Arhivă pentru 4 septembrie 2014

04
sept.
14

Omul cel Adevarat

Omul cel AdevaratCrestinul adevarat este mai intai om adevarat

Acela care hotaraste sa devina crestin adevarat, om duhovnicesc adevarat, fiu al lui Dumnezeu, va trebui sa aiba obligatoriu in vedere faptul ca trebuie sa devina mai intai om adevarat. Omul adevarat si crestinul nu sunt doua lucruri diferite. Imaginea care se vede in afara omului nu este nici onesta, nici integra. De aceea, omul trebuie sa aiba in vedere nu ceea ce face cu sine insusi, ci ceea ce va face Dumnezeu cu el.Omul poate fi civilizat, cultivat si ajutator celor din jur, fara sa insemne ca acestea fac din el un om adevarat, un crestin adevarat, un om duhovnicesc, copil al lui Dumnezeu.

Si in cazul in care omul nu intelege asta – un om care isi doreste sa devina crestin, care vrea sa se induhovniceasca – si isi pune o speranta, fie ea cat de mica, in propriile sale cunostinte, in cultura lui, in toate cele pe care le-a invatat in cadrul societatii de unde provine, nu se va induhovnici, nu va ajunge crestin adevarat. Si asta este un lucru bun, nu se poate spune ca e rau. Ceea ce are bun fiecare face bine atat lui cat si celorlalti. Dar vai de acela care va considera ca aceasta este viata duhovniceasca, care il califica pe el drept om duhovnicesc, drept om al lui Dumnezeu. Va ramane pentru totdeauna in afara a ceea ce inseamna viata duhovniceasca, viata noua pe care o da Dumnezeu. Lucrurile bune pe care le face sunt bune in sine, dar il impiedica si pe el sa devina, si pe Dumnezeu sa-l faca un om duhovnicesc adevarat, pentru ca se increde in ele.

Cu cata greutate vor deveni crestini, oameni adevarati, cei care…

Daca apuca cineva sa se amageasca cu o bruma de viata culturala sau sociala– in intelesul bun al cuvantului –, se va chinui foarte mult sa se descotoroseasca de ele si sa se hotarasca sa devina om duhovnicesc. Asa cum spune Domnul: „Cat de greu vor intra cei ce au averi in Imparatia lui Dumnezeu!” , tot la fel putem spune si aici: „Cat de greu vor intra in Imparatia lui Dumnezeu, cat de greu vor deveni oameni duhovnicesti aceia care au o spoiala de viata culturala sau sociala?” La fel si educatia, cultura, invatatura, asemenea celorlalte pe care le consideram bune si care nu sunt rele in sine, insa atunci cand il sufoca pe om, cand se increde in ele si se amageste cu ele, omul nu poate crede cu adevarat in harul lui Dumnezeu, nu poate sa astepte interventia lui Dumnezeu, care-l va face om adevarat, crestin adevarat, om duhovnicesc.

Acesta este motivul pentru care, printre altele, acela care doreste sa devina om duhovnicesc, nu numai ca trebuie sa se lupte sa fie smerit, ci trebuie sa loveasca de pereti cu propriul sine.

Un strop daca am putea sa imprumutam din duhul, din gandirea si din mentalitatea pustnicului!

Va voi spune ce facea un ascet din Sfantul Munte, care dupa cate se pare a devenit om adevarat, luminat si fericit, fara sa aiba prea multe cunostinte, fara prea multa carte. Strain, era roman. Nu mai este in viata. Era foarte sarac si mergea cand la o manastire, cand la alta si zicea: „Eu am venit. Daca ma alungati, un caine sunt si bine-mi faceti. Iar daca-mi dati ceea ce va cer tot bine este.” Adica nu-i era greu sa se considere pe sine caine: „Ei, si, unde o sa ma alungati? Caine sunt, un caine alungati!” Nu-i era deloc greu sa ia postura de caine, sa se considere un dobitoc, asa cum intalnim la Parintii niptici. De ce? Pentru ca stia bine – nu acumulase lucruri de care sa se impiedice –, invatase foarte bine ca omul dupa cadere este mai rau decat dobitoacele. De aceea nu-i era greu s-o spuna, nici nu-i pica rau sa i-o spuna altii, nici nu i se parea ciudat, nici nu se rascolea nimic inlauntrul sau, atunci cand auzea asa ceva. Invatase acest adevar, cunostea aceasta realitate, o traise si incetase sa creada in ceva al sau, orice ar fi fost acel ceva, incetase sa astepte ceva de la sine si se infatisase astfel in fata lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu a intampinat nici o dificultate in a-i darui harul Sau cu generozitate. Si harul l-a facut om adevarat.

Asta in timp ce unui om care traieste in societatea contemporana, unde se face atata caz de cultura, de educatie si celelalte, ii este foarte greu sa aiba despre sine parerea ascetului. Omul contemporan are grija sa nu se clatine inlauntrul sau atunci cand ceilalti il vad bine si are toata dispozitia sa accepte parerea buna a celorlalti despre sine. Astfel, usile sufletului sau raman inchise, iar harul lui Dumnezeu nu poate patrunde inlauntru ca sa-l transforme, ca sa-l sfinteasca.

Prin urmare, putem intelege cat de frumoase ar fi toate clipele vietii noastre – in lumea aceasta in care traim si in care avem oameni care ne vorbesc, unul intr-un fel, altul in alt fel –, cat de bine, cat de usor, cat de duhovniceste am putea trai, daca am lua catusi de putin din duhul, din gandirea, din mentalitatea ascetului despre care vorbeam. Daca am putea accepta, cat de putin, ca suntem ca niste caini in fata lui Dumnezeu, in fata oamenilor si in imaginea pe care o avem despre noi insine. Iar cand ni se spune sau cand intelegem ca asa suntem, sa acceptam cu bucurie. Atunci vom scapa de multele suparari, de multele banuieli, de multele pareri, de multele amaraciuni. Omul adevarat se poate elibera de toate acestea, care-i sunt straine, care-l chinuie pe omul contemporan cultivat, pe omul plin de maniere al zilelor noastre si-l fac nefericit, ca si cum ar trai in iad. Cand omul are atitudinea pustnicului, se elibereaza de toate acestea, se izbaveste, iar ceea ce va ramane inlauntrul sau va fi harul lui Dumnezeu, care-l va face om adevarat si om duhovnicesc.

Ne vom convinge din experienta ca exista om adevarat

Oricat de greu ni s-ar parea, daca ne dorim catusi de putin sa devenim oameni ai lui Dumnezeu, trebuie sa ne hotaram sa luam aceasta atitudine. Iar daca ne hotaram, nu mai tarziu, ci chiar din secunda aceasta ne vom simti altfel printre oameni – printre ai nostri sau printre straini – si altfel vom duce greutatea vietii, chiar daca nu suntem in varful Atonului, ci aici, in pustiul lumii. Altfel vom trai, altfel vom simti si, incet-incet, va incolti inlauntrul nostru viata duhovniceasca, ceva nou se va naste acolo. Toate cele pe care le auzim sau le citim, vom incepe sa credem ca sunt adevarate, iar apoi din experienta ne vom asigura pe noi insine si pe ceilalti ca exista om adevarat, ca exista viata duhovniceasca adevarata pe care o daruieste Dumnezeu atunci cand omul ia atitudinea corecta fata de El.

Duhul cel lumesc nu este numai atunci cand cineva se imbraca la fel ca ceilalti sau mananca la fel ca ceilalti si asa mai departe, ci atunci cand pierde prezenta Duhului Sfant care-l trage in sus, dar el trage indarat cu dorintele sale spre imparatia de aici. Cand Duhul se pierde, omul devine lumesc.

Arhim. Simeon Kraiopoulos

Articol preluat din volumul „In pustiul lumii”, Editura Bizantina

04
sept.
14

Dacă-ţi oferă cineva ceva, primeşte!

Dacă-ţi oferă cineva ceva primeşte, ca să nu opreşti harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că eşti smerit.

 Bătrânul Ieronim spunea: „Dacă-ţi oferă cineva ceva, primeşte, ca să nu opreşti harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că eşti smerit. Dacă n-ai deja ceea ce ai primit, păstrează. Dacă ai deja, dă-le celui ce n-are”.

Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 64

04
sept.
14

Rusia iubita

Rusia iubita Iubesc Rusia lui Andrei Rubliov, cel care a pictat cea mai frumoasa reprezentare a Sfintei Treimi, considerata practic o teofanie de care sfantul s-a invrednicit.

Iubesc Rusia lui Dostoievsi, cel care in romanele lui, indeosebi in “Fratii Karamazov”, a surprins o mare parte din mostenirea si frumusetea Ortodoxiei rusesti.

Iubesc Rusia Ortodoxa, pravoslavnica, a staretilor de la Optina (Macarie, Nicon, Ambrozie si toti ceilalti sfinti), prin care s-a luminat tot Rasaritul crestin, si prin care Rusia s-a aratat demna de supranumele pe care si l-a luat: “A treia Roma”.

Iubesc Rusia Sfantului Ioan Maximovici, a Sfantului Siluan Athonitul si a cuviosului Sofronie Saharov, luminatori care au luminat toata lumea plecand de pe acel pamant binecuvantat.

Iubesc Rusia, tara in care ultimul tar, Sfantul Nicolae al II-lea, si-a iubit atat de mult poporul si a simtit responsabilitatea sfanta pe care a avut-o pentru el, incat a suferit martiriul impreuna cu toata familia lui, luptand pana la moarte impotriva caderii tarii pe mainile bolsevicilor.

Iubesc Rusia marturisitoare, plina de jertfele episcopilor, preotilor si milioanelor de credinciosi care au sfintit cu sangele lor pamantul ei atat de intins, peste care s-a abatut prigoana cea mai cumplita. Prin sangele lor, al martirilor, Rusia s-a reinfratit atunci cu Romania, unde sute de mii au fost ucisi cu salbaticie in numele aceleasi credinte intunecate.

Nu iubesc insa Rusia lui Lenin, a lui Stalin, a lui Hrusciov si a celui din urma, cu voia dumneavoastra, Putin. Ei sunt parte a unei istorii macabre, din care caldura poporului rus a disparut in Siberiile inimilor inghetate ale acestor conducatori.

Nu iubesc Rusia care foloseste Sfanta Ortodoxie pentru pentru a separa popoarele.

Nu iubesc acea Rusie care sustine autoritati separatiste fatis comuniste, care discuta despre sinteza dintre comunism si Ortodoxie si care incearca reabilitarea lui Stalin. Nu iubesc acea Rusie care ne spune ca Armata Rosie ne-a eliberat si ca trebuie sa-i fim recunoscatori.

Nu iubesc Rusia care porneste la razboi impotriva fratilor ei in neam si credinta.

Nu iubesc decat Rusia pravoslavnica, asa cum nu iubesc decat Romania pravoslavnica. Pentru ca in lipsa credintei in Hristos, nicio natiune nu este demna de numele de “popor”.

Iubesc, in concluzie, poporul lui Dumnezeu rus unit cu poporul lui Dumnezeu roman, infratit in rugaciunea pentru “pacea a toata lumea”, pentru pacea cea adevarata, a lui Hristos, care “covarseste toata mintea”. In lipsa chemarii numelui lui Hristos si in lipsa prezentei Acestuia in inimile noastre, toata pacea noastra nu este decat un razboi ce asteapta sa se intample.

Acum, cand Rusia neiubita isi arata din nou fata hada care ne aminteste dureros de rautatea ei, Rusia iubita este din nou persecutata, din nou calcata in picioare si zdrobita.

Stiind ca nu exista dorinta mai mare a vrajmasului decat aceea de a o stinge si a o urati, sa nu lasam Rusia iubita in uitare, in nepomenire, sa nu lasam ca actiunile intunecate ale persecutorilor ei sa intunece, in noi, chipul ei frumos.

Probabil ca ne vom infrati, din nou, in sange si suferinta; daca va fi asa, se va dovedi iarasi ca dragostea lui Hristos trece dincolo de granite si infrateste oamenii acolo unde conteaza cu adevarat, in suflete.

04
sept.
14

Gândirea bolândă

Gândirea bolândă E infiorator cat de putini oameni au o gandire proaspata, vie, adecvata situatiilor mereu schimbatoare ale vietii. Pentru cei care au hotarat ca lucrurile in tara asta, sau in toata lumea in general, merg prost, situatiile specifice sunt privite nuantat, cu urmatoarele posibilitati: proasta, foarte proasta si catastrofala. Date si fapte care infirma aceasta aceste optiuni sunt fie ignorate, fie trecute, prin operatiuni abile, in categoria celor catastrofale.

E simplu sa ai un sistem, o grila interpretativa pe care sa o aplici la tot ce iti iese in cale. Nu conteaza cat de potrivita este diferitelor circumstante cu care te confrunti de-a lungul vietii. Tu o poti face sa fie cu putin efort (da, putin). Fiecare beneficiem, in mintea noastra, de un pat al lui Procust prin care ajustam tot ce ne iese in cale ca sa fie la masura pe care am stabilit-o. Probabil ca nu putem functiona altfel. Daca, de fiecare data am sta sa judecam fiecare lucru in individualitatea lui ireductibila, n-am mai scoate-o la capat. Am fi coplesiti de noutatea pe care nu am putea s-o clasam cumva. Ne ajuta insa tipologizarile, analogiile, generalizarile, astfel ca putem sa o scoatem cumva la capat. Atunci putem pretinde ca am priceput ceva din ce se intampla pe lume, chiar daca, de fapt, fara sa ne dam seama, am pierdut esentialul, in caz ca ne interesa cumva. N-am face fata, cognitiv vorbind, provocarilor continue pe care ni le trimite realitatea. De aceea suntem nevoiti sa simplificam, nu atat ca sa ne adaptam realitatii, cat ca sa adaptam realitatea nevoilor noastre.

Ca sa poti gandi cat de cat corect, sa nu fii rupt de realitatea la care pretinzi ca te referi, ai nevoie de doua virtuti crestine: discernamantul si smerenia. Cum ar trebui tratata lumea? Prima conditie este sa nu fii „cu capul mare”. Sa accepti ca multe aspecte iti raman fie necunoascute, fie insuficient explicate. Si atunci cand vrem sa intelegem ceva din realitatea din jurul nostru, mai degraba sa avansam ipoteze decat sa trasam concluzii.

Iti accepti nu atat neputinta in sens absolut, cat limitele in diferite situatii concrete. De aceea ar fi preferabil sa eviti sa tragi concluzii cu orice pret, chiar daca toti cei din jur o fac, si cu riscul de a-ti pierde prestigiul de persoana inteligenta, competenta si bine informata. Lucrurile sunt ca un puzzle complicat din care insa avem doar cateva piese. Folosindu-le pe acelea incercam sa ghicim ce forma ar avea intregul. Or, date fiind putinatatea informatiilor noastre, putem construi, cu aceleasi piese, un caine, o pisica sau orice ne-ar mai trece prin minte.

Construim astfel de modele in materie de politica, de economie, de procese si condamnari la inchisoare (ca tot sunt ele la moda acum), de legi care se dau sau nu se dau, de dezbaterile zilnice care tin prima pagina a ziarelor si a talk-show-urilor. Mereu ne place sa credem ca am inteles despre ce e vorba, ca stim care e mersul lucrurilor si incotro se indreapta problema. Mai ales suntem convinsi ca am priceput dedesubturile chestiunii in discutie. N-ar fi mai igienic, pentru minte, sa fim un pic mai nesiguri de „adevarurile” pe care le imbratisam si, cu larghete, le oferim lumii?

Ne lipseste discernamantul si smerenia de a recunoaste ca nu detinem toate datele problemei. Iar asta nu e o treaba metafizica- nu avem acces la cunoastere peste un anumit nivel sau oculta- exista o putere care ne ascunde mereu realitatea si ne trimite pe piste false. Nu suntem prosti, incapabili de cunoastere sau fraieriti la scara globala, dar pur si simplu informarea completa e o treaba atat de laborioasa, cere timp si energie mai multa decat putem noi aloca, pistele false pe care suntem impinsi sunt nenumarate, in conditiile in care avem mereu resurse limitate la dispozitie, astfel ca mult prea rar putem fi siguri de ceva.

De aceea, as propune sa avem atata discernamant incat sa acceptam cu smerenie ca avem limite, sa devenim astfel mai ponderati, sa nu ne luam atat de mult in serios, sa nu ne acordam, cu atata larghete, fiecare pentru sine, diploma de infailibilitate. Daca mai multi dintre noi am incerca exercitiul acesta, de auto-punere smerita la punct, am reusi sa fim un pic mai atenti la spusele altora, am pricepe mai mult din ce se intampla pe langa noi. Acum fiecare si le vede pe ale sale, iar dialogurile pe care le purtam sunt, de fapt, monologuri generalizate. Nu discutam ca sa aflam ceva, ci ca sa-i facem pe altii sa afle ce gandim noi, eventual sa-i si convingem. Ar fi preferabil sa fim mai atenti la modul cum gandesc altii, ce argumente aduc, eventual chiar sa invatam ceva de la ei, sau chiar, asta ar fi o proba de smerenie maxima, sa le dam dreptate in dauna noastra, atunci cand ne dam seama ca au.

In masura in care ne pretindem fiinte ganditoare, si ne mandrim cu asta, e uimitor cat de putin poate sa ne preocupe gandirea. Suntem preocupati sa avem dreptate, sa avansam propriile variante, sa convingem, ca intr-o competitie. In acelasi timp nesocotim, respingem pe nemestecate argumentele contrare ideilor noastre, ca si cum ar fi un atac asupra mea, iar acceptarea lor devine o cedare, o infrangere.

Sa cunosti realitatea, chiar pe aceea din spatiul social-politic, inseamna sa ai putere asupra ei, anume puterea mintii umane. Dar sa ai o cunoastere iluzorie inseamna sa ai si o putere iluzorie. Asta insa nu pare sa ne deranjeze pe cei mai multi dintre noi. Daca nu mai facem diferenta dintre parere si realitate, n-o mai putem face nici pe aceea dintre putere si lipsa ei. Ne purtam ca si cum fiecare e imparat in imparatia mintii proprii, de unde nimeni si nimic nu-l poate detrona.

Neavand cunoasterea corecta, numai printr-o intamplare prea putin probabila vom avea actiunea justa, adica exact ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Caci El ne trimite in lume ca sa facem ceva, nu sa balmajim indignati de starea de lucruri si nici sa elaboram teorii frumoase si linistitoare. Atata timp cat ne marginim la mintea proprie, lucrurile nu sunt inca prea grave. Ratez sansa de a pricepe ceva din lumea in care traiesc dar, in prostia mea, tot mai pot sa sper la mila lui Dumnezeu. In schimb, atunci cand ma erijez in lider de opinie, cand imi scriu ineptiile in carti, in blogul propriu sau oriunde cuvintele mele ajung la alti oameni, sunt cu adevarat pierdut.

De la lume nu putem avea prea multe pretentii caci este, in mod evident, un loc unde se dezvolta imense orgolii, dar si interese pe masura lor. Se pare insa ca in aceasta lipsa de masura au ajuns sa fie implicati si crestinii, caci nu ne mai deosbim cu nimic, in judecatile noastre legate de faptele politice si sociale, de ceilalti oameni. Ar fi bine, atata cat ne mai revendicam de la invatatura crestina in actele noastre, sa fim „intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii” (Matei 10, 16) si sa nu gresim prea mult. Caci vom da seama de orice cuvant desert iesit din gura noastra.

04
sept.
14

Cum au apărut macii

camp-maciDemult, trăia într-o căsuţă mică, de la marginea unui sat, o femeie văduvă, care avea un băiat cuminte şi bun. Însă erau săraci, trăind în lipsuri şi greutăţi.

Aşa se face că într-o zi biata mamă nu a mai avut ce pune pe masă. Cu inima strânsă, l-a trimis pe băiat la un văr din satul vecin, cu rugămintea să le dea câte ceva de-ale gurii. Şi chiar dacă nu aveau de nici unele, tot nu l-a trimis cu mâna goală. Femeia i-a dat băiatului un ştergar frumos ţesut şi brodat, pe care să i-l ducă în dar vărului din satul vecin.

Zis şi făcut! S-a grăbit băiatul să-şi asculte mama şi a pornit la drum. Nu avea prea mult de mers: trebuia să treacă prin pădure, apoi peste un câmp şi, dincolo de drumul de la marginea câmpului, era satul vecin.

Mama şi-a sărutat feciorul şi l-a trimis cu “Doamne-ajută!” S-a apucat apoi să mai trebăluiască prin casă şi prin curte.
Timpul s-a scurs repede şi, după câteva ceasuri, văzând că nu se întoarce, femeia a început să-şi facă griji şi să se frământe. Când a început să se însereze şi copilul tot nu apăruse, biata femeia a plecat să-şi caute băiatul.

A trecut prin pădure strigându-l , dar nici un răspuns. A ajuns la marginea câmpului şi tot nu şi-a zărit băiatul. Acum inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraji. A început să alerge pe câmp, strigându-l şi căutându-l cu ochii în toate părţile. De atâta grabă, opincile – şi aşa vechi şi roase de vreme – se rupseră de tot, dar femeia nu mai simţea ghimpii şi mărăcinii câmpului, ce-i înţepau picioarele la fiecare pas. Se gândea doar la copil şi se ruga necontenit Maicii Domnului să nu fi păţit băiatul ceva.

Şi fiecare strop de sânge, unde cădea, se preschimba într-o floare mare şi roşie, de culoarea sângelui. Şi aşa s-a umplut câmpul de maci.
Într-un târziu, l-a găsit. Zăcea, sărăcuţul, întins, căci slăbit şi nemâncat cum era, nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat. Bucuroasă că în sfârşit l-a aflat, femeia şi-a luat copilul în braţe şi l-a adus înapoi acasă, mulţumind cerului că şi-a găsit băiatul.
De atunci au rămas macii pe câmpuri! Ei amintesc de dragostea oricărei mame şi de efortul şi sacrificiile pe care aceasta le face pentru copiii ei.
Se zice că nimeni n-a putut să numere vreodată toţi macii de pe un câmp, aşa cum nimeni nu poate număra sacrificiile şi eforturile pe care le face o mamă pentru copiii ei.

Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006

04
sept.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-09-04

JOI
ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Marcu
(III, 28-35)

is-a Domnul: adevărat vă spun vouă că toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor, şi oricâte hule vor rosti ei; dar cine va huli împotriva Sfântului Duh nu va avea iertare în veci, ci va fi supus la osândă veşnică. Aceasta le-a spus Iisus pentru că ziceau că El are duh necurat. Atunci au venit fraţii şi mama Lui şi, stând afară, au trimis la El, ca să-L cheme. Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: iată mama Ta, fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară, Te caută. Atunci El a răspuns, zicându-le: cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi, privind pe cei ce şedeau înprejurul Lui, a zis: iată mama Mea şi fraţii Mei; căci oricine va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea.
04
sept.
14

Apostolul Zilei : 2014-09-04

JOI
ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. II Corinteni 10,

7-18

Fraţilor, dacă cineva are încredere în sine că este al lui Hristos, să gândească de la sine şi aceasta că, precum este el al lui Hristos, tot aşa şi noi ai lui Hristos suntem. Şi chiar de mă voi lăuda, ceva mai mult, cu puterea noastră, pe care ne-a dat-o Domnul spre zidirea, iar nu spre dărâmarea voastră, nu mă voi ruşina, ca să nu par că v-aş înfricoşa prin scrisori. Că scrisorile lui, zic ei, sunt grele şi tari, dar înfăţişarea trupului este slabă şi cuvântul lui este dispreţuit. Cel ce vorbeşte astfel să-şi dea seama că aşa cum suntem cu cuvântul prin scrisori, când nu suntem de faţă, tot aşa suntem şi cu fapta, când suntem de faţă. Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere. Iar noi nu ne vom lăuda fără măsură, ci după măsura dreptarului cu care ne-a măsurat nouă Dumnezeu, ca să ajungem şi până la voi. Căci nu ne întindem peste măsură, ca şi cum n-am fi ajuns la voi, căci am şi ajuns cu Evanghelia lui Hristos până la voi. Nu ne lăudăm peste măsură cu ostenelile altora, ci avem nădejde că, tot crescând credinţa voastră, ne vom mări în voi cu prisosinţă, după măsura noastră. Ca să propovăduim Evanghelia şi în ţinuturile de dincolo de voi, dar fără să ne lăudăm cu măsură străină, în cele de-a gata. Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă.



Blog Stats

  • 332.051 hits
septembrie 2014
L M M J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Arhive

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte