceră şi pentru toată viaţa.

Iubirea este în mod esenţial dar, şi iubirea conjugală, implicînd soţii în cunoaşterea reciprocă, făcîndu-i să fie “un singur trup” (Facere 2, 24), îi face apţi de dăruirea cea mai mare posibilă, prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte persoane umane. Astfel, în timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o fiinţă reală, copilul, reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi sinteză vie şi nedespărţită de fiinţa lor de tată şi de mamă.

Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Dragostea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu.

În sînul familiei se naşte un ansamblu de relaţii interpersonale: paternitate, maternitate, filiaţie, fraternitate, prin care fiecare persoană este introdusă în “familia umană” şi în “familia lui Dumnezeu”, care este Biserica. Căsătoria şi familia creştină zidesc Biserica. În familie persoana umană este nu numai născută şi introdusă progresiv, prin educaţie, în comunitatea umană, ci datorită renaşterii prin Botez la viaţa în Hristos şi educării în credinţă, ea este inclusă în acelaşi timp în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.

Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în Biserică şi amîndouă în împărăţia lui Dumnezeu.

Astăzi familia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizare. Diminuarea rolului Bisericii în viaţa cotidiană şi scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, corupţiei etc.

Tot mai mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii întîmplătoare, nu se căsătoresc. Cea mai frecventă motivaţie a acestei situaţii este cea materială. Nu doresc să-şi asume obligaţiuni. De multe ori, în loc să se preocupe de lucruri care cu adevărat le-ar dezvolta personalitatea, talentul, ei doar se distrează. Ceea ce secole de-a rîndul a constituit păcat, fărădelege, ruşine, pentru mulţi acum e o „virtute”, modă…

Familia se confruntă cu multe probleme, una din cauze fiind şi neglijarea sau neacceptarea unei educaţii în spirit religios. Educaţia religioasă în familie şi apoi în şcoală are la bază convingerea că religia oferă principii fundamentale şi de valoare pentru structurarea personalităţii în jurul unui punct de sprijin unificator. O educaţie religioasă corectă orientează elaborarea unei viziuni interioare, de maturizare echilibrată a adolescentului.

Familia şi Biserica au un rol important în menţinerea credinţei. Valurile vieţii sunt multe, unii se lasă purtaţi de acestea, alţii le înfruntă. Biserica a reprezentat de-a lungul timpului “o stîncă a ordinii” în această lume schimbătoare şi trecătoare. Familia are o însemnătate din ce în ce mai mare, hotărîtoare în societatea modernă.

Într-un mediu lipsit de credinţă, de Dumnezeu, poţi observa lucruri care te uimesc, ba chiar te înspăimîntă. în faţa acestei realităţi Biserica nu poate veni cu o altă soluţie decît cea lăsată de Mîntuitorul, pentru că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8). Iar soluţia este familia creştină monogamă, dintre un singur bărbat şi o singură femeie, care nu-i nici individualism şi nici colectivism, ci comuniune întru iubire.

Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este nevoie să ne preocupăm de cadrul moral, în care trăieşte omul. Acest cadru este familia. Mai precis, familia creştină, întemeiată în duhul Evangheliei lui Hristos. Aici se formează personalitatea.

Firească este o familie, în care soţii se iubesc, nasc copii şi-i cresc; se ajută şi trăiesc în comuniune sfîntă. Firească este o familie, care-şi trage seva spirituală din Sfintele Taine, inclusiv din Taina Nunţii.

Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să facă cel puţin patru lucruri: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sfînta Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.

Dacă majoritatea activităţilor familiei se desfăşoară în afara casei, în compania străinilor, cel puţin aceste patru lucruri importante ar trebui să-i unească într-o comuniune sfîntă. Ele sunt o soluţie pentru criza, în care se află familia la etapa actuală.

Familia creştină este un templu sfînt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească, dar şi comunitatea bisericească, lărgind hotarele împărăţiei lui Dumnezeu.

Copiii sînt pentru părinţii lor îndemn spre muncă, dar şi spre sfinţenie, antrenîndu-i spre cît mai multe virtuţi. Prezenţa copiilor exercită o veritabilă influenţă religios-morală asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cît mai buni şi mai fericiţi, părinţii simt o datorie faptul de a le oferi copiilor pilde personale cît mai bune în propăşirea lor spirituală, inclusiv în domeniul vieţii morale.

Copiii sînt şi dascălii părinţilor, dar pot fi şi mărturiile nefericite ale vieţuirii lor în imoralitate şi în parazitism social.

Avortul, divorţul, abandonul copiilor şi fuga permanentă după plăceri, aventurile, care sunt, de fapt, o sete şi o goană după “gol”, după “nimic”, sînt rănile şi duşmanii căsătoriei şi familiei creştine, ai oricărui cămin conjugal, precum şi ai societăţii.

În lumina experienţei de două milenii a Bisericii Ortodoxe putem spune că, atîta vreme cît cultura lumii contemporane nu va depăşi ruptura dintre realitatea naturală şi cea supranaturală a lumii, în lumina lui Hristos, ca inel de legătură între cele cereşti şi cele pămînteşti, în virtutea dumnezeirii şi umanităţii Sale, familia nu va putea să-şi descopere adevărata unitate spirituală şi nu va putea depăşi criza în care a intrat.

Cu cît familia va fi mai temeinic consolidată spiritual, cu cît legătura dintre părinţi, copii şi Biserică se va adînci, cu atît familia îşi va reveni mai repede din derută şi îşi va regăsi echilibrul spiritual.

Suntem convinşi, că la depăşirea crizei familiale poate contribui colaborarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, al educaţiei copiilor şi tinerilor, al asistentei sociale a copiilor şi a familiilor cu mulţi copii sau cu probleme majore de ordin social. Atîta timp cît nu va fi sensibilizată societatea la avantajele familiei tradiţionale, cu funcţiile sale de îngrijire, supraveghere, educaţie şi transmitere a valorilor, la posibilitatea de a avea o societate sănătoasă şi fericită, va fi destul de dificil să depăşim criza familiei din societatea contemporană.

Bibliografie:

1. Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2005, 22 pag.

2. Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad. Lucia Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006, 237 pag.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvîntări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hanches, Timişoara, Edit. Învierea, 2005, 92 pag.
4. Viaţa de familie (pedagogia încrederii, relaţiile dintre fraţi, psihologia supărării, despre libertate şi ascultare, despre educaţie), trad. Adrian Tănase-Vlas, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2009, 149 pag.

Prot. Lect. Superior. Dr. Octavian Moşin

18
aug.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-08-18

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA A UNSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Matei
(XXIII, 13-22)

is-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că mâncaţi casele văduvelor, făcând îndelungi rugăciuni de ochii lumii; pentru aceasta mai mare osândă veţi lua. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit; şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi. Vai vouă, călăuze oarbe, care spuneţi: De se va jura cineva pe templu, nu-i nimic; dar de se va jura pe aurul templului, se leagă pe sine. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: aurul, sau templul care sfinţeşte aurul? Şi mai spuneţi: De se va jura cineva pe altar, nu-i nimic; dar de se va jura pe darul de pe el, se leagă pe sine. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: darul, sau altarul care sfinţeşte darul?; deci, cel ce se jură pe altar, se jură pe el şi pe toate câte sunt pe el; iar cel ce se jură pe templu, se jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cel ce se jură pe cer, se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el.



Blog Stats

  • 323.355 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte