El îţi va dărui Duhul Sfânt Care te va învăţa toate

Dă-I lui Dumnezeu toate gândurile tale, fără nici o ruşine sau învinovăţire! Dă-I-le aşa cum vin şi cum sunt! Dă-I-le aşa cum Îi dai aerul pe care-l expiri. Aerul acesta El îl inspiră din nările tale ca să poată intra în tine cu suflarea Lui de viaţă prin aerul pe care-l inspiri.

Dacă-I dai Lui duhoarea ta urât mirositoare, El va face din ea, în focul iubirii Sale, mireasmă bine plăcută şi te va parfuma cu ea.

Dacă nu I-o dai Lui, se va întoarce la tine, după ce va otrăvi lumea în care respiri, otrăvindu-te şi mai mult!

Să stai, oriunde ai fi şi orice ai face, în faţa Lui şi să-L laşi să soarbă moartea din tine ca să-ţi poată da viaţa Lui! Având viaţa Lui în tine, te vei cunoaşte aşa cum te cunoaşte El şi vei face voia Lui aşa cum faci acuma voia ta. Şi El îţi va dărui Duhul Sfânt Care te va învăţa toate!

Extras din Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura  Doxologia, 2012, p. 87-88

Pe cine pomenim la Sfânta Liturghie ?!

Apare tot mai des în sânul comunității creștine o întrebare cu adevărat derutantă: se cuvine să-i pomenim la Sfânta Liturghie pe cei păcătoși, sau doar pe cei drepți ?! O astfel de întrebare mi s-a pus recent de către mai mulți credincioși, motiv pentru care am să încerc aici un răspuns. Provocarea acestui răspuns pleacă de la o broșurică pe care mi-a oferit-o unul dintre credincioși, sub numirea Sfânta Liturghie în Învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, tipărită în anul 2006 de către Parohia «Sfântul Nicolae» din Baia Mare la Editura Anestis. În cuprinsul paginii 29, la întrebarea Există pomelnice care nu se pomenesc la Proscomidie ?!  tâlcuitorul liturgic dă următorul răspuns:

“Da, la proscomidie nu se pot pomeni numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie. Aceste pomelnice se pomenesc la slujbe de acatist, psaltire, maslu, dar nu la Sfânta Liturghie, fiindcă tot cel ce este pomenit la Sfânta Liturghie se împărtășește nevăzut cu Hristos; ori pentru acest lucru e nevoie de o anumită vrednicie.”

Fără niciun fel de dorință de a intra într-o polemică menită să aducă “mai degrabă certuri, decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă” (I Timotei 1, 4), voiesc să întăresc niște lămuriri cu privire la această întrebare.

Întâi de toate a despărți Sfânta Liturghie de rostul și legătura pe care aceasta le are cu întreaga lucrare liturgică a Bisericii, în care se înscriu toate celelalte slujiri precum: citirile, rugăciunile, molitvele, acatistele, Sfântul Maslu sau toate celelalte Sfinte Taine și ierurgii, mi se pare o gravă eroare. Aceasta pentru că prin toate lucrările sfinte și sfințitoare ni se împărtășește Dumnezeu în taina voii Sale, după măsura deplinătății revărsării harului. Nu putem crede că Sfânta Liturghie începe sau sfârșește vreodată în aceste Lucrări, ci ea continuă perpetuu contextualizând sensurile acestora. În slujba Bisericii noi participăm la o Taină continuă, o mereu prezentă Liturghie existențială care umple precaritatea timpului nostru și ne așază în starea de comuniune cu ceilalți. Din acest punct de vedere nu putem afirma că anumite nume, excluse de la pomenirea liturgică, ar trebui asociate altor slujbe bisericești, întrucât, și într-un caz și în celelalte, avem de-a face cu actul împărtășirii de Viața lui Dumnezeu.

A doua eroare a acestui  îndemn pe  care unii  îl fac credincioșilor, de a nu scrie nume de păcătoși în pomelnicele pe care aceștia le pregătesc spre a le încredința preotului la Sfânta Liturghie, introduce grava ispită de a transforma pe credincioși în judecători. Adică, în loc să fie creștinul liniștit în cele ce are de pomenit, lăsând inima să plângă pentru fiecare dintre cei vii sau dintre cei morți, pentru dureri arzând sau pentru cele stinse, el trebuie să stea la divanul judecății, în locul lui Dumnezeu, ca să-și frământe mintea în greaua ispită de a vedea cu ochii minții păcatele fiecăruia, spre a vedea dacă se cuvine sau nu se cuvine să treacă pe cineva dincolo de vama cercetării – în vrednicia de a fi scriși în cartea celor vii sau a celor morți. Acestora le spun că nici mijlocirea pentru vreun credincios și nici împărtășirea nu sunt premii pentru bună purtare, ci îndelungi milostiviri ale lui Dumnezeu pentru noi cei păcătoși.

Voiesc să-i rog, cu durere, pe cei ce-și ispitesc credincioșii cu astfel de îndrumări înșelătoare, să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

Adepții părerii că la Sfânta Liturghie nu pot fi pomenite numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie, se înconjoară de referințe de autoritate precum: Arhimandritul Nicodim Sachelarie – Pravila bisericească; Ioanichie Bălan – Călăuza Ortodoxă în Biserică; Părintele Cleopa Ilie – Predica la Duminica a XXIV-a după Rusalii (”Despre cei adormiți în Hristos”) și alții, fără să înțeleagă exact spiritul îndrumărilor arătate la cei mai sus menționați. Nu îmi propun să epuizez aici fiecare referință în parte, întrucât va trebui să mențin anumite proporții ale abordării, însă, vreau să semnalez faptul că în mod prevalent părinții amintiți mai sus subliniază ideea că în cadrul Sfintei Liturghii trebuie pomeniți doar membrii Bisericii Ortodoxe, adică nu și cei care au apostaziat de la credință, ateii, eterodocșii, vrăjitorii, fermecătorii, păgânii, hulitorii de Dumnezeu sau – în cazul celor decedați – sinucigașii. La o privire generală asupra problemei observăm că o astfel de îndrumare este corectă, cel puțin în litera ei. Mai vedem, însă, că fie din prea mare râvnă, fie din dorința de a înfricoșa pe cei ce stăruie în greșeli, fie din exces de zel, în mod cu totul nejustificat, la această listă se adaugă și categoria unor păcătoși care nu au ajuns încă în afara Bisericii și nici nu sunt excomunicați, adică acei oameni stăpâniți de păcate grele despre care nu se știe dacă s-au vindecat sau nu – și acest fel de a privi lucrurile este o gravă eroare.

Dacă credem că cei stăpâniți de păcate grele nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie, ne întrebăm atunci – nu cumva îl nesocotim chiar pe Hristos Cel ce mărturisește “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Luca 5, 31-32) ?!

Nu am  să insist aici asupra  definițiilor  păcatelor grele  sau  de  moarte în categoria cărora intră păcatele capitale, păcatele împotriva Duhului Sfânt și păcatele strigătoare la Cer. Am să amintesc doar faptul că aproape fiecare dintre noi suntem pe treapta cea dintâi a unor păcate capitale (socotite grele) cum ar fi: mândria, din care se nasc ambiția, încrâncenarea, slava deșartă sau vanitatea; apoi păcate ca avariția, desfrânarea, invidia, lăcomia, beția, mânia, lenea, dezgustul și nepăsarea. Dacă pentru păcate ca acestea nu vei putea pune la pomelnic pe cineva, apoi cred că mai bine de jumătate din populația bisericească va rămâne pe-afară și nu în cele dinăuntru. Să ne întoarcem însă la socotința cea dreaptă a lucrurilor.

   Biserica Domnului și Mântuitorului  nostru  Iisus Hristos  este  așezământul  curat și sfânt nu pentru oamenii cei ce se adună acolo la rugăciune, ci pentru harul care lucrează în ea. Biserica nu este știrbită de sfințenie și de curăție nici din pricina păcatelor personale ale unora dintre slujitori și nici din pricina păcatelor credincioșilor. Pentru toate acestea fiecare va da seama înaintea dreptului Judecător. Alcătuirea pomelnicelor pentru slujbele Bisericii nu trebuie să se transforme în prilej de judecată. Nu toate păcatele grele se constituie ca impedimente împotriva comuniunii Bisericii, ci doar hula împotriva Duhului Sfânt. Trebuie să subliniem adânc în conștiința Bisericii faptul că păcătoșii au nevoie de Dumnezeu, de pocăință, de iertare, de comuniune și de îndreptare. În schimb, aceia care se află sub osânda păcatului hulei împotriva Duhului Sfânt, din nefericire, nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie. Înțelegem aceasta chiar din mărturia Domnului Hristos care zice:             

“Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”(Matei 12, 31-32).

Vom face pe mai departe distincția între «păcatele împotriva Duhului Sfânt» și «hula împotriva Duhului Sfânt». Cred că eroarea strecurată în îndrumarea privind interdicțiile la pomenire își are sorgintea în neînțelegerea corectă a acestei deosebiri. Pentru a înțelege mai exact care poate fi distincția între starea de păcătoșenie supusă schimbării și vindecării prin pocăință și iertare, și definitiva dispoziție păcătoasă care îl așază pe om în afara limitelor de vindecare, dincolo de care nu se mai poate mijloci îndreptarea sa, va trebui să vedem ce anume deosebește păcatele de orice fel, care se pot ierta, de hula împotriva Duhului Sfânt, care nu se poate ierta.

Păcatele – înțelese ca încălcări ale comandamentelor morale – sunt săvârșite în împrejurări diferite, având în spatele lor motivații și tentații diverse. După context, după consecințe precum și după starea de conștiință implicată în săvârșirea lor, acestea se înscriu într-o anumită ierarhie a gravității. Vedem din textul de mai sus că însuși Mântuitorul stabilește linia de demarcație între ce anume poate fi iertat și ceea ce nu poate fi iertat, și încercăm să înțelegem de ce există totuși o limită în privința iertării pe care o dă Dumnezeu omului ?!

 Înainte de a insista asupra rațiunilor acestei limite va trebui să observăm că orice păcat pe care îl va săvârși omul, de mai mare sau de mai mică gravitate, este un atentat la condiția sfințeniei sale, în consecință poate fi socotit păcat împotriva Duhului. Iată de pildă cum desfrânarea, despre care manualele scolastice de morală spun că ar fi un păcat capital, este zugrăvit de către Sfântul Apostol Pavel a fi un păcat împotriva Duhului Sfânt: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”(I Corinteni 3, 16-17). “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu înțelegeți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”(I Corinteni 6, 18 -20).

   Noi însă, în aceleași manuale (vezi Teologia Morală Ortodoxă pentru institutele teologice, vol -I-, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 437), observăm cum sunt asimilate cu păcatele împotriva Duhului Sfânt doar trei categorii de păcate:            – Păcatele comise împotriva credinței: contestarea adevărului învederat și dovedit al credinței creștine; lepădarea de Hristos și de Biserica Sa (apostazia) precum și prigonirea creștinilor;
– Păcatele comise împotriva nădejdii: încrederea semeață și nemăsurată (fără discernământ) în harul și îndurarea (iertarea) de la Dumnezeu; pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui Dumnezeu;
– Păcatele comise împotriva dragostei: nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și pentru faptele bune săvârșite de el.

Dacă prima categorie  reclamă  un  anumit  fel  de vizibilitate, adică dovedirea publică a necredinței prin arătarea efectelor, celelalte categorii se pot consuma adesea în taină, fără ca cineva să poate fi vădit în mod public că ar fi ancorat în realitatea lor. Abia în cazul pierderii nădejdii urmările pot fi văzute, dacă cel cuprins de deznădejde arată aceasta în vreun fel. Așadar, în toată această problemă pe care o ridică rigoarea modului de alcătuire al unui pomelnic, vom reține rațiunea unora dintre părinții despre care vorbeam mai devreme (Nicodim Sachelarie; Ioanichie Bălan; Ilie Cleopa și alții), care iau drept motiv al refuzării pomenirii păcatele săvârșite împotriva credinței, nădejdii și dragostei – socotite a fi păcate împotriva Duhului Sfânt – și poruncesc credincioșilor să se abțină să treacă în pomelnicul de la Sfânta Liturghie păcătoșii robiți de acestea.

Spuneam mai devreme că pentru lămurirea întrebării ar fi bine înțelegem deosebirea între păcatele împotriva Duhului Sfânt și hula împotriva Duhului Sfânt. În vreme ce aproape toate păcatele atentează împotriva Duhului Sfânt sălășluit în noi, dar nu reușesc să ne despartă de îndurarea și iertarea lui Dumnezeu – dacă ne căim și ne mărturisim și ne îndreptăm, hula împotriva Duhului Sfânt ne desparte definitiv de Dumnezeu și de condiția iertării și îndreptării. Hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32), nu pentru că Dumnezeu nu ar dori aceasta, ci pentru că blasfemia sau hula creează în conștiința omului un dezastru emoțional care deteriorează definitiv capacitatea sau disponibilitatea căinței. Ajuns în această situație reflexele morale ale hulitorului dispar definitiv, creându-se în inima lui o definitivă predispoziție spre nepocăință care îl proiectează în afara limitelor în care s-ar mai putea face vreo mijlocire pentru el. Altfel spus, hulitorul Duhului Sfânt trăiește anticipat starea de iad, conștiința lui pervertită fiind anexată urii neostoite a demonului care îl stăpânește, blocată în neputința de a mai putea iubi vreodată. Prin hulă blasfematorul alungă din constituția sa spirituală, cu bună știință și răutate, însăși așezarea Duhului Sfânt în făptura sa. Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu este cel care își închide izvorul bunătății și al iertării pentru un astfel de om, ci hulitorul însuși se lipsește pe sine de resursele de a mai putea schimba în sine dispoziția sa de întoarcere de la această stare.

În afara capcanei acestui blocaj moral, în chip deplin, prezența Duhului Sfânt în viața noastră dă mărturia filiației noastre spirituale, după cum mărturisește Scriptura: “Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”(Romani 8, 14-16). Așadar, Duhul Sfânt este nu numai garanția înfierii noastre de către Dumnezeu, ci și sprijinitorul neputințelor noastre: “Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare. De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 25, 26).

Vorbim aici despre limita până la care rămâne în om sălășluirea Duhului, spre a putea purta noianul slăbiciunilor și al neștiinței noastre către prefacerea îndreptării și a cunoștinței de Dumnezeu. Această limită este hula adusă Duhului Sfânt.

Dacă păcatele care atentează la lucrarea Duhului asupra făpturii noastre nu pot birui până în sfârșit dorința noastră de îndreptare, înseamnă că încă avem șansa păstrării acelei rugăciuni  a Duhului pentru noi – fapt care justifică deplin rațiunea așezării numelui nostru la pomelnic. Dacă însă se va depăși granița aceasta, totul este pierdut. Așadar limita nu e pusă de Dumnezeu, ci este pusă chiar de dorința noastră de îndreptare și de stăruința întoarcerii – acest fapt fiind, în mod cu totul și cu totul neașteptat, legat de resursele intime ale persoanei umane și nu de o legiferare exterioară, așa cum vor să pară aceste îndrumări referitoare la alcătuirea pomelnicelor. De pildă, chiar și în cazul așa-numitelor păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care vorbește manualul, observăm că prin îndreptarea voinței se biruiește alunecarea firii: luăm cazul ucenicului Petru care a păcătuit împotriva credinței lepădându-se de Hristos, dar s-a întors, și a fost primit de Mântuitorul în lucrarea apostolatului, ca unul dintre cei mai râvnitori mărturisitori ai Adevărului creștinătății; cazul lui Saul, care, pornit să prigonească creștinii, va avea parte de revelația de a-L cunoaște pe Hristos și de a deveni Apostol al neamurilor, sub numele de Marele Pavel, iscusit propovăduitor al credinței către toate popoarele din Imperiul Roman al acelui timp.

Aceste  două exemple, doar, ne dau mărturia că  și  cei  lepădați  de  la credință  precum  și  prigonitorii creștinilor au șansa de a rămâne în iconomia lucrării Duhului Sfânt, fiind păstrați pentru vremea rânduită de Dumnezeu în așteptarea întoarcerii, afară numai dacă nu cumva au trecut dincolo de limitele așezării Duhului  și și-au curmat zilele precum Iuda. Având în vedere acestea, vom reține aspectul esențial că se cuvine a ne abține să trecem în pomelnic atât pe cei ce sunt hulitori declarați ai Duhului Sfânt, stăruitori în despărțirea de Dumnezeu, cât și pe sinucigași. Altminteri, pe toți ceilalți, nepăcătoși sau păcătoși, nu avem voie să-i supunem judecății, pentru că judecata acelora stă doar în puterea lui Dumnezeu.

Dacă Mântuitorul  Hristos  a  avut  puterea  de  a  făgădui  unui tâlhar mântuirea, noi cum i-o vom refuza ?! Cum vom lăsa fără ajutor și întărire pe cei pe care doar cu buzele mărturisim că îi iubim, dar pe care voim să-i lăsăm în uitare ?! Iar pe cei greu păcătoșiți cine să-i mai ajute, pentru ei cine să mijlocească ?!

Sfânta Liturghie nu este răsplata celor drepți, ci zbuciumul prefacerii celor păcătoși în oameni sfinți și bineplăcuți lui Dumnezeu. Momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului nu este o secvență de timp restrânsă la clipa cea mult prea efemeră a epiclezei, ci este un angajament care străbate în profunzimea sa întreaga eternitate, asumând în sine prefacerea umanității întregi în Hristos. Pe Sfântul Disc nu sunt așezate doar miridele numelor celor drepți, ci și ale celor ce se află pe calea prefacerii vieții lor. Biserica întreagă, adică noi întreolaltă, ne rugăm unii pentru alții în taina acestei prefaceri, ca să ne schimbăm fundamental în acest urcuș spre Dumnezeu. În Hristos, darurile cele aduse de credincioși la altar, împreună cu numele cele gândite și dorite de ei, se ating de eternitatea urcușului către realitățile cele actualizate. Adică, pomenirea aceasta la Proscomidie este chip și icoană a ordinii ideale spre care tinde identitatea mea, nu este păcătoșenia mea în sensul identității dezgolite de Hristos. Hristos mă ia în Sine sus pe Golgota aceasta Liturgică, ieșind cu mine din proiecția precarității mele de acum și arătându-mă pe mine împreună cu El, după chipul doririi Sale pentru mine și după icoana așteptărilor Sale privitoare la mine.  Așadar, în eternitatea liturgică a ieșirii mele din timp împreună cu Hristos, eu nu mai sunt cel păcătoșit de acum, ci sunt în timpul iconomiei lui Hristos, în iertarea Lui și în actul de prefacere împreună cu El. El recapitulează în mine întruparea și Viața Lui, împărtășindu-mă de Viață ca răspuns la neputința Crucii, pe care și eu mi-o asum împreună cu El. Astfel, atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, sau atunci când suntem în Biserică, noi nu mai putem rămâne la secvența temporală a morții lui Hristos, ci ne însușim răspunsul lui Hristos dat Crucii – adică Învierea.

La Sfânta Liturghie nu pot fi pomeniți cei pentru care nu se mai poate face mijlocire, adică hulitorii de Dumnezeu și sinucigașii. Aceștia sunt cei ce au pierdut limita rămânerii în lumina șansei de îndreptare. Ceilalți păcătoși, însă, vor fi prezenți în taina celor dinăuntru, nu pentru înălțimea virtuților lor, ci pentru năzuința lor de îndreptare.

Nicolae Cabasila  precizează  acest  aspect  spunând:  “Dumnezeieasca  și  Sfânta  Jertfă  sfințește  în două feluri: într-un fel prin mijlocire (pentru cei păcătoși), deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu prin însăși aducerea lor sfințesc atât pe cei ce le-au adus, cât și pe cei pentru care s-au adus, atrăgând îndurarea lui Dumnezeu față de ei; în al doilea fel prin împărtășire (a celor pregătiți), întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană și băutură, potrivit cuvântului Domnului” (Nicole Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. IBMBOR, București, 1997, p.94).

Prin pomenirea la Sfânta Liturghie și prin rugăciunea unora pentru alții comunitatea credincioșilor se pune în legătură cu Hristos. Astfel, în Hristos se naște continuu Biserica și se actualizează lucrarea mântuitoare a Sa. În nașterea perpetuă a Bisericii este fundamental implicată jertfa lui Hristos, dar și actul nostru de voință de a ne schimba și de a ne altoi în aceasta. Comunitatea credincioșilor, prin gura preotului, mărturisește dorința depășirii condiției păcătoșeniei: “nu ne lăsa pe noi, ticăloșii, să murim în faptele noastre cele rele, nici pe începătorul răutății și pizmuitorul și pierzătorul să-și râdă de noi !” (Rugăciunea lui Marcu Monahul la Miezonoptică). Așadar,slujirea Bisericii nu este pentru cei vrednici, ci pentru cei nevrednici și păcătoși, spre îndreptare și spre mântuire. Dar nu toate pomenirile sunt în seama noastră. De cele mai multe ori, în cazul celor răposați, adăugăm formularea “cu tot neamul lor cel adormit”, tocmai pentru neputința noastră de a epuiza mulțimea numelor între care sunt și drepți, dar și păcătoși. Vom vedea la rânduiala Proscomidiei că nu putem cuprinde povara de a ști toate numele tuturor, de aceea ne încredințăm lui Dumnezeu zicând: „Pe cei pe care nu i-am pomenit din neștiință sau din uitare, sau din pricina mulțimii numelor, Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi numele și vârsta fiecăruia” (rugăciune de pomenire la Proscomidie).

Datoria de a pomeni pe toți cei pe care îi cunoaștem, păcătoși sau nepăcătoși, aduce acelora fie bucuria mijlocirii pentru îndreptare, fie mângâierea împărtășirii de Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creștini să facă mijlociri pentru toți oamenii (chiar și pentru împărații și pentru dregătorii păgâni  – de condiția cărora țineau hotărârile privitoare la viața creștinilor în Imperiul Roman), lăsând astfel pe Dumnezeu să judece și să îndrepte, să bucure sau să dăruiască și să răsplătească cu îmbelșugare tuturor:  „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său”  (I Timotei 2, 1-6).

În acest așezământ, al mulțumirii, al mijlocirii și al împărtășirii, să ne adăugăm unii pe alții în rugăciune și în grija plină de îngăduință și de iertare, fără să disprețuim și fără să judecăm pe nimeni dintre cei pe care nici Dumnezeu nu îi disprețuiește.

Pr. Lucian Grigore

Monologul lui Dumnezeu

“M-am uitat la tine când te-ai tre­zit de dimineaţă.

Aştep­tam să-mi spui două trei cuvinte, mulţumindu-Mi pen­tru cele ce ţi s-au întâm­plat, cerându-Mi păre­rea pen­tru cele ce urma să le faci astăzi.

Am obser­vat că erai mult prea pre­o­cu­pat că să-ţi cauţi haine potri­vite pen­tru a merge la serviciu.

Spe­ram să găseşti câteva clipe că să-Mi spui: Bună dimi­neaţa! Dar erai mult prea ocupat.

Pen­tru a vedea că-ţi sunt ală­turi, am sur­prins pen­tru tine cerul cu culori şi cânt de păsă­rele. Păcat că nu ai obser­vat nici atunci pre­zenţa Mea.

Te-am pri­vit ple­când gră­bit spre ser­vi­ciu şi iar am aştep­tat. Pre­su­pun că fiind atât de ocu­pat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.

Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut obo­seala şi ţi-am tri­mis o ploaie măruntă care să-ţi alunge stre­sul acu­mu­lat. Am cre­zut că făcându-ţi această plă­cere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supă­rat, M-ai înjurat.

Doream atât de mult să-Mi vorbeşti.

Ori­cum ziua era, încă, lungă! Ai por­nit tele­vi­zo­rul şi în timp ce urmă­reai pro­gra­mul pre­fe­rat, iar Eu am aşteptat.

Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine.

Văzându-te atât de obo­sit, am înţe­les tăce­rea ta şi am stins splen­doa­rea ceru­lui că să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghe­tori pen­tru tine o mulţime de stele. Era aşa de fru­mos, păcat că n-ai obser­vat… Dar nu con­tează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pen­tru tine.

Am mai multă răb­dare decât poţi să-ţi ima­gi­nezi tu vreo­dată… Vreau să ţi-o arăt, pen­tru că şi tu, la rân­dul tău, să o arăţi celor din jurul tău.

Te iubesc atât de mult încât te voi răbda!

Acum eşti pe punc­tul de a te trezi din nou.

Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper ca măcar azi, îmi vei acorda puţin timp din tim­pul dăruit ţie.

Îţi doresc o zi bună şi minu­nată ca sufle­tul tău lumi­nos ! Al tău, Dumnezeu.”

Cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu

Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puțina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, fiindcă există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.

De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. În cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem, iar noi rămânem cu durerea de cap şi cu nopţile nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă nu-L punem pe Dumnezeu înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea, cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprjinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar El va face ceea ce este mai bine.

Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: „Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva. Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: „Mâine dis-de-dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui. „Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea. „Vrea, ori nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela. A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum însă a început o ploaie atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă acasă, nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: „Cine este?”, întreabă femeia lui. „Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II – Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 322-323

Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte!

Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl bagi în spital de atâta râs.

Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”. Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa sfintelor icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea şi omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui”, la pântece: „al Fiului”, la umărul drept: „al Duhului Sfânt” şi la umărul stâng, zicând: „Amin”.

Aceasta este crucea dogmatică, după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl bagi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic?

Drept să faci crucea. Dacă nu, nu eşti ortodox, că îţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.

Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 105-106

Aghiuță nu știe gândurile noastre bune

Aghiuță nu știe gândurile noastre cele bune. Numai din experiență pricepe unele lucruri, dar și în acestea de cele mai multe ori greșește. Iar dacă Dumnezeu n-ar îngădui să le priceapă nici pe acestea, ar greși mereu în toate, deoarece diavolul este întunecat. Vizibilitate zero!!!

-Părinte, aghiuță știe ce avem în inima noastră?

-Aceasta ar mai lipsi, să cunoască și inimile! Numai Dumnezeu este cunoscătorul de inimi și numai robilor Săi El le descoperă uneori, pentru binele nostru, ce avem în inimile noastre. Aghiuță știe numai vicleniile și răutățile ce le sădește în uneltirile lui; nu știe gândurile noastre cele bune. Numai din experiență pricepe unele lucruri, dar și în acestea de cele mai multe ori greșește. Iar dacă Dumnezeu n-ar îngădui să le priceapă nici pe acestea, ar greși mereu în toate, deoarece diavolul este întunecat. Vizibilitate zero!!!

Nu știe, de pildă, un gând bun de-al nostru. Dacă am vreun gând rău, pe acela îl știe, pentru că el însuși îl sădește. Dacă eu vreau să merg să fac o faptă bună undeva, să mântuiesc un om, diavolul nu știe aceasta. Când însă acela îi insuflă cuiva un gând și-i spune: „Du-te și mântuiește pe cutare om!” – și îl va broda în același timp și cu mândrie, atunci știe gândul acesta.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 56-57)

Cele trei forme ale ateismului și iubirea atee

„Feriţi-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7:15)

Într-un articol recent, profesorul Robert P. George de la Universitatea Princeton semnalează un caz ce s-a petrecut nu demult. O cunoscută cântăreață creștină evanghelică a declarat: „Sunt gay și Dumnezeu mă iubește așa cum sunt ”. Cu puțin timp înainte de a face această declarație, ea și-a exprimat susținerea pentru căsătoriile homosexuale.

În acest context, profesorul ne arată care sunt cele trei forme ale ateismului în filozofia lui Platon. Prima formă a ateismului este negarea lui Dumnezeu. A doua formă a ateismului (cunoscută sub denumirea de „deism”) recunoaște existența divinității, dar neagă amestecul acesteia în viața oamenilor. A treia formă a ateismului îl recunoaște pe Creator ca fiind preocupat de viața noastră, dar consideră că Acesta este un Dumnezeu ușor de împăciuit, care nu are cerințe morale stricte. El vrea doar ca oamenii să-L placă, să se placă unul pe altul și să facă ceea ce îi satisface, indiferent ce anume îi satisface. În opinia profesorului, creștinismul, dar și celelalte două religii monoteiste, sunt amenințate astăzi de cea de-a treia formă a ateismului. Cântăreața celebră menționată mai sus este un exemplu elocvent de cădere în această capcană.

Ce concluzii putem trage din articolul profesorului? Că aparent, dacă te uiți la statistici, atei sunt foarte puțini. Dacă însă luăm în considerație cele trei forme ale ateismului din viziunea lui Platon, vedem că atei sunt destui în zilele noastre. Ultimele două forme ale ateismului sunt la fel de iraționale ca și prima, deoarece este ilogic să crezi că pe Creator nu-L preocupă viața creaturii sale și e ilogic să consideri că Dumnezeu nu s-a revelat prin niciuna dintre religiile existente „Dar de ce totuși sunt atâtea religii? Oare Dumnezeu s-a revelat prin toate? Mai ales că ele se contrazic între ele”, ar zice cineva. Creștinismul are explicați că și demonii creează religii, pot da omului stări „mistice” și-i pot arăta vedenii și „revelații”.

Unul din profesorii mei mi-a spus odată că după ce voi cunoaște mai multe îmi voi schimba conceptele religioase, nu voi mai urma cu strictețe o religie, și că principalul în viață este să iubești. Aici vedem clar a treia formă a ateismului: omul nu crede că Dumnezeu s-a revelat printr-o religie sau are o mentalitate ecumenistă inter-religioasă, dar în același timp consideră foarte importantă și esențială iubirea de oameni și de Dumnezeu. Aceasta este iubirea atee,  foarte răspândită azi. Despre ea vorbește filozoful Nikolai Berdiaev în cartea Filosofia lui Dostoievski. Filozoful rus îl citează pe personajul Versilov din romanul Adolescentul de Dostoievski. Berdiaev scrie că în cuvintele acestui personaj  „se schițează tabloul iubirii atee. O iubire opusă celei creștine”, care recunoaște doar viața trecătoare, nu și cea veșnică. Iată o parte din cuvintele lui Versilov, citate de Berdiaev: „Dacă ar dispare măreața idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra Aceluia care ar fi întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul și viața și, pe măsură ce-și vor da seama cât de trecătoare și limitată e viața lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte. Ei ar începe să contemple natura și ar descoperi fenomene și taine pe care nici nu le bănuiau,  fiindcă atunci ar privi natura cu alți ochi, așa cum își privește un îndrăgostit iubita. Dimineața, de cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrățișeze unii pe alții, ar căuta să-și arate cât mai multă dragoste, fiindcă și-ar da seama că zilele sunt scurte și că asta-i tot ce rămâne… Fiecare copil ar ști și ar simți că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. <<Chiar dacă mâine îmi va veni sfârșitul, s-ar gândi orice om, privind asfințitul, nu-mi pasă că mor, pentru că după mine rămân ei toți, iar după ei vor urma copiii lor>>. Și gândul acesta, că după tine rămân ceilalți și că vor continua să se iubească și să se ajute reciproc, ar înlocui speranța unei regăsiri într-o viață viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească pentru a înăbuși marea tristețe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru și curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu și precaut, când ar fi vorba de ceilalți, fiecare ar tremura pentru viața și fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioși unul față de altul… și s-ar alinta unii pe alții ca niște copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie și înțelegere unii în ochii altora, și privirile lor ar fi pătrunse de dragoste și tristețe”.

Ce iubire atee și antihristică, dar în același timp foarte atractivă, iar necredincioșii o vor considera plină de bunătate! Sfinții Părinți ne învață că antihristul va fi foarte bun în aparență și foarte atractiv. Spre o dragoste de acest gen se îndreaptă lumea. O iubire care recunoaște doar viața pământească.

Astăzi, manifestări ale unei atare iubiri sunt egalitarismul stângist și corectitudinea politică. Se luptă pentru drepturile homosexualilor. Este o luptă parțial corectă, dar atee, pentru că se dorește legalizarea căsătoriilor lor, promovarea orientării lor netradiționale în școli și adoptarea copiilor de către aceștia. Luna trecută, „o familie din New York a fost amendată cu $13 000 pentru că a refuzat să permită unui cuplu homosexual să-şi facă nuntă la ei la fermă”, scrie Alianța Familiilor din România în buletinul său informativ. S-a ajuns la situația ca în Franța să fie arestat un primar pentru faptul că nu vrea să căsătorească niște gay. Există biserici protestante care consideră normale căsătoriile homosexualilor, iar în Danemarca, de exemplu, biserica luterană este obligată să oficieze astfel de căsătorii. Există țări în care homosexualii au dreptul să adopte copii, este legalizată eutanasia, prostituția, iar legiferarea acesteia din urmă le convine traficanților de oameni. În majoritatea statelor europene este legalizat avortul. În Marea Britanie și Suedia, copiilor li se vorbește în școală pe teme sexuale de la o vârstă mică. Se face, deci, totul pentru ca omul să se simtă bine în viața pământească, fără a se ține cont de cea cerească. Iată iubirea atee și cea de-a treia formă a ateismului!

Ceea ce se întâmplă poate părea un rău mic, pentru că omul este liber, statul este democratic, nu e violent precum periculoșii teroriști islamiști. Dar acest rău aparent mic este extrem de periculos. Este calea spre antihrist.

Să mă refer puțin și la relațiile sexuale dinafara căsătoriei. Și despre ele putem spune că sunt o parte a iubirii atee. Ca și iubirea atee, sunt foarte atractive. „Ce e rău în asta? Doar e frumos, ne iubim, chiar dacă sunt înafara căsătoriei”, ar spune cineva. În astfel de situații trebuie urmat îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Orice ar porunci El [Dumnezeu], noi să primim, fără să mai ispitim sau să mai vorbim degeaba, chiar dacă ceea ce El a poruncit ni s-ar părea absurd după raționamentul nostru omenesc. Căci ce, spune-mi, se pare mai absurd decât a jertfi cineva pe propriul său fiu născut din el? Și totuși, dreptul Avraam, poruncindu-i-se aceasta, a ascultat fără să cerceteze și a îndeplinit porunca, având în vedere numai valoarea celui ce a poruncit. Un alt Profet, iarăși primind poruncă de la Dumnezeu, a zis unui om din popor ca să-l lovească, iar acesta, părându-i-se ceva absurd, n-a primit, pentru care a și fost pedepsit grozav.”

Și antihristul va fi frumos, atractiv și aparent plin de bunătate, dar de fapt va fi plin de murdărie și răutate! Prin irezistibilitate și falsă bunătate, va amăgi pe mulți, după cum diferite păcate îi trag pe oameni în ele prin falsa lor frumusețe. La Judecată însă toți vor vedea netrebnicia păcatelor care ne par acum frumoase. Să urmăm, deci, îndemnul lui Ioan Gură de Aur, ca atunci când rațiunea noastră omenească nu înțelege necesitatea unei porunci divine să îndeplinim acea poruncă numai pentru că așa ne-a cerut Domnul, după cum a făcut și Avraam.

Trăim vremuri în care mulți tineri idolatrizează vedete hard rock care blasfemiază, sunt perverse și au mesaje subliminale sataniste în cântece, unindu-i astfel pe oameni întru rău. Iubirea atee și cea de-a treia formă de ateism sunt cele mai mari amenințări la adresa creștinismului, chiar mai mari decât islamul radical sau decât a fost odată comunismul, deoarece ultimele două îmbogățesc Biserica cu sfinți și o întăresc, pe când marile amenințări despre care scriu duc la pierzanie o mulțime de suflete prin atracția lor antihristică.

Taina aceasta mare este…

„Apostolul spune: taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare să-şi iubească femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 32-33).

Această Epistolă, pe de o parte, vorbeşte despre foarte profundele legături dintre Biserică şi Hristos. Hristos a venit pe pământ să mântuiască omenirea; Dumnezeu S-a făcut om, şi El săvârşeşte mântuirea aceasta cu preţul vieţii Sale şi al morţii Sale.

Şi acesta este cel dintâi lucru la care trebuie să se gândească soţii atunci când se căsătoresc: Dumnezeu le înmânează o fiinţă fragilă, căreia ei i-au zis: „Te iubesc!” Şi această dragoste trebuie să fie de aşa fel ca soţul să fie gata să jertfească orice, toată viaţa sa şi toată moartea sa, din dragoste de soţie şi din dragoste de copiii săi. Bărbatul reprezintă capul familiei nu pentru că este bărbat, ci pentru că (şi numai în măsura în care) el este chip al lui Hristos, şi în măsura în care soţia lui şi copiii lui pot vedea în el acest chip, adică chipul dragostei fără margini, al dragostei devotate, al dragostei jertfelnice, al dragostei gata de orice pentru a-şi salva, apăra, hrăni, mângâia, bucura, educa familia. Şi fiecare bărbat trebuie să îşi amintească lucrul acesta. Prea uşor este pentru bărbat să creadă că în virtutea simplului fapt că este bărbat are drepturi asupra soţiei sale şi asupra copiilor săi. Lucrul acesta nu este adevărat şi nu este drept. Dacă bărbatul nu este chip al lui Hristos, nimeni nu-i e dator cu nici un fel de respect, cu nici un fel de frică, cu nici un fel de ascultare.

Iar soţia reprezintă icoană, chip al Bisericii. Biserica are, ca să zic aşa, două feţe. Una este mireasa care se bucură de faptul că este îndrăgită de Dumnezeu, şi pe deasupra cu o asemenea dragoste ca aceea care s-a arătat în Hristos. Totodată, ea reprezintă însă şi mireasa Mielului, adică a Mântuitorului junghiat (v. Apoc. 19, 7). Ea este mireasa, aceea care până într-atât – atât de profund, atât de desăvârşit – şi-a îndrăgit mirele, încât din neclintita-i credincioşie e gata să lase toate, să uite toate, să se rupă de toate din dragoste pentru el şi să-l urmeze oriunde ar merge, oriunde ar fi nevoie – chiar la pătimire, şi dacă este nevoie – la cruce.

Vedeţi că în această Epistolă se vorbeşte nu despre stăpânirea soţului și supunerea soţiei, ci despre o asemenea dragoste reciprocă, stârnită de dragostea jertfelnică, eroică a soţului, la care soţia poate răspunde cu o dragoste la fel de jertfelnică. Lucrul acesta trebuie să ni-l amintim întotdeauna, pentru că mult prea des acest fragment din Sfânta Scriptură este interpretat în mod fals: înjosind soţia şi înălţându-l pe soţ, prezentându-l pe acesta ca pe un mândru stăpânitor.

Din Taina iubirii. Antonie de Suroj, mitrop. Editura Sophia, 2009

EVANGHELIA ZILEI: 2014-09-09

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRUSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (IV, 24-34)

is-a Domnul către ucenicii Săi: „fiţi cu luare-aminte la ceea ce auziţi! Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura; iar vouă, celor ce auziţi, vi se va da cu adaos. Pentru că celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are“. Şi zicea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum. Că pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul“. Şi zicea: „Cum vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce parabole ne-o vom închipui? Cu grăuntele de muştar care, la vremea când se seamănă în pământ este mai mic decât toate seminţele pământului; dar după ce se seamănă, el creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi va face ramuri mari, încât sub umbra lui se pot sălăşlui păsările cerului“. Şi cu multe parabole ca acestea le grăia cuvântul, după cum erau ei în stare să înţeleagă. Iar fără parabolă nu le grăia; însă ucenicilor Săi le lămurea pe toate între El şi ei.

Apostolul Zilei : 2014-09-09

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A PATRUSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Corinteni 12, 20-21; 13, 1-2

Fraţilor, mă tem ca nu cumva venind, să nu vă găsesc pe voi aşa precum voiesc, iar eu să fiu găsit de voi aşa precum nu voiţi; mă tem adică de certuri, de pizmă, de mânii, de întărâtări, de clevetiri, de murmure, de îngâmfări, de tulburări; mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut. A treia oară vin la voi. În gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul. Am spus dinainte şi spun iarăşi dinainte, ca atunci când am fost de faţă a doua oară, şi acum, nefiind de faţă, scriu celor ce au păcătuit înainte şi tuturor celorlalţi că, de voi veni iarăşi, nu voi cruţa.