Arhivă pentru 19 octombrie 2014

19
oct.
14

Convertirea unui vrajitor tibetan la Ortodoxie

cuviosul-paisie-aghioritulDeoarece de multe ori v-am vorbit despre Rai, despre îngeri şi sfinţi ca să vă folosiţi, acum vă voi spune puţine şi despre iad şi diavoli, ca sa ne dăm seama cu cine ne luptăm. Iar aceasta tot ca să ne folosim.

La Colibă a venit odată un tânăr vrăjitor din Tibet şi mi-a povestit multe din viața lui. Acest copil, de îndată ce a fost înţărcat, a fost afierosit de tatăl său, la vârsta de trei ani, unui grup de 30 de vrăjitori de grad superior din Tibet, ca să-l iniţieze în arta lor. A ajuns la gradul al 11-lea de vrăjitorie; cel mai înalt este al 12-lea.

La vârsta de 16 ani a plecat din Tibet în Suedia ca să-l vadă pe tatăl său. Din întâmplare, acolo a întâlnit un preot ortodox foarte credincios, căruia i-a cerut să aibă o convorbire. Tânărul vrăjitor nu ştia nimic despre ce înseamnă un preot ortodox. Şi pe când stăteau într-o sală şi discutau, deodată a început să facă nişte vrăjitorii de-ale lui ca să-i arate preotului puterea sa. A chemat o căpetenie a diavolilor, pe nume Mina, şi i-a spus: „Vreau apă”. Atunci un pahar din bucătărie se ridică, se duse singur la robinet, se deschise robinetul, se umplu, trecu prin uşa de sticlă închisă şi veni în sală. Acela l-a luat şi l-a băut. După aceea i-a arătat preotului, stând ei în sală, toată lumea, cerul, stelele.

Folosea vrăjitorii de gradul patru şi treptat înainta cu ele până la gradul al 11-lea. Apoi l-a întrebat pe preot cum le vede pe toate acestea. „Eram gata să-l omor, dacă mi-l ocăra pe satana”, mi-a mărturisit tânărul. Dar preotul n-a spus nimic. Atunci tânărul l-a întrebat: „De ce nu faci şi tu semne?”. „Dumnezeul meu este smerit”, a răspuns preotul. Apoi a scos o cruce pe care i-a dat-o să o țină în mână spunându-i: „Fă din nou semne”. Atunci tânărul l-a chemat pe Mina, căpetenia diavolilor, dar acela tremura şi nu îndrăznea să se apropie. Îl chemă atunci pe satana, dar acela, la fel; vedea crucea şi nu se apropia. I-a spus numai să plece în Tibet. Atunci tânărul l-a ocărât pe satana: „Acum am înţeles, i-a spus el, că puterea ta cea mare nu este decât o mare slăbiciune”.

În continuare a fost catehizat de bunul preot, care i-a vorbit despre Locurile Sfinte, despre Sfântul Munte etc. Şi astfel tânărul a plecat din Suedia şi s-a dus la Ierusalim, unde a văzut Sfânta Lumină. De acolo s-a dus în America, pentru ca să-i ocărască pe sataniştii pe care îi cunoscuse acolo şi să-i determine să-şi schimbe viața – Dumnezeu îl făcuse cel mai bun propovăduitor al Său – iar de acolo a venit în Sfântul Munte.

Bunul Dumnezeu l-a ajutat într-un chip de invidiat, fiindcă de mic fusese nedreptăţit. Rugaţi-vă pentru el, pentru că vrăjitorii îl războiesc cu toţi diavolii. Dacă pe mine mă luptă atunci când vine să-l ajut, cu cât mai mult pe acela. Preoţii îi citesc exorcisme, iar mâinile lui i se rănesc şi începe să-i curgă sângele. Sărmanul copil, mult îl mai chinuie diavolii! La început, pe când era prieten cu ei, nu-l deranjau, ci îl ajutau şi îl slujeau. Rugaţi-vă! Trebuie însă şi el însuşi să ia aminte, deoarece Evanghelia spune că atunci când duhul cel necurat iese din om se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât sine şi intrând locuiesc acolo şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III – Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 191-193

19
oct.
14

Începeţi să citiţi Psaltirea!

psaltireaÎmi scrie odată un intelectual care se frământa cu mintea: «Îmi este foarte greu. Aparent, toate sunt bune, treburile merg bine, familia este fericită, soţia este bună. Dar nenorocirea este că nu am cui să deschid sufletul la ceea ce tânjesc eu, soţia nu se pricepe, iar copiii sunt încă mici. Ce să fac? Cum să mă eliberez de urât şi de durere?».

Eu l-am sfătuit să citească Psaltirea. Acolo, în Psalmul 93, este un verset: «Când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu». Luaţi-vă după acest stih şi începeţi să citiţi Psaltirea. Cred că Dumnezeu vă va mângâia. A mai trecut un oarecare timp şi primesc o scrisoare. «V-am ascultat, am început să citesc Psaltirea şi nimicuţa nu înţeleg». Îi răspund: «Marele Stareţ Ambrozie, la astfel de mărturisiri, răspundea: Tu nu înţelegi, dar diavolii înţeleg minunat şi fug afară. Citeşte deocamdată fără să înţelegi. Iar cândva vei începe să înţelegi…».

Şi vouă vă repet: citiţi Psaltirea în fiecare zi, câte puţin, şi Domnul nu vă va lăsa pe voi şi cu mila Sa va fi întotdeauna Ajutătorul şi Mângâietorul vostru.”

Din Starețul Varsanufie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 238

19
oct.
14

Nimic nu este mai presus decât pacea întru Hristos

calugarNimic nu este mai presus decât pacea întru Hristos, care zădărniceşte orice atac al duhurilor văzduhurilor şi ale pământului. Pacea sufletului se dobândeşte prin răbdarea suferinţelor. Sfânta Scriptură zice: Trecut-am prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos la odihnă (Psalm 65, 12). Calea celor care caută să fie plăcuţi lui Dumnezeu trece prin multe suferinţe. Cum să-i cinstim pe Sfinţii Mucenici pentru cele ce-au îndurat din iubire pentru Hristos când noi nu putem răbda nici cea mai mică ispită?

Nimic nu contribuie mai mult la dobândirea păcii interioare decât tăcerea şi faptul de a discuta cât mai mult posibil cu tine însuţi şi cât mai puţin cu ceilalţi.

Un element al vieţii duhovniceşti este trăirea lăuntrică şi lucrarea tainică a inimii.

Harul lui Dumnezeu îl umbreşte pe omul care se nevoieşte să devină liniştit, şi cu lucrarea lui îl conduce la desăvârşita pace. În forma de început a păcii, sufletul este liniştit, iar în forma de final este adumbrit de harul Sfântului Duh, după cuvintele psalmului: Locul Său s-a făcut întru Pace (Psalm 75, 2).

Din Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 325

19
oct.
14

Scrisoarea unei fete care a căzut şi s-a ridicat

signs-of-an-unhappy-marriageAm citit în ultimul număr al revistei răspunsul către scrisoarea Irinei şi m-am gândit să adaug şi eu câteva lucruri pentru că m-am aflat şi eu (şi mă aflu încă) în situaţia ei.

Bună, Irina!

Sunt o femeie de 30 de ani, realizată profesional şi care am fost o adolescentă la fel ca tine, de care colegii râdeau pentru că eram prea serioasă şi cuminte. Aş vrea să îţi spun nişte lucruri, aşa cum îmi vin în minte, sperând să faci o alegere corectă, şi Dumnezeu să te ajute! Nu am vrut să îmi dau numele, pentru a evita ca viaţa mea să devină publică.

Am citit răspunsul oferit ţie în revistă şi aş avea câte ceva de adăugat.

Deocamdată, pentru tine sexualitatea este ceva de la care te poţi abţine foarte uşor, fără să faci mari eforturi – ceva poate ruşinos în afara căsătoriei, de care eşti poate curioasă. Fără îndoială că trăieşti şi tu cu sentimentul viitoarei apartenenţe la un singur bărbat, primul şi ultimul.

Dar, dacă îţi vei începe viaţa sexuală, ea îţi va deveni o necesitate – o nevoie fiziologică, pe care cu mare greutate te vei putea abţine să nu ţi-o satisfaci. Ea, la un moment dat, devine foarte imperioasă, încât fetele care nu au, din diverse motive, un partener (s-au despărţit sau nu au avut niciodată unul stabil), se apucă disperate să caute în jur bărbaţi dispuşi să le satisfacă, chiar coborând ştacheta exigenţei lor.

Am cunoscut o fată care a fost în tinereţe cuminte. Mi-a spus, cu mare părere de rău: „Am vrut şi eu să mă păstrez până în noaptea nunţii, dar dacă nu s-a putut… După ce vreo patru prieteni m-au părăsit pentru că nu am vrut s-o fac cu ei, alegând în schimb nişte fete mai libertine, în cele din urmă, ca să nu rămân singură, m-am hotărât s-o fac şi eu”. Şi de atunci a avut mulţi bărbaţi – căci, vorba românului, de ce să îşi cumpere un om vacă, când are lapte gratis pe toate drumurile?

În general, bărbaţii, după ce şi-au convins prietena la care ţin să facă dragoste cu ei, nu se mai grăbesc cu căsătoria, acest lucru nemaifiind o prioritate – deoarece au o soţie fără acte, cu care fac de toate: locuiesc împreună, prietena face menajul, contractează împreună rate şi chiar copii, iar biata căsătorie este mereu amânată, pe motive că „nu sunt bani” sau chiar motivul invocat de necredincioşi, „nu ne ţine legaţi o hârtie roz”.

De obicei nunta se întâmplă cu mare întârziere – peste 2, 4, 7 sau chiar 10 ani. Eu cunosc o fată care a fost credincioasă, virgină, dar a cedat unui prieten pe care l-a iubit; de atunci au trecut vreo cinci ani, în care ea s-a simţit mereu vinovată şi a aşteptat cu nerăbdare căsătoria, dar el tot n-a vrut – motive se tot găsesc! Şi ea aşteaptă acum în continuare binecuvântarea căsătoriei. Au făcut împreună rate la casă, la maşină, locuiesc împreună şi toate celelalte, trăind nelegiuit, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De nuntă încă nu este vorba…

Unii, până să se căsătorească, ajung să se despartă, pentru că acolo unde nu lucrează Dumnezeu, lucrează diavolul.

Să luăm şi un caz „fericit”. O prietenă la care am stat în casă şi am văzut bine cum trăia (am cunoscut-o îndeaproape, un an) era un astfel de caz fericit. Cu primul băiat cu care şi-a început viaţa sexuală, s-a şi căsătorit. Dar soţul era necredincios. De câte ori se adunau cu prietenii la o bere şi o ţigară, el, dacă venea vorba de Dumnezeu, Îl hulea şi râdea de Dânsul, împreună cu prietenii lor (adică ai lui). Cu ea era foarte exigent, reproşându-i mii de lucruri, încât biata fată ajunsese să stea mereu cu frică ca să nu cumva să-l supere. Îi cerea lucruri imposibile, cum ar fi să arate ca un manechin, în situaţia în care ea luase nişte „vitamine americane” care îi dăduseră metabolismul peste cap, şi acum se îngrăşa, cum se zice, „şi cu aer”. Săraca abia se mai atingea de mâncare, stricându-şi stomacul, ca să arate slabă, iar el tot nu era mulţumit – căci atunci când o cunoscuse era mult mai slabă, „aşchiuţă”. Mai mult chiar, fata a ajuns să nu mai merge la biserică şi să nu se mai roage, ca nu cumva soţul să considere că se comportă nepotrivit şi să-l supere!

O căsătorie când cei doi sunt feciorelnici este binecuvântată de Dumnezeu – şi sunt cel puţin două exemple care îmi vin în minte, fără să stau pe gânduri, dintre cunoscuţii mei. Se înţeleg foarte bine, sunt fericiţi împreună. Dar atunci când şi el şi ea au călcat strâmb înainte de căsătorie, din voia lui Dumnezeu se abat nenumărate necazuri asupra acelei case nebinecuvântate, asupra soţilor şi a viitorilor lor copii.

Eu m-am păstrat până la o vârstă înaintată, apoi, din vorbele foarte meşteşugite ale unei pseudo-prietene, însoţite de lipsa unui sprijin duhovnicesc puternic, am cedat – crezând, ca şi tine, că eu greşesc şi că această atitudine mă va face să rămân pururea singură. Bărbatul s-a lăudat apoi la prieteni şi în cele din urmă m-a părăsit. Atunci, disperată, m-am gândit: „Ce voi face eu? Cu câţi bărbaţi voi mai fi?” Mă simţeam foarte ieftină. Am zis către Dumnezeu: „Doamne, ştiu că am greşit faţă de tine, dar, te rog, dă-mi un bărbat care să nu îşi bată joc de mine – ca, dacă măcar nu am putut fi cu un singur bărbat, să fiu doar cu doi, dar nu să le pierd numărul, ca alte fete!”

Şi Dumnezeu mi-a dat un bărbat care de doi ani mă aşteaptă, timp în care nu au fost relaţii sexuale între noi. A acceptat să facem asta abia după căsătorie, deşi ştie că am fost cu acel bărbat. Să ştii că nu toţi au fost ca acest om cu care sunt acum! Alţii îmi spuneau: „Cu altul te-ai culcat, iar cu mine vrei să ajungi la biserică?” Vezi, acest păcat te pune să-l repeţi şi prin această posibilitate, această replică la care nu ai ce să răspunzi. Nu ai argument… Păstrarea credinţei devine mult mai grea după ce deja ai acceptat acest compromis, cu unul singur. Devine aproape obligatoriu, aproape de la sine înţeles că o vei face cu toţi ceilalţi – şi cine ştie câţi vor fi, căci în vremea de azi tineretul foarte greu se hotărăşte să se căsătorească!

Nu mi-a fost uşor să realizez cu actualul prieten o relaţie în acest mod. Au fost perioade foarte grele. De câteva ori, nici eu nu mai puteam rezista, tentaţia fiind foarte mare. Dar, prin pronia lui Dumnezeu, am ajuns la un duhovnic foarte puternic; când el se roagă pentru mine, tentaţiile dispar ca prin farmec, capăt putere să merg înainte în curăţie – sau măcar ce a rămas din ea, pentru că am fost deja cu unul. Un aşa păcat nu se uită…

În afară de asta, eu, când eram virgină, aveam în minte un chip al bărbatului meu – al celui care urma să fie primul şi ultimul din viaţa mea. După ce valurile vieţii m-au despărţit de acela, primul, care a fost un neserios, când am realizat că este imposibil să rămân cu el, deoarece a vrut numai să se distreze, şi mi-am dat seama că voi fi obligată să trec şi prin patul altui bărbat (în cel mai fericit caz) sau a nu se ştie câţi (în cel mai disperat caz), mi s-a zdruncinat în minte chipul „bărbatului meu”.

Înainte nu trebuia să fac eforturi ca să nu doresc alt bărbat în afara prietenului meu. În mod firesc, natural, dorinţele mele se îndreptau numai spre el, şi când mă despărţeam şi eram cu altul, dorinţele mele se îndreptau numai către noul prieten. După acea experienţă nedorită, am început să doresc mulţi bărbaţi. Trebuie să fac eforturi ca să îmi canalizez mintea numai către prietenul meu. Este un război care se duce în mintea mea, război care înainte îmi era străin.

La vreo şase luni după ce am început să mă întâlnesc cu prietenul meu serios de acum, el s-a enervat foarte tare. „Cum, suntem de atâta vreme împreună, şi ea tot nu mi-a cedat?”, i-a zis unui prieten de-al lui. Ne-am certat şi de vreo două ori am fost foarte aproape de a ne despărţi definitiv. Chiar ne-am despărţit, dar apoi Dumnezeu ne-a adus înapoi împreună…

Acum, totul este bine. Prietenul mă iubeşte şi a acceptat faptul că va trebui să mă aştepte până după căsătorie. Nu mai insistă, ştie că nu va reuşi. Vine mereu cu bucurie la mine. Iubitor, îmi spune ce are pe suflet, stresul de zi cu zi; eu îl consolez, mai fac o glumă, şi amândoi aşteptăm cu nerăbdare momentul când vom putea să ne căsătorim – piedica este, bineînţeles, financiară.

Mai există şi bărbaţi credincioşi, care sunt virgini din convingere, nu pentru că nu ar fi avut ocazia, şi care din start nu vor să discute cu fete care au mai fost cu un bărbat. Este posibil ca tu să cunoşti mai târziu un bărbat credincios, care să îţi reproşeze că ai fost cu altul (alţii), şi să caute altă fată mai serioasă, să nu se mai uite la tine şi să îţi pară rău. Aşa că dacă prietenul îţi reproşează că nu vrei să faci dragoste cu bărbatul tău, poţi să îi spui că vrei să faci, dar el nu este bărbatul tău – nu te-a luat în căsătorie. Un bărbat şi o femeie îşi aparţin numai după ce s-au căsătorit religios. Numai atunci pot avea şi relaţii fizice fără să se teamă de repercusiuni pentru acest mare păcat, care încalcă chiar una din cele zece porunci – citeşte porunca a şaptea.

Mai este o vorbă foarte înţeleaptă, pe care mi-a spus-o un coleg de facultate. Este un citat de undeva, dar nu ştiu de unde. Eu eram foarte supărată pentru că eram diferită de ceilalţi, care nu mă înţelegeau. Atunci colegul mi-a zis: „Dacă urci un munte şi vezi la un moment dat că eşti singur, ce vei face? Te vei opri în loc, aşteptându-i pe cei din urma ta să te ajungă, sau vei începe să urci mai repede, ca să îi ajungi pe cei ce sunt înaintea ta?”

Mai este şi cuvântul aceea din fericiri, care se rosteşte la fiecare Liturghie: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în Ceruri”.

Tu singură vei alege ce trebuie să faci. Domnul să te ajute!

Material apărut în nr. 18 al revistei “Familia Ortodoxă”

19
oct.
14

“Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (predică la învierea fiului văduvei din Nain)

nain“Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă”.

Iubiţi credincioşi, … Sau mai bine zis iubiţi tineri, pentru că sunteţi atât de mulţi aici în biserică. Astăzi este o duminică, o sărbătoare a tânărului. Un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. În cale se întâlneşte cu Mântuitorul, care-l învie şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se şi întreabă: de unde atâta putere? Puterea pe care Hristos o avea – să dea viaţă – este puterea lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu. Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-l urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuieşte lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pre tânăr spre cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimeşte pre toţi şi astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona.

Să revenim însă la femeie şi la tânăr: este vorba în primul rând de o mamă, care atât de mult îşi iubea copilul, atâta credinţă a avut, şi atâta s-o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieşit în cale. Atunci când nu mai era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi puna nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte. Ştim că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de moartea fiului său. Această mamă însă avea şi multă credinţă: credinţa că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva.Poate că n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, – dar sigur a făcut-o această mamă: rugăciunea şi credinţa ei ne arată că morţii pot învia.

Să revenim la noi, la cei de azi, la cei care vedem de multe ori minuni, şi ştiţi bine că printre noi, printre dumneavoastră, printre tineri, se întâmplă multe minuni, şi multe mame şi-au văzut copiii lor vindecaţi de boli incurabile, atunci când medicii mai dădeau doar cîteva luni de trăit. Şi sigur că uneori nu găsim aceeaşi credinţă la aceste mame, ca cea a văduvei din Nain. Credinţa trebuie crescută, cultivată; să ştim că transmitem copilului odată cu trupul – şi credinţa – prin felul nostru de a fi, de a ne ruga, de a ne trăi – în Adevăr -, viaţa.

Să revenim la tânăr: nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.

Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este Hristos, când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziţi, deşi ele se spun în taină: „să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia”, şi trupească, şi sufletească.

Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată, care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos.

Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă.

Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil oricând şi oriunde: rugăciunea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor lor.

 

Domnul să vă ajute şi să vă binecuvinteze!

de IPS Iosif – Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale

19
oct.
14

Ce treabă avem noi cu moartea?

yy_0Cuvânt căre cofetarul Stavros:

Ați auzit despre fericitul diacon Avacum? Când turcii l-au adus legat în Velingrad ca să-l înalțe într-un par, acela, care era un cavalerist din Bosnia, cânta: „Sârbul este al lui Hristos, îmbrățișează-mă moarte!” aceste cuvinte sunt în duhul Sfântului Apostol Pavel, care scrie creștinilor din Filipi: „Sunt strâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Filipeni 1, 23-24). Apostolul nu vorbește despre moarte decât doar ca mutare din viața aceasta în viața cealaltă, și se bucură mai mult de viață cerească decât de viața de pe pămât.

De curând, l-am întrebat pe un bătrân sănătos, ce-ar dori mai mult în lume aceasta de la Dumnezeu.

Acela, punându-și mâna pe piept, mi-a răspuns:

– Moartea și numai moartea!

-Și crezi în viața de după moarte?

– Tocmai pentru că cred, doresc tot mai degrabă moartea, a spus bătrânul.

Necredincioșii tremură la gândul morții, deoarece socotesc că moartea este deplină dispariție a vieții. Mulți credincioși, iarăși, se tem de moarte deoarece cred că nu și-au încheiat îndatoririle lor în lumea aceasta, nu i-au așezat pe copii la locurile lor, sau n-au dus la bun sfțrșit ceea ce au început. Chiar și unii oameni sfinți s-au temut de ceasul morții. Când îngerii au coborât ca să-l ia pe Sfântul Sisoe, acel înger în trup se ruga să-l mai lase puțin în această viață, ca să se căiască și să se pregătească pentru viața cealaltă. Prin urmare, sfinții nu se temeau de moarte, ci de Judecata lui Dumnezeu care urmează după moarte.

Fără credință în viața cerească, frica devine funie în jurul gâtului prin care moartea îi trage pe cei osândiți. Pentru credincios, viața nu este altceva decât vântul morții, vânt care suflă și risipește cenușa lui și o mortifică. Dacă necredinciosul ar cugeta logic până la sfârșit, ar trebui să mărturisească faptul că în realitate viața nu există. Pentru aceasta, moartea este singura lui credință, singura putere veșnică, singurul Dumnezeu.

Pentru noi, creștinii, moartea înseamnă absolvirea unei școli, semnul eliberării unui livret militar, puntea peste care pășim ca să ne întoarcem în țară.

Moartea, în esența ei, pentru cei care cred în Hristos este un nimic. Mântuitorul Însuși i-a spus Martei: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va fi viu!” (Ioan 11, 25-26).

În cine vom crede, dacă nu în Hristos, frate Stavros? În oameni nu poți crede, nici când îți spun numele lor, și mult mai puțin când zic: „Te voi plăti mâine” și chiar mai puțin când vorbesc despre lucruri adânci și înalte.

În afară de Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu știe nimic, nici despre moarte, nici despre ceea ce ne așteaptă după moarte. El le-a cunoscut și ni le-a descoperit, și ni le-a arătat pe toate, că: „Moartea a fost înghițită de biruință” (I Coriteni, 15, 54), după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Așadar, de ce avem să ne temem de aceasta care a fost biruită de Învierea lui Hristos?

Frica morții nu se lipește de cei care sunt uniți cu Hristos, cu Biruitorul morții și Dătătorul darului.

Însă ne așteaptă o frică conștientă și îndreptățită pe care au simțit-o chiar și sufletele sfinților în fața morții. Aceasta nu este friica de moarte, ci teama de a nu fi pregătiți pentru viața viitoare, o frică legată de necurăția sufletului, pentru că cei necurați nu-L vor vedea pe Dumnezeu, nici în viața adevărată, în Împărăția cerurilor.

Prima Lege a lui Dumnezeu, Nicolae Velimirovici, Editura Egumenița – 2011

19
oct.
14

Băieţilor nu le plac fetele «începute»

tineri_1E atât de trist că se promovează într-un stil acerb ideea relaţiilor intime înainte de căsătorie, ca şi cum ar fi normale! Am ajuns în anul doi de facultate la medici, având nişte probleme de sănătate mai serioase, şi am constatat că aceştia râdeau de mine că am rămas atât de “învechită”, încât să îmi păstrez fecioria. De altfel, au avut chiar curajul să mă întrebe dacă am o problemă de adaptare în Bucureşti (eram venită la facultate, acum am serviciul aici).

Nu consider că a nu fi avut relaţii cu un băiat e ceva cu care ar trebui să mă laud, consider că e ceva normal. Anormal este să vezi în acest lucru un viciu şi o problemă şi să vezi desfrânarea ca pe o normalitate.

Trist este că aceşti oameni care judecă astfel nu se gândesc la consecinţele acestor fapte de desfrânare. Nu ştiu care ar fi consecinţele fizice (deşi cred că riscurile sunt destul de mari: boli venerice, SIDA etc.), dar mă gândesc la consecinţele în plan sentimental. Destul de probabil sunt oameni care nu au vieţi fericite, căsnicii reuşite, copii minunaţi, de au ajuns în acest stadiu de falsă moralitate.

Cunosc cazul unei mame care toată viaţa a vorbit copiilor ei numai cuvinte de desfrânare, iar tatăl a umblat pe la multe femei. Copiii sunt nişte rataţi. Cred că vă daţi seama că aceste patimi au început înainte de căsătorie şi, evident, nu s-au oprit atunci când a avut loc căsătoria, pentru că acei părinţi nu conştientizează nici acum ca acestea sunt probleme grave.

Nu ştiu cum sunt alte fete, însă cred că toate avem o mare sensibilitate, deşi nu toate o recunoaştem, dar nouă nu ne face deosebită plăcere să avem relaţii. Dar, pentru că ne e teamă să nu rămânem singure, pentru că ne e teamă că nu vom mai fi plăcute de prieten, pe care suntem destul de naive să îl considerăm ca fiind singurul sprijin, unele acceptăm să facem acest pas. Îţi trebuie puţină tărie de caracter să refuzi acest lucru, dar eu cred că merită.

Cred că băieţii de pe acest site pot confirma că lor nu le plac fetele “începute”, vor ca ei să aibă plăcerea să le descopere în toate privinţele. Cu cât noi fetele cedam mai repede, cu atât scad şansele noastre să ne căsătorim – până la urmă acesta e scopul pe care îl urmărim, nu? Căsătoria. Cu cât cedam mai greu, cu atât vom fi mai “ispititoare” pentru băieţi, căci vom fi castele greu de cucerit, iar băieţilor le plac provocările.

Primele şi singurele lucruri pe care mi le-a spus vreodată tatăl meu despre băieţi au fost acestea: “Să nu te prind că cedezi, pentru că băieţii sunt nesimţiţi şi nu te vor mai lua de soţie. Se vor juca cu tine şi atât, dar vor alege tot o femeie de casă.”. Acum nu cred că toţi băieţii sunt nesimţiţi (să mă iertați!), dar dacă aceste cuvinte au venit de la un bărbat, în afară de partea cu „băieţii sunt nesimţiţi”, am considerat că trebuie să dau crezare acestor cuvinte. Şi cred că tatăl meu a avut foarte mare dreptate. Singurul sprijin pe care îl avem, fetelor, este Hristos şi nu aşa-zisul prieten care de multe ori ne şi părăseşte, pentru că nu îl interesează persoana noastră, ci patima şi egoismul lui. E foarte urât să fii tratată ca obiect şi nu ca persoană cu sentimente şi sensibilitate, aşa cum o face Hristos. El ne poate ajuta să întâlnim pe Făt Frumos cu adevărat, nu unul închipuit. Dacă băiatul nu pricepe că trebuie să nu aveţi relaţii cu el până la căsătorie, înseamnă că, bietul de el, e atât de împătimit în desfrânare încât nu va putea ţine o familie.

Până la urmă, fetelor, cu toate ne dorim o familie, dorim stabilitate, nu vrem să fim rănite. Dacă un băiat cedează la un astfel de test înseamnă că nu va fi capabil să treacă prin războiul şi chinurile căsniciei iar căsnicia, destul de probabil va eşua. Dacă mai apar şi copii, consecinţele sunt cu atât mai tragice. Numai dacă ne uitam la viaţa vedetelor, care se căsătoresc în cinci zile şi se despart în trei zile, ar trebui să ne fie exemple suficient de concludente că e mai bine să ne păstrăm fecioria până la căsătorie.

Dacă Hristos ne roagă să nu facem acest lucru e numai şi numai pentru faptul că nouă nu ne va fi bine, nu pentru că El ne pedepseşte, ci pentru că El, fiind atotştiutor, tot ce a făcut, a făcut bine. Orice altă cale duce la consecinţe foarte neplăcute pentru noi. Şi pentru că Hristos e iubire, pentru că ne e tată, nu ar putea să ne vadă suferind, i s-ar rupe inima, am mai bate nişte piroane în El. Normal că ne roagă să nu ne facem rău şi să nu ne autodistrugem. Orice părinte care ţine la copiii lui ar face asta, cu atât mai mult o face Hristos, care e dragoste desăvârşită.

Doamne, ajută! Zâmbesc, deci exist!

(Maria)

din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”. Editura: Filos, București 2014
19
oct.
14

Să nu ucizi!

rugaciunicopii

O profesoară la ora de religie discuta cele zece porunci cu copii de cinci – şase ani.

Le explica ce înseamnă să “cinsteşti pe Mama şi pe Tatăl tău”.

Apoi îi întrebă:

– Există vreo poruncă făcută special să ne înveţe cum să ne purtăm cu fraţii şi cu surorile noastre?

Fără şovăire, un băieţel (cel mai mare dintre fraţi, în familia lui) răspunse:

– Să nu ucizi! Să nu ucizi cu vorba, cu ranchiuna, cu invidia, cu osândirea… (în afară de uciderea cu fapta!).Câtă dreptate are acest copil, care a surprins esența lucrurilor dându-și seama în câte feluri putem ucide pe aproapele nostru! Întotdeauna avem de învățat de la copiii noștri câte ceva. Agerimea minții lor și curăția sufletească le dă uneori posibiltatea să surprindă momente ale vieții cu mai mult discernământ decat adulții!

19
oct.
14

Cea mai mare armă a diavolului este să aducă frica asupra omului

008-580x386Părinte Ambrozie Iurasov, cum este privită problema numărului „666” in Rusia?

Această întrebare a fost adresată unui predicator cu nume mare la Moscova, părintele Dmitri Simionov. O femeie a zis: „Părinte, uite, eu am aici, pe hârtia pe care o ţin în mână, trei de ’6’. Cât este de periculos?” Zice părintele: „Întoarce foaia asta şi ai să vezi că o să ai trei de ’9’. Nu este nici un pericol în asta” – i-a zis părintele Dmitri.

Şi Hristos a fost ispitit când a fost întrebat: „Trebuie să plătim impozit Cezarului?” Şi răspunsul a fost: „Ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu îi dăm şi ce este al Cezarului, Cezarului îi dăm.” Deci toate astea sunt ca să ne întoarcem la păgânism. Acum se urmăreşte ca toată lumea să fie „schilodită” în acest plan. Acesta este planul Guvernului Mondial şi se duce o muncă asiduă în acest sens. Deocamdată, însă, „666” nu are nici o legătură cu credinţa şi cu menirea noastră.

Foarte multă lume acum aşteaptă sfârşitul lumii. Trebuie să aşteptăm sfârşitul nostru personal şi nu sfârşitul lumii, şi să ne pregătim pentru acest sfârşit, pentru că Dumnezeu a spus: În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca. Nu trebuie să îl aşteptăm pe antihrist, ci trebuie să ne pregătim să îl aşteptăm pe Hristos. Ce spune Fericitul Augustin despre sfârşitul lumii: Istoria umanităţii se împarte în mai multe perioade: de la primul om până la Potop este perioada prunciei; de la Potop până la Avraam este perioada copilăriei; de la Avraam până la Moise este perioada tinereţii; de la Moise până la Hristos este perioada maturităţii şi ce este de la Hristos până în zilele noastre sunt vremurile din urmă. Aşa scrie Sf. Augustin. Sf. Ioan Teologul scrie şi el în epistolele sale: Copii, sunt vremurile de pe urmă. Şi, cum aţi auzit că trebuie să vină antihristul – ei deja sunt mulţi –, din asta vedem că sunt vremurile de pe urmă. Dacă vă amintiţi prima rugăciune din pravila pentru Sfânta Împărtăşanie, Hristos a venit în vremea de pe urmă. Cine ştie, dacă Dumnezeu va mai îngădui încă 2-500 de ani, şi ăştia vor fi tot vremurile de pe urmă. Cel mai important este că biserica ţine totul sub control; capul bisericii este Hristos şi, deci, Hristos ţine totul sub control – şi biserica.

Dacă vine antihristul, el se va da drept Dumnezeu, se va întrona în biserică şi va cere lumii să i se închine. Şi vor veni proorocii Ilie şi Enoh şi vor începe să propovăduiască. Se va cunoaşte în întreaga lume acest lucru, peste tot se va vorbi despre acest lucru. Iată, atunci, când va începe predica proorocilor Ilie şi Enoh, dacă ni se va propune documentul cu cipul, atunci nu trebuie să acceptăm acest document. Evreii de trei mii de ani tot îl aşteaptă pe Mesia, şi în Ierusalim trebuie să se construiască templul, pe locul unde este acum o moschee.

Dumnezeu Tatăl ţine totul sub control şi veghează. Să nu ne fie frică cu cip-urile, căci totul este sub controlul Lui. De la începuturile existenţei noastre suntem sub veghea lui Dumnezeu, zi şi noapte Ochiul lui Dumnezeu e asupra noastră. Cine se va spovedi sincer, îşi va curăţi inima şi va fi în legătură cu Dumnezeu, Domnul nu îl va lăsa.

Cea mai mare armă a diavolului este să aducă frica asupra omului. Eu văd acest lucru. Am colindat prin toată Siberia, aproape 14.000 km, de trei ori. Pe toţi îi frământă aceleaşi întrebări: vremurile de pe urmă, antihristul şi „666”. La Moscova ţineam o cuvântare în faţa unor oameni şi am primit aceeaşi întrebare. După ce am dat răspunsul, cineva din sală, o doamnă, se apropie de mine şi îmi zice: „Părinte, aţi fost în vizită la noi, v-am primit atât de bine şi acum dumneavoastră aţi trecut de partea antihristului”. Am văzut că ce a vrut femeia să facă era un gest răutăcios. Dacă suntem cu Dumnezeu, atunci ar trebui să fim plini de dragoste, calmi şi echilibraţi.

Vreau să zic că dacă această problemă ar avea legătură cu mântuirea sufletului, toţi Sfinţii Părinţi ar fi scris foarte clar despre aceste lucruri. Vă amintiţi atunci când Hristos cu apostolii mergeau pe mare şi a început furtuna. Hristos dormea, de parcă Hristos, fiind Dumnezeu, nu ştia ce se întâmplă. Ştia foarte bine. Şi atunci, înspăimântaţi, apostolii au zis: Noi pierim! Atunci Hristos, liniştit, cu un semn a zis: Încetează! – şi s-a făcut linişte pe mare. Deci, în acest moment se prefigurează chipul bisericii lui Hristos. Deci suntem biserica luptătoare, suntem încercaţi de foarte mulţi duşmani, din toate părţile vin asupra noastră încercările. Credeţi că Hristos nu ştie acest lucru, că vin atâtea peste noi? Stă scris: Să nu vă fie frică de nimeni în afară de Dumnezeu. Domnul le cunoaşte pe toate şi pe toate le vede.

În ce priveşte pecetea diavolului: omul trebuie să se lepede de diavol de trei ori, după care se unge cu mir, ceea ce semnifică pecetea Duhului Sfânt. Este o pecete duhovnicească şi, cine nu îşi ridică mâna să se închine, să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, deja a primit pecetea diavolului. Când va veni antihristul, va spune că Hristosul ăla care a venit nu a fost Hristos şi va zice: “Iată, eu sunt Hristos cel adevărat şi acela a fost un mincinos, Hristos în care credeţi voi.” Iar Hristos, vă amintiţi, atâtea minuni a făcut! A înviat din morţi şi multe minuni a făcut Hristos. Toţi cei care studiază Sfânta Scriptură şi îşi trăiesc viaţa după rânduiala dumnezeiască, aceştia nu vor fi lăsaţi de Dumnezeu.

Când Hristos a fost răstingnit pe cruce, jertfa lui a însemnat răstignirea sa pentru întreaga lume, jertfa a fost făcută pentru noi toţi. Această jertfă este nucleul credinţei noastre. Atunci când Sfântul Vas este pus pe Sfânta Masă nu înseamnă nimic altceva decât trupul lui Hristos care este înălţat pe cruce pentru a fi răstignit. Prin analogie, acesta este nucleul Sfintei Liturghii. În acest moment, foarte important, preotul se roagă de trei ori ca Duhul Sfânt să se pogoare Obştea / Monahii mileniului 3 asupra pâinii şi asupra vinului şi în acest moment pâinea se transformă în trupul lui Hristos şi vinul în sângele Domnului, deşi în aparenţă este pâine şi vin. Fiecare dintre creştini se cuminecă cu întreg Hristos, nu cu o părticică din Hristos. Acesta este centrul Sfintei Liturghii. Se spun cuvintele: Să stăm cu frică, să stăm cu cutremur.

din Interviu cu arhimandritul Ambrozie Iurasov, duhovnicul Mănăstirii Ivanovo din Rusia

Lumea monahilor nr. 82, aprilie 2014

19
oct.
14

Părintele Dionisie de la Colciu despre problemele cu care se confruntă familia crestină în ziua de azi

desarvsire_photoPărinte, în urma întâlnirilor pe care le-ati avut cu mirenii, care ati observat că sunt problemele cu care se confruntă familia crestină în ziua de azi? Si care ar fi mijloacele de a face fată acestor probleme?

Mai întâi să respecte dragostea dintre dânsii. Si dacă nu merge, să se sfătuiască cu Biserica.

Vedeti că există multă sărăcie în zilele noastre. Între principalele probleme din zilele noastre se numără divorturile si avorturile.

Atunci n-ai temelie că esti crestin. Dacă te gândesti la divort, înseamnă că nu esti crestin. Sau să faci avorturi! Oare dă Biserica vreo învoire cât de mică să faci avorturi? Sunt situatii când – Doamne păzeste! – a murit copilul în pântece, atunci să-l scoată doctorul, nu să faci avort. Sub nici un motiv! Avortul e ucidere. Câti ani trebuie să nu te împărtăsesti, când ai ucis? Dacă e sărăcie, sau altceva – atunci, dacă e sărăcie si nu poti creste copilul, să trăiesti în feciorie cu sotia, ca fratii. Si atunci esti si împodobit de harul Sfântului Duh, si nici probleme nu ai. Biserica, Ortodoxia, sub nici un motiv nu-ti dau voie să faci avort.

Multi soti vor să aibă parte de unire trupească, si totusi să nu aibă copii, si atunci folosesc fel de fel de anticonceptionale sau ajung la avorturi.

Ai văzut? E o fărădelege pe care Biserica si Ortodoxia nu o aprobă sub nici un motiv. Dacă ai sotie si a ajuns să zămislească, atunci sub nici un motiv nu poti să nu-l lasi să se nască. Copilul, dacă s-a zămislit, de-acuma are suflet într-însul. Si dacă l-ai scos, l-ai omorât, va să zică esti ucigas de oameni. Pe el nu l-ai lăsat să se bucure nici de viata asta, nici de cea viitoare, adică l-ai distrus: de-acuma tu esti ucigas.

Cum să se raporteze sotii crestini la unirea trupească, la viata sexuală?

Bărbatul si femeia să fie asa: câti copii le-a dat Dumnezeu, atâtia să aibă. Sub nici un motiv să nu-i avorteze. Dacă vor să nu aibă copii, atunci să trăiască în feciorie.

Dar poate fi periculoasă înfrânarea, dacă nu sunt amândoi sotii pregătiti? E o perioadă când la femeia care a născut mai multi copii poate să apară o oboseală trupească, sau o stare de astenie. Unii duhovnici recomandă înfrânarea în această perioadă, pentru ca femeia să se mai refacă. Dar apare si problema ispitei: dacă se abtin, unul dintre ei, mai ales sotul, poate să cadă cu altcineva…

Dacă respectăm ceea ce ne învată Biserica, suntem desăvârsiti, apropiati de Dumnezeu, ca să putem căpăta fericirea. Cum căutăm după ideile noastre, cădem în bratele vrăjmasului.

Sfintia voastră recomandati înfrânarea. Dar nu poate fi periculoasă? Tocmai pentru a evita pericolul unii părinti zic că în perioada aceea sotii trebuie să se roage mai mult, ca nu cumva unul dintre ei să cadă. Si totusi e greu.

Sigur că-i greu! Dar trebuie hotărâre bărbătească, duhovnicească. Iar dacă-i greu, du-te, fă copii, ca să nu fii sub călcarea legii. Fă copii si mergi înainte. Dar dacă vrei să n-ai copii, retrage-te. Păi, cum? Vrei să-ti faci poftele trupesti, si copilul nu? Păi de-aceea este lăsat de Dumnezeu bărbat si femeie, nu pentru altceva, decât ca să se înmultească; asa cum a zis Dumnezeu încă de prima dată: “Cresteti si vă înmultiti si mosteniti pământul”. De aceea a lăsat Dumnezeu să se căsătorească.

Se spune că dacă ai copii multi si trebuie să ai grijă de ei te cam risipesti…

Noi am fost opt. Si dacă tata nu murea, cum a murit, de tânăr, poate că mai făceau. Si ce? Eram agricultori. O mămăligă, acolo, si ce mai dădea Dumnezeu, si au crescut oameni toti, si-a fost bine… Sigur, nu erau desfătările care sunt astăzi, si cum e omenirea astăzi, dar noi, fiindcă nu stiam de altele, o mămăligă si oleacă de brânză si ce mai dădea Dumnezeu, ce mai era acolo, ca oamenii de la tară, care au un ou, un porc, ceva…

Da, asta la sat, dar la oras e mai greu. Multi n-au nici casă la oras, îi dă afară din casă, că n-au bani să-si plătească întretinerea, curentul, toate astea…

Oricât de rău ar fi, dacă avem grijă să căpătăm sfânta mântuire, să nu ne îndepărtăm de învătăturile Bisericii si ale Sfintilor Părinti, care ne îndrumă la adevăr. Si atunci avem sperantă, ori de-am avut parte de bune, ori de rele în lumea asta, dar vom căpăta odihna sufletului în viata viitoare.

Telul căsătoriei e mântuirea celor doi parteneri, îndumnezeirea lor, apropierea lor de Dumnezeu, iar copii sunt fructul acestei uniri.

Sigur că da! Cât timp nu alunecăm dincolo de adevărul Bisericii, dincolo de Ortodoxie, e bine si avem sperante să căpătăm mântuirea. Că oricât am trăi, tot trebuie să plecăm din lumea aceasta. Da, plecăm din lumea aceasta, dar începem altă viată: vesnică. De aceea trebuie să ne pregătim, să respectăm ceea ce ne-a hotărât Biserica, Sfintii Părinti si Însusi Mântuitorul Hristos, care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, ca să putem căpăta vesnicia. Că omul nu-i făcut pentru lumea asta.

Există mentalitatea că familia este ceva îngăduit de Dumnezeu pentru a ne bucura de cele de aici. Se observă o ispită de a considera familia ca un fel de îngăduintă pentru fel de fel de patimi, până la urmă, si păcate. Pe de altă parte, unii spun că viata de familie este lipsită de trăire duhovnicească. Adică ea e un fel de desfrâu binecuvântat. Unii nu văd o altă valoare dincolo de problema sexualitătii în familie. Iar cei care vor să Îl slujească pe Dumnezeu trebuie să se călugărească. Sunteti de acord cu acest punct de vedere?

Nu, nu sunt. Dumnezeu a lăsat două drumuri pentru mântuirea sufletului nostru: ori te căsătoresti si aduci copii pe lume, si-i cresti în frica lui Dumnezeu, si când vei ajunge la scaunul Dumnezeirii, vei zice: “Iată, Doamne: eu si pruncii pe care mi i-ai dat!”. Sau, dacă nu vrei aceea, si te lipsesti de bucuria căsniciei, că si căsnicia are bucuriile ei, atunci te faci călugăr. Dar nu alta. Va să zică: ori călugăr, ori căsătorit. Dar să respecti ceea ce spune Sfânta Scriptură.

Despre asa-numita căsătorie albă, în care cei doi soti trăiesc ca frate si soră, ce părere aveti? Poate fi periculoasă?

Căsătoria e lăsată de Dumnezeu pentru înmultirea omenirii. Dumnezeu ar fi putut să lase să se înmultească oamenii altfel, în alt mod. Dar asa, pentru păcatele omului, văzând că-i plecat către cele rele, a lăsat să se înmultească omenirea din bărbat si femeie. De aceea i-a binecuvântat. Dar, bineînteles, poti să trăiesti în feciorie cu o fată pe care o iubesti, si atunci o mare plată ai de la Dumnezeu. Au fost si sfinti care au trăit astfel. Spuneau că sunt sterpi, si ei trăiau ca fratii. Si nu-i stia nimeni, decât duhovnicul. Dacă, cu timpul, unul din ei sau amândoi nu mai rezistă, si ajung să-si dorească copii, atunci – cum nici unul nu-i stăpân, să nu zică: “eu nu vreau!” – trebuie sfătuire. De aceea se face căsătoria. Nu mai esti stăpân pe tine. Ci esti bărbat si femeie, uniti de Dumnezeu, si acum ei amândoi devin un trup. Numai dacă amândoi sunt plecati spre gândul cel dumnezeiesc să trăiască în curătie, atunci ei sunt binecuvântati si de Dumnezeu.

Din Ne vorbesc parinti athoniti – de Danion Vasile si Marian Maricaru

19
oct.
14

Indiferent cât de mult putem suferi, va veni vremea când totul se va sfârşi

cruce_clopotIndiferent cât de mult putem suferi, va veni vremea când totul se va sfârşi şi   fiecare dintre noi se va odihni după ostenelile sale.

Eşti necăjit? Ai tu o durere? Lăcrimezi din cauza apăsării cauzate de evenimente triste? Eşti obosit? Prinde curaj, pentru că doar astfel Împărăţia lui Dumnezeu se capătă. Dar dacă îţi este uşor în toate şi nu-ţi aminteşti de Dumnezeu, atunci întristează-te, pentru că atunci nu mergi pe calea ce duce la Dumnezeu.

Necazuri, boli şi tulburări ne bântuie mereu aşa încât urâm lumea aceasta şi dorim lumea de dincolo, unde heruvimii şi serafimii îl slavoslovesc pe Dumnezeu, acolo unde există adevărata şi curata odihnă, ziua cea neînserată, lumina cea fericită; lucrurile de aici, în comparaţie cu cele veşnice, sunt întunecate şi insuportabile.

Fie ca preasfântul nostru Dumnezeu să ne dăruiască înţelegere duhovnicească, aşa încât pururea să preferăm lucrurile cele veşnice, bunul cel mai de preţ, dulcele nostru Domn.

Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 37

19
oct.
14

Cum ar trebui să ne petrecem zilele de Duminică?

orthodox-church-candlesDuminica este ziua Domnului și ar trebui să ne-o petrecem diferit față de celelalte zile din cursul săptămânii. Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii care se încheie și rugându-ne să Își reverse Harul Său peste noi în săptămâna care urmează. În Vechiul Testament ziua de Duminica echivala cu Sabatul.  Moise zicea: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. (Ieșire 20, 8-10) În Vechiul Testament, pedeapsa pentru cei care nu țineau această zi era moartea sufletului.

Care sunt motivele pentru care trebuie să respectăm ziua Domnului?

a. A fost sfințită de Dumnezeu în amintirea creării lumii. În cartea Facerii găsim scris: Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. (Facere 2, 2-3)

b. Cel de-al doilea motiv al respectării zilei Domnului este aducerea aminte a eliberării poporului Israel de sub asuprirea egipteană, după cum suntem atenționați în cartea Deuteronom 5, 12-15: Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; Ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu. Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt şi de aceea îi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie. Tot așa, oamenii Noului Testament au fost izbăviți de puterea diavolului prin moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a schimbat ziua de odihnă, din cea care cinstea ieșirea din Egipt, sâmbăta, cu cea a Învierii Sale din morți, care a avut loc Duminica. Mitroplitul Grigorie al Sankt-Petersburgului zice așa: Domnul ne-a dat 6 zile pe săptămână ca să ne ocupăm de cele necesare trupului și existenței noastre pe Pământ, dar în cea de-a 7-a zi, numai una, Dumnezeu a făcut-o spre odihnă, pedepsind cu chinurile cele veșnice pe cei care nu o vor respecta. Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuiește astfel: Bunăvoința lui Dumnezeu ne-a dăruit o zi pe săptămână pe care să o dedicăm odihnei și nevoilor spirituale. În Faptele Apostolilor vedem că cei dintâi creștini se adunau Duminica pentru frângerea pâinii și ascultarea învățăturilor Lui: În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. (Fapte 20, 7)

Sunt câteva îndatoriri pe care trebuie să le împlinim Duminica:

1. Să renunțăm la grijile și îndeletnicirile pe care le avem în cele 6 zile ale săptămânii;

2. Să ne ferim de lucrurile lipsite de pietate, necuviincioase, care ne distrag sufletul de la chemarea lui Dumnezeu, de la rugăciunea pe care o datorăm Creatorului nostru. Aceasta include citirea lucrurilor nefolositoare sau chiar care ne vatămă sufetul, conversațiile sau jocurile care ne îndeamnă la păcat.

3. Să participăm la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, care este de fapt o rememorare a vieții pământești a Domnului Hristos, a morții, învierii și înălțării Sale la cer. Prin prezența noastră noi Îl cinstim pe Dumnezeu, Îi mulțumim și Îi cerem ca prin rugăciunile noastre să reverse asupra noastră Harul Său, totodată unindu-ne prin Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Său.

4. Să reflectăm asupra întregii creații și asupra Puterii Sale dumnezeiești, a Înțelepciunii, Dumnezeirii și Dragostei nemărginite pe care o are pentru noi. Ar trebui să reflectăm la viața Sa, la patima, moartea și Învierea Sa, la calea pe care ne-a pus-o înainte pentru a ne putea mântui. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne sfătuiește: Tu, cel care-L iubești pe Dumnezeu, urmează calea pe care Mântuitorul ți-a arătat-o ca să te mântuiești și nu te teme de nimic…încearcă numai să-I faci voia și apoi, amintindu-ți de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31), nu te teme de nimic și încearcă să te ferești de lucrurile și situațiile care îndeamnă la păcat, prin care vrăjmașul încearcă să ne piardă. Gândește-te cât de mult a suferit Mântuitorul Hristos pentru noi, având ca reper cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan care zice: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3,16)

5. Să citim din Sfânta Scriptură, la fel cum făceam primii creștini. (Fapte 20, 7) Cu toții suntem chemați să trăim o viață sfântă, după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui. (Efeseni 1, 4)

6. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne amintește: Trebuie să ne cercetăm pe noi înșine în fiecare zi în ceea ce privește mântuirea noastră, și cu atât mai mult Duminica. În această zi, cu mult mai mult decât în celelalte de peste săptămână, trebuie să ne cercetăm conștiința și să facem o examinare atentă și minuțioasă a stării noastre sufletești, reînnoind intenția noastră de a scoate din viața cea de toate zilele, cele ce sunt „împotriva lui Dumnezeu și a mântuirii noastre.”

19
oct.
14

Sfaturi pentru soți

cununi4E bine că soţul vă iubeşte. Şi Dumneavoastră vă iubiţi soţul. Acesta este raiul vostru. Zidul îngrăditor al acestui rai este încrederea dintre voi. S-o păziţi ca pe lumina ochilor, şi fericirea voastră nu se va clătina. Pururea mă rog pentru voi, pomenindu-vă pe voi şi pe ai voştri în rugăciunea mea. Domnul să vă rânduiască viaţa în aşa fel ca o dată cu ea să se zidească şi mântuirea sufletului. Mila lui Dumnezeu să fie cu voi!

Buna mea „Albişoară”! Domnul să vă întărească! Rugaţi-vă amândoi! Domnul este întotdeauna Ajutător bunelor hotărâri şi planuri. Şi aici va ajuta. Sunt sigur că soţul tău, după ce a păţit-o, se va feri de acum înainte, mai ales la început. Nu strică totuşi să-i aminteşti că sminteala va apărea iar, căutând să-l atragă. Are vrăjmaşul grijă să le pună pe toate la cale.

Ca atare, când vine ispita, să-şi amintească chiar de la început că acolo este ascuns vrăjmaşul şi cu lucruri vrăjmăşeşti îl îmbie: ca atare, să i-o taie cu mânie şi să se întoarcă îndată spre Dumnezeu. Şi totul se va sfârşi cu bine. Aceasta e metoda principală împotriva tuturor ispitelor. Mai mult nu vă mai spun, numai să vă amintiţi la nevoie cele de mai sus. Domnul să te binecuvânteze pe tine şi pe soţul tău.

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 5

19
oct.
14

Monahul și necredinciosul

fb3a20103e96La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara.

Într-un cerdac la o chilie de lemn stătea un monah bătrân și binecuvânta pe aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul.

Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și cei doi copii ai lor.

Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu copii iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar impotriva acestor gesturi de evlavie față de un om.

Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.

La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu turist merse spre părintele bătrân cu gândul de al ispiti și ai pune într-o lumină proastă întreaga credință. Și zise monahului:

-”Auzi bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât El însuși să nu poată ridica?”

Bătrânul zâmbi cu fața-i senină și răspunse necredinciosului bărbat:

-„Dumnezeu Cel Adevărat, este un Dumnezeu al iubirii, nu crează lucruri abstracte, toate au un rol în lumea asta. Privește universul și minunează-te de el! Toate se mișcă într-o armonie perfectă. Dumnezeu este armonie, El aduce pacea, bunătatea, înțelegerea și tot binele din lumea aceasta.

Răul nu este creat de Dumnezeu. Acolo unde apare răul înseamnă că nu există binele. De ce? Pentru că pe om l-a făcut liber și-i respectă libertatea. Avem un Dumnezeu tandru și iubitor și am putea spune că e atât de gentil, nu intră în sufletul omului cu bocancul.”

-„Vezi zise bărbatul necredincios, i-am spus eu nevestei mele că sunteți niște înșelători și vrăjiți lumea cu limbajul ăsta sofisticat! Eu ți-am pus o întrebare și tu ai ocolit răspunsul precum politicienii.”

-„Frăția ta nu m-a lăsat să termin! Eu încercam să-ți explic câteva lucruri despre Dumnezeu înainte să-ți dau răspunsul. De aceea ți-am spus că Dumnezeu nu face lucruri nesăbuite. Tu mi-ai pus o întrebare prin care încerci să mă ispitești!”

-„Gata m-am lămurit, bătrânule, nu ești capabil să-mi răspunzi și te-ai făcut de râs și față de copii aceștia care așteptau și ei un răspuns concret de la mata. Adunați în jurul vostru toți proștii și toți naivii ca să-i păcăliți voi! Dacă vine unu mai deștept, așa ca mine, gata vă pune cu botul pe labe!”

Monahul cu fața senină și zâmbitoare spuse:

-„Da, Dumnezeu poate să creeze ceva ce nu poate ridica!”

-„Ha, ha, ha! Auzi un Dumnezeu care poate face ceva pe care nu poate ridica! Și ce ar putea face el așa de greu să nu poată ridica? Te rog să-mi răspunzi, să văd și eu cât e de slab!”

Atunci bătrânul monah zambind răspunse necredinciosului:

-„Un prost ca tine, nu poate ridica! Dumnezeu te-a făcut, ți-a dat inteligență, rațiune, suflet viu, sănătate și tot ceea ce-ți trebuie să poți răzbi în viață și să-L recunoști ca Creator al tău. Vrea să te ridice din prostia in care zaci, și nu poate că tu nu vrei. El îți respectă libertatea și nu te ridică cu forța. Iar tu ești atât de prost și greu că nu te poate ridica.”

Atunci copii au început să râdă, șocați fiind de înțelepciunea monahului și de felul în care l-a rușinat pe tatăl lor necredincios.

Rușinat omul necredincios zise bătrânului:

-„Vreau părinte să stăm de vorbă! Aveți timp și pentru mine?!?!?

19
oct.
14

“Doamne, cum s-o mai iubesc eu pe asta?” „Aşa cum o iubesc Eu. Eu aşa cum este o iubesc!”

drag_mDin “Unde-ti este Bucuria, omul lui Dumnezeu”
Monahia Siluana Vlad

Sa fim atenti cum ne pregatim de casatorie, iar odata casatoriti, sa cerem ajutor de la Domnul in orice ispita ne-am afla, si El va fi cu noi!

In cele ce urmeaza, prezentam un fragment din cartea Maicii Siluana Vlad, “Unde-ti este bucuria, Omul lui Dumnezeu?”, referitor la casatorie si trairea corecta in cadrul ei.

Ramona Badescu: Asta este mântuirea…

Maica Siluana: Da, aceasta este mântuirea. Şi puterea mea va sta în credinţa că viaţa mea e altoită pe Viaţa lui Dumnezeu şi că nu se termină aici. Şi, doar pe o asemenea stâncă îl voi putea alege pe cel ce-mi va spune: „Femeie, de ţi-o plăcea meciul sau nu ţi-o plăcea, de mi-or trece impulsurile sau nu, dacă sentimentele mi s-or schimba, noi vom trăi împreună în Hristos şi ne vom mântui împreună cu mila Lui. Noi şi copiii noştri şi familiile noastre. Că mama ta o fi nu ştiu cum, că mama mea o fi nu ştiu cum, că tata o fi aşa şi tatăl tău aşa…, dar aceasta este viaţa noastră şi nouă, în această viaţă, ne dă Dumnezeu putere să ne bucurăm de viaţă şi să ne ducem la El când murim, să trecem la El când murim. Eu te ajut pe tine să ajungi sfânt sau să te mântuieşti, tu mă ajuţi pe mine.”. Atunci asta nu ne-o mai poate lua nimeni. Şi, de vom avea momente de ură, pentru că vin momente de ură…

R.B.: sau de indiferenţă…

M.S.: Atunci alergăm la Biserică: „Doamne, dă-mi putere!” şi harul e în mine. Că striga cineva la Dumnezeu, un bărbat, şi zicea: „Doamne, cum s-o mai iubesc eu pe asta?”. Şi Dumnezeu îi zice: „Aşa cum o iubesc Eu. Eu aşa cum este o iubesc!”.

R.B.: De altfel, zicea Părintele Porfirie că soţul sau soţia se pot mântui prin cel care este mai credincios.

M.S.: Dacă e Taina Cununiei… Vedeţi, căsătoria înseamnă, pentru noi creştinii, transformarea cuplului de băiat şi fată, în transformarea unui cuplu care are ceva nou, care devine una în Hristos. Şi prin Cununie se întâmplă o minune. Cei doi sunt aduşi acolo, sunt făcuţi împărat şi împărăteasă, când le pune cununa aceea şi, Sfânta Cununie schimbă, preface, transformă. Un Părinte spunea, repet asta, spunea că deosebirea dintre bărbat şi femeie, dinainte de nuntă şi de după nuntă, e ca deosebirea dintre pâinea şi vinul dinainte de Euharistie şi după. Prin coborârea harului se schimbă pâinea în Trupul Mântuitorului şi vinul în Sângele Lui. Prin Cununie se schimbă bărbatul şi femeia în soţ şi soţie. Nu concepţia despre viaţă, nu impulsurile, ci puterea de a se dărui pe sine, puterea de a-l iubi pe celălalt, puterea de a trăi pentru celălalt. Or oamenii nu exersează asta.

R.B.: Este o putere de care trebuie să fim conştienţi permanent.

M.S.: Sigur, dacă suntem conştienţi o folosim, dacă nu ştim c-o avem… şi strigăm: „Doamne, unde e puterea aia de care ziceai la nuntă?” şi zice: „Iat-o! Aceasta este puterea! Eu sunt puterea ta! îndrăzneşte!”.

R.B.: Şi cred că mai este important ceva: de multe ori, sigur, atunci când te îndrăgosteşti, este o nevoie aşa, pe care nu ţi-o explici, este vitală, ai impresia că nu poţi să trăieşti fără persoana respectivă, dar familia este cu totul altceva, înseamnă mai mult, a avea, zic eu, un drum comun. Nu fiecare este pe un drum, ne întâlnim din când în când, e foarte frumos şi mergem mai departe şi avem impresia că totul este în regulă. Şi ar mai fi o problemă: cum ne pregătim. Ştim cu toţii că alergăm după mâncare, după haine, după un băiat frumos şi deştept, fiecare cu criteriile lui, însă – mai spunea iarăşi un Sfânt Părinte, tot îi cităm, pentru că, ei spun adevărul – că trebuie să ne pregătim curăţindu-ne pe noi. Cu cât suntem mai curaţi, cu atât intrăm într-o relaţie autentică cu cel de lângă noi.

M.S.: Maică, dacă vei să bei apă curată şi ai o cană murdară pe dinăuntru, poţi să iei apă de la cel mai curat izvor, că apa va fi murdară pentru că vasul e murdar. Vasul vieţii noastre se murdăreşte, că suntem oameni şi suntem păcătoşi. Minţim… ce ştiu eu… facem tot felul de păcate. Atunci, noi trebuie să curăţim acest vas ca să primim harul Cununiei. Asta se face prin Spovedanie. Normal ar fi ca oamenii să se spovedească măcar în fiecare post, dacă nu în fiecare lună sau săptămână. Fiecare om să-şi spele sufletul, aşa cum toţi îşi spală trupul…

R.B.: …şihainele…

M.S.: … şi hainele…

R.B.: Şi ne parfumăm.

M.S.: Mai rar vedem vreunul care mai miroase prea tare a transpiraţie. Literalmente, toată lumea are acest dor de curăţie trupească. Dar trebuie să gustăm şi curăţia sufletească. Spovedania şi lepădarea mizeriei noastre sufleteşti, aceasta ne aduce o puritate, o curăţie, care ne face viaţa mai frumoasă, ne dă putere mai multă.

Aşadar, în primul rând ne pregătim anunţându-L pe Dumnezeu. Ea: „Doamne, eu aş vrea să mă căsătoresc cu băiatul acesta.”, el: „Doamne, aş vrea să mă căsătoresc cu fata aceasta. Tu cunoşti adâncul nostru şi ştii dacă… Te rog, deschide-ne ochii, pune-ne la probă în aşa fel încât să nu cumva să descoperim ceva ce nu putem duce, de-abia după nuntă. Să descoperim înainte dacă suntem făcuţi unul pentru altul. Dacă putem să ducem povara vieţii împreună în bucurie şi pace!”. Apoi, discuţie cu părintele duhovnic, fiecare cu părintele duhovnic. Apoi Spovedania. Şi rugăciune. Rugăciune… Există acatiste speciale pentru cei care vor să se căsătorească, este Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail, care este ocrotitorul cununiilor, Paraclisul Maicii Domnului, care curăţă mult… şi fiecare câte o rugăciune care i se pare mai dragă, ca să poată să facă loc vederii nepătimaşe. Sunt îndrăgostită, dar, în acelaşi timp sunt lucidă pentru că…

R.B.: …e pe viaţă!

M.S.: Este pe viaţă cu urmări în viaţa veşnică! Apoi, trebuie să ne pregătim fugind de păcat. Să mă iertaţi, ştiu că vi se pare deplasat ce spun… toţi tinerii azi spun că e nevoie de o probă înaintea căsătoriei, ştiţi…

R.B.: Da, căsătoriile „de probă”. Sunt la modă.

M.S.: Da, maică, e păcat măicuţă şi „plata păcatului e moartea”. Noi nu murim imediat, dar moare dragostea, moare bucuria. E plăcerea, e interesul… dar celălalt descoperă că celălalt nu-l iubeşte pentru sine şi în Hristos, ci-l iubeşte pentru propria plăcere şi pentru propriul confort. Că, la o adică, de ce nu vrea să se căsătorească? îi e frică să devină responsabil pentru viaţa lui. „Atunci nu mă iubeşte!”

R.B.: Dacă nu reuşeşte să aibă iubirea asta mai puternică decât frica, atunci e o problemă.

M.S.: Sigur că da. Şi, dacă am căzut, că suntem oameni păcătoşi şi trăim vremuri stricăcioase, dacă ne-am iubit până la păcat, înainte de căsătorie şi ne-am hotărât să ne căsătorim, atunci, măcar înainte să ne curăţim prin pocăinţă. Prin post. Să zicem: „Gata, de acum şi până la nuntă să trăim în curăţie, să ne ducem să ne spovedim, ca să putem face nunta cât de cât în curăţie…”. Pentru că există acest obicei ca oamenii să „se ia” acum şi să facă nunta la toamnă, la anu’…

R.B.: Şi se tot amână uneori…

M.S.: Păi viaţa aceea e în păcat, copilul care se naşte în perioada aceea se naşte în păcat. Pe urmă noi ne mirăm că viaţa noastră nu e plină de bucurie, că pruncii noştri au colici şi plâng şi se zvârcolesc… Să luăm aminte că păcatul nostru îl afectează pe copilaş, afectează toată viaţa noastră. Şi această luare aminte e pregătire… Aşadar…

R.B.: Rugăciune, Spovedanie, încetarea păcatului, renunţarea la păcat, evitarea păcatului înainte de nuntă… nimeni nu moare dacă stă până la 25 de ani fecior sau fecioară. Dimpotrivă, se va bucura de viaţă şi de bucuriile căsătoriei cu mai multă veselie şi bucurie…

R.B.: Şi cred că ţi-ai găsi şi mai uşor un soţ sau o soţie… Spun asta pentru că în ziua de azi sunt foarte mulţi tinerii, cu studii, inteligenţi, frumoşi, care ajung pe la treizeci de ani, mai ales la fete, care nu se căsătoresc şi suferă. Ar exista o explicaţie în plan spiritual?

M.S.: Păcatul, a îngreunat mult lucrurile astea. Apoi dorinţa exacerbată şi frica sunt piedici foarte puternice în calea căsătoriei.

R.B.: Sunt fete disperate care vor să se căsătorească, care vor să întemeieze o familie, care vor să aibă copii şi nu găsesc acea persoană.

M.S.: Da, pentru că, în general, băieţii sunt mai răsfăţaţi de părinţi şi, dacă au unde mânca şi cine să-i spele, dacă mai au şi o iubită care să le împlinească dorinţele trupeşti…

R.B.: .. .devine inutilă familia…

M.S.: Da, dar dacă şi-ar păstra fecioria atunci şi trupul şi-ar cere împlinirea lui după rânduiala sfântă, şi el ar dori să se bucure de dragoste, cum ştie trupul să se bucure. Şi atunci sigur că şi-ar căuta o fată cu care să întemeieze o căsătorie şi nu o fată care să-i asigure plăcerile trecătoare. Şi acesta este un motiv de criză… Apoi, noi ne mirăm, măicuţă, şi ne supărăm pe Dumnezeu, dar nu ne privim viaţa cu atenţie şi responsabilitate. Noi nu ne ducem la Biserică, nu ne spovedim, muncim duminica, blestemăm, înjurăm, umblăm cu farmece şi ne mirăm că se întâmplă catastrofe, că se întâmplă cutremure, că se întâmplă inundaţii sau secete, că n-avem „noroc”. Sigur că sunt fete cuminţi şi băieţi cuminţi care doresc să se căsătorească şi nu reuşesc. Ei, ei să nu judece şi să se roage pentru cei care sunt în păcat. Pentru că suntem una.

R.B.: Suntem în legătură.

M.S.: Trebuie să fim atenţi la asta. Dacă suntem atenţi şi trăim în Dumnezeu toate ni se împlinesc, că Dumnezeu împlineşte toate dorinţele cele bune.

R.B.: In mistica noastră creştină sufletul este asemuit cu mireasa care îşi caută Mirele, pe Hristos, pe Dumnezeu. Este foarte interesantă această analogie între relaţia sufletului cu Dumnezeu şi relaţia de dragoste, relaţia conjugală, bineînţeles.

M.S.: Da, şi la Apostolul care se citeşte la cununie se spune: „…aşa cum Hristos iubeşte Biserica…”. Hristos -Dumnezeu este Mirele Bisericii. Şi Biserica suntem noi. Noi toţi, şi bărbaţi şi femei, deveniţi una în Biserică, suntem mireasa lui Hristos. Şi sufletul cu adevărat este mireasa lui Dumnezeu. Şi este o relaţie de dragoste, o dragoste în care cei doi se întrepătrund, comuniune, comunicare de Dumnezeu, nu se mai deosebesc. Sfinţii spun: | „Nu ştiu dacă e mâna mea sau e mâna Ta!” Aşa este ,..

R.B.: Aşa este contopirea…

M.S.: nu, nu contopire ca dizolvare în Celălalt, ca dispariţie de sine, ci comuniune, reciprocă dăruire de sine. Aceasta este bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Misiunea bărbatului si a femeii în căsătorie este aceea de a transforma dragostea trupească în tandreţe tot mai delicată, până la tandreţea privirii. Această dragoste specifică soţilor are diferite nivele, diferite vârste şi seamănă cumva cu un copil care, la început, când e foarte mic, se joacă şi răstoarnă tot prin casă, apoi creşte şi devine creator de obiecte pe care le spărgea când era mic.

R.B.: Se maturizează.

M.S.: Da. Apoi un lucru aş mai vrea să fie ştiut: Părinţii ar trebui să le vorbească copiilor despre nuntă, că acum toată lumea are filme video cu nunta, şi copiii să privească nunta şi să priceapă că această nuntă nu s-a terminat. Că tati şi mami sunt în permanentă nuntă, că ei trebuie să doarmă împreună, că un bărbat şi o femeie dorm împreună după ce şi pentru că au făcut nuntă, că altfel nu se poate, nu? Şi atunci va şti că în dormitorul lor e nuntă şi nu e voie să intre acolo şi că e ceva sfânt, e binecuvântat de Dumnezeu şi nu „prostii”, cum numesc unii copii actul intim dintre bărbat şi femeie. Copiii trebuie să ştie că tati şi mami nu fac prostii, ci îşi trăiesc nunta binecuvântată la Biserică.”. înţelegeţi?

19
oct.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-10-19

DUMINICA
A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(VII, 11-16)

n vremea aceea S’a dus Iisus într’o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii Săi şi mulţime multă. Iar când S’a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s’a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!“ Şi, apropiindu-Se, S’a atins de pat, iar cei care-l duceau s’au oprit. Şi i-a zis: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!“ Şi s’a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Mare profet S’a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul“.
19
oct.
14

Apostolul Zilei : 2014-10-19

DUMINICA
A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Galateni 1,

11-19

F-150x150raţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.



Blog Stats

  • 323.355 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte