Arhivă pentru 11 octombrie 2014

11
oct.
14

Ce ne împiedică să iubim? (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor)

1348_predica-de-pe-munte_w400Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atat de simple, atat de firesti, incat atunci cand omul aude pentru intaia oara ca trebuie sa se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gandit singur la asta pana acum?” – se intreaba el. Dar tot ce este mare este simplu. Toata invatatura lui Hristos e neasemuit de simpla. Ea este indreptata catre oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminatori ai intregii lumi.

Lui Hristos I-au urmat in primul rand cei mai simpli oameni, fiindca orice cuvant al lui Hristos este simplu si uimitor de accesibil. Toata invatatura Lui parca s-ar intelege de la sine – si totusi, ce departe sta viata noastra de implinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!

Cat de rar se intampla sa ne purtam cu oamenii asa cum am vrea sa se poarte ei cu noi! Asteptam de la oameni stima, iar noi ii injosim; asteptam sa fim ajutati la nevoie, dar nu ne gandim niciodata sa ajutam aproapelui cand avem indestulare trupeasca.

Ce inseamna asta? De ce stau asa lucrurile? Doar nu ne purtam astfel cu toti oamenii. Fata de cei mai apropiati, fata de cei pe care ii iubim fierbinte – sotia scumpa, copiii, tata, mama – ne purtam potrivit poruncilor lui Hristos; ii iubim ca pe noi insine si nu le facem ceea ce nu ne-am dori pentru noi insine. Ce mama care-si iubeste copilul din toata inima nu ii va da toata dragostea, toata mangaierea sa, nu-si va jertfi chiar viata pentru el? Prin aceasta ea implineste – nu-i asa? – legea lui Hristos.

Dar, iata, cu cei pe care ii cuprindem sub numele de “aproape”, insa de fapt ii socotim departati si straini, nu ne purtam astfel. Ce ne impiedica sa ne purtam cu ei la fel cum ne purtam cu oamenii cei mai apropiati, pe care ii iubim? Ne impiedica egoismul, iubirea de sine, fiindca nu ne iubim decat pe noi insine. Ne ingrijim de noi insine, ne iubim pe noi insine, iar pe oamenii din jur nu-i iubim, adeseori ii necajim, ii jignim. Iar Domnul ne infatiseaza o asemenea cerinta dreapta, curata, sfanta.

El cere insa ca noi sa ii iubim si pe vrajmasi. Oare-i usor sa facem asta? Nu, este foarte greu. A-i iubi pe vrajmasi se deprind cei ce au inima curata, cei care Il iubesc cu toata inima pe Dumnezeu si urmeaza poruncilor Lui, cei in care Se salasluieste Duhul Sfant, duhul smereniei, cei care se patrund de duhul dragostei.

Doar cei ce s-au deprins sa ii iubeasca pe cei care-i urasc, sa-si iubeasca vrajmasii, i-au biruit pe acestia – cu binele si cu dragostea. Mila si impreuna-patimirea – iata insusirile de temelie, calitatile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, acela are si mila, si impreuna-patimire, fiindca nu poti sa iubesti fara sa suferi impreuna cu cel iubit. Un asemenea om nu poate sa nu faca binele celor care au nevoie de el, si-l face fara sa astepte recunostinta, fara sa astepte sa i se rasplateasca pe masura.

Din dragoste curata izvoraste milostivirea, din dragoste curata implinesc adevaratii crestini aceste porunci ale lui Hristos: dau imprumut celor de la care nu se asteapta sa mai primeasca inapoi, fac tot felul de fapte bune. Domnul cere sa nu asteptam nimic in schimb pentru binele facut si ne fagaduieste marea plata a vesnicei bucurii, spunand ca vom fi fii ai Celui Preainalt. Stiti ce spunea Domnul Iisus Hristos despre Infricosatoarea Judecata si despre faptul ca dreptii vor fi indreptatiti doar pentru dragoste, doar pentru faptele dragostei. Fii ai Celui Preainalt se vor numi ei, vor straluci ca stelele pe cer. Iar cei ce dragoste n-au avut, cei ce n-au facut faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului si vor fi chinuiti in veci dimpreuna cu el.

Dragostea este implinirea a toata legea (v. Romani 13, 10). Milostivirea este, de asemenea, toata legea lui Hristos, fiindca ea vine din dragoste. Ce sa facem ca sa dobandim dragostea? Mare, uriasa este aceasta lucrare, e scopul intregii noastre existente, scopul intregii noastre vieti. Am fost facuti de Dumnezeu ca sa ne apropiem de El duhovniceste. Traim pentru a deveni fii ai Celui Preainalt, pentru a ne desavarsi, pentur a tinde catre El.

Pe care cale trebuie sa mergem?

Mergeti prin usa cea ingusta, pe calea cea pietroasa si spinoasa, fara a va teme de patimiri, fiindca ele nasc binele. Cel care patimeste devine slobod de egoism, devine linistit, bland, plin de dragoste. Trebuie sa mergem pe calea necazurilor, implinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugaciuni si post trebuie sa intram in impartasirea cu Dumnezeu. Au agonisit dragostea cei care, asemenea Cuviosului Serafim din Sarov, zi si noapte s-au rugat si au postit aspru. Domnul curateste inimile lor de toata intinaciunea, fiindca Duhul Sfant, Duhul dragostei poate salaslui doar intr-o inima blanda, smerita. Trebuie sa agonisim blandetea, smerenia, si atunci va veni sfanta dragoste.

Pentru multe se cuvine sa ne rugam, pocaindu-ne de pacatele noastre nenumarate, insa neincetata si de temelie trebuie sa fie rugaciunea pentru ca Domnul sa curateasca inimile nostre de rautate, sa ne dea marile virtuti crestinesti: blandetea, smerenia, sfanta dragoste. Nicicand sa nu uitati rugaciunea cea mai insemnata – rugaciunea pentru dobandirea dragostei! Rugati-va pentru aceasta cum va va pune Dumnezeu in inima – de pilda, astfel:

“Doamne, da-mi sfanta dragoste, invata-ma sa-i iubesc pe toti oamenii: si pe cei de aproape, si pe cei de departe, si pe cei credinciosi, si pe cei necredinciosi, precum Tu, Doamne, ne iubesti pe noi, pe toti, pacatosii si ticalosii!” Amin.

15 octombrie 1944

sursa: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

11
oct.
14

De ce unora li se face rău în timpul slujbelor?

leraDe obicei, în timpul slujbelor li se face rău celor care nu şi-au mărturisit păcatele. În timpul slujbei, harul lui Dumnezeu acţionează, dar sufletul pătat nu-l poate primi şi atunci omului i se face rău. Aceasta se întâmplă mai ales în timpul Cununiilor. Atunci, Biserica este goala, luminoasa, iar aerul, curat.

După ce începe Cununia, miresei i se face rău şi leşină… Însă cel care se va mărturisi cu inima curată şi va începe să se roage, va fi ajutat de harul Domnului să crească duhovniceşte.

Un astfel de om se simte bine în biserică, parcă se scufundă într-un ocean de dragoste la auzul cântărilor şi rugăciunilor bisericeşti. Dragostea lui Dumnezeu nu-l sufoca pe om, ci doar îl face să uite unde se află – în cer sau pe pământ.

O slujbă lungă (în mănăstirile de la Muntele Athos poate ţine şi 14 ore) i se pare atunci ca o clipă, fără să-şi dea seama. Dar asta se întâmplă doar cu cei care se roagă des, care se obişnuiesc cu starea de har şi rugăciune încă de acasă. Unii ca aceştia vin la biserică, unde rugăciunea lor lăuntrică este continuată de cea a slujbelor.

Din Părintele Ambrozie Iurasov – Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 104 – 105

11
oct.
14

Întâmplări minunate – Părintele Arsenie Boca: “Mă voi întoarce ca un moş bătrân”

arsenie bocaCuvântările de mai jos ale Maicii Marina Lupău au fost ţinute la Arad şi la Mănăstirea Morisena, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca

Ceea ce am auzit şi m-a marcat pe mine, vă împărtăşesc şi dumneavoastră. Ceea ce vă spun eu acum nu ştiu dacă există în cărţi. O creştină se ducea la Drăgănescu, la Părintele. Şi în tramvai era un bătrân cu traista pe umăr, slab, cu barba nearanjată, amărât, rodea un colţ de pâine. Dar toţi din tramvai, şi casieriţa, şi oamenii, ziceau să-l dea jos, că n-are bilet. Şi femeia asta, care mergea le Drăgănescu, zice: “Lăsaţi că-i iau eu bilet moşului, numai lăsaţi-l în pace.” I-a luat bilet, l-a aşezat pe scaunul ei, s-a întins săracul şi rodea la pâine liniştit… Dragii mei, merge femeia două scaune înainte şi, când se uită în spate, nu mai e moşul! Umblă ea prin tramvai să-l caute, li nu ştia ce să facă, să creadă, că tramvaiul nu s-a oprit în nicio staţie, şi moşul nu-i nicăieri. Când s-a oprit tramvaiul, s-a dat jos, s-a uitat, tot nu l-a văzut pe moş. Şi s-a dus în drumul ei, spre Drăgănescu. Şi când ajunge la biserică, o întâmpină Părintele şi zice: “Mulţam, mă, de bilet, că de nu-mi luai, mă dădeau aia jos”. Femeia a înmărmurit, iar Părintele zice: “Da, măi, voi veniţi la mine şi eu mă uit să văd care vi-s faptele şi purtările voastre, dacă veniţi la mine”.

–––-

Pe vremuri, venea o credincioasă la mănăstirea Sâmbăta, dar nu când era părintele aici. În drum spre mănăstire, a întâlnit odată un soldat tremurând de frig sub un stejar mare, secular. Era o burniţă de toamnă, aşa cum sunt ploile alea reci. Se opreşte femeia în dreptul lui, că i-a inspirat milă soldatului, a rupt o bucată de cozonac şi i-a dat, după care se gândeşte şi i-l dă pe tot, şi îi dă plasa, cu ce mai avea.După câteva luni, poate mai mult, femeia se duce la Drăgănescu, la Părintele. A rezolvat ce avea pe acolo şi, când să plece, când era pe la poartă, o strigă Părintele: “Mă, hai c-ai uitat ceva”. Şi femeia se gândea ce-a putut uita. Când ajunge lângă Părintele, îi dă plasa şi-i zice: “Mulţam, mă, să ştii că n-am mai căpătat nimic”. Şi îi zice, ca şi celeilalte; “Da, mă, voi veniţi la mine, veniţi la mănăstire, şi m-am uitat să văd care vi-s faptele voastre”.
Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011
11
oct.
14

Rugăciune de Părintele Ioanichie Bălan

EREMIT Dumnezeule ceresc,

Moartea s-a apropiat de noi şi nu ne pocăim. Sfârşitul a venit şi totuşi nu ne iubim. Bolile şi suferinţele ne-au cuprins, dar nu iertăm din inimă pe fratele nostru. Citim cărţi sfinte, dar nu ne cutremurăm. Ne rugăm puţin, lipsim de la biserică, nu miluim pe săraci, suntem stăpâniţi de nepăsare, împietrire şi griji pământeşti. Deaceea nimic nu sporim şi ne cheltuim în deşert viaţa aceasta scurtă.
Dă-ne smerenie şi râvnă la biserică. Dă-ne putere să iubim pe toţi, să răbdăm pe toţi, să sfârşim prin pocăinţă viaţa aceasta, ca să ne învredniceşti de cereasca Ta împărăţie!

Amin.

Arhimandrit Petru Bălan, Mi-e dor de cer, Viaţa Părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010

11
oct.
14

Câteva cuvinte despre îngerul păzitor

ingerCând Dumnezeu a creat oştile cereşti – serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, puteri, stăpâni, începători, arhangheli şi îngeri, nouă ranguri cereşti, împărţite în trei grupe de câte trei triade – în marea lui milă, El a hotărît ca îngerii să fie cei mai aproape de oameni, să aibă o neîntreruptă legătură cu ei spre călăuzire, ajutorare şi sfinţire.

Printre aceşti îngeri, îngerii păzitori sunt cei mai blânzi, mai apropiaţi şi mai iubitori, pentru că misiunea lor este să aibă grijă de copii câtă vreme aceştia trăiesc pe pământ, până la bătrâneţe şi moarte. Aceşti îngeri sunt plini de iubire şi dulci ca nişte copii, blânzi ca nişte copii, vulnerabili ca nişte copii şi cresc în misiunea lor ca nişte copii, timizi ca nişte copii şi devin în atitudinea lor, tot mai maturi, mai mustrători şi cer mai multe de la copil cu cât acesta creşte şi sporeşte în lucruri bune sau rele. Îngerul îl ceartă pe copilul devenit adult, dar mereu este cu el şi niciodată nu se îndepărtează de el, oricâte lucruri rele ar face.

Aşa cum spune Acatistul Îngerului păzitor, el priveghează neîncetat viaţa fiecăruia dintre noi. Niciodată nu-l părăseşte pe cel care i-a fost încredinţat, atâta vreme cât trăieşte pe pământ, niciodată nu încetează a-l învăţa şi sfătui pe copil, ca şi pe adult, atunci când copilul a crescut, până la sfârşitul vieţii lui.

Am să vă spun o scurtă istorioară despre îngerul păzitor al unui copil care i-a fost încredinţat grijii lui. Am citit această poveste în Fraţii Karamazow a lui Dostoiewski.

Când s-a născut o fetiţă, Dumnezeu a trimis îngerul ei păzitor să o apere în toate zilele vieţii ei, până la moarte. S-o păzească de păcate, s-o înveţe, să n-o lase să cadă în ispite grele.

Când fetiţa a crescut, nu a mai ascultat de îngerul ei păzitor. Zadarnic îi sufla la urechea inimii cuvinte bune, degeaba o învăţa milostenia, rugăciunea şi iubirea de semeni. Fata devenea tot mai rea, mai nepăsătoare de suferinţa aproapelui, mai zgârcită şi cu inima prinsă de averea ei. Femeia devenise foarte bogată, nu dădea nici o firimitură de pâine vreunui sărac, ci punea slugile să-i izgonească pe cerşetori cu băţul. Îngerul ei era mereu întristat şi se gândea cu groază ce se va întâmpla cu sufletul femeii la moartea ei.

A venit şi ziua morţii şi a judecăţii femeii. Pentru păcatele ei cele multe şi pentru nemilostivirea ei faţă de săraci şi bolnavi, Dumnezeu a trimis-o în iad să stea în iazul de smoală, unde erau aruncaţi zgârciţii şi nemilostivii. Iar îngerul ei păzitor se plimba pe malul iazului de smoală şi plângea pentru sufletul pierdut şi se zbătea să-şi amintească dacă această femeie a făcut vreun bine în viaţa ei. Şi-a adus aminte că o dată, mergând cu căruţele cu recoltă la oraş pentru a o vinde, femeia a dat un fir de ceapă verde unui cerşetor. Atunci a alergat îngerul la tronul lui Dumnezeu şi, căzând cu faţa la pământ, a spus: ”Doamne, femeia aceasta a făcut o dată un bine. A dat un fir de ceapă verde unui cerşetor.”

Bine, i-a spus Dumnezeu, uite aici firul de ceapă, ia-l şi du-te pe malul iazului de smoală. Spune-i femeii să se prindă de firul de ceapă şi trage-o încet afară din iaz. Să fii cu grijă că firul de ceapă este foarte subţire şi se poate rupe uşor.

Îngerul a luat firul de ceapă şi s-a dus pe malul lacului. A strigat-o pe femeie şi i-a spus: ”Domnul Dumnezeu S-a milostivit de tine şi m-a trimis cu acest fir de ceapă. pe care tu l-ai dat odată unui cerşetor. Apucă-te cu grijă de el ca să nu se rupă şi eu am să te trag încetişor afară din iaz ”.

Femeia a făcut ce i-a spus îngerul. Acesta a început s-o tragă cu grijă afară din iaz. Când celelalte suflete au văzut că un înger o scoate pe femeie din smoală, s-au agăţat de poala rochiei ei gândind ca îngerul le va trage şi pe ele afară. Atunci femeia a început să-i înjure, să-i ocărască şi să-i blesteme, lovindu-i cu picioarele şi strigând: ”Lăsaţi-mă în pace, nemernicilor, eu am dat firul de ceapă, nu voi. Duceţi-vă în fundul iazului, blestemaţilor.”

În clipa aceea, s-a rupt firul de ceapă şi femeia a căzut înpoi în iazul de smoală. Şi îngerul a început să plângă din nou cu tristeţe.

V-am spus această povestioară ca să înţelegeţi că, într-adevăr, îngerul păzitor nu ne părăseşte niciodată, că el rămâne mereu credincios misiunii pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pentru a mântui sufletul, pentru că el iubeşte sufletul încredinţat grijii sale, se roagă pentru el şi-i şopteşte la ureche numai sfaturi bune; el este conştiinţa noastră bună, care ne duce pe drumul mântuirii, dacă îl ascultăm. El se bucură cu bucurie mare când îl ascultăm şi plânge când ne prefacem surzi la sfaturile sale.

Fiecare fiinţă umană, bună sau rea, îşi are îngerul său păzitor. În clipa în care copilul se naşte, îngerul vine la patul lui, trimis de Dumnezeu, ca să-l înveţe, să-l apere de primejdii, de ispitiri, de influenţele rele ale diavolului şi ale oamnilor răi. Aţi observat că, în clipa în care eşti gata să săvârşeşti un păcat, o voce lăuntrică îţi şopteşte: ”Nu face asta.” Când un pericol necunoscut te pândeşte, acelaşi înger îţi suflă la ureche: ”Nu te duce acolo”, sau ”Fereşte-te de omul acesta” etc.

Dacă păstrezi în viaţa ta măcar o mică parte din puritatea copilăriei, o mică parte din inocenţa ta, atunci vei auzi glasul îngerului păzitor conducându-te neatins de vicisitudinile vieţii către un mai bun loc în societatea creştină, către o mai bună congregaţie ortodoxă, vei fi apărat de Dumnezeu şi sufletul tău va fi liber de orice frică, incertitudine şi îndoială şi vei avea curajul să înfrunţi nedreptatea, să iubeşti pe aproapele tău şi chiar pe vrăjmaşul tău. Vei păşi în lumina lui Dumnezeu.

Uneori poţi să-ţi vezi îngerul păzitor, nu ca o persoană, ci ca lumină, mai mult spirituală în partea dreaptă a capului tău, ceva deosebit faţă de lumina soarelui sau a unei lămpi. Este o lumină dulce care vine de sus şi-ţi pune în suflet o bucurie neînţeleasă. Atunci să înţelegi că îngerul tău păzitor este acolo, că încearcă să-ţi comunice ceva bun. Spune o rugăciune, curăţeşte-ţi inima şi mintea, amineşte-ţi că ai un prieten, cel mai credincios şi care nu te va părăsi niciodată, nici măcar în momentele tale de păcătuire. Adu-ţi aminte şi că un mesager al cerului te vizitează şi cântă-i: ”Vestesc cu glas mare, grija ta neîncetă pentru mine păcătosul, îngerul meu păzitor; căci, prin necazurile şi ispitirile care tulbură pacea sufletului meu în această lume frământată, tu te arăţi a fi grabnic ajutător şi mângâietor al meu.” (Condacul 6 din Acatistul Îngerului Păzitor)

Ingerul păzitor este de faţă în ultimele clipe ale vieţii noastre, el ne va lua sufletul şi ni-l va apăra de atacurile demonilor care vor spune că le aparţine lor din cauza multelor păcate săvârşite sau nespovedite. Îngerul le va răspunde însă că atâta vreme cât sufletul nu ne-a fost judecat şi condamnat, el aparţine lui Dumnezeu. El ne va lua sufletul şi-l va duce în toate locurile pe unde am trăit şi ne va aminti tot ce am făcut bun sau rău în acele locuri. ”Iată, va spune el, aici te-ai rugat, dincolo ai ajutat un bolnav, aici ai dat ceva unui cerşetor, aici ai facut rău, aici te-ai mâniat, sau ai băut, sau te-ai lăcomit”, astfel că vom vedea toate faptele pe care le-am săvârşit în viaţa noastră. Conduşi de înger, vom vedea locurile de fericire ale sfinţilor şi apoi locurile de durere ale celor păcătoşi, pentru ca să înţelegem că Dumnezeu este drept, dar este şi bun, şi milostiv. Vom descoperi în această călătorie a sufletului sub conducerea îngerului nostru păzitor că şi noi am dat poate, unui sărac, «un fir de ceapă verde» şi îngerul va pleda pentru noi în faţa Judecătorului Suprem.

Şi dacă hotărîrea lui Dumneseu, din cauza multelor noastre păcate, va fi împotriva noastră, să nu uităm că îngerul nostru păzitor nu ne va părăsi, chiar dacă am ajuns în «iazul de smoală» şi că va căuta să menţină în noi nădejdea mântuirii din rău până la Judecata din Urmă când Dumnezeu, luând în seama căinţa noastră, va revărsa mila Lui peste noi şi vom fi mutaţi în Împărăţia Cerurilor, prin rugăciunea îngerului nostru păzitor. Amin.

 

Pr. Gheorghe Calciu

11
oct.
14

De ce îngăduie Dumnezeu ca să moară atâția oameni tineri?

copil– Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ca să moară atâția oameni tineri?

– Nimeni nu a făcut învoială cu Dumnezeu când va muri. Însă El îl ia pe flecare om în clipa cea mai potrivită a vieţii lui, cu o moarte prin care să-i aducă iertare de păcate şi mântuirea sufletului său. Dacă vede că cineva va deveni mai bun, îl lasă să trăiască. Iar dacă vede că va deveni mai rău, atunci îl ia ca să-l mântuiască.

Pe unii care duc o viată păcătoasă, dar au dispoziţia de a face binele, îi ia lângă El mai înainte de a apuca să-l facă, deoarece Dumnezeu ştie că ar fi făcut binele de îndată ce li s-ar fi dat ocazia. Este ca şi cum le-ar spune: „Nu vă osteniţi! Ajunge buna voastră intenţie”. Pe un altul, deoarece este foarte bun, îl alege şi îl ia lângă El pentru că Raiul are nevoie de boboci de floare.

Fireşte, pentru părinţi şi rude este puţin cam greu să înţeleagă aceasta. Vezi, moare un copil şi Hristos îl ia ca pe un îngeraş, însă părinţii plâng şi se tânguiesc, în timp ce ar fi trebuit să se bucure. Pentru că de unde ştiu ei ce ar fi devenit el atunci când ar fi crescut? Oare s-ar fi putut mântui?

În 1924, când am plecat din Asia Mică cu corabia pentru a veni în Grecia, eu eram prunc. Corabia era plină de refugiaţi şi, aşa cum eram înfăşat de mama mea, un marinar a călcat pe mine. Mama crezând că am murit a început să plângă. O consăteancă însă a desfăcut feşele şi a văzut că nu păţisem nimic. Dacă aş fi murit atunci, sigur aş fi mers în Rai. Acum, însă, când am atâţia ani şi am făcut atâta asceză, nu sunt sigur că voi merge în Rai.

Dar şi pe părinţi îi ajută moartea copiilor lor. Trebuie să ştie că din clipa aceea au un mijlocitor în Rai. Iar atunci când vor muri, vor veni copiii lor cu ripide în mâini la poarta Raiului pentru a întâmpina sufletul lor. Iar aceasta nu este un lucru mic. Copiilor care au fost chinuiţi aici de boli sau de vreo infirmitate, Hristos le va spune: „Veniţi în Rai şi alegeti-vă locul cel mai bun!”. Atunci aceia îi vor spune: „Este frumos aici, Hristoase al nostru, dar o vrem şi pe mămica noastră lângă noi”. Iar Hristos îi va asculta şi o va mântui într-un chip oarecare şi pe mamă.

Desigur, mamele nu trebuie să ajungă în cealaltă extremă. Unele mame cred despre copilul lor care a murit că a devenit sfânt şi astfel cad în înşelare. O mamă a vrut să-mi dea drept binecuvântare un lucru de la fiul ei care murise, deoarece credea că a ajuns sfânt. „Este binecuvântare să dau din lucrurile copilului?”; „Nu, i-am spus. Este mai bine să nu dai”.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV – Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 287-288

11
oct.
14

A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi…

hristos_0_0La diavolul contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.

Din Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 134

11
oct.
14

Trebuie să ne gândim din timp pe cine alegem și ce vrem de la viața familială

family-in-forest_1Trebuie să ne gândim din timp pe cine alegem și ce vrem de la viața familială. Dacă ne gândim doar ce frumos este viitorul nostru soț (ce frumoasă este viitoarea noastră soție) și ce bunăstare materială este în stare să ne asigure, dar nu vrem să luăm cunoștință de celelalte însușiri ale lui sau nu vrem să le dăm atenție, cel mai degrabă ne așteaptă multe surprize neplăcute. După ce trece prima perioadă a căsniciei, când totul se vede în roz, se poate dovedi că soții nu prea au multe lucruri în comun, și apare pericolul divorțului…

După reacția celuilalt la diferitele înprejurări ale vieții îți poți da seama dacă e compatibil cu tine sau, dimpotrivă, nu vă potriviți – căci după prima perioadă a vieții în comun, când noutatea relațiilor conjugale, atât trupești, cât și sufletești, nu mai umple toată existența, foarte importantă devine pentru soți comunitatea de caracter, de interese, de educație. Va fi foarte supărător dacă îți vei da seama brusc că alături de tine se află un om cu totul străin, cu care n-ai ce să discuți. Mai ușor ne e să ne împăcăm cu un aspect exterior neatrăgător decât cu obiceiurile proaste ale omului pe care l-am ales. De aceea este atât de important să observăm tocmai defectele morale sau trăsăturile de caracter cu care nu ne putem împăca.

Atâta timp cât nu sunteți căsătoriți încă uitați-vă, în primul rând, dacă există comunitate de interese. Viitorii soți trebuie să aibă aceleași repere morale, aceeași atitudine față de problemele vieții. Fiți atenți cum privește celălalt bogăția, copiii, odihna, tot ce ne înconjoară în viață.

Din Dragostea adevărată, Editura Sofia, București, p. 198-199

11
oct.
14

Fetiţa din vis. Cum am adoptat doi copii

20130513_154459_IMG_7478Cineva m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre adopția de copii, pentru a încuraja această imensă binefacere. De ce să scriu eu despre asta? Pentru că am făcut acest gest. Nu o dată, ci de două ori! De ce să adopți un copil? Ca să faci un gest frumos, ca să faci un bine, din milă, din simț civic? Nu! Să adopți un copil din iubire! Numai și numai din iubire!

Cine nu iubește copiii, cine nu e capabil să dăruiască iubire, cine nu e capabil de sacrificiu pentru alții, cine nu știe să se uite pe sine, pentru a se dărui total, să nu adopte un copil! Dar cine știe că poate face toate acestea să se ducă într-un centru de plasament și Dumnezeu va îndrepta spre el copilul destinat să-i umple viața. Nu-l alegi tu pe el, te alege el pe tine!

Și, din primul moment, de cum l-ai luat în brațe, știi că va deveni rațiunea ta de a trăi. E greu să spui ce simți atunci! Am trecut de două ori prin aceste momente, dar e ceva atât de profund, încât cuvintele sunt neputincioase.

Primul copil a fost o fetiță abia născută. Dumnezeu mi-a arătat cu două săptămâni înainte semnele că ea va intra în viața noastră. Am visat-o! M-am visat în maternitate, că am născut ușor și stăteam între doctorițe, în picioare, cu o fată frumoasă în brațe. M-am trezit din somn râzând. I-am povestit soțului ce visasem.

Peste două săptămâni, m-au chemat la maternitatea din oraș, unde fuseseră abandonați şase copii, mamele fugind din spital. Cinci băieți şi o fată! Și fata aceea superbă, după trei zile, era în casa noastră: cadou de ziua mea de naștere, cadou de ziua mea de nume, cadou de ziua căsătoriei noastre. Cui nu crede în destin îi spun eu să creadă!

De 21 de ani, această minune e viața, destinul și rațiunea noastră de a trăi! Este frumoasă, deșteaptă, talentată, pentru că pașii ei au fost însoțiți de iubirea noastră imensă, de grija noastră imensă, de prezența și sprijinul nostru permanente. Și fiecare clipă dăruită de ea în viața noastră este o mare bogăție!

La doi ani după prima adopție, în vizită la un centru de plasament, de Crăciun, cu daruri și dulciuri pentru copiii de acolo, Dumnezeu mi-a oprit privirea asupra unui băiețel de patru ani și jumătate care, atunci când fetița de lângă el mi-a mai cerut tort, el i-a dat farfuria lui.

Acest gest i-a schimbat destinul lui, dar și nouă, pentru că, de atunci, a intrat în viața noastră și nu va mai pleca niciodată. Este băiatul nostru pentru totdeauna. Dumnezeu ni i-a trimis, Dumnezeu ne-a netezit drumul adopției lor, Dumnezeu ne-a ajutat mereu, să putem să le fim părinți!

Am fost norocoși. Viața noastră s-a împlinit prin prezența copiilor noştri. Nimic nu e mai greu în viață decât să fii părinte! Dar nimic nu e mai frumos în viață, decât să fii părinte! E multă teamă, e multă grijă, sunt multe spaime, sunt multe obstacole, dar este atât de minunat, atât de multe momente de satisfacție, de împlinire, de iubire! Este păcat să treci prin viață și să nu trăiești asta!

Și sunt atâția copii cu care zarurile vieții nu au fost de la început câștigătoare, dar care doresc să umple viața cuiva! Și sunt atâția oameni care au de dăruit iubire, dar se tem, sau nu știu drumul către brațele întinse de copii care aşteaptă să fie luați în brațe, strânși la piept!

Dacă aveți mintea, inima, sufletul pline de iubire de dăruit unui copil, lăsați-vă conduși de Dumnezeu și dăruiți-le! Un copil adoptat nu înseamnă doar schimbarea unui destin nefericit, ci înseamnă împlinirea vieții voastre. Pe noi Dumnezeu ne-a ajutat. Și viața noastră este plină și cu rost pe acest Pământ. Merită să faceți acest pas! Și copiii nimănui merită această șansă!

de Ioana Vladimir, Bucureşti

(Numele a fost schimbat pentru protejarea identităţii)

11
oct.
14

Mesajul Mitropolitului Moldovei, Teofan, pentru pelerinii de Sf. Parascheva: Voi sunteți dovada că există o Românie profundă, care nu vrea să moară

ips-teofan-intre-peleriniÎnalt Prea Sfântul Teofan al Moldovei și Bucovinei transmite un mesaj adresat pelerinelor ce urmează să se strângă la Iași pentru a se închina la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, sărbătorită de toți creștini ortodocși pe 14 Octombrie.

Voi sunteți purtători ai duhului civilizației creștine!
Mesaj adresat pelerinilor la sărbătoarea
Sfintei Cuvioase Parascheva
Iași, 14 octombrie 2014

Lumea, în general, și România dimpreună cu ea se manifestă din ce în ce mai puțin ca o lume creștină, ca o Românie creștină. Nimic sau aproape nimic din ceea ce se arată pe micul ecran, în supermarketuri sau pe străzile marilor orașe, nu prezintă semnul prezenței civilizației creștine. Doar turlele bisericilor contrazic întrucâtva această stare de fapt.

Dincolo de această constatare de suprafață, există România tăcută, România profundă, România creștină. Hramurile din mănăstiri și viața monahală, în general, efervescența vieții parohiale în multe locuri, adunările creștine de tineret și pelerinajele, dau mărturie despre România creștină, cea care se încăpățânează să reziste, presată fiind de cântul sirenei celei purtătoare de păgânătate.

Valul de pelerini care se revarsă spre racla Sfintei Parascheva de la Iași constituie mărturia cea mai clară că, din adâncuri, România creștină se manifestă și la suprafață, dând mărturie și izvodind nădejde că duhul civilizației creștine nu a dispărut cu totul. Zeci de mii, sute de mii de pelerini se pun în mișcare la mijloc de octombrie, în fiecare an, pentru a fi, preț de câteva secunde, aproape de Cuvioasa. Ce se întâmplă în sufletul lor? Ce doruri îi animă? Ce durere sau bucurie au în inima lor? Singur Dumnezeu cunoaște starea fiecăruia și gândul tuturor în demersul civilizațional creștin în care se înscriu.
Pe lângă sutele de mii de pelerini prezenți la Iași în aceste zile, milioane de creștini din România, Serbia, Bulgaria sau din alte zone ale lumii, se altoiesc pe aceleași ramuri de cinstire a Sfintei Parascheva.

Pelerinii veniți la Sfânta și cei aflați în duh împreună cu ea formează un impunător alai, o impresionantă cavalcadă, o sacră procesiune de cinstire a sfinților și de mărturie a unui neam care tinde, în adâncurile sale, să rămână creștin.

Corul pelerinilor, prin graiul lor, prin tăcerea lor, prin răbdarea și nădejdea lor, prin rugăciunile și obolul lor de dărnicie, aduce slavă lui Dumnezeu și cinstire sfinților Lui. Este mărturia clară a faptului că duhul civilizației creștine n-a dispărut din această țară. Este o stare de spirit care înveșmântează multe suflete, întărește multe inimi și luminează multe minți.

Chipul luminos al Sfintei Parascheva și duhul Brâncovenilor, prezent la Iași și prin sfintele moaște ale Voievodului Martir Constantin, întăresc determinarea multor români de a rămâne statornici în modul creștinesc de a fi, de a concepe viața și moartea, de a înțelege rostul existenței lor, a Bisericii și a Neamului.
Dumnezeu să binecu

sursa http://activenews.ro

11
oct.
14

Dacă nu prea merge…

file_1933Părintele Siluan Athonitul, s-a întâmplat să meargă odată în tren, lângă un negustor, fumător pasionat. Acesta  a  aprins o ţigară şi a simţit nevoia să-şi apere apucătura, zicând că are unele avantaje, sau măcar iluzia lor. I-a cerut, însă, şi părerea Părintelui Siluan.  Acesta i-a spus:

Domnule, înainte de a vă aprinde ţigara, rugaţi-vă! Spune-ţi Tatăl nostru!

Negustorul a răspuns cu mirare:

– Păi…, nu prea merge sa te rogi înainte de fumat…

Atunci Părintele Siluan a zis:

Orice lucru care nu merge cu rugăciunea netulburată, mai bine să nu-l facem!

Frumos raţionament! Aşa ar trebui să procedăm şi noi: înainte de a intra în cârciumă, să zicem Tatăl nostru; înainte de a da o replică nervoasă fratelui nostru, să zicem Tatăl nostru; înainte de a judeca pe aproapele pentru neştiinţa lui, să zicem Tatăl nostru; înainte de a ne însuşi ceea ce nu ne aparţine, să zicem Tatăl nostru şi înainte de orice acţiune, să zicem Tatăl nostru, iar dacă… nu prea merge, să ne oprim, să n-o mai facem.

11
oct.
14

Nu trebuia sã-l judece!

Parintele ArsenieAm vãzut cã spuneţi cã pot sã foloseascã cãlugãrii pe mireni, sã-i sfãtuiascã, fãrã sã-i judece. Ce înţelegeţi prin: „fãrã sã-i judece”?

– Adicã: nu-i judeca pentru faptele lor rele, pânã într-atât. Decât numai atât, sã iasã în evidenţã cã nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. În tot cazul, sã nu judece: „Vai, ticãlosul, uite ce-a fãcut!” Înseamnã cã-l judeci şi-l condamni. Şi asta e o greşealã. Dar când vorbeşti de greşelile cuiva, îndreptând, cu sfaturile pe care le dai, pe cineva, cã „nu e bine sã faceţi aşa şi aşa”, dacã cineva e vizat cã a fãcut, tocmai el, aceste lucruri pe care le dai ca exemple, n-ai pus rãutate. Şi va înţelege şi el cã nu e rãutate. Dar nu e bine sã judeci, pe oricine ar fi.

Mi-amintesc, din Pateric, de un pustnic, care a zis despre unul din sat, cã acela e rãu. Şi el era un pustnic vechi. Şi a întrebat, când l-a vizitat un consãtean de-al lui: „Al lui cutare tot aşa rãu este?” „Tot aşa, pãrinte”. Şi a zis: „Of, of, of!” – l-a judecat. Şi a plecat. La douã zile a venit îngerul şi i-a spus: „Pãrinte, a murit omul acela despre care voi aţi spus cã e rãu. Şi m-a trimis Dumnezeu sã te întreb: unde sã-l ducem? În Rai sau în iad? Cã tu l-ai judecat”. Şi atunci el şi-a dat seama cã l-a judecat şi a fãcut o mare greşealã. Şi toatã viaţa a dus o luptã de pocãinţã mare şi cu dorinţa sã-i dea Dumnezeu un semn cã este iertat. Şi nu-i dãdea deloc.

Iatã, vezi ce-a fãcut? Toatã osteneala lui, în pustie, a stins-o prin judecarea altuia. Şi acela era un mirean. Şi erau fapte rele cele pe care le fãcea. Dar nu trebuia sã-l judece!

Dar dacã cineva este eretic, trebuie judecat?

– Acum, dacã este eretic, se poate vorbi pe faţã, cãci judeci erezia în sine, care nu trebuie cruţatã cu nimic, chiar dacã – sã zicem – un episcop are o greşealã din aceasta. Trebuie înfruntat. Cã nu episcop înfrunţi, ci eretic înfrunţi.

Dacã este eretic, îl judeci. Au fost judecaţi toţi ereticii ca Arie, toţi aceştia care au greşit şi au fost condamnaţi de Sinoadele ecumenice şi locale.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 111-112

11
oct.
14

Cum să ne sfinţim viaţa, când trăim într-o lume aşa de complicată?

flori1Am să vă spun cum… Pe o baltă, un brotăcel filează de departe o musculiţă. Musculiţa stă şi ea acolo, agăţată de un pai, mai să-şi ude aripile atât de mult, încât aproape nu mai poate ieşi din baltă. Broscoiul o filează bine. Undeva, o ţânţărică face patinaj acvatic: în stânga şi în dreapta…

Un ţânţărel, topit de dragoste, se leagănă pe o frunză, cutremurat de frumuseţea ţânţăricii. La malul lacului, o floricică se usucă pentru că, în ciuda faptului că aproape balta, rădăcina sa nu-i suficient de lungă cât să preia apă şi să-i hrănească tubulatura florii.       Din senin, pe când broasca se pregăteşte să înhaţe musca, o mică floare de liliac se desprinde din liliacul de pe malul lacului şi, lovind apa, creează o undă.

Unda mişcă musculiţa din dreptul limbii hrăpăitoare a broaştei, o pune pe beţigaş, se scutură, şi musculiţa fuge. Ţânţărica, un pic deplasată din patinajul ei artistic, nimereşte direct în braţele ţânţărelului, şi pe loc se încheagă o prietenie… de vreo 24 de ore, cam atât ţine dragostea la ţânţari. Un val de apă loveşte ţărmul, încarcă cu apă rădăcinile, o ajută pe floare să se deschidă şi, dintr-o dată, un bondărel, care se blocase acolo, este izbăvit!

Vedeţi ce simplă e viaţa? O singură floare, o simplă floare, purtată de o adiere de vânt, şi câte schimbări pe o baltă!

Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa noastră!

Extras din Provocările străzii, preot Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, pg. 100.

11
oct.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-10-11

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(VI, 1-10)

n vremea aceea, într’o sâmbătă – a doua după Paşti – Iisus trecea prin holde, iar ucenicii Lui smulgeau spice şi le mâncau frecându-le’n palme. Dar unii dintre farisei au zis: „De ce faceţi ce nu se cuvine a face sâmbăta?“ Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: „Oare nici pe asta n’aţi citit-o, ce a făcut David când a flămânzit, el şi cei ce erau cu el: cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii-înainte şi a mâncat şi a dat şi însoţitorilor săi din ele, pe care nu se cuvine să le mănânce decât numai preoţii“. Şi le spunea: „Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei!“ Şi a fost că în altă sâmbătă a intrat în sinagogă şi învăţa. Şi se afla acolo un om a cărui mână dreaptă era uscată. Iar cărturarii şi fariseii Îl pândeau să vadă dacă-l va vindeca sâmbăta, ca să-I găsească vină. El însă le ştia gândurile şi i-a zis omului care avea mâna uscată: „Ridică-te şi stai în mijloc!“ El s’a ridicat şi a stat. Iar Iisus le-a zis: „Vă întreb Eu pe voi: În zi de sâmbătă, se cuvine să faci bine, sau să faci rău?; să mântuieşti un suflet, sau să-l pierzi?“ Şi privindu-i pe toţi de jur-împrejur, i-a zis: „Întinde-ţi mâna!“ Iar el a făcut aşa, şi mâna i s’a făcut sănătoasă.
11
oct.
14

Apostolul Zilei : 2014-10-11

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. I Corinteni 15,

39-45

F-150x150raţilor, nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor. Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc, precum şi este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă».



Blog Stats

  • 330.892 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte