Arhivă pentru 6 septembrie 2014

06
sept.
14

Nunta se face astăzi destul de cum nu trebuie

20-1-14Nunta se face astăzi destul de cum nu trebuie, se face cu mult scandal, cu muzică zgomotoasă, nu creează o ambianţă duhovnicească, din păcate. Foarte multă oboseală, mirii după nuntă sunt antrenaţi în lichidarea a ceea ce s-a întâmplat, cară mese, duc scaune, împart sarmale, etc, în special mirele nu mai are timp să gândească la mireasă, noi, preoţii, suntem aşa de ocupaţi şi nu ne ocupăm nici noi de ei (nu vreau să laud pe catolici, dar preotul catolic are la dispoziţie şi impune trei săptămâni de discuţie cu viitori miri, trei săptămâni, când dimineaţa, când seara, când la ora 12, după cum au serviciu sau ocupaţie, de obicei seara, îi invită la el şi preotul catolic stă de vorbă mult cu mirii).

Noi facem asta şi la spovedanie, îi îndemnăm la cele bune. Este bine asta, dar nu facem îndeajuns, căci sunt foarte multe lucruri de discutat cu tinerii. Mirele, bărbatul casei de acum, trebuie să aibă timp să gândească şi să se pregătească, căci el trebuie să producă soţiei sale o bucurie înlocuitoare a ceea ce se pierde. Fata se desparte de mama ei, de familia ei, de casa ei, pierde fecioria, urmează să nască copii, are diverse stări. Mirele trebuie neapărat să gândească să înlocuiască toate acestea. De aceea Biserica nu spune că trebuie ca după nuntă să stăm neapărat acasă şi să facem rugăciuni şi atât, deşi o zi de pauză e binevenită, Biserica ne dă voie să producem familiei noastre nou întemeiate o anumită bucurie, de aceea mai plecăm la plimbare, în voiaj de nuntă (dacă nu sunt alte lucruri de făcut). Ei bine, pe mire se poate ca atunci să îl apuce altă grijă: o maşină la care s-au orientat s-o cumpere, un autoturism are un preţ şi el n-a câştigat atât la nuntă şi acum se preocupă să facă rost de restul; calculele acestea fac în cele din urmă să nu se întâmple nimic frumos în intimitate.

Ei bine, lucrurile acestea trebuie luate în seamă şi făcute cum trebuie pentru că, de fapt, este un moment şi atât. Pentru că urmează o viaţă întreagă, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care noi trebuie să producem un echilibru. Omul, dacă ar şti ce îl aşteaptă, s-ar sinucide, poate. Dacă ar şti un om ce greutăţi îl aşteaptă, poate şi-ar lua viaţa, de aceea nu s-a lăsat cunoaşterea viitorului. Şi a mai lăsat Dumnezeu şi uitarea care ajută omul să nu explodeze din cauza multei informaţii.

Din  Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 100-101

06
sept.
14

Părintele Iustin Pârvu – despre căsătoriile de probă

parintele-Justin-la-slujba-de-Sf-Maria-foto-Cristina-NichitusCe părere aveţi despre răspândirea concubinajului şi a relaţiilor extraconjugale?

Domnule, este un dezastru, venit după anii aştia de revoluţie! Este cea mai crudă şi barbară situaţie, întrucât aicea ideea familiei nu mai există, ideea neamului nu mai există! Este o nenorocire, o aberaţie!

Acum este această casatorie de probă: trăiesc copii noştri câte şapte, opt, zece ani împreună şi la un moment dat, întoarce spatele baiatul că vrea altceva! Şi ce mai face nenorocita asta de fată? N-o mai ia nimeni! Rămâne a nimănui! Părinţii au lăsat-o, amantul s-a dus, ea a rămas aiurea şi însărcinată!

De aceea cred că aceste casătorii de probă sunt de origine barbară, nu au nimic în comun cu viaţa morală, ortodoxă de altă dată. La nuntă când se făcea legătura aceasta firească între barbat şi femeie, dacă nu era fată, o punea pe grapă şi o ducea acasă la părinţi! Ăsta era sistemul! Şi după câteva întâmplări de acestea, fata ştia să se păstreze curat. Pentru că la cununie, când vii acolo, numai podoabe, şi pe mireasă şi pe mire, cu cât este mai împodobit şi mai aranjat, cu atât este mai gol pe dinăuntru! Asta-i nunta? Apoi nunta nu se face aşa! Nunţile acum se fac, de o bucată de timp, după bolşevici încoace, sâmbata spre duminecă. Iar nunta nu mai e nuntă, a devenit o bătaie de joc! Biserica, dumineca, este goală, iar oamenii calcă şanţurile după nuntă, bolnavi de petrecere. Şi iată nunta cum o începe omul: nu mai începe cu „Doamne ajută!”, o începe cu „Doamne satană”! Şi de aceea lucrurile acestea nu ies bine în viaţa noastră! Pentru că se fac lucrurile invers!

Nunta nu-i pentru câstig! Nunta, căsătoria, se face pentru înmulţirea unui neam, pentru că ai responsabilitatea unui copil pe care-l naşti! Acum vine băiatul cu buzunarele pline de pastile, după ce se drogează cinci, şase ani, şi vrea să se însoare! Când el este bolnav!?! Noi avem nevoie de o societate bolnavă? Avem nevoie de o societate sănătoasa, de copii sănătoşi! Ce te faci tu cu o fată care face câte şapte, opt avorturi, care la un moment dat nu le mai ştie nici numărul, ce mai poate face? Că parcă-i o libelulă, nici o galeată de apa nu mai poate duce! Îi gata, o pui în sicriu! Păi unde mai vezi tu femeia de la ţară, care ţine un copil în mână, unul la burtă şi unul la subsuară şi ducea de mâncare pe câmp la bărbat!?

06
sept.
14

Apropierea de Dumnezeu

Julius_Kronberg_David_och_Saul_1885Când S-a îndepărtat Duhul Sfânt de la Saul, atunci spaima şi neliniştea l-au cuprins, iar întunericul deznădăjduirii l-a coborât în cele mai de dedesubt; aşa mi s-a întâmplat şi mie în ziua întristării şi împietririi cugetului meu, că m-am îndepărtat de la lumina Ta; ci dă-mi a Te chema necontenit, Ocrotirea sufletului meu, până ce lumina Ta mă va lumina pe mine, cel împuţinat la suflet.

Din Icosul al 7-lea, Acatistul Sfântului Duh

A-L căuta pe Dumnezeu este firesc pentru orice fiinţă umană, întrucât grăuntele Dumnezeirii este sădit în om chiar de la creaţie: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Scriitorul bisericesc Tertulian scria: „Sufletul omului este, după natura sa, creştin”, arătând că şi păgânii îl caută pe Dumnezeu, mai ales atunci când sunt în necazuri sau în mare bucurie.

Şi, totuşi, omul, probabil, este unica fiinţă de pe faţa pământului, care se îndepărtează de Dumnezeu de bună voie. Pentru că scurtă-i este memoria, pentru că atunci când îţi este bine, uiţi de Cel care ţi-a făcut binele acesta. Atunci când ai succese la învăţătură, le atribui străduinţei şi perseverenţei proprii, când îţi reuşeşte bine la serviciu şi devii om de succes, adesea, consideri că se datorează muncii tale asidue, nopţilor nedormite. Într-o cântare-pildă se spune despre un pictor iscusit, care a arătat tablourile sale unei tinere cu inimă curată şi sinceră, întrebând-o, „Ei, cum îţi pare?” – la care fata i-a răspuns: „Da, este o pensulă minunată, cu care pictează Dumnezeu”. „Draga mea, ce are pensula cu această pictură? Care Dumnezeu??? Eu am pictat-o, nu pensula, nu Dumnezeu! Eu pot şi cu cărbune pe fundal alb să arăt strălucirea soarelui, pot şi cu cretă albă să redau întunericul şi splendoarea nopţii!” Atunci Dumnezeu i-a luat talentul acestui pictor, şi oricât de mult el se străduia, nu-i mai reuşea nimic, până când a înţeles cuvântul fetei şi a dat slavă lui Dumnezei, iar Cel Atotputernic i-a întors talentul.

În mândria sa, omul se îndepărtează de Dumnezeu, şi atunci Atotţiitorul îl lasă să meargă puţin singur, aşa cum părinţii îl lasă pe bebeluş să facă primii paşi în viaţă. Acesta cade, se loveşte cu funduleţul de podea (sau dă cu capul în bară, când şi cum) – şi plânge. Iată de ce Hristos ne spune „fără Mine nu puteţi face nimic”! (Ioan 15, 5). Şi asta, pentru că noi toţi răsuflăm viaţă din singură sursă, care este Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor. Şi atunci când cădem şi plângem, întinzând mâinile către Sursa Vieţii, atunci Dumnezeu ne mângâie şi ne încălzeşte în palma Sa.

Deci, nu Dumnezeu se îndepărtează de om, ci omul, mândrindu-se, Îi întoarce spatele Părintelui. Noi ştim că Dumnezeu nu voieşte să forţeze voinţa nimănui, şi dacă fugim de la faţa Lui, El se dă la o parte, ne lasă singuri, ajutându-ne de la distanţă. Şi dacă simţim suflul rece al singurătăţii, asemenea cum Saul, după ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, a simţit că Duhul Sfânt l-a părăsit, ne îngrozim de întunericul infernal al deznădăjduirii. În această stare omul devine pradă forţelor răului. În deznădejde omul e în stare să facă mult rău – să ucidă pe alţii, să-şi sugrume pruncii, să se sinucidă. Adesea îşi caută refugiul în beţii, droguri, învăţături eretice, şi moare – atât duhovniceşte, cât trupeşte. Iată, triumful clevetitorului, iată bucuria dezlănţuită a lumii demonice!

Dar cât de dulce este rodul apropierii de Dumnezeu, cât de fericit se simte omul care încredinţează viaţa sa proniei Dumnezeieşti! Cum copilaşul năzbâtios, după ce a supărat-o rău de tot pe mămica, şi chiar, poate, a primit o palmă-două la funduleţ, vine cu dragoste şi o cuprinde, apoi adoarme în braţele ei, cu obrajii înlăcrimaţi, dar cu zâmbet fericit pe buze, aşa şi omul rebel odinioară, dar pocăit şi smerit acum, se încolăceşte în palma Tatălui Ceresc, iar liniştea şi siguranţa se întipăreşte pe chipul său înseninat.

Vă amintiţi pilda tânărului bogat? Cu câtă tristeţe el s-a îndepărtat de Dumnezeu! Pentru că încă nu era în măsură să cuprindă dragostea Dumnezeiască. A plecat să lucreze asupra desăvârşirii. A plecat să se înveţe a iubi şi a se dărui lui Dumnezeu.

Nu este uşor să te desăvârşeşti. Este nevoie de eforturi colosale, trebuie, în primul rând, să-ţi învingi voinţa egoistă. Să înţelegi cuvintele lui Dumnezeu, „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Osea 6,6; Matei 9, 13) Iar rodul desăvârşirii este dobândirea dragostei, întoarcerea la Începutul tuturor lucrurilor, pentru că, spune Scriptura, „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”. (I Ioan 4-16).

Viaţa curată şi neprihănită înaintea lui Dumnezeu ne este dăruită de Creator prin dobândirea a trei lucruri, spune părintele Ilie Cleopa: credinţa drepmăritoare, dobândirea Harului Sfânului Duh, prin cele 7 Taine Bisericeşti, şi împlinirea poruncilor Evanghelice de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele (Predica la Duminica XII-ea după Rusalii). Ne unim cu Dumnezeu în rugăciune, dar, adesea, nu simţim rodul acesteia, din cauza neatenţiei la rugăciune, din cauza împietririi inimii. O femeie s-a apropiat de Mitropolitul Antonie de Souroj şi i s-a plâns: „Vladâca, mă rog mult, dar nu simt nimic! Citesc acatiste, canoane, dar nu simt căldura rugăciunii”. Atunci părintele Antonie i-a zis, „Dar tu încearcă să nu citeşti canoane întregi. Stai în faţa chipului Mântuitorului, sal al Maicii Domnului, sau al Sfântului, şi taci. Ascultă ce îţi va spune”. A spus-o, pentru că Vladâca Antonie tot timpul a subliniat – este mai bine să te rogi scurt, dar bine. Să simţi rugăciunea aprinsă în inima ta. Să ţi se încălzească inima cu rugăciunea, şi să se înalţe către Dumnezeu.

Dar rugăciunea, dacă nu e însoţită de dragoste jertfitoare pentru aproapele, pentru cei din jur, rudenii, prieteni – iar la cei desăvârşiţi, şi pentru întreaga lume – nu ne va încălzi niciodată inima. Ea nu va fi sinceră. Atâta timp cât mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi Îl rog, „Doamne, miluieşte”, dar nu sunt în stare să fiu milostiv măcar către o singură fiinţă – nu voi primi mila Domnului! Dacă spun că îl iubesc pe Dumnezeu, dar Îl rog să mă izbăvească de acest – de exemplu – cumnat care fumează şi bea, iar la beţie înjură şi face o mulţime de porcării – rugăciunea mea nu va avea izbândă. Şi dacă nu mă voi asemăna Samarinenului milostiv, şi dacă nu-l voi încălzi cu dragostea, răbdarea, grija mea pe cel căzut între tâlhari (beţiv, desfrânat, mincinos, hoţ) – atunci rugăciunea mea va fi ca nişte cărbuni aprinşi pe creştetul meu! Dacă nu sunt în stare să iert şi să ajut, rugăciunea mea este o minciună înaintea lui Dumnezeu. Atunci mă voi asemăna cu Saul, îngrozit şi deznădăjduit de părăsirea de către Harul Duhului Sfânt. Iar dacă Îl voi chema necontenit, şi voi dori cu tot sufletul meu să mă luminez cu Lumina Dumnezeiască şi să mă încălzesc cu Dragostea Creatorului, o voi putea dobândi doar dăruind dragoste celui pe care nu am fost odinioară în stare să-l iubesc!

Pr. Constantin Cojocaru

06
sept.
14

Cum scap de patima masturbării ?

67Nu mai este nici un secret ca lumea in care traim astazi este mai desfranata ca oricand. Nu are rost sa mai dam vina pe ispitele care ne sunt bagate pe gat in fiecare zi prin reclamele cu indemnuri sexuale,  prin dezdrabalarea multor tineri (tinere) si multi alti factori care starnesc si intretin patima desfraului.

Ştiu ca am patima malahiei (masturbarii) de 1,2…5…10-20 ani si vreau sa scap de ea. Vad ca nu ma lasa, ca ma domina complet inca din copilarie si nu vad, din groapa in care ma aflu, macar o raza de speranta…sau macar sa stiu cat am de strabatut pana sa ajung la suprafata. Dar vreau sa scap cu orice pret.”

Daca ai ajuns pana in acest punct, in care realizezi cat de mult rau ti-a facut aceasta patima, cat de mult ti-a schimonosit sufletul, atunci sa stii ca tii in mana biletul de vindecare din partea Doctorului sufletelor noastre. Conteaza daca esti dispus sa primesti vindecarea. Chiar asta este singura problema. Un singur DA! spus sincer lui Dumnezeu. Nu are rost sa te amagesti ca vei reusi prin propriile forte sa scapi de aceasta patima…vei esua lamentabil…iarasi si iarasi. Singura cale este Hristos. El este cel care vindeca adanca patima care ma stapaneste, El este izbavirea mea. Dar pentru asta trebuie sa fac si eu ceva, trebuie ca si eu, in calitate de ”pacient” sa lupt cu boala. Pentru ca acest pacat l-ai savarsit in trup, lupta trebuie dusa pe doua fronturi, atat fizic cat si sufletesc:

In plan fizic:

Evita locurile si momentele in care de obicei cadeai in aceea patima, cauta sa faci altceva sau sa faci altfel lucrurile. Plictiseala si lenea sunt printre cele mai daunatoare stari care stimuleaza patima masturbarii.  Din aceste motive invata sa fii harnic si ordonat in activitatile tale pentru a nu lasa prilej unor astfel de momente in timpul zilei.

Sterge toate filmele si pozele urate din calculator si toate site-urile care te faceau sa cazi in pacat. Evita sa te uiti asa mult la televizor.

Evita sa mananci in general mancaruri grase, pe cat posibil;

Masa de seara are o importanta covarsitoare in lupta impotriva patimei masturbarii, pentru a nu se activa atunci cand suntem cei mai vulnerabili, adica noaptea, asa că:

– Nu manca la ore tarzii, cea mai tarzie masa sa fie la maxim ora 8 seara;

– Nu manca la masa de seara mancaruri prajite, cu grasimi, sau puternic condimentate, si sub nici o forma cu usturoi. Tot la masa de seara, sa nu bei sucuri energizante sau cele care stimuleaza sistemul nervos (coca cola, fanta, sprite, zup, etc) . Toate aceste feluri de bauturi si mancaruri excita si stimuleaza sistemul nervos, care suferind de patima desfranarii, dirijeaza energia calorica suplimentara tot spre desfranare.

– Nu manca pe saturate la masa de seara chiar daca este foarte greu (la inceput) de facut lucrul acesta. Chiar daca vii frant de foame noaptea acasa, nu manca pe saturate pentru ca patima masturbarii este strans legata de patima lacomiei pantecelui.

Mananca cu program regulat, de 3 ori pe zi,  sau pe cat posibil, cu variatii cat mai mici.

Nu manca multe feluri de mancare la o masa, chiar daca zici ca iei putin din fiecare. Acesta este luxul lacomiei pantecelui care tot la desfranare duce.

Celalalt plan in care trebuie sa duci lupta este cel sufletesc:

Pentru ca totul izvoraste din suflet iar ochii sunt oglinda sufletului, trebuie sa avem mare grija unde ne ”zburda” privirea. Sa incercam sa evitam cat mai mult contactul privirii cu persoanele care ne starnesc aceasta patima. Daca este nevoie sa mergi cu capul in jos pe strada, iti spun MERGI CU CAPUL IN JOS, si nu te rusina daca vrei cu adevarat sa scapi de aceasta patima. Fa aceasta pana ai sa te simti mai intarit. Alt aspect sunt gandurile din mintea ta (paza mintii). Nu cumva sa te gandesti, chiar si atunci cand iti pare rau pentru cei ai facut, la cum ai savarsit pacatul. Aducerea aminte a pacatelor este parte a pocaintei, dar aducerea aminte despre cum am savarsit pacatul este lucrarea celui rau care vrea sa ne spurce mintea, sa ne arunce in deznadejde si sa ne piarda.

Pentru ca sufletul a fost schimonosit de aceasta patima, si am poftit atat de mult vazand cu ochii, trebuie sa reparam, acest ”reflex” atat de rau al imaginatiei noastre. Cumpara-ti o icoana cu Domnul Hristos si (sau) Maica Domnului si priveste-o de cate ori esti in casa si te incearca  ispitele. Sfintenia icoanelor si frumusetea chipurilor lor iti vor curati mintea, o vor modela si te vei face sanatos.

Striga tare”: Doamne ajuta-ma! cand incepi sa te aprinzi… strigă: Doamne nu mă lasă, că o să cad !

Daca iti vin ganduri spurcate, atunci indeparteaza-le deindata din mintea ta cu o rugaciune scurta. Facand asa, inveti sa nu mai cedezi teren vrajmasului pentru a te ispiti si a cadea in pacat. Si cu cat lupti impotriva gandurilor rele mai devreme cu atat mai usor este de indepartat ispita.

Tine minte ca patima masturbarii, care pana la urma este patima desfraului, (poate) merge mana in mana cu alte patimi pe care le ai si nu le constientizezi. Cu lacomia pantecelui merge fara dubii, apoi poate merge cu violenta sub orice forma (jocuri, filme, etc), dar de aceasta ai sa-ti dai seama probabil mai tarziu.

Oricat de obosit ai fi inainte de culcare, sa nu treci cu vederea rugaciunea de seara. Fara rugaciunea de seara, inseamna sa ne culcam fara scut in timp de razboi. Iar noaptea stii ca diavolul iti da razboi.

Chiar daca vei face tot ce scrie mai sus, este posibil ca  sa mai ai caderi, pentru ca aceasta nu este o ”reteta de slabire” ci una de lupta impotriva patimei…care ia timp. Cat timp? Nu te gandi la asta, numai Dumnezeu stie. Tu ia hotararea ferma inaintea Domnului sa nu mai savarsesti pacatul sub nici un chip, si-atunci Harul Domnului te va ajuta sa invingi. Chiar daca nu ai sa mai cazi in acest pacat o vreme…sa nu te amagesti ca ai scapat de tot. Radacinile patimilor ies foarte anevoie din noi. Dar sa nu te deznadajduiesti, si oricat de mult ai cadea RIDICA-TE!

Spovedania este esentiala. Cauta-ti un duhovnic bun la care sa te poti spovedi si care sa-ti indrume pasii in aceasta lupta, pentru ca de unul singur nu vei reusi nimic.

Pune-ti toata nadejdea in Hristos! Dumnezeu ti-a intins mana, ce mai astepti?!

06
sept.
14

Pe cine pomenim la Sfânta Liturghie ?!

2VSN_0093-1200Apare tot mai des în sânul comunității creștine o întrebare cu adevărat derutantă: se cuvine să-i pomenim la Sfânta Liturghie pe cei păcătoși, sau doar pe cei drepți ?! O astfel de întrebare mi s-a pus recent de către mai mulți credincioși, motiv pentru care am să încerc aici un răspuns. Provocarea acestui răspuns pleacă de la o broșurică pe care mi-a oferit-o unul dintre credincioși, sub numirea Sfânta Liturghie în Învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, tipărită în anul 2006 de către Parohia «Sfântul Nicolae» din Baia Mare la Editura Anestis. În cuprinsul paginii 29, la întrebarea Există pomelnice care nu se pomenesc la Proscomidie ?!  tâlcuitorul liturgic dă următorul răspuns:

“Da, la proscomidie nu se pot pomeni numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie. Aceste pomelnice se pomenesc la slujbe de acatist, psaltire, maslu, dar nu la Sfânta Liturghie, fiindcă tot cel ce este pomenit la Sfânta Liturghie se împărtășește nevăzut cu Hristos; ori pentru acest lucru e nevoie de o anumită vrednicie.”

Fără niciun fel de dorință de a intra într-o polemică menită să aducă “mai degrabă certuri, decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă” (I Timotei 1, 4), voiesc să întăresc niște lămuriri cu privire la această întrebare.

Întâi de toate a despărți Sfânta Liturghie de rostul și legătura pe care aceasta le are cu întreaga lucrare liturgică a Bisericii, în care se înscriu toate celelalte slujiri precum: citirile, rugăciunile, molitvele, acatistele, Sfântul Maslu sau toate celelalte Sfinte Taine și ierurgii, mi se pare o gravă eroare. Aceasta pentru că prin toate lucrările sfinte și sfințitoare ni se împărtășește Dumnezeu în taina voii Sale, după măsura deplinătății revărsării harului. Nu putem crede că Sfânta Liturghie începe sau sfârșește vreodată în aceste Lucrări, ci ea continuă perpetuu contextualizând sensurile acestora. În slujba Bisericii noi participăm la o Taină continuă, o mereu prezentă Liturghie existențială care umple precaritatea timpului nostru și ne așază în starea de comuniune cu ceilalți. Din acest punct de vedere nu putem afirma că anumite nume, excluse de la pomenirea liturgică, ar trebui asociate altor slujbe bisericești, întrucât, și într-un caz și în celelalte, avem de-a face cu actul împărtășirii de Viața lui Dumnezeu.

A doua eroare a acestui  îndemn pe  care unii  îl fac credincioșilor, de a nu scrie nume de păcătoși în pomelnicele pe care aceștia le pregătesc spre a le încredința preotului la Sfânta Liturghie, introduce grava ispită de a transforma pe credincioși în judecători. Adică, în loc să fie creștinul liniștit în cele ce are de pomenit, lăsând inima să plângă pentru fiecare dintre cei vii sau dintre cei morți, pentru dureri arzând sau pentru cele stinse, el trebuie să stea la divanul judecății, în locul lui Dumnezeu, ca să-și frământe mintea în greaua ispită de a vedea cu ochii minții păcatele fiecăruia, spre a vedea dacă se cuvine sau nu se cuvine să treacă pe cineva dincolo de vama cercetării – în vrednicia de a fi scriși în cartea celor vii sau a celor morți. Acestora le spun că nici mijlocirea pentru vreun credincios și nici împărtășirea nu sunt premii pentru bună purtare, ci îndelungi milostiviri ale lui Dumnezeu pentru noi cei păcătoși.

Voiesc să-i rog, cu durere, pe cei ce-și ispitesc credincioșii cu astfel de îndrumări înșelătoare, să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

Adepții părerii că la Sfânta Liturghie nu pot fi pomenite numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie, se înconjoară de referințe de autoritate precum: Arhimandritul Nicodim Sachelarie – Pravila bisericească; Ioanichie Bălan – Călăuza Ortodoxă în Biserică; Părintele Cleopa Ilie – Predica la Duminica a XXIV-a după Rusalii (”Despre cei adormiți în Hristos”) și alții, fără să înțeleagă exact spiritul îndrumărilor arătate la cei mai sus menționați. Nu îmi propun să epuizez aici fiecare referință în parte, întrucât va trebui să mențin anumite proporții ale abordării, însă, vreau să semnalez faptul că în mod prevalent părinții amintiți mai sus subliniază ideea că în cadrul Sfintei Liturghii trebuie pomeniți doar membrii Bisericii Ortodoxe, adică nu și cei care au apostaziat de la credință, ateii, eterodocșii, vrăjitorii, fermecătorii, păgânii, hulitorii de Dumnezeu sau – în cazul celor decedați – sinucigașii. La o privire generală asupra problemei observăm că o astfel de îndrumare este corectă, cel puțin în litera ei. Mai vedem, însă, că fie din prea mare râvnă, fie din dorința de a înfricoșa pe cei ce stăruie în greșeli, fie din exces de zel, în mod cu totul nejustificat, la această listă se adaugă și categoria unor păcătoși care nu au ajuns încă în afara Bisericii și nici nu sunt excomunicați, adică acei oameni stăpâniți de păcate grele despre care nu se știe dacă s-au vindecat sau nu – și acest fel de a privi lucrurile este o gravă eroare.

Dacă credem că cei stăpâniți de păcate grele nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie, ne întrebăm atunci – nu cumva îl nesocotim chiar pe Hristos Cel ce mărturisește N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Luca 5, 31-32) ?!

Nu am  să insist aici asupra  definițiilor  păcatelor grele  sau  de  moarte în categoria cărora intră păcatele capitale, păcatele împotriva Duhului Sfânt și păcatele strigătoare la Cer. Am să amintesc doar faptul că aproape fiecare dintre noi suntem pe treapta cea dintâi a unor păcate capitale (socotite grele) cum ar fi: mândria, din care se nasc ambiția, încrâncenarea, slava deșartă sau vanitatea; apoi păcate ca avariția, desfrânarea, invidia, lăcomia, beția, mânia, lenea, dezgustul și nepăsarea. Dacă pentru păcate ca acestea nu vei putea pune la pomelnic pe cineva, apoi cred că mai bine de jumătate din populația bisericească va rămâne pe-afară și nu în cele dinăuntru. Să ne întoarcem însă la socotința cea dreaptă a lucrurilor.

   Biserica Domnului și Mântuitorului  nostru  Iisus Hristos  este  așezământul  curat și sfânt nu pentru oamenii cei ce se adună acolo la rugăciune, ci pentru harul care lucrează în ea. Biserica nu este știrbită de sfințenie și de curăție nici din pricina păcatelor personale ale unora dintre slujitori și nici din pricina păcatelor credincioșilor. Pentru toate acestea fiecare va da seama înaintea dreptului Judecător. Alcătuirea pomelnicelor pentru slujbele Bisericii nu trebuie să se transforme în prilej de judecată. Nu toate păcatele grele se constituie ca impedimente împotriva comuniunii Bisericii, ci doar hula împotriva Duhului Sfânt. Trebuie să subliniem adânc în conștiința Bisericii faptul că păcătoșii au nevoie de Dumnezeu, de pocăință, de iertare, de comuniune și de îndreptare. În schimb, aceia care se află sub osânda păcatului hulei împotriva Duhului Sfânt, din nefericire, nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie. Înțelegem aceasta chiar din mărturia Domnului Hristos care zice:             

Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie(Matei 12, 31-32).

Vom face pe mai departe distincția între «păcatele împotriva Duhului Sfânt» și «hula împotriva Duhului Sfânt». Cred că eroarea strecurată în îndrumarea privind interdicțiile la pomenire își are sorgintea în neînțelegerea corectă a acestei deosebiri. Pentru a înțelege mai exact care poate fi distincția între starea de păcătoșenie supusă schimbării și vindecării prin pocăință și iertare, și definitiva dispoziție păcătoasă care îl așază pe om în afara limitelor de vindecare, dincolo de care nu se mai poate mijloci îndreptarea sa, va trebui să vedem ce anume deosebește păcatele de orice fel, care se pot ierta, de hula împotriva Duhului Sfânt, care nu se poate ierta.

Păcatele – înțelese ca încălcări ale comandamentelor morale – sunt săvârșite în împrejurări diferite, având în spatele lor motivații și tentații diverse. După context, după consecințe precum și după starea de conștiință implicată în săvârșirea lor, acestea se înscriu într-o anumită ierarhie a gravității. Vedem din textul de mai sus că însuși Mântuitorul stabilește linia de demarcație între ce anume poate fi iertat și ceea ce nu poate fi iertat, și încercăm să înțelegem de ce există totuși o limită în privința iertării pe care o dă Dumnezeu omului ?!

 Înainte de a insista asupra rațiunilor acestei limite va trebui să observăm că orice păcat pe care îl va săvârși omul, de mai mare sau de mai mică gravitate, este un atentat la condiția sfințeniei sale, în consecință poate fi socotit păcat împotriva Duhului. Iată de pildă cum desfrânarea, despre care manualele scolastice de morală spun că ar fi un păcat capital, este zugrăvit de către Sfântul Apostol Pavel a fi un păcat împotriva Duhului Sfânt: Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi(I Corinteni 3, 16-17). Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu înțelegeți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”(I Corinteni 6, 18 -20).
   Noi însă, în aceleași manuale (vezi Teologia Morală Ortodoxă pentru institutele teologice, vol -I-, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 437), observăm cum sunt asimilate cu păcatele împotriva Duhului Sfânt doar trei categorii de păcate:            – Păcatele comise împotriva credinței: contestarea adevărului învederat și dovedit al credinței creștine; lepădarea de Hristos și de Biserica Sa (apostazia) precum și prigonirea creștinilor;
– Păcatele comise împotriva nădejdii: încrederea semeață și nemăsurată (fără discernământ) în harul și îndurarea (iertarea) de la Dumnezeu; pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui Dumnezeu;
– Păcatele comise împotriva dragostei: nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și pentru faptele bune săvârșite de el.

Dacă prima categorie  reclamă  un  anumit  fel  de vizibilitate, adică dovedirea publică a necredinței prin arătarea efectelor, celelalte categorii se pot consuma adesea în taină, fără ca cineva să poate fi vădit în mod public că ar fi ancorat în realitatea lor. Abia în cazul pierderii nădejdii urmările pot fi văzute, dacă cel cuprins de deznădejde arată aceasta în vreun fel. Așadar, în toată această problemă pe care o ridică rigoarea modului de alcătuire al unui pomelnic, vom reține rațiunea unora dintre părinții despre care vorbeam mai devreme (Nicodim Sachelarie; Ioanichie Bălan; Ilie Cleopa și alții), care iau drept motiv al refuzării pomenirii păcatele săvârșite împotriva credinței, nădejdii și dragostei – socotite a fi păcate împotriva Duhului Sfânt – și poruncesc credincioșilor să se abțină să treacă în pomelnicul de la Sfânta Liturghie păcătoșii robiți de acestea.

Spuneam mai devreme că pentru lămurirea întrebării ar fi bine înțelegem deosebirea între păcatele împotriva Duhului Sfânt și hula împotriva Duhului Sfânt. În vreme ce aproape toate păcatele atentează împotriva Duhului Sfânt sălășluit în noi, dar nu reușesc să ne despartă de îndurarea și iertarea lui Dumnezeu – dacă ne căim și ne mărturisim și ne îndreptăm, hula împotriva Duhului Sfânt ne desparte definitiv de Dumnezeu și de condiția iertării și îndreptării. Hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32), nu pentru că Dumnezeu nu ar dori aceasta, ci pentru că blasfemia sau hula creează în conștiința omului un dezastru emoțional care deteriorează definitiv capacitatea sau disponibilitatea căinței. Ajuns în această situație reflexele morale ale hulitorului dispar definitiv, creându-se în inima lui o definitivă predispoziție spre nepocăință care îl proiectează în afara limitelor în care s-ar mai putea face vreo mijlocire pentru el. Altfel spus, hulitorul Duhului Sfânt trăiește anticipat starea de iad, conștiința lui pervertită fiind anexată urii neostoite a demonului care îl stăpânește, blocată în neputința de a mai putea iubi vreodată. Prin hulă blasfematorul alungă din constituția sa spirituală, cu bună știință și răutate, însăși așezarea Duhului Sfânt în făptura sa. Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu este cel care își închide izvorul bunătății și al iertării pentru un astfel de om, ci hulitorul însuși se lipsește pe sine de resursele de a mai putea schimba în sine dispoziția sa de întoarcere de la această stare.

În afara capcanei acestui blocaj moral, în chip deplin, prezența Duhului Sfânt în viața noastră dă mărturia filiației noastre spirituale, după cum mărturisește Scriptura: Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu(Romani 8, 14-16). Așadar, Duhul Sfânt este nu numai garanția înfierii noastre de către Dumnezeu, ci și sprijinitorul neputințelor noastre: Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare. De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 25, 26).

Vorbim aici despre limita până la care rămâne în om sălășluirea Duhului, spre a putea purta noianul slăbiciunilor și al neștiinței noastre către prefacerea îndreptării și a cunoștinței de Dumnezeu. Această limită este hula adusă Duhului Sfânt.

Dacă păcatele care atentează la lucrarea Duhului asupra făpturii noastre nu pot birui până în sfârșit dorința noastră de îndreptare, înseamnă că încă avem șansa păstrării acelei rugăciuni  a Duhului pentru noi – fapt care justifică deplin rațiunea așezării numelui nostru la pomelnic. Dacă însă se va depăși granița aceasta, totul este pierdut. Așadar limita nu e pusă de Dumnezeu, ci este pusă chiar de dorința noastră de îndreptare și de stăruința întoarcerii – acest fapt fiind, în mod cu totul și cu totul neașteptat, legat de resursele intime ale persoanei umane și nu de o legiferare exterioară, așa cum vor să pară aceste îndrumări referitoare la alcătuirea pomelnicelor. De pildă, chiar și în cazul așa-numitelor păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care vorbește manualul, observăm că prin îndreptarea voinței se biruiește alunecarea firii: luăm cazul ucenicului Petru care a păcătuit împotriva credinței lepădându-se de Hristos, dar s-a întors, și a fost primit de Mântuitorul în lucrarea apostolatului, ca unul dintre cei mai râvnitori mărturisitori ai Adevărului creștinătății; cazul lui Saul, care, pornit să prigonească creștinii, va avea parte de revelația de a-L cunoaște pe Hristos și de a deveni Apostol al neamurilor, sub numele de Marele Pavel, iscusit propovăduitor al credinței către toate popoarele din Imperiul Roman al acelui timp.

Aceste  două exemple, doar, ne dau mărturia că  și  cei  lepădați  de  la credință  precum  și  prigonitorii creștinilor au șansa de a rămâne în iconomia lucrării Duhului Sfânt, fiind păstrați pentru vremea rânduită de Dumnezeu în așteptarea întoarcerii, afară numai dacă nu cumva au trecut dincolo de limitele așezării Duhului  și și-au curmat zilele precum Iuda. Având în vedere acestea, vom reține aspectul esențial că se cuvine a ne abține să trecem în pomelnic atât pe cei ce sunt hulitori declarați ai Duhului Sfânt, stăruitori în despărțirea de Dumnezeu, cât și pe sinucigași. Altminteri, pe toți ceilalți, nepăcătoși sau păcătoși, nu avem voie să-i supunem judecății, pentru că judecata acelora stă doar în puterea lui Dumnezeu.

Dacă Mântuitorul  Hristos  a  avut  puterea  de  a  făgădui  unui tâlhar mântuirea, noi cum i-o vom refuza ?! Cum vom lăsa fără ajutor și întărire pe cei pe care doar cu buzele mărturisim că îi iubim, dar pe care voim să-i lăsăm în uitare ?! Iar pe cei greu păcătoșiți cine să-i mai ajute, pentru ei cine să mijlocească ?!

Sfânta Liturghie nu este răsplata celor drepți, ci zbuciumul prefacerii celor păcătoși în oameni sfinți și bineplăcuți lui Dumnezeu. Momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului nu este o secvență de timp restrânsă la clipa cea mult prea efemeră a epiclezei, ci este un angajament care străbate în profunzimea sa întreaga eternitate, asumând în sine prefacerea umanității întregi în Hristos. Pe Sfântul Disc nu sunt așezate doar miridele numelor celor drepți, ci și ale celor ce se află pe calea prefacerii vieții lor. Biserica întreagă, adică noi întreolaltă, ne rugăm unii pentru alții în taina acestei prefaceri, ca să ne schimbăm fundamental în acest urcuș spre Dumnezeu. În Hristos, darurile cele aduse de credincioși la altar, împreună cu numele cele gândite și dorite de ei, se ating de eternitatea urcușului către realitățile cele actualizate. Adică, pomenirea aceasta la Proscomidie este chip și icoană a ordinii ideale spre care tinde identitatea mea, nu este păcătoșenia mea în sensul identității dezgolite de Hristos. Hristos mă ia în Sine sus pe Golgota aceasta Liturgică, ieșind cu mine din proiecția precarității mele de acum și arătându-mă pe mine împreună cu El, după chipul doririi Sale pentru mine și după icoana așteptărilor Sale privitoare la mine.  Așadar, în eternitatea liturgică a ieșirii mele din timp împreună cu Hristos, eu nu mai sunt cel păcătoșit de acum, ci sunt în timpul iconomiei lui Hristos, în iertarea Lui și în actul de prefacere împreună cu El. El recapitulează în mine întruparea și Viața Lui, împărtășindu-mă de Viață ca răspuns la neputința Crucii, pe care și eu mi-o asum împreună cu El. Astfel, atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, sau atunci când suntem în Biserică, noi nu mai putem rămâne la secvența temporală a morții lui Hristos, ci ne însușim răspunsul lui Hristos dat Crucii – adică Învierea.

La Sfânta Liturghie nu pot fi pomeniți cei pentru care nu se mai poate face mijlocire, adică hulitorii de Dumnezeu și sinucigașii. Aceștia sunt cei ce au pierdut limita rămânerii în lumina șansei de îndreptare. Ceilalți păcătoși, însă, vor fi prezenți în taina celor dinăuntru, nu pentru înălțimea virtuților lor, ci pentru năzuința lor de îndreptare.

Nicolae Cabasila  precizează  acest  aspect  spunând:  Dumnezeieasca  și  Sfânta  Jertfă  sfințește  în două feluri: într-un fel prin mijlocire (pentru cei păcătoși), deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu prin însăși aducerea lor sfințesc atât pe cei ce le-au adus, cât și pe cei pentru care s-au adus, atrăgând îndurarea lui Dumnezeu față de ei; în al doilea fel prin împărtășire (a celor pregătiți), întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană și băutură, potrivit cuvântului Domnului” (Nicole Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. IBMBOR, București, 1997, p.94).

Prin pomenirea la Sfânta Liturghie și prin rugăciunea unora pentru alții comunitatea credincioșilor se pune în legătură cu Hristos. Astfel, în Hristos se naște continuu Biserica și se actualizează lucrarea mântuitoare a Sa. În nașterea perpetuă a Bisericii este fundamental implicată jertfa lui Hristos, dar și actul nostru de voință de a ne schimba și de a ne altoi în aceasta. Comunitatea credincioșilor, prin gura preotului, mărturisește dorința depășirii condiției păcătoșeniei: “nu ne lăsa pe noi, ticăloșii, să murim în faptele noastre cele rele, nici pe începătorul răutății și pizmuitorul și pierzătorul să-și râdă de noi !” (Rugăciunea lui Marcu Monahul la Miezonoptică). Așadar,slujirea Bisericii nu este pentru cei vrednici, ci pentru cei nevrednici și păcătoși, spre îndreptare și spre mântuire. Dar nu toate pomenirile sunt în seama noastră. De cele mai multe ori, în cazul celor răposați, adăugăm formularea “cu tot neamul lor cel adormit”, tocmai pentru neputința noastră de a epuiza mulțimea numelor între care sunt și drepți, dar și păcătoși. Vom vedea la rânduiala Proscomidiei că nu putem cuprinde povara de a ști toate numele tuturor, de aceea ne încredințăm lui Dumnezeu zicând: „Pe cei pe care nu i-am pomenit din neștiință sau din uitare, sau din pricina mulțimii numelor, Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi numele și vârsta fiecăruia” (rugăciune de pomenire la Proscomidie).

Datoria de a pomeni pe toți cei pe care îi cunoaștem, păcătoși sau nepăcătoși, aduce acelora fie bucuria mijlocirii pentru îndreptare, fie mângâierea împărtășirii de Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creștini să facă mijlociri pentru toți oamenii (chiar și pentru împărații și pentru dregătorii păgâni  – de condiția cărora țineau hotărârile privitoare la viața creștinilor în Imperiul Roman), lăsând astfel pe Dumnezeu să judece și să îndrepte, să bucure sau să dăruiască și să răsplătească cu îmbelșugare tuturor:  „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său  (I Timotei 2, 1-6).

În acest așezământ, al mulțumirii, al mijlocirii și al împărtășirii, să ne adăugăm unii pe alții în rugăciune și în grija plină de îngăduință și de iertare, fără să disprețuim și fără să judecăm pe nimeni dintre cei pe care nici Dumnezeu nu îi disprețuiește.

Pr. Lucian Grigore

06
sept.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-09-06

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Matei
(XXI, 15-22)

n vremea aceea au făcut sfat fariseii, ca să prindă pe Iisus în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu după adevăr şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu Te uiţi la faţa oamenilor. Deci spune nouă: cum Ţi se pare Ţie? Trebuie să dăm dajdie Cezarului, sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, le-a răspuns: ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul dajdiei. Iar ei I-au adus un dinar. El i-a întrebat: al cui este chipul acesta şi inscripţia de pe el? Ale Cezarului, au răspuns ei. Atunci a zis către ei: daţi deci înapoi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Şi, auzind ei aceasta, s-au mirat şi, lăsându-L, s-au dus.
06
sept.
14

Apostolul Zilei : 2014-09-06

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA A TREISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Ap. I Timotei 2,

1-7

Fiule Timotei, vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi bunacuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său. Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevăr grăiesc, în Hristos, nu mint) – învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr.



Blog Stats

  • 323.714 hits
septembrie 2014
L M M J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte