Arhivă pentru 1 septembrie 2014

01
sept.
14

În inimă trebuie să fie răbdare, nu răutate…

familieDe ce Dumnezeu nu rânduieşte să se aleagă perechi care să poată duce în comun o viață duhovnicească?

– Sigur, şi mai bine ar fi dacă n-ar fi diavolul, nu-i aşa? Ce uşoară ar fi atunci mântuirea! Dar uite că diavolul există. Fără îndoială, iubirea lui Dumnezeu rânduieşte toate. Ca să-l mântuiască pe soţul rău, Dumnezeu îi dă o soţie minunată, şi invers.

În inimă trebuie să fie răbdare, nu răutate. Un om din Tracia s-a făcut creştin. Totuşi, soţia lui nu numai că nu i-a urmat exemplul, ci îi punea piedici mari şi se purta crud cu el. Omul însă răbda şi-i răspundea cu dragoste. Cu timpul, soţia s-a plecat în faţa răbdării şi dragostei lui, şi a zis: „Fără îndoială, Dumnezeu în Care crede este mare şi adevărat. Şi s-a făcut creştină şi ea.

Stareţul Paisie Aghioritul

Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, Editura Sophia, București, 2011, p. 119

01
sept.
14

Când crezi că Dumnezeu nu există

4Gheorghe, un tip blond de-a doişpea, mi-a spus într-o zi că Dumnezeu nu există.

“Astea cu Dumnezeu sunt vorbe goale dom’ profesor. Pentru că… nu există!”, a încercat el să îşi scuze necredinţa.
“Ce te determină să spui asta?”, l-am întrebat mergând direct la banca lui.
“Păi, vedeţi dvs, popii! Comportamentul lor, m-a determinat să cred că Dumnezeu n-ar exista. Apoi, ai mei, acasă, zic ei că sunt creştini, dar zic degeaba. Doar vorbele-s de dânşii. Nimeni nu mi-a arătat nimic dumnezeiesc. Sincer, nu pot să cred în Dumnezeu. Eu sunt ateu”.

M-am oprit în faţa băncii lui, şi asemeni unui rabin din familia lui Rotschild, i-am spus fără ezitare:
“Te felicit c-ai ales asta!”
Toată clasa a rămas blocată. Unora le refuza urechile să creadă că m-au auzit spunând asta. Gheorghe a rămas blocat. Ca o statuie de ceară la Luvru.

“Şti de ce te felicit? Pentru că eu, dimineaţa când îmi duc fata cea mică la şcoală, în poartă o sărut pe frunte şi spun: Hristoase, ia-o sub aripa Ta. Nu-s lângă ea, n-o pot apăra. Poartă-i Tu de grijă! Apoi, când vin spre liceu, pe drum văd copii cu ghiozdanele sparte şi cu teneşii crăpaţi. Mă rog: Dumnezeule, ajută-i cumva. În intesecţia cea mare văd mereu o bătrână care cerşeşte. N-are pe nimeni, nici casă. Iar eu nu pot s-o ajut. Zic: Doamne, dă-i şi azi de mâncare. Apoi trec pe lângă spital, şi văd bolnavii la fereste. Iar eu strig în gând: Hristoase, mai vindecă şi azi, mai leagă răni. Mă bucur că Dumnezeu există. Fiindcă substituie El ce nu pot face eu. Te felicit, căci în cazul tău, tu trebuie să faci tot. Când pleci azi de la şcoală tu trebuie să intri în spital şi să vindeci bolnavii, tu trebuie să ocroteştii copiii, să ajuţi săracii, să hrăneşti cerşetorii. Pentru că dacă Dumnezeu nu există, Tu trebuie să faci ce face El. Şi nu uita: tu trebuie să plăteşti pentru păcatele tale, tu trebuie să te răstigneşti pe o cruce. Căci dacă Dumnezeu nu există, tu trebuie să-L înlocuieşti. Eu unul nu pot, de aceea îi las Lui totul. Şi află că se descurcă bine!

A lăsat capul în jos, a scos un murmur, ceva gutural. Şi, n-a mai putut nimic să afirme. Iar ceilalţi, fericiţi, au mulţumit în priviri că Dumnezeu totuşi există!

01
sept.
14

Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii

Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii”

Canoanele respective interzic creştinilor ortodocşi, sub ameninţarea excomunicării, să se roage împreună cu persoanele excluse din Biserică. Canonul 10 Apostolic prevede: „Dacă cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie şi acasă, să fie excomunicat”. Asemenea sfătuieşte şi Canonul 45: „Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat! Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă!”
Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura dumnezeiască a Bisericii, căci însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).

Sfântul Ioan Teologul – Apostolul iubirii, îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la faptele lui cele rele” (II In. 1, 10-11).
La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii noştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Mt. 5, 47). În esenţă nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmani , iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Despre acestea şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în nerânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (II Tes. 3, 6).
Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze îndemnul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu învăţătura dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său – nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sunt datori să aibă „aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Iisus” (Rom. 15, 5), având „o singură credinţă” (Ef. 4, 5). În caz contrar, „mânia şi urgia îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Rom. 2, 8).

În opoziţie cu Sfânta Scriptură, „Declaraţia libertăţilor religioase” de la Amsterdam (1948) afirmă că „fiecare are dreptul să-şi aleagă credinţa” şi „fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase”. Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele apostolice -care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale -, pe de altă parte!

Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum fac ecumeniştii „ortodocşi”.

Sfântul Apostol Pavel, considerând că este dator tuturor – şi grecilor, şi barbarilor (Rom. 1, 14), subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Cor. 9, 22).

Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor (I Tim. 3, 15).

„Încă din 1937 – scrie prof. G. Razumovski -, participanţii la conferinţele ecumeniste nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei.
„Declaraţia libertăţilor religioase” sfâşâie definitiv învăţătura Bisericii: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor.”

Pentru adevăraţii creştini ortodocşi, măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele celor Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special Canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli.
Lămurind sensul lor, Episcopul Ioan de Smolensk, vestit canonist ortodox, scria:
„Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci e o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea”.
Prin urmare, Canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii.

Cu toate acestea, ecumeniştii „ortodocşi” se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi neortodocşi şi eretici, cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi Canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze „rugăciunea în comun” cu neortodocşii drept o mare realizare a „iubirii de fraţi”.
Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, făcând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: „Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată”.

În ultimul timp „rugăciunile în comun” se transformă treptat în aşa-numitele „slujbe religioase ecumeniste”, oficiate în timpul tuturor reuniunilor religioase. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în insula Creta, membrii prezenţi au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit din potirul ortodox.
Iată cum este descrisă în articolul „O săptămână de rugăciuni ecumeniste la Geneva” desfăşurarea unei astfel de întruniri: „În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului, episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti neortodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, Apostolul a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.”

În „Revista Patriarhiei Moscovei” (1970, nr. 3, p.6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La „rugăciune” au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor armene şi romano-catolice, cu pastori ai sectelor metodiste şi baptiste, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni – fapte nemaipomenite şi neîngăduite de Sfintele Canoane.

În timpul celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (decembrie, 1975) „rugăciunea în comun” a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă „s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice”. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Pimen, a remarcat, în „Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei”, că: „La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.
Ceea ce s-a întâmplat la cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive.

La 31 iulie 1983 a fost oficiată o „liturghie ecumenică” alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată de comisia „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru) cu un an mai devreme. Principalul actor al acestei „liturghii” a fost „arhiepiscopul” anglican Rensy de Canterbery, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei-preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora, la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi „ortodocşi”, precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul „ortodox” rus Kiril , a rostit următoarele cereri prin ectenii: „Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul iui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”. Caracterul profanator al acestor cuvinte ale arhiereului „ortodox” nu mai are nevoie de comentarii!
Prin participarea la această slujbă „în comun”, toţi participanţii „ortodocşi” au încălcat flagrant nu numai Sfintele Canoane Apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie Ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sfântul Apostol Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să nu înveţe pe creştini în Biserică (I Tim. 2, 12,1 Cor. 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească „liturghia”! Pentru Adunarea a VI-a ecumenistă este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate, care a condus în gruparea anglicană la ridicarea femeilor la rangul de „preotese” şi chiar de „episcopi”.
Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi mai sfântă dintre femeile tuturor timpurilor – Preacurata Fecioară Maria, aleasă de Dumnezeu a fi Născătoare a Domnului nostru Iisus Hristos; şi aceasta ca vestire a Duhul Sfânt – „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48).

Preamărirea Maicii Domnului a început încă de la Bunavestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1,28).
Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Măria cu dreptcredincioasa Elisabeta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: „Binecuvântată eşti tu între femei”, adăugând: „Şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău” (Lc. 1, 41-42).
Proslăvirea Maicii Domnului se arată şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos îşi începuse propovăduirea, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Lc. 4, 22): „Atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat, şi fericit este sânul la care ai supt” (Lc. 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28).
În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Scripturii a înlocuit afirmativul „Da!” al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul „Nu!”, ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă.
Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc direct împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca „preotese”, aceştia pronunţă un insolent „da”, în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric „nu!” (I Cor. 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei – Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu – ei au îndrăzneala să spună „nu”, deşi însuşi Domnul Iisus Hristos zice: „Da!” (Lc. 11,28).
Unde este aşadar mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură?
Deoarece Canonul 10 Apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi, Canonul 45 Apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în Biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii, protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul „rugăciunilor”, iar la cea de-a VI-a adunare a C.E.B. au participat la „liturghia ecumenică” aşa-numitele „preotese” -, considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist.

__________________________________________

Doamne, intoarce-i pe toti clericii ortodocsi la Ortodoxie , ca sa ii cheme la Ortodoxie pe cei neortodocsi !
Prea-Sfanta Nascatoare de Dumnezeu , lumineaza clerici ortodocsi sa ii cheme la ortodoxie pe cei neortodocsi !

Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii"

Canoanele respective interzic creştinilor ortodocşi, sub ameninţarea excomunicării, să se roage împreună cu persoanele excluse din Biserică. Canonul 10 Apostolic prevede: „Dacă cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie şi acasă, să fie excomunicat”. Asemenea sfătuieşte şi Canonul 45: „Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat! Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă!”
Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura dumnezeiască a Bisericii, căci însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).

Sfântul Ioan Teologul - Apostolul iubirii, îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la faptele lui cele rele” (II In. 1, 10-11).
La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii noştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Mt. 5, 47). În esenţă nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmani , iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Despre acestea şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în nerânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (II Tes. 3, 6).
Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze îndemnul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu învăţătura dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său - nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sunt datori să aibă „aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Iisus” (Rom. 15, 5), având „o singură credinţă” (Ef. 4, 5). În caz contrar, „mânia şi urgia îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Rom. 2, 8).

În opoziţie cu Sfânta Scriptură, „Declaraţia libertăţilor religioase” de la Amsterdam (1948) afirmă că „fiecare are dreptul să-şi aleagă credinţa” şi „fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase”. Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele apostolice -care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale -, pe de altă parte!

Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum fac ecumeniştii „ortodocşi”. 

Sfântul Apostol Pavel, considerând că este dator tuturor - şi grecilor, şi barbarilor (Rom. 1, 14), subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Cor. 9, 22).

Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor (I Tim. 3, 15). 

„Încă din 1937 - scrie prof. G. Razumovski -, participanţii la conferinţele ecumeniste nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei. 
„Declaraţia libertăţilor religioase” sfâşâie definitiv învăţătura Bisericii: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor.”

Pentru adevăraţii creştini ortodocşi, măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele celor Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special Canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli. 
Lămurind sensul lor, Episcopul Ioan de Smolensk, vestit canonist ortodox, scria: 
„Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci e o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea”.
Prin urmare, Canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii. 

Cu toate acestea, ecumeniştii „ortodocşi” se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi neortodocşi şi eretici, cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi Canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze „rugăciunea în comun” cu neortodocşii drept o mare realizare a „iubirii de fraţi”.
Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, făcând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: „Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată”.

În ultimul timp „rugăciunile în comun” se transformă treptat în aşa-numitele „slujbe religioase ecumeniste”, oficiate în timpul tuturor reuniunilor religioase. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în insula Creta, membrii prezenţi au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit din potirul ortodox. 
Iată cum este descrisă în articolul „O săptămână de rugăciuni ecumeniste la Geneva” desfăşurarea unei astfel de întruniri: „În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului, episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti neortodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, Apostolul a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.”

În „Revista Patriarhiei Moscovei” (1970, nr. 3, p.6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La „rugăciune” au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor armene şi romano-catolice, cu pastori ai sectelor metodiste şi baptiste, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni - fapte nemaipomenite şi neîngăduite de Sfintele Canoane.

În timpul celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (decembrie, 1975) „rugăciunea în comun” a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă „s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice”. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Pimen, a remarcat, în „Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei”, că: „La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.
Ceea ce s-a întâmplat la cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive. 

La 31 iulie 1983 a fost oficiată o „liturghie ecumenică” alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată de comisia „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru) cu un an mai devreme. Principalul actor al acestei „liturghii” a fost „arhiepiscopul” anglican Rensy de Canterbery, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei-preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora, la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi „ortodocşi”, precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul „ortodox” rus Kiril , a rostit următoarele cereri prin ectenii: „Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul iui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”. Caracterul profanator al acestor cuvinte ale arhiereului „ortodox” nu mai are nevoie de comentarii!
Prin participarea la această slujbă „în comun”, toţi participanţii „ortodocşi” au încălcat flagrant nu numai Sfintele Canoane Apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie Ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sfântul Apostol Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să nu înveţe pe creştini în Biserică (I Tim. 2, 12,1 Cor. 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească „liturghia”! Pentru Adunarea a VI-a ecumenistă este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate, care a condus în gruparea anglicană la ridicarea femeilor la rangul de „preotese” şi chiar de „episcopi”.
Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi mai sfântă dintre femeile tuturor timpurilor - Preacurata Fecioară Maria, aleasă de Dumnezeu a fi Născătoare a Domnului nostru Iisus Hristos; şi aceasta ca vestire a Duhul Sfânt - „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48).

Preamărirea Maicii Domnului a început încă de la Bunavestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1,28).
Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Măria cu dreptcredincioasa Elisabeta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: „Binecuvântată eşti tu între femei”, adăugând: „Şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău” (Lc. 1, 41-42).
Proslăvirea Maicii Domnului se arată şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos îşi începuse propovăduirea, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Lc. 4, 22): „Atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat, şi fericit este sânul la care ai supt” (Lc. 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28). 
În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Scripturii a înlocuit afirmativul „Da!” al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul „Nu!”, ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă.
Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc direct împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca „preotese”, aceştia pronunţă un insolent „da”, în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric „nu!” (I Cor. 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei - Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu - ei au îndrăzneala să spună „nu”, deşi însuşi Domnul Iisus Hristos zice: „Da!” (Lc. 11,28).
Unde este aşadar mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură?
Deoarece Canonul 10 Apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi, Canonul 45 Apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în Biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii, protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul „rugăciunilor”, iar la cea de-a VI-a adunare a C.E.B. au participat la „liturghia ecumenică” aşa-numitele „preotese” -, considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist.

Sursa:
http://orthologos.blogspot.ro/2009/01/ecumenismul-contest-canoanele.html

__________________________________________

Doamne, intoarce-i pe toti clericii ortodocsi la Ortodoxie , ca sa ii cheme la Ortodoxie pe cei neortodocsi !
Prea-Sfanta Nascatoare de Dumnezeu , lumineaza clerici ortodocsi sa ii cheme la ortodoxie pe cei neortodocsi !
01
sept.
14

Învătături corecte si învătături gresite despre rugăciune

rugaciune_7—Cand suntem tulburati de ganduri, griji, patimi la rugaciune, trebuie sa ne oprim sau sa continuam rugaciunea ? Sa certam la rugaciune pe diavolul pentru ganduri ? Daca ne trezim noaptea, putem face rugaciuni in pat?

Nu trebuie sa ne oprim, caci tocmai aceasta vrea diavolul, ci sa continuam rugaciunile, rugand pe Dumnezeu sa ne izbaveasca de cel rau. Daca nu se poate face rugaciune altfel, e bine si in pat, cu smerenie si credinta (in cazul bolnavilor, mai ales).

—Cand se citeste Psaltirea si cine o poate citi ?

Psaltirea se poate citi pe toata perioada anului, in afara de perioada de la Craciun la Boboteaza si de la Inviere la Duminica Tomii. Unii recomanda ca Psaltirea sa nu se citeasca in sambete si duminici. O poate citi oricine, dar se recomanda spovedanie buna, sa se fereasca de pacate si sa duca o viata duhovniceasca. Celor care stau incurcati in unele patimi, dracii au puterea sa le faca suparari. Asa ca se recomanda multa curatie sufleteasca si trupeasca; si nu cantitate, psalmi la numar, ci calitate, adica traire si simtire in smerenie.

–Rugaciunea se combina cu inchinaciuni, metanii sau se face separat ?

Rugaciunea trebuie, in primul rand sa fie facuta in liniste, ca sa fie simtita, iar metaniile se fac dupa rugaciune, fie de seara sau dimineata. Dupa fiecare metanie este bine sa se zica o rugaciune scurta: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul” sau “Prea Sfanta Treime, milostiva fii mie pacatosului!”. Metanii poti face in tot timpul cand ai posibilitate si liniste.

—Putem cere la rugaciune boala ?

In cazuri deosebite, de neintelegere cu trupul, daca nu putem birui anumite patimi si daca avem evlavie se poate cere boala, dar cand vine boala sa nu cartim. E bine insa sa cerem altceva, ca nu suntem chiar asa de tari sa rabdam boala fara sa cartim. Aceasta este o metoda extrema de a scapa de pacate. Si nu cumva dupa ce ne vindecam, facem din nou pacate?

—Cum trebuie sa avem tinuta la rugaciune ? Pozitia, zicem in gand sau cu voce tare , in soapta, cu mainile la piept, la pantece, sau ridicate; de unul singur sau mai multi?

Imbracamintea pentru rugaciune trebuie sa fie cuviincioasa, pentru femei fusta, rochie, sa nu fie transparenta, pe cap cu basmaluta, iar barbatii nu in pantaloni scurti, maiou. Rugaciunea se poate face de unul singur sau mai multi, in familie. Rugaciunea se poate face in gand sau cu voce tare, si in soapta, dupa cum e locul si cazul. Sa alegem modul in care ne putem concentra mai bine la rugaciune. Mana stanga se tine la piept iar cu dreapta se face semnul crucii si inchinaciuni. Cand esti singur poti sa stai si cu mainile ridicate la rugaciune.

—Daca ne sculam noaptea si vrem sa facem rugaciune trebuie sa ne spalam pe fata si pe maini ?

Daca ne sculam noaptea si vrem sa facem rugaciune, e bine sa ne spalam pe fata ca sa alungam mai bine somnul.

—Să nu te închini pe negură sau după ce se lasă întunericul.

Acestea sunt lucruri fără nici o legătură cu rugăciunea. Cît de frumos îi explică Iisus Hristos femeii samarinence că trebuie să ne închinăm “în duh şi adevăr” (Ioan 4;20-24).

—După rugăciunea de seară nu mai ai voie sa ieşi din camera că nu mai este valabilă rugăciunea.

Vecernia este rugăciunea de seară şi după ea mergem acasă. Oare nu au valoare rugăciunile Vecerniei? Nu este adevărat. Faceţi rugăciunea oricînd – înainte sau după ieşirea din casă, şi dacă vă veţi ruga cu credinţă rugăciunile dumneavoastră vor fi primite de Dumnezeu.

— Ce este otpustul?

Otpustul este partea de incheiere a oricarei slujbe. E de 2 feluri: mic si mare. Ceea ce este scris in unele carti la sfarsitul acatistelor de exemplu, este valabil atunci cand acatistul este citit in biserica de catre preot. Cand citim acasa, nu e nevoie sa facem otpustul.

Mai putem sa zicem in incheierea rugaciunii asa: “Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ne si ne mantuieste pe noi, amin!” (de altfel acestea sunt cuvintele asa-numitului otpust mic). Nu este insa obligatoriu sa zicem, dar este bine.

01
sept.
14

Cei doi prieteni: „Dă” şi „Primește”

monah_207Odată, când făceau niște reparații și aveau multe cheltuieli, un frate s-a gândit să recomande Starețului să „frâneze”, fie și temporar, multa milostenie pe care o făcea. Atunci Starețul, om simplu , dar înțelept, i-a povestit despre acel egumen care, deși la început dădea milostenie îmbelșugată, atunci când s-a întâmplat să aibă niște cheltuieli mai mari, s-a împuținat la suflet și a tăiat milostenia.

Dar din ziua aceea și Dumnezeu a încetat să trimită și binecuvântările Sale și atât de mult a sărăcit mănăstirea, încât frații ajunseseră să nu mai aibă ce mânca. În cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de ei și i-a arătat egumenului în vedenie doi oameni, care i-au spus:

– Noi, sfinte egumene, suntem prieteni și tot timpul mergem împreună. Tu pe unul din noi nu l-ai voit și l-ai alungat. De aceea am plecat amândoi.

– Cum vă numiți? i-a întrebat egumenul.

– Pe mine mă cheamă „Dă”, iar pe prietenul meu îl cheamă „Primește”.

De îndată ce a auzit aceste cuvinte, egumenul a poruncit ca din acea zi să dea milostenie ca și mai înainte din puținul pe care îl aveau. De atunci s-a întors „Primește” la ei și s-a umplut din nou mănăstirea de binecuvântări.

Mărturisesc că acest lucru l-am observat și la noi. Căci nu-mi amintesc să fi fost vreodată în lipsă, cu toate că se întâmpla să avem cheltuieli foarte mari pentru lucrările de reparații.

Din Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos, 2005, p. 244-245

01
sept.
14

Iubirea niciodată nu produce deznădejde

dragCele mai multe din suferinţele pe care le întâlnim noi în consiliere, sunt din această categorie (a deznădejdii). Şi nu e lucru mic, nu e lucru puţin. Deznădejdea este deznădejde şi e mare, chiar dacă motivul pare derizoriu. Un om poate să nu deznădăjduiască dacă i-a murit un copil şi, în ciuda durerii cumplite – nu există durere mai mare pe lume decât să pierzi un copil – şi altul poate să deznădăjduiască pentru că n-a câştigat la Loto. Deznădejdea nu se măsoară după obiectul ei, ci după intensitatea trăirii.

Un om în deznădejde nu poate fi ajutat decât cu rugăciune, în prima etapă. Cu rugăciune, strigat în deznădejde la Dumnezeu: „Doamne, nu lăsa în deznădejde pe cel de lângă mine!” Niciodată să nu-i spunem: „Lasă că-ţi trece, o să treacă! Nu merită…”. Noi ştim că în momentele de durere gândul că trece nu ne-ajută şi nu trebuie să-l folosim în nici un fel. Mai departe trebuie văzut ce înseamnă iubire din toată inima.

O să vedeţi că un om deznădăjduit dintr-o iubire din asta mare, a mai trecut prin trei iubiri deznădăjduitor de mari. Şi a trecut. Şi atunci o să vadă că nu e iubirea atât de mare. Iubirea niciodată nu produce deznădejde. Păi, o femeie care iubeşte un bărbat şi bărbatul pleacă de acasă după 20 de ani de căsnicie. Se duce la alta. Ea zice: „Doamne, ea ştie să-i facă cartofii nici prea prăjiţi, nici prea cruzi, ca să nu-l doară stomacul? Oare îl înveleşte noaptea la spate, că el o duce cam rău cu şalele? Doamne, oare nu-i ştergi Tu păcatul ăsta, că vreau să mă-ntâlnesc cu el în Rai?” Păi, e o boală. Şi aşa cum o femeie care iubeşte nu-şi părăseşte bărbatul pentru că are cancer, s-ar putea să îndrăznească să iubească şi aici.

O mare iubire înseamnă să vrei mântuirea celuilalt, să vrei fericirea celuilalt. Dar dacă printr-o mare iubire înţelegem dorinţa noastră de a-l avea, nu vom avea decât durere, pentru că nimeni nu poate să fie posedat. Este o experienţă dureroasă pentru fete şi pentru băieţi, dar merită să trecem prin ea, pentru că altfel nu vom iubi niciodată şi nu vom fi iubiţi niciodată. Va fi o vânătoare. Suntem sub blestem.

După cădere, a pedepsit Dumnezeu pe femeie spunând: „Vei fi atrasă de bărbatul tău”. Când suntem atrase atât de mult încât să spunem „e iubirea vieţii mele şi fără el nu pot să trăiesc”, aceasta înseamnă că ai rămas acolo, n-ai trecut în împărăţie, n-ai intrat în Hristos, unde femeia devine din nou, ontologic, de aceeaşi demnitate cu bărbatul. Maica Domnului spune: „Iată roaba Domnului!” şi „Nu ştiu de bărbat”. Atunci femeia a ieşit de sub robia bărbatului. Şi la Cununie cei doi sunt: „Se cunună roaba lui Dumnezeu, Ioana, cu robul lui Dumnezeu, Ion”, nu zice „roaba lui Dumnezeu, Ioana, cu Ion”. Amândoi sunt la fel de robi iubirii, adevărului, lui Dumnezeu şi împăraţi, pentru că-i face împăraţi. Aţi văzut ce frumoasă este cununa. Aici ar trebui să facem mai multă teorie asupra iubirii şi mai puţină practică.

Din Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 120-122

01
sept.
14

Cum este inima voastră, ne întreabă Dumnezeul? – Cam goală, Doamne…

prescura-prescureÎmi trec prin minte o sumedenie de întâmplări cu oameni buni şi mai puţin buni. De data aceasta mă voi opri la un episod din Germania, din oraşul Freiburg, unde am mers să cercetăm un român, internat în spital, dimpreună cu Arhimandritul Irineu Cheorbeja.

Înainte de plecare l-am văzut făcând o listă, pe curat, cu toate comisioanele de dus la diverse cunoştinţe, dar şi o listă lungă, cam de un metru şi ceva, cu zeci şi sute de cumpărături, mai ales de medicamente pentru bolnavii din România.

Era prin anul 1984, când ne-am înhămat la o treabă care pe mine mă cam supăra. Era prea multă zdroabă, iar bani nu aveam s ă împlinim întreaga listă. Prin Europa, m-am convins că trebuie să pun la bătaie toată bruma de parale şi să nu-mi îngădui nici o cumpărătură. Mi-am restrâns meniul la pâine şi câteva prune pe zi pentru a face economii.

Irineu Cheorbeja era şi medic şi unul din cei mari şi serioşi. El nu ştia decât lista de un metru, unde tot bifa ce se cumpăra. Când a terminat banii lui, a început a striga la mine, să-i dau tot ce am strâns pentru ca să cumpere medicamente. N-am avut încotro! Pe ascuns mă bucuram de înverşunarea cu care voia să ajute pe cei bolnavi. Seara se tot uita pe listă şi-l apucau nişte strigăte şi mai mari când vedea că nu poate acoperi întreaga listă. Până la urmă a încheiat lunga listă şi l-am văzut liniştit şi bucuros că a îndeplinit lucrarea. Era fericit! Iar eu rămăsesem lefter, dar bucuros de acest episod european.

Rar mi-a fost dat să văd atâta îndârjire de a face bine cu orice preţ şi orice risc! Era la el o virtute din a face bine. De atunci, am spus cu bucurie, că am găsit încă un om cuprins de bunătate. Eram şi eu fericit de fericirea lui! Acum, el doarme sub brazdă la Mănăstirea Neamţ, aşteptând învierea şi bucuria binecuvântării lui Dumnezeu.

Aşa a înţeles dragostea, din care răsare bunătatea şi generozitatea. Îmi trec prin minte domnitori care au fost buni şi aşa au intrat în memoria istoriei: Alexandru cel Bun al Moldovei, Pătra şcu cel Bun al Munteniei şi al ţii. La noi, în Sfântul Sinod, este ierarhul Eftimie Luca al Romanului, căruia, noi ceilalţi îi spunem, Eftimie cel Bun! Ba, odată, i-am pus pe uşa unde sălăşluia la Palatul Patriarhal, o etichetă pe care am scris Eftimie cel Bun. Şi a rămas acolo, fără s-o dea cineva jos. Aceasta m-a bucurat până la lacrimi. Cât bine să fi făcut, domni, ierarhi şi mulţi alţii, ca să li se spună aşa de frumos şi mângâietor peste veacuri?

Când eram elev la Seminarul din Mănăstirea Neamţ , vatra de spirit a Europei de Mijloc, de Apus şi Răsărit, am citit printre alte cărţi şi Mizerabilii lui V. Hugo şi din întâmplare revăd extrasele de prin anul 1962. Iată câteva crâmpeie despre iubire, socotindu-l, oarecum, un fel de patriarh al iubirii. Pentru el, a iubi, înseamnă a nu cunoaşte orgoliu şi ura, iar atunci când iubeşti ai lumină în ochi şi auzi o muzică divină iar în suflet trăieşte o stare sublimă.

Natura şi întreaga zidire are nevoie de dragostea noastră. Atât de mare ş i puternică trebuie să fie ca ea să încarce întreaga natură cu forţa ei fără margini. Se vede că V. Hugo a înţeles taina dragostei când scrie: „Dragostea este chiar parte din suflet. Este de aceeaşi natură. Dragostea este o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el este incoruptibilă, indivizibilă, nemuritoare. Este un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini. Îl simţim arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului! “El merge şi mai departe spunând, că: „Dragostei nu-i ajunge nimic. Dacă are fericirea, vrea raiul. Dacă are raiul, vrea cerul!“ Iată cel mai nobil dinamism cunoscut vreodată în lume! Iată scara pe care să urcăm, de-a pururi, ca cetele îngereşti din frescele celebre ale Suceviţei.

Eram fericit să gă sesc în opera lui Hugo asemuiri dogmatice, biblice şi morale. El credea cu tărie, că : Iubirea adevărată poate să sufere dar nu să moară şi că dragostea, divino-uman înseamnă să fii doi şi să nu fii decât unul: un bărbat şi o femeie care se contopesc într-un înger! Dragostea este cerul!

Ne aducem aminte, de bună seamă, de îndemnurile pe care le făcea stăruitor Sfântul Apostol Pavel, creştinilor din Efes, Galatia, Roma, Filipi, Atena, Corint şi alte locuri vieţuite cu creştini, ca să facă rugăciuni dese pentru el şi lucrarea la care a fost chemat de Dumnezeul Îndurărilor! Iată textul: „Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ş tiţi de necazul nostru, care ni s -a făcut în Asia, că peste măsură , peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să scăpăm cu viaţă. Căci noi, în noi în şine ne- am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei mor ţi. Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta şi ne izbăveşte şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi. Ajutându-ne şi voi cu rugăciunile pentru noi, aşa încât, darul acesta făcut nouă, prin rugăciunile multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi pentru noi!“ (II Corinteni 8, 11).

Tălmăcind, oarecum, în gândirea lui V. Hugo, ar suna cam aşa: „Nu se mai văzuseră de ani şi ani, dar în adâncul sufletului lor nu se despă rţiser ă niciodată prin rugăciune fierbinte; se recunoscuseră numaidecât, ca şi când abia cu o zi înainte şi-ar fi luat rămas bun!“

Şi tot el, ca unul ce ar fi stat la picioarele lui Iisus, ne spune, că: „Scopul principal pentru care a fost creat omul, menirea sa, este să iubească !“ Cu totul a fost cuprins de iubirea lui Dumnezeu, când cu înfiorare a scris: „Un cuvânt poate umple abisul. Un singur cuvânt ajunge pentru ca soarele să urce la orizont, şi acest cuvânt este iubirea pecetluită de eternitate!“ Iar pentru această bucurie fă ră de sfârşit, spune mai departe: „Trebuie să trăieşti şi să surâzi, trebuie să-ţi pui această haină de azur numită fericire!“ Şi că: „A pierde iubirea, este uneori la fel de grav ca a-ţi pierde sufletul!“ Leagă cerul de pământ, cel ce a înţeles puterea iubirii. Atunci când iubirea ne luminează sufletul nostru, soarele surâde din înaltul cerului albastru, iar când alungăm iubirea din inimă, nu mai rămâne nimic. Când pleacă Iisus din inima, viaţa şi familia noastră, totul rămâne pustiu şi este cea dintâi zi de doliu, cu adevărat, din viaţa noastră.

Am să reamintesc aici câteva cuvinte din Jurnalul unui poet, scris de Alfred de Vigny (1797– 1863), şi el că trănit peste măsură de relele ce bântuiau pe vremea lui: „În ziua în care nu vor mai exista pe lume nici iubire, nici entuziasm, nici adoraţie, nici devotament, să săpăm pământul până în centrul lui, să aşezăm acolo cinci sute de miliarde de butoaie de pulbere ş i să-l facem să explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului!“ El nici nu visa, sărmanul, că acum nu mai este nevoie decât să ne săpăm singuri groapă, că-s de ajuns câteva bombe atomice pentru isprava la care s-a gândit. Se vede ce mare disperare l-a cuprins scriind aceste rânduri înfricoşătoare!

Când deschid Sfânta Scriptură şi mă opresc cu citirea la profetul Ieremia, la al treizeci şi unu-lea capitol, versul trei, rămân, nu numai întru uimire dar şi simt şi văd pe Dumnezeu, cum îmi zice şi cum ne zice tuturor, copiilor Săi: „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa!“

Să auzi de la Însuşi Dumnezeu, din gura Lui, acest Cuvânt, care umple Universul întreg şi nu mai rămâne nici un gol, este bucuria veşnică pe care nimeni n-o mai poate prăda din inima noastră!

Cum este inima voastră, ne întreabă Dumnezeu, Care ştie totul? Cam goală, Doamne, răspundem noi, cu jumătate de gură!

Deschideţi-vă inima, fraţii Mei, strigă Iisus! Acum torn iubirea Mea în inima voastră! Ce altă schimbare la faţă mai mare decât IUBIREA!

Extras din Calinic Episcopul Veşnicia de zi cu zi Bucureşti, 2006

01
sept.
14

Lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu

pr-arsenie-boca_8aa91de902Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: ” şi îndată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil – şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta ” şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.

Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

parintele Arsenie Boca

Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942

01
sept.
14

De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”?

sfantul mina– Gheronda, foarte des pierd lucruri şi după aceea îmi trebuie multă vreme ca să le caut.

– De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”? Sfântul Mina descoperă imediat ceea ce pierdem, fără să aibă multe pretenţii. Odată, când eram în viaţa de obşte, mi-am pierdut cheile de la chilie – atunci încuiam chiliile, pentru că în mănăstire erau şi diferiţi mireni

„Nu-i nimic, mi-am spus, mă voi duce la tâmplărie”. Dar când caut, văd că lipeseşte şi cheia de la tâmplărie. Merg la grajd, unde făceam samarele pentru animale, dar şi de acolo lipsea cheia. „Unde să mă duc acum?”, mi-am spus. Am aprins o lumânare Sfântului Mina şi îndată am aflat toate cele trei cheie, acolo unde nici nu mă aşteptam. O lumânare şi s-a rezolvat totul! Cu lumânarea cu care le-o aprindem, Sfinţii se simt obligaţi să ne ajute.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2013, p. 104 – 105

 

01
sept.
14

1 septembrie – inceputul anului bisericesc

1 septembrie – inceputul anului bisericesc

Spre deosebire de anul civil care incepe pe 1 ianuarie, anul bisericesc incepe pe 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.

La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.

Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie

Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.

Calendarul iulian si gregorian

Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor – de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor – de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.

Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit „calendarul iulian”. Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.

Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.

Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii – in Rasarit ca si in Apus – au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit „gregorian” sau „stilul nou”.

Congresul de la Constantinopol 1923

Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.

Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.

Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).

Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa – prin modul de bisectare – pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.

Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.

Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).

Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc „pe stil vechi”, pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa „stilul vechi”.
Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic
Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:
a) Perioada Triodului (perioada prepascala) b) Perioada Penticostarului (perioada pascala) c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).
Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.
a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).
b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).
c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.
Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul – parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.

01
sept.
14

Sfântul Serafim de Viriţa – Medicamente duhovniceşti

serafim“Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.
“Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: Lasati sa se vorbeasca despre noi, iar noi sa ne straduim sa facem”.
“Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: Numaidecat sa te rogi pentru vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu”.

Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatuia sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.

“Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie.
De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: Sa ai inger la masa!. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.
“Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
 
“Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.

din: Alexandru Trofimov, “Sfantul Serafim de Virita. Patericul Viritei“, Editura Biserica Ortodoxa, Galati, 2003

01
sept.
14

Doamne, ajută-mi!

598122161Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

În faţa evreilor era marea, iar din spate veneau ameninţător egiptenii. Atunci, Moise a fost cuprins de o aşa de mare spaimă, încât a cerut ajutor lui Dumnezeu fără să spună nici un cuvânt. Şi chiar dacă vocea lui Moise nu se auzea, Domnul l-a întrebat: Ce strigi către Mine? (Ieş. 14, 15). Aşadar, Dumnezeu l-a auzit chiar dacă nu spusese nimic. Aşa şi tu, atunci când eşti ispitit, să ceri tainic ajutor de la Dumnezeu. El este tot timpul alături de tine, de aceea nu trebuie să I te adresezi într-un fel anume, aşa cum faci cu oamenii. Vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă!” (Isaia 58, 9). Dacă ai mereu inima curată, Dumnezeu te va auzi oriunde şi oricând.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții , Editura Egumenița, p. 196

01
sept.
14

Lângă noi trăiesc zilnic Îngeri

chinezoaicaO lecție puternică pentru noi toți

de Annie Lignou

Uimitoarea poveste a unei chinezoaice adunătoare de haine vechi

Povestirea uimitoare a chinezoaicei Lou Xiaoying, strângătoare de haine vechi, care a izbutit, în vreme de patruzeci de ani, să salveze și să crească 30 de copii părăsiți.

În China, uciderea pruncilor și părăsirea lor a luat un înfricoșător avânt, datorită asprelor măsuri politice care îngăduie numai un copil pentru fiecare familie care trăiește la orașe. Și astfel chinezii, îmbrânciți de sărăcie și de uriașa constrângere politică, sunt nevoiți să-și părăsească pruncii, dacă este al doilea, sau să-i ucidă, dacă primul copil este fetiță. Ei cred că un băiat va corespunde mai bine la nevoile economice ale familiei.

Cazuri înfricoșătoare de prunci nou-născuți aruncați în tomberoane, este un fenomen zilnic. Recent, la lumina publicității a ajuns cazul unei fetițe cu o tăietură de cuțit la gât. (Din fericire, copilului, după protestul tuturor cetățenilor, i s-a acordat primul ajutor, iar acum este deplin sănătoasă și în curs de a fi înfiată).

copil în tomberon 160x160 Lângă noi trăiesc zilnic Îngeri

Care părinte cu mintea sănătoasă poate face o astfel de crimă? Greu de răspuns. Este cunoscut faptul că statul indiferent procedează și la avorturi obligatorii, cum a fost în cazul tinerei chinezoaice, pe care au constrâns-o să facă avort, pentru că nu avea cu ce să plătească amenda (da, amendă pentru viața umană), după care, drept pedeapsă, i-au pus în patul ei săculețul cu embrionul avortat. Ti se blochează mintea numai când te gândești la aceasta, de aceea nici nu am postat fotografiile care circulă pe internet și care te fac să simți mânie și rușine că aparții neamului omenesc. Dar cum se poate împotrivi cineva la aceste puteri atât de mari?

La antipodul tuturor acestora se află minunata strângătoare de haine vechi, Lou Xiaoying, deja în vârstă de 88 de ani, care, împreună cu soțul ei, au reușit să salveze și să crească 30 de copilași, fără să le moară vreunul. Foarte săraci în bani, însă foarte bogați în dragoste.

copii înfiați 240x147 Lângă noi trăiesc zilnic Îngeri

Voind să le ofere cu adevărat tot ce puteau mai bun, s-au îngrijit de hrana, îmbrăcămintea, educația lor, crescând ei înșiși 4 dintre ei, iar pe ceilalți dându-i la prietenii și la rudele lor care nu aveau copii, Astfel încât să meargă la școală și să trăiască cât se poate de bine. „Mergeam întotdeauna pe neașteptate la casele copiilor, spunea ea, pentru a verifica cum trăiesc, iar în fiecare Duminică îi luam pe toți cu mine și ieșeam la plimbare în pădure și în mijlocul naturii, astfel încât să simtă grija, dragostea și ocrotirea de care aveau nevoie”.

Povestirea lui Lou a început în 1972 pe drumurile orașului Jinhua, când a ieșit, potrivit obiceiului ei zilnic, să caute obiecte folositoare în gunoaiele din tomberoane. În unul din ele a aflat aruncată o fetiță mică. Pericolul de a fi descoperită era mare, spune ea în interviul ei publicat în ziarul Yanzhao Metro Daily:

„Nu am ezitat nici o clipă. Ar fi murit, dacă nu am fi luat-o și nu am fi îngrijit-o. Tocmai atunci am înțeles că iubesc copiii și aș fi vrut să le ofer tot ce aș fi putut mai bun. Văzând-o cum crește, pentru noi aceasta era ceva cu totul deosebit. Toți acești copii au nevoie de dragoste și de purtare de grijă. Sunt niște ființe unice și vrednice de a fi iubite. Nu pot înțelege cu nici un chip cum este cu putință ca unii să-i arunce la gunoaie… Această fetiță a mea are acum 40 de ani și are copilul ei”.

bunica Lângă noi trăiesc zilnic Îngeri

Această bunică uimitoare este internată astăzi într-un spital datorită unei insuficiențe renale, unde o îngrijesc și o înconjoară toți copiii ei. Își amintește:

„Pe fiul meu cel mai mic, Zahng Gkilin, care astăzi are 7 ani, l-am găsit și pe el aruncat într-un tomberon. Pe atunci aveam 82 de ani, foarte bătrână ca să mai cresc încă un copil. Însă nu am putut sub nici un chip să-l las la mila lui Dumnezeu. Când l-am privit, a zâmbit la mine. Era atât de dulce! Mi-a fost cu neputință să-l las acolo. L-am luat acasă, la casa de la țară (o baracă găurită peste tot, aflată într-o pădure), și l-am îngrijit. I-am dat numele Zahng Gkilin, care înseamnă Rar și Prețios. M-au ajutat și copiii mei cei mai mari la creșterea lui. Acum este deja un tânăr foarte sănătos și vesel. Știu că zilele mele sunt puține. Aș vrea ca, înainte de a pleca, să-l văd și pe acesta că merge la școală”.

Lou, în afară de ceilalți 30 de copii ai ei, are și o fiică naturală, care s-a inspirat de la mama ei și și-a închinat viața căutării și sprijinirii copiilor părăsiți. Povestea lor a sensibilizat întreaga Chină a miilor de copii părăsiți, iar lucrarea lor a aflat peste tot imitatori numiți și nenumiți.

fiica Lângă noi trăiesc zilnic Îngeri

Lou a dobândit pe bună dreptate supranumele de „Înger pământesc” și constituie dovada vie că nu este nevoie să ai absolut nimic pentru a da dragoste și purtare de grijă.

01
sept.
14

Tot cerul este al tău, dacă esti prezent si smerit!

39706Oare să ne rugăm numai când ne ispitește satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar dacă ne ispitește și Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezență continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim.

Este cu neputință să te mântuiești, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Hristos Sfântului Siluan Atonitul: “Gândul la iad și nădejdea la Mine.”. Adică nu te mântuiesc faptele tale. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuiește, și cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu.

Spune Mântuitorul: “Ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință”. L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: “Ce să facem, Doamne, cine se mai mântuiește?”. Deci nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenți. Nu meriți tu atâtea haruri decât dacă ești într-o smerită prezență.

Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, si a zis: “Si eu cred în Hristos!” Si i-a trântit ăla o cizmă în burtă si l-a repezit de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le miscă preotul.

Vedeti că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? 0 stare de dispozitie interioară, de ce tristete? A înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învată: “Cereti-Mi, că Eu vă dau; cine-ti dă piatră în loc de pâine? Si Eu să nu vă dau vouă pâine, putin credinciosilor?” Asta este putină credintă! încercati, nu vă lăsati deloc! La măsura voastră. Multumiti-vă cu daruri mici, nu cereti daruri mari; este o greseală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie si dorintă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă esti prezent si smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să stiti!

Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească

01
sept.
14

Niciodată nu judeca pe nimeni!

416874_image_largeUn doctor intrase grăbit în spital, după ce i se telefonase pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât mai curând posibil, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie.

L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat:

 

– De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii?

Medicul a zâmbit şi a spus:

– Îmi pare rău, nu eram în spital şi am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba.

– Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu ar muri acum, ce aţi face??, a spus tatăl furios.

Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns:

– Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfânta “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului.” Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă şi mijlociţi pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu.

– A da sfaturi, când nu suntem îngrijorat, e foarte uşor, a murmurat tatăl.

Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit.

– Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!  Şi, fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind.

– Dacă aveţii vreo întrebare, întrebaţi-o pe asistentă!

– De ce e aşa de arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute, pentru a-l întreba despre starea fiului meu, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă, la câteva minute după ce medicul plecase.

Asistenta a răspuns, cu lacrimi pe faţă:

– Fiul său a murit ieri, într-un accident de maşină, iar el era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa fiului tău, a plecat fugind, pentru a termina înmormântarea fiului său.

 

01
sept.
14

Iată unde este scăparea noastră

0_a8b8b_2eff0581_LOmul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză  şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri?

La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul:

De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu… în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu.

Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.

Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea – cauze, manifestari, remedii duhovnicesti, Editura Sophia, p. 36-37

01
sept.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-09-01

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Marcu
(III, 6-12)

n vremea aceea, fariseii au făcut sfat cu irodianii împotriva lui Iisus, ca să-l piardă. Iar Iisus a plecat înspre mare împreună cu ucenicii Săi şi L-a urmat mulţime multă din Galileea şi din Iudeea şi din Ierusalim şi din Idumeea şi de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi al Sidonului; mulţime multă care, auzind câte făcea, a venit la El. Şi le-a spus ucenicilor Lui să I se pună la îndemână o corăbioară; aceasta, din pricina mulţimii, ca să nu-L îmbulzească; fiindcă pe mulţi îi vindecase, de aceea năvăleau asupră-I, pentru ca toţi câţi erau în suferinţă să se atingă de El. Şi duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înainte-I şi strigau, zicând: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu“. Şi El mult le certa, ca să nu-L facă ele cunoscut.
01
sept.
14

Apostolul Zilei : 2014-09-01

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Ap. II Corinteni 8,

7-15

Fraţilor, precum întru toate prisosiţi: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice sârguinţă, în iubirea voastră către noi, aşa şi în acest dar să prisosiţi. Nu cu poruncă o spun, ci încercând şi curăţia dragostei voastre, prin sârguinţa altora. Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi. Şi sfat vă dau în aceasta: că aceasta vă este de folos vouă, care încă de anul trecut aţi început nu numai să faceţi, ci să şi voiţi. Duceţi dar acum până la capăt fapta, ca precum aţi fost gata să voiţi, tot aşa să şi îndepliniţi din ce aveţi. Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are. Nu doar ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire: Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire, precum este scris: «Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit».
01
sept.
14

Septembrie 2014

sep14

0001




Blog Stats

  • 332.051 hits
septembrie 2014
L M M J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Arhive

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte