Arhivă pentru 29 octombrie 2014

29
oct.
14

Cine se mai intereseaza astazi de aproapele sau?

142645273_fe49e4b601În această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pămînt, acoperiţi de răni, plini de sînge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii.

Numai atunci sîntem tari, atunci sîntem biruitori, cînd nu urmărim interesul nostru; acum însă sîntem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; sîntem prieteni cu iudeii şi cu păgînii, şi nu sîntem prieteni cu fiii Bisericii

Sf. Ioan Gura-de-Aur, “Omilii la Matei”

Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii“, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.

N. Steinhardt, “Daruind vei dobandi”

Cine se mai interesează astăzi de celălalt? Nimeni. Toți ne interesăm numai de noi înșine, pentru altul, nimic. Iar Dumnezeu, Care este în întregime iubire, nu ne va ierta această indiferență față de aproapele nostru.

Cuv. Paisie Aghioritul

29
oct.
14

Nu-mi da, Doamne, desăvârşire, dă-mi smerenie…

rugaciuneCel mai mare necaz a multora dintre noi, cei care ne considerăm creştini e că nu suntem nici calzi, nici reci, că nu suntem în stare nici să ne jertfim, nici să mărturisim. Nu mai avem acea ardere către Hristos, pe care au avut-o acei, care au intrat în istoria Bisericii ca sfinţii, cuvioşii şi preacuvioşii săi.

Astăzi mulţi dintre acei, care nu au avut o educaţie creştină, la un moment dat, obosiţi de viaţa fără de sens descoperă acest foc arzător al căutării: unde este adevărul, există Dumnezeu, pentru ce trăiesc eu, care este scopul vieţii mele şi a omenirii în genere? Dar pentru mulţi dintre noi aceasta este o flacără prea mică şi care nu e în stare să dea naştere unui foc arzător, care te va face să nu cedezi până nu vei găsi răspunsurile atât de necesare sufletului. Dar nu poţi aprinde o flacără, fără a avea măcar o mică sursă a ei.

…Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă!… şi mai ales într-o zi de sărbătoare…Cât e de frumos! Ce înălţător! Cât de minuat cântă strana…Mergem regulat duminica la biserică, uneori şi în sărbători…Punem câteva lumânări, mai visăm la ceva, ascultăm cântările minunate… Cu timpul ne mărturisim în fiecare post, ne împărtăşim, postim şi chiar facem fapte bune. Totul de parcă e bine. Conştiinţa e împăcată. Ducem după închipuirea noastră o viaţă duhovnicească şi deci …ce ne-am mai putea dori..

Convingerea că viaţa duhovnicească constă din îndeplinirea a careva reguli religioase (post, pravilă de rugăciune, primirea sfintelor taine, participarea la Sfânta Liturghie ş.a), este una total greşită, şi ne aduce doar ceva exterior şi rece. Oare nu şi nouă ne adresează Hristos cuvintele: ” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie.” (Mt 23, 25).

Probabil că nu este uşor să înţelegi şi mai ales să accepţi, dar îndeplinirea regulilor şi normelor relegioase exterioare, fără schimbarea vieţii interioare se poate sfârşi foarte grav. Căci îndeplinind doar normele morale generale – nu ucide, nu fura, nu înşela, dar neavând nici un pic de dragoste faţă de cei din jur, nicicând nu vei deveni ceea, la ce se aşteaptă Hristos de la noi. Şi mai grav e faptul, că limitându-ne la trăirea doar în exterior a credinţei, ne pierdem şi mai mult, începând să ne considerăm aproape „sfinţi”. Scriptura ne spune clar că nu doar faptele şi cuvintele noastre, dar şi gândurile şi intenţiile trebuie să fie în duhul lui Hristos. Cineva spunea că poţi şi din mândrie să îndepleneşti aproape toate poruncile şi să fii duşmanul lui Hristos, deci poţi să nu cedezi cu nimic şi să faci tocmai conform rânduieilor şi pravililor bisericeşti, dar în suflet să nu te apropii nici măcar puţin de Dumnezeu. De fapt într-un fel nici să nu ai nevoie de El, considerându-te deja şi aşa suficient de „bun”. Doar Mântuitorul n-a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi dacă nu apare înţelegerea, dar şi mai mult acceptarea şi altuli adevăr – Dintre care cel dintâi sunt eu….

Este surprinzător, dar pentru mine este foarte greu, ca unei persoane cu nu puţine păcate (teoretic nu mă îndoiesc deloc de acest fapt), să mă simt într-adevăr un om păcătos, pentru a vedea că Hristos a venit nu doar pentru a salva lumea, dar şi pe mine. Că pe toţi – la sigur, dar pe mine … De ce să mă salveze? Nu sunt membră a unei secte, o persoană fără de credinţă, care la sigur trebuie salvaţi. Doar eu nu sunt aşa…deşi în glas nu spun aceste cuvinte, undeva în adâncul sufletului păstrez o mică convingere că fie şi în cel mai îndepărtat colţişor al raiului se va găsi un loc şi pentru mine.

Cu toate acestea, cum este de fapt în realitate? Sunt bună atât timp, cât nimeni nu “m-a atins”. Dar cum mi-au fost atinse sentimentele, interesele – se întâmplă ceva mai grav. Ca un arici mă zgrebulesc, totodată fiind gata să-mi împung acele îm mâna celui ce mi-a provocat durerea. Sufletul nostru este plin de multe patimi, care sunt deosebit de evidente atunci, când le atingi. Acestea sunt aidoma unor şarpi, care când dorm pot părea chiar interesanţi, dar fiind treziţi sunt foarte periculoşi Toate patimile se pare că triesc în noi. Şi noi cu toate acestea, nu suntem în stare să le vedem. În această stare suntem capabili să nu observăm nimic rău în propria noastră persoană, iar în ceilaţi – vedem tot răul existent.

Şi atunci care ar fi izbăvirea din această stare gravă. Prima şi cea mai grea încercare e să vedem pentru ce a venit Hristos să ne salveze pe fiecare dintre noi. Să ne vedem propriile păcate, imposibilitatea să ne luptăm cu patimile noastre cu propriile puteri. Să văd că de fapt nu sunt în stare să nu-mi judec aproapele, să nu invidiez, să nu mă mândresc, să nu port supărare (sau mai grav ură), să nu fiu zgârcită, aşezându-mă la masă să nu mănânc mai mult de cât am nevoie. Şi aşa fără de sfârşit. Şi cu toate acestea de la care nu mă pot abţine păstrez o părere nu prea rea despre mine. Şi chiar dacă-mi văd greşalale – mereu mai este şi momentul – păi ceilalţi nu sunt mai buni!

Deci cel mai important e să aflu ce reprezint cu adevărat. Şi pentru aceasta avem în faţă o carte veşnică cu învăţăturile sale dătătoare de viaţă – Evanghelia. Învăţătura căreia nu se limitează la ţinerea postului – căci dacă merg la biserică şi nu mănânc carne, dar îmi urăsc colegul cu care fac o muncă comună, atunci la ce mai merg şi de ce nu o mănânc. Şi atunci descopăr că ce nu aş face din cele cerute, de fapt nu sunt în stare să birui nici o patimă. Şi doar atunci sincer simt cum din adâncul meu se trezeşte rugăciunea : «Doamne, ajută-mă! Fii, Doamne milostiv către sufletul meu păcătos!». Şi doar din această smerenie care se trezeşte în inima mea, din comunicarea cu alţi oameni, din încercarea de a respecta cu adevărat poruncile lui Hristos, mi se deschide căte puţin adâncul sufletului meu. Sfântul Petru Damaschin ne zice că atunci mergem bine duhovniceşte, când ne vedem păcatele noastre în toată amănunţimea lor, ca pe nisipul mării.

Calea adevărată trebuie să ne aducă către smerenie, care începe de la vederea propriei păcătoşenii. Calea pierzării e cea pe care suntem convinşi că ducem o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu.

29
oct.
14

Fiecare copil trebuie să fie primit cu dragoste

333În zilele noastre mulţi copii vin pe lume fără să fie doriţi, iar unora nu li se îngăduie nici măcar să vină pe lume. Fiecare copil trebuie să fie primit cu dragoste în familie. Dragostea pe care copilul o primeşte de la părinţi în primii ani de viaţă e de neînlocuit – este temelia solidă pe care el însuşi îşi va putea clădi propria viaţă.

Lipsa acestei iubiri lasă răni adânci şi incurabile dacă copilul nu primeşte harul iubirii lui Dumnezeu, fiindcă cel lipsit de dragostea părintească la începutul vieţii sale este prea slab pentru a îndura suferinţele de ordin psihic; chiar şi cele mai mici lovituri primite în mod inevitabil pe parcursul vieţii îl afectează profund.

Ştim din Sfânta Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor că un copil poate simţi încă din sânul mamei sale prezenţa lui Dumnezeu. Vă amintiţi, de pildă, de Sfântul Ioan Botezătorul care, recunoscând prezenţa Domnului întrupat în Fecioara Maria, a tresărit în pântecele maicii sale. În Viaţa Sfântului Serghie din Radonej citim că fiind încă în pântecele maicii sale scâncea în momentele cele mai tainice ale Sfintei Liturghii.

Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p.19-20

29
oct.
14

Infernul – între a fi sau a nu fi

scaraOsânda veşnică, care pare să contrazică profund noţiunea de bunătate nesfârşită a lui Dumnezeu, este una dintre cele mai dezbătute teme din istoria infernului. Problema infernului creştin rămâne în continuare o chestiune sensibilă, potrivit celor spuse de Georges Minois în cartea sa „Istoria infernurilor”: „Adversarii infernului creştin vor ataca neîncetat această învăţătură, considerată drept punctul slab al doctrinei creştine, breşa prin care se poate pătrunde în cetate pentru a o distruge”. Şi, în parte, acesta are perfectă dreptate.

În primul rând, predica despre infern nu îl mai sensibilizează pe omul contemporan, fiind părtaş la experienţele cutremurătoare ale începutului de mileniu, iar credinţa în infernul creştin tradiţional se prăbuşeşte. În al doilea rând, în secolul XXI vorbesc mai mult ateii decât creştinii, despre infern; aşa cum bine observă şi Jean Guitton: „În aceste vremuri în care credincioşii încearcă să atenueze rigorile osândirii veşnice, printr-un curios paradox, expresiile cele mai precise ale lumii infernale trebuie căutate în tabăra filosofilor indiferenţi sau chiar atei declaraţi”.

Astfel, credem că în nici o altă perioadă a timpului posibilitatea infernului nu a trezit mai mult interes şi nu s-a bucurat de mai multă complezenţă din partea gândirii laice independentă de orice credinţă ca în zilele noastre. Totuşi, infernurile laice se deosebesc categoric de cele creştine prin aceea că resping ideea unei pedepse impuse din afară. Astăzi, infernul creştin tradiţional şochează nu atât prin suferinţele pe care le implică, cât prin nedreptatea revoltătoare a osândirii veşnice de către un Dumnezeu socotit bun.

De altfel, unele cercetări au relevat faptul că una din cauzele principale ale îndepărtării de Dumnezeu şi ale ateismului o constituie tocmai imaginea acestui Dumnezeu justiţiar care-i aruncă pe oameni în chinuri veşnice, îngrozitoare. În acest sens, Georges Bernanos scrie: „Dar voi ce aţi făcut cu infernul? L-aţi transformat într-un soi de închisoare veşnică, asemănătoare cu ale noastre, în care închideţi cu perfidie dinainte vânatul omenesc… Ce om cu judecată, ce om cu demnitate ar accepta, fără să fie dezgustat de o asemenea imagine a justiţiei divine? (…) Infern, doamnă, înseamnă să nu mai iubeşti.”

Omul mileniului al III-lea descoperă mai ales că infernul e în el. „Dacă omul nu înţelege infernul, înseamnă că nu şi-a înţeles propria inimă” ne spune Marcel Jouhandeau. Şi apoi: „Acolo unde mă aflu eu, acolo se află şi voinţa mea liberă, iar acolo unde se află voinţa mea liberă, acolo este, în starea latentă, infernul absolut şi veşnic. Pentru Sartre, dimpotrivă, „infernul sunt ceilalţi”, a căror privire este o judecată, o tortură care ne deposedează de noi înşine. Şi pentru Heidegger infernul constă în angoasă existenţială, în disperarea pe care o provoacă dizolvarea eului în anonimatul lumii. Un alt iad este cel al lui Camus, un infern al absurdului în care se prăbuşeşte o lume guvernată la întâmplare. Într-un sens proxim se vorbeşte de un infern cotidian, constituit de febrila şi deşarta agitaţie a oamenilor, de acest ridicol şi grotesc furnicar.

În al treilea rând, a apărut teoria infernului-paradis considerată singura cale oferită reflexiei la început de mileniu. „Să nu fie oare paradisul şi infernul cele două faţete contradictorii ale unei realităţi unice în om? Două virtualităţi ale aceleiaşi persoane, care se actualizează alternativ (…) Omul nu e oare osândit şi ales, bun şi rău? … lumea nu este simultan şi rai şi iad?”, după cum ne spune Jean Guitton.

Totuşi, cel care ne duce la o concluzie acceptabilă este George Minois: „Salvarea constă în renunţarea la afirmarea exagerată a unei laturi a persoanei sau a alteia. Reluând într-o formă opusă fraza lui Pascal, dar fiind de fapt de acord cu el, putem spune: omul este înger şi fiară; cine vrea să fie numai înger sau numai fiară ajunge în iad”.

Aşadar, mântuirea se află în afirmarea contradictoriului; aceasta este adevărata umilinţă, infernul rezidă în alegerea exclusivă, deci mutilantă. Omul este da şi nu, fiinţă şi neant. A fi sau a nu fi, aceasta este într-adevăr întrebarea infernală. A fi şi a nu fi, aceasta este mântuirea.

Doamne ajută!

29
oct.
14

Rugăciunea inimii

ruga_0„Noi ne mântuim cu toate aceste înclinații negative din existența noastră, atunci când zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!, dar dacă nu spunem asta nu ne întâlnim nici cu noi, nici cu Dumnezeu.

Dacă zici de trei-patru ori această scurtă rugăciune și apoi nu mai zici nimic nu te întâlnești cu Domnul, însă dacă insiști poți să reușești.

Eu vă recomand să faceți o experiență: găsiți-vă o jumătate de oră pe zi, când vreți voi, și angajați-vă la rugăciunea aceasta continuu, fără să numărați – dacă numărați vi se împrăștie mintea la numărat – și ziceți așa, întruna, în atitudine de rugăciune, încercând să vedeți ce vă vine în minte. Dacă vedeți că vă vine în minte ceva frumos și pozitiv, bucurați-vă și vă veseliți, iar dacă vedeți că vă vine ceva negativ și mereu imagini sau gânduri negative, nu vă speriați, pentru că lucrurile acestea trec. Că doar nu-i mai mare vrăjmașul decât Dumnezeu! Dumnezeu limpezește, dar limpezește cu vremea și în măsura în care ne angajăm la efort duhovnicesc.

Din Părintele Teofil Părăian, Rugăciunea Pelerin către cer, Editura Doxologia, p. 41, Iași, 2013

29
oct.
14

Nu exista păcat mic!

Parintele-Arsenie-Papacioc-4-foto-Cristina-Nichitus-RonceaLa o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a facut altceva, decât a muşcat dintr-un mar. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul.

Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţă de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului astuia din noi să lucreze?

Pr. Arsenie Papacioc

29
oct.
14

Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pă­mânt!

Parintele-Arsenie-Boca –   Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

–   Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pă­mânt!

–   Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu sin­gur, ştie ce va fi cu copi­lul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lu­me şi ce va fi şi ce va face în lu­me. Numai te tre­­zeşti la bă­trâ­­ne­ţe cu is­păşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască sau chiar i-ai a­vor­tat.

–   Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dum­ne­zeu îi pe­dep­seşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi re­vi­zuiască po­zi­ţia, ati­tu­di­nea faţă de Dum­ne­­zeu.

–   Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dum­ne­zeu omului.Este cu drep­­­t­a­te să tragi scurta (necazul) pentru ne­cre­dinţă. Când omul îşi re­vi­zuieşte po­zi­ţia faţă de Dum­­­ne­zeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Bi­se­rică, atunci şi Dum­nezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi re­vi­zuieşte poziţia faţă de Dum­­nezeu.

–   Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

–   Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea.

–   Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâ­ta vreme a­târ­nă pe­deapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noas­tră. De în­da­tă însă ce măr­tu­ri­sim păca­te­­le şi vino­vă­ţia, primejdia morţii o în­lă­tu­ră Dumnezeu de deasupra noas­tră.

–   Toţi avem o genă oncogenă şi ne putem îmbolnăvi de mai multe ori fă­­ră să ştim, dar prin spo­veda­nie sinceră şi împărtăşirea cu Sfân­ta Eu­­­haristie ne refacem. Trebuie să ne în­tărim cu Sfintele Tai­­ne, cu e­ner­­­gie duhovnicească, capabile să stă­vilească anar­hia din cre­­ier şi din or­ga­nismul nostru. Fac­torul supranatural se dovedeşte ca­pabil de atâtea ori să ne sca­­­pe din mul­te încurcături.

–   Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii ade­vă­ra­ţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.

–   Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei în­tărite de vo­in­­ţă. Din pricina acestei lupte între con­vin­­­geri şi patimi, călugăria e dă­tătoare de har şi numărată la Taina Po­­­căinţei.

–   Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Cea mai lungă cale este ca­lea ca­re du­ce de la urechi la inimă.

Surse: “Cararea Imparatiei”, “Cuvinte vii

29
oct.
14

Halloween-ul, devenit un prilej de adorare a demonilor, are efecte dezastruoase

halloween_imageMulţi dintre români au preluat, de câţiva ani, dintr-un mimetism modernist, care nu are nimic de a face cu discernământul, Halloween-ul, macabra sărbătoare occidentală, care sub masca unor distracţii (tembele) este o veritabilă invocare a demonilor şi făpturilor infernale. Putem vedea cu această ocazie o defilare spectrală, de oameni deghizaţi în schelete, arătări hidoase, vrăjitoare, fantome, mumii, vampiri, vârcolaci, monştri, criminali sângeroşi care împânzesc străzile şi se sperie unii pe alţii cu tot felul de farse şi glume macabre şi nesărate. În vitrinele magazinelor, în parcuri, în companii, în localuri, în şcoli şi universităţi, pe uşile caselor, peste tot apar vrăjitoare călare pe mătură, dovleci-felinar, coarne şi alte simboluri mai mult sau mai puţin demonice. Cam aşa arată Halloween-ul, o „sărbătoare“ pe care sataniştii declaraţi o consideră printre cele mai importante.

Din păcate, milioane de oameni care se declară „creştini“ şi chiar împotriva satanismului, au ajuns să creadă cu naivitate că nu este nimic rău în aceste „distracţii nevinovate“. Realitatea este însă cu totul alta. Halloween este o invocare a maleficului.

Biserica, slăbită enorm în ultimele decenii, a obosit să se mai lupte cu Halloween-ul, acceptând în mod aberant evenimentul ca pe o sărbătoare distractivă, adresată chipurile, culmea prostiei, în special copiilor, tocmai cei mai lipsiţi de apărare şi de discernământ… Cea mai bună dovadă că este vorba de un eveniment ocult, abject şi inspirat de forţele întunericului este acela că însuşi „părintele“ modern al „bisericii lui Satan“, tenebrosul şi terifiantul Anton Szandor LaVey, obişnuia să spună că Halloween este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de „Noaptea Walpurgică“ sau Sabatul vrăjitoarelor, de pe 1 mai.

Originile ritualului

„Sărbătoarea“ de Halloween îşi are originile în vremuri îndepărtate. Atunci, două anotimpuri erau văzute ca importante, vara şi iarna. Anul Nou începea cu prima zi de iarnă, la o dată care, după calendarul modern, cade la 1 noiembrie. Mai important era însă ajunul noului an, când avea loc festivalul sfâşitului verii. În secolul 19, se pare, a fost fabricată o zeitate numită Samhain, care personifică sfârşitul verii, fiind văzută ca „stăpân al întunericului“. Puterea acesteia creşte pe măsură ce ziua se scurtează şi noaptea e mai lungă, fiindca ea nu poate umbla pe Pământ decât după lăsarea întunericului. În popor se credea că în ajunul anului nou, pe 31 octombrie, graniţa ce desparte lumea morţilor de cea a viilor devine extrem de permeabilă. Din aceasta cauză, momentul era foarte prielnic pentru ca spiritele celor morţi în cursul anului să revină în lumea pământească, bântuind în căutarea unor trupuri pe care să pună stăpânire pentru a scăpa din tărâmul morţilor. Pragul dintre cele două lumi, care nu se află, practic, în nici una dintre ele, este păzit de creaturi fioroase ale tenebrelor, reprezentate ca demoni ori ca vrăjitoare, ceea ce explică popularitatea unor costume şi deghizaţii morbide şi macabre de asemenea natură. Dacă nu reuşeau să captureze un om, spiritele întunericului se mulţumeau adesea şi cu un animal, în special o pisică neagră, aceasta din urmă fiind şi astăzi un simbol al Halloweenului.

  Veghea de Halloween. Ameninţarea spiritelor rele
halloween wallpaper 55 Halloween ul, devenit un prilej de adorare a demonilor, are efecte dezastruoase Exista în vechime, în preajma zilei de Halloween, obiceiul de a strânge lemne pentru aprinderea unor ruguri sacre, de obicei pe vârfurile dealurilor, pentru comemorarea sufletelor celor morţi. În acea seară, oamenii se adunau cu mic, cu mare în jurul rugurilor sfinte pentru a veghea şi pentru a invoca zeii luminii să călăuzească sufletele morţilor din familie în tărâmul de dincolo.

După terminarea ceremoniei, oamenii luau cărbuni din focul sacru pentru a-şi lumina drumul spre casă, dar şi pentru a aprinde un nou foc în vatră. Acest tăciune era, de regulă, cărat într-un nap scobit pe dinăuntru, înlocuit mult mai târziu de dovleac. Pentru a se proteja de influenţele spiritelor rătăcitoare, cei vechi se îmbrăcau în costume înfricoşătoare şi ciopleau mutre cu rânjete hidoase pe napul-felinarul în care purtau tăciunele. Ei se deplasau în procesiuni foarte gălăgioase, rupând şi trântind de pământ tot ce întâlneau în cale, tot ca metodă de a pune pe fugă spiritele.

Tradiţia rugului sfânt s-a păstrat Irlanda, Scoţia şi Tara Galilor. Lemnul pentru focul din noaptea de Halloween se adună din timp şi în unele regiuni există obiceiul de a arde şi un anume tip de muşchi de pădure. Spre deosebire de ce se petrece în America, în Europa spiritele morţilor continuă să reprezinte o parte însemnată a tradiţiei de Halloween. Dacă pe vremuri, oamenii vegheau toată noaptea cu o torţă aprinsă pe prispa casei, acum ei se mulţumesc să aprinda lumânări pentru sufletele celor decedaţi. În această noapte, oamenii poartă felurite talismane pentru a se proteja de duhurile rele. Tot pentru alungarea duhurilor întunericului se trag clopotele şi se bate în lemn (deloc întâmplător, în tradiţia noastră populară s-a păstrat această vorbă). În acelaşi scop, înainte de apusul soarelui, se obişnuieşte să se înconjoare casa de trei ori, mergând cu spatele. În aceste zone se spune că o persoana născută de Halloween poate vorbi cu duhurile.

Creştinism versus „păgânism“

În urmă cu mai bine de 1200 de ani, în încercarea de a eradica sărbătorile „păgâne“ şi a-i creştina pe bretoni, irlandezi şi englezi, papa Grigore al IV-lea a decretat în anul 835 ziua de 1 noiembrie ca sărbătoare religioasă, închinată martirilor credinţei – Ziua tuturor sfinţilor. În 1006, Papa Ioan al XVIII-lea a decretat Ziua de 2 noiembrie Ziua morţilor. Tradiţia păgînă, însă, era atît de înrădăcinată în conştiinţa oamenilor, încît a fost nevoie de un compromis: o sărbătoare creştină, grefată pe vechiul cult al strămoşilor. În Marea Britanie, sărbătoarea s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar seara dinaintea ei, ajunul, All Hallows’ Evening. În timp, prin prescurtare, a devenit Hallows’E’en şi de aici Halloween.

 Papa Grigore IV

Obiceiul de a oferi bucate celor care bat la uşă este o reminiscenţă a ritualurilor ancestrale, legat de pomana pentru sufletele morţilor, adoptată şi de creştinism. Astfel, este atestat din secolul al IX-lea obiceiul ca, în această perioadă a anului, sărmanii şi cerşetorii să bată la uşile creştinilor pentru a cere pomană, care consta în special dintr-un fel de „prăjiturele pentru suflet“, bucăţi de pâine cu afine. Cu cât mai multe prăjiturele primea cerşetorul, cu atât mai multe rugăciuni se angaja să rostească pentru sufletele rudelor decedate ale stăpânului casei. Chiar rostite de un intermediar, rugăciunile aveau menirea de a ajuta sufletele sa găsească mai repede drumul spre rai. A refuza să dai de pomană pentru morţi era considerat un adevărat sacrilegiu, iar cel care îl comitea se expunea „răzbunării“ cerşetorului nemulţumit. Expresia „trick or treat“ derivă din această tradiţie, căci cel care îndrăznea să încalce tradiţia, cel care cu alte cuvinte nu oferea pomană (treat) trebuia pedepsit, jucându-i-se un renghi (trick). Una dintre cele mai vechi pedepse utilizate de colindători era aceea de a bate la uşă şi de a se ascunde apoi, astfel încât gazda să se sperie când vede că nu este nimeni la uşă. Astăzi, reacţia firească în faţa unui asemenea gest este una de enervare, ştiut fiind că aceasta e o biată glumă proastă, însă în Evul Mediu semnificaţia era sinistră, anume că însăşi moartea a bătut la uşă, căci ea este singura invizibilă…

 Ziua morţilor în spaţiul carpatic
În fiecare an, pe 1 noiembrie sau în cea mai apropiată duminică de această dată, creştinii din România îşi celebrează morţii, dând copiilor dulciuri şi aducând ofrande şi pomană celor „duşi pe ceea lume“.
Emblema sărbătorii, bostanul cioplit, luminat cu ajutorul unei lumînări, este un obicei caracteristic mai degrabă Ardealului, unde toamna tîrziu se pun astfel de „felinare“ pe stîlpii porţii. „Distracţia“ tâmpă, specifică sărbătorii Halloween, atît de populară la americani, le era până de curând necunoscută românilor, preocuparea fiind exclusiv pentru omagiul şi pomenirea celor trecuţi în lumea umbrelor.
Bătrînii satului şi copiii lor de la oraş se adună la cimitir, pun pe morminte ştergare ţesute sau prosoape, colaci copţi pe vatra cuptorului propriu sau la vreo patiserie cu firmă luminoasă, lumînări şi mere. Copiii primesc bomboane, mere şi biscuiţi, fără să fie costumaţi în făpturi înspăimântătoare şi groteşti şi fără să strige „Trick or Treat!“, însă unii dintre ei – ministranţii – chiar îşi merită din plin dulciurile câştigate, căci merg din casă în casă timp de cîteva ore, apoi cântă şi se roagă, alături de preot, la fiecare mormânt în parte.
Când se închină paharul, se spune „Dumnezeu să-i ierte!“, nu „Sănătate!“, nici „Noroc!“. Bătrânii de la ţară spun „Să trăiţi cu toţii, să-i pomeniţi pe cei plecaţi dintre noi, şi poate o să mă pomeniţi şi pe mine, dacă nă-ţi uita!“…
Halloween în America
De fapt, sărbătoarea de Halloween a ajuns în America abia în jurul anului 1840, adusă de valul masiv de imigranţi irlandezi goniţi de acasă de marea foamete din epocă. Aceştia au adus cu ei şi „legenda“ cam cretinuţă a felinarului-dovleac. Povestea spune că un anume Jack, individ cunoscut drept beţiv şi pus pe trăznăi, a avut într-o zi proasta inspiraţie de a-i juca un renghi Satanei. Jack l-a convins pe diavol să se urce într-un copac, apoi a scrijelit pe trunchiul acestuia o cruce, simbol ce-l împiedica pe drac să coboare. Satana a fost lăsat să se dea jos numai dupa ce i-a promis omului că îl va lăsa în pace toata viaţa lui. După ce a murit, Jack nu a fost primit în Rai din pricina numeroaselor sale păcate, văzându-se obligat să meargă în Iad, dar nici aici nu a fost admis, diavolul fiind încă supărat de renghiul cu copacul. Pentru a nu-l lăsa totuşi să orbecăiasca veşnic prin beznă, dracul i-a dat lui Jack un tăciune aprins care să-i lumineze calea, iar omul a pus tăciunele într-un nap scobit. Ajunşi in America, imigranţii au descoperit că dovleacul este un suport mult mai încăpător, folosindu-l de atunci în locul napului. Chiar şi în zilele noastre, dovleacul scobit ca să arate ca o faţă care rânjeşte ameninţător este numit „Jack-o-lantern“, „felinarul lui Jack“.

Ce a devenit Halloween astăzi se vede cel mai bine în SUA, unde se câştigă foarte mulţi bani de pe urma prostiei oamenilor. Dintr-un prilej de comemorare a morţilor familiei, sărbătoarea a degenerat complet, ajungând o sinistră mascaradă, penibilă şi cretină, prilej de batjocură, oamenii întrecându-se în răzbunări oribile şi „glume“ macabre. Industria cinematografică, televiziunile, barurile, restaurantele, discotecile, parcurile de distracţii, industria dulciurilor, producţia de costume şi de decoraţiuni, toate aduc câştiguri enorme, iar oamenii trebuie să plătească dacă vor să se „distreze“. În SUA se obţin profturi comparabile cu cele de Crăciun, altă sărbătoare batjocorită şi transformată într-o stresantă goană după brad, globuri şi cadouri.

Dracul şi dovleacul marca USA poposesc şi în România
Integrarea în UE şi occidentalizarea societăţii face ca în România autorităţile să se simtă obligate (la presiuni deloc dezinteresate) la o adevărată maimuţăreală a sinistrei sărbători americane, care este promovată pe toate canalele şi cu toate puterile.
Astfel, Teatrul Naţional pentru Copii îşi deschidea la un moment dat stagiunea cu spectacolul „Lampa lui Jack“ – o punere în scenă pentru copii a poveştii dovleacului de Halloween, poveste în care Diavolul joacă rolul principal, în realitate o şcolarizare mascată a satanismului pentru copiii români…
„Protipendada“ Bucureştiului s-a adunat la Palatul Parlamentului pentru a participa la Balul de Halloween. Internetul românesc este plin de felicitări virtuale cu specific de Haloween, precum şi de bizare oferte „festive“: manichiură în ton cu momentul, gheare stilizate negru-portocalii, tichii cu coarne care se aprind alternativ, sfaturi pentru construirea unui coşciug, ca să poţi apărea un „mort“ cât mai autentic la petrecerea de Halloween!!!
La grădiniţele de bon-ton din capitală se face „serbare de Halloween“, în şcoli elevii sunt învăţaţi chiar de către profesori cum să îşi confecţioneze costumele şi decorurile adecvate. Discotecile din campusurile studenţeşti şi localurile se întrec în a organiza „seri de Halloween“ care sunt luate cu asalt de tinerii dornici de distracţie. În 2002, în parcul Moghioroş din cartierul Drumul Taberei, primăria sectorului 6 a organizat „Carnavalul groazei“ şi a oferit premii copiilor care aveau cel mai înfricoşător costum.
Iar acestea, în vreme ce în Rusia, Ministerul Educaţiei a decis să interzică orice eveniment legat de sărbătoarea Halloween-ului în şcoli. Un reprezentant al ministerului, Alexander Gavrilov, a declarat că această hotărâre se menţine din 2003, iar motivaţia este legată de faptul că această sărbătoare promovează cultul morţii, personificarea morţii şi a forţelor răului, fiind în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ. Gavrilov a precizat că Haloweenul „tulbură mintea şi afectează sănătatea spirituală şi morală a elevilor“, concluziile sale fiind împărtăşite de o serie de psihiatri consultaţi pe această temă.
Halloween-ul, devenit un prilej de adorare a demonilor, are efecte dezastruoase
copilmic Halloween ul, devenit un prilej de adorare a demonilor, are efecte dezastruoase Psihologii şi psihiatrii establishmentului se întrec în a scorni, la comandă şi cu plată, teorii care mai de care mai sofisticate, sucite, aberante şi cumplit de periculoase, cum că Halloween-ul este, de fapt, „o celebrare emfatică a morţii, care are chiar o importanţă socială imensă pentru că aduce în conştiinţa occidentală sentimentele refulate despre subiectul morţii, generând experienţe benefice care-i vor face pe copii şi adulţi să-şi învingă teama de moarte“(??!!).
Cu toate aceste josnice elucubraţii teoretice, cu spoială de ştiinţă, adevărul este altul. Toate statisticile indică, mai ales în SUA, ţara unde această sărbătoare pervertită a atins apogeul maleficului, creşterea violenţelor în timpul Halloween-ului. Acest moment al anului se remarcă prin numărul cel mai mare de acţiuni violente, fapte penale, „glume“ proaste care duc la accidente grave, distrugeri, numărul cel mai mare de beţivi, consum crescut de droguri la persoane din ce în ce mai tinere, inclusiv la copii. Studiile Gallup certifică, de asemenea, efectele cumulative dezastruoase ale acestei sărbători, ce marchează profund psihicul copiilor, care nu au mecanisme psihice pentru a se apăra de această deversare a demonicului, a urâtului, a odiosului, a magiei negre în viaţa lor emoţională şi ajung ulterior să le accepte ca fireşti, în mod necondiţionat.

Se ştie că răul este mult mai uşor acceptat atunci când pare un simplu joc. Această „sărbătoare“, în realitate o adevărată oroare, îi familiarizează de fapt pe cei mici, prin jocul macabru, cu răul, agresivitatea, scabrosul, monştrii, grotescul, infernalul, sinistrul, satanicul, vrăjitoria şi magia neagră. Să nu ne mirăm, prin urmare, că în timp, copiii se obişnuiesc cu prezenţa maleficului, percepută ca o „joacă“ sau o „distracţie“…

29
oct.
14

„Îmi este greu să cred până nu văd!”

101885_orDumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot ascunde până ce ÎI pierde cu totul din vedere. Precum stă scris despre strămoşii oamenilor când au păcătuit: „Și s-a ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului”. Precum atunci, aşa şi acum. De fiecare dată când omul face un păcat greu, el se ascunde de Dumnezeu în spatele naturii. Şi se pierde între făpturi, se pierde între pomi şi pietre şi animale, ca între o treime idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii.

Și după cum se vorbește de eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat al naturii, așa s-ar putea vorbi și despre o „eclipsă de Dumnezeu”… eclipsa de soare nu înseamnă că soarele şi-a pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de ochii noştri. Întocmai la fel, şi eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a pierdut şi că El nu mai este, ci că ceva s-a pus între Dumnezeu şi om şi L-a ascuns pe Dumnezeu de înţelegerea omenească. Acest ceva este păcatul omenesc.

Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotriveşte toată lepădării de Dumnezeu, şi urăşte de moarte şi alungă pe apostaţi şi pe cei care o divinizează. Toată natura, de la marele soare, până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas şi în armonie despre fiinţa şi lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate făpturile, şi mai presus de toate un bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui Apis; dar când s-a închinat înaintea acelui asa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne și l-a alungat departe de sine. „Acum văd că eşti bou, şi nu dumnezeu !”  a strigat faraonul supărat. La care Apis a grăit și i-a răspuns: „Asta am vrut şi eu să vezi; şi de acum să te închini Celui ce ne-a făcut şi pe mine, şi pe tine”.

Tu spui: „Îmi este greu să cred până nu văd!” Dar cu ce doreşti tu să vezi, cu ochiul sau cu duhul? Dacă vrei să vezi cu ochiul trupesc, Cel ce este mai mare ca universul ar trebui să se micşoreze şi să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce, tu îţi vezi raţiunea cu ochii? Şi totuşi, te-ai supăra dacă cineva ţi-ar spune că el nu crede că ai raţiune până n-o vede cu ochii lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu cu duhul, atunci poţi să îl vezi. Fiindcă duhul omenesc e mai întins decât universul, şi fiindcă şi „Dumnezeu duh este”.

Numai că duhul tău trebuie să fie curat, fiindcă doar celor curaţi li s-a tăgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu. Fugi cât mai repede din întunericul acesta ce ne-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când Adam a păcătuit, el a fugit de la faţa lui Dumnezeu, dar Milostivul Făcător nu a fugit de la făptura Sa, ci S-a apropiat şi l-a strigat pe Adam: „Adame, unde eşti?” Și pe tine te strigă, de la foarte mare apropiere, oare nu auzi: „Copile, unde ești?”. Întoarce fața ta către lumină, fiule al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia, p. 159-160

29
oct.
14

„Doamne, astea toate le fac ca să Te cunosc, ca să Te întâlnesc!”

pantocrator11Aşa că, te rog, mata să fii cinstit cu sufletul dumitale şi să spui: „Hai să încerc! Să văd. Dacă-i adevărat? Că aşa zice Dumnezeu: vino şi vezi. Mă duc!” Unde? Acolo unde este: la biserică, în Biserică. Ce fac acolo? Nu mă uit să văd cum se poartă părintele, nu mă uit să văd cum se poartă maica Siluana, nu mă uit să văd cum se poartă băbuţele din biserică, ci mă uit să văd ce fac oamenii care cred că există Dumnezeu. Şi fac şi eu. Trebuie să împlinesc nişte porunci? Le împlinesc! Tre­buie să fac nişte gesturi? Le fac.

Dar să şi vorbeşti cu El: „Doamne, astea toate le fac ca să Te cunosc, ca să Te întâlnesc!”. Şi, să vă daţi un termen. Eu mi-am dat un ter­men de un an, dar mai devreme L-am găsit, L-am văzut. Să fiţi oneşti cu dumneavoastră.

Fii onest cu dumneata, cu sufletul dumitale şi vei găsi singur ce să faci. Avem în noi o ştiinţă pe care, imediat ce suntem atenţi la lăuntrul nostru, o depistăm şi, dacă o ascultăm, ajungem la Dum­nezeu, pentru că Dumnezeu este înăuntrul nostru. Noi suntem nişte fericiţi toţi, pentm că suntem botezaţi, sun­tem mirunşi, avem Duhul Sfânt în noi, nu trebuie decât să trecem puţin de simţuri şi de mentalitatea asta de dea­supra ca să dăm de Dumnezeu.

Subconştientul nostru este creştin. Avem o pojghiţă de subconştient a refulărilor şi a rănilor psihice, care e foarte subţire la noi. Dedesubt este subconştientul creştin. Luaţi orice ateu din acesta teribil din jurul dumneavoastră şi staţi lângă el când s-o cutremura pământul. Să vedeţi ce frumos se închină… noi mai facem câte o cruce mai strâmbă, el o face dreap­tă: „Doamne, scapă-mă!”. „Care Doamne?”, întrebi. „Ei, zic şi eu aşa de frică”. De ce? Pentru că frica l-a adus în adâncul lui, acolo unde este credincios.

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 102-104

29
oct.
14

Un bătrân de 85 de ani, amendat cu 5000 de euro pentru că a îndemnat o femeie să nu avorteze

Docteur_DorFrancezul de 85 de ani Xavier Dor, militant pro-vita, a fost amendat lunea aceasta cu 5000 EUR pentru exercitarea de „presiuni morale și psihologice” în scopul de a convinge o femeie să nu facă avort.

În 2012, pediatrul și cercetătorul pensionar și cu sănătatea șubredă, aproape orb, dăruise botoșei tricotați unei femei care era în drum spre un centru Planned Parenthood din zona centrală a Parisului.

Instanța a impus o amendă cu suspendare în sumă de 5000 EUR, plătibilă în caz de repetare a infracțiunii, acordând câte 750 EUR daune și interese fiecăreia din cele 3 asociații pro-avort care au introdus cauza împotriva lui Dor.

Aceasta este hotărârea Curții de Apel, „îndulcită” după ce prima instanță depășise cererile procurorilor, ordonând o amendă de 10000 EUR în septembrie anul trecut, precum și 2000 EUR daune-interese pentru tânăra întâlnită de Dor pe scările care duceau spre centrul Planned Parenthood.

Dor este un militant pro-vita veteran și șeful asociației SOS Tout-petits (SOS Micuții), care a condus multe proteste și demonstrații prin rugăciune în apropierea unităților prestatoare de avorturi.

Acesta a declarat pentru LifeSiteNews că a fost „surprins” de reducerea sentinței, în contextul actual în care avortul a devenit un drept legal deplin în Franța, fiind compensat 100% din asigurările sociale de stat.

Dor a decis să își continue cauza la Curtea de Casație, care are drept rol verificarea interpretării corecte a legii.

sursa culturavietii.ro

29
oct.
14

Grânele otrăvite

spice-de-grau-la-nunta-1280x800Povestea spune că demult, într-o ţară bogată şi frumoasă, prin nu ştiu ce întâmplare, după ce s-au strâns grânele şi s-au pus în hambare, s-a aflat că sunt otrăvite. Oricine mânca din ele înnebunea. Pământul fusese infestat cu tot felul de substanţe pe care plantele le absorbiseră.
S-a ţinut sfat, hotărându-se ce să se facă. Împăratul alături de boierii săi şi de supuşi nu aveau de ales, trebuia să mănânce din acele grâne. „Foarte bine, a zis împăratul, o să le mâncăm. Dar câţiva dintre supuşi să fie hrăniţi cu mâncare neotrăvită, ca să rămână printre noi unii care să ne aducă aminte că suntem nebuni.“
Trăim într-o societate în care sistemul de valori este complet bulversat. Avem nevoie de cineva care să ne aducă aminte că trăim într-o lume nebună. Acest cineva este Hristos şi cu Biserica Sa. În calitate de creştini suntem datori să ne ridicăm împotriva nedreptăţilor şi să fim slujitorii adevărului.
Sfântul Antonie cel Mare a prorocit acum 1.700 de ani vorbind despre vremurile de pe urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că este nebun, pentru că nu este asemenea lor“.
Din Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, vol. I, Editura Sophia, 2009
29
oct.
14

Cel mai scump lucru din lume

yuiO poveste veche spune că Dumnezeu i-a cerut unuia din îngerii Săi: „Mergi pe pământ şi adu-mi lucrul cel mai scump pe care-l vei găsi în lume!“
Îngerul a mers străbătând munţi şi văi, mări şi râuri în căutarea lucrului preţios. După ani de căutări, îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un ostaş murind din pricina rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul a luat o picătură de sânge, a dus-o la tronul ceresc şi a spus: „Doamne, acesta este lucrul cel mai scump din lume“. Răspunsul a fost: „Cu adevărat, îngere, cântăreşte mult înaintea ochilor Mei sângele ostaşului, dar nu acesta este cel mai scump lucru din lume“.
Astfel că îngerul a fost nevoit să se întoarcă din nou pe pământ pentru a afla ce i se ceruse. Şi a găsit, pe un pat de spital, o asistentă care trăgea să moară de la o boală cumplită, contractată când îi îngrijea pe cei suferinzi. Când ultima suflare a ieşit din trupul ei, îngerul a luat-o şi a dus-o la scaunul judecăţii, zicând: „Doamne Dumnezeule, negreşit, acesta este lucrul cel mai scump din lume“. Părintele ceresc a zâmbit îngerului şi i-a spus: „Cu adevărat, îngere, jertfa pentru alţii este foarte preţioasă înaintea Mea, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume“.
Îngerul s-a coborât încă o dată pe pământ. A umblat peste tot. Şi după mult timp, într-o seară, ostenit de atâta alergătură, s-a aşezat lângă o casă aflată într-o pădure. Din senin, a apărut un om cu o înfăţişare cumplită. Avea în mână o bardă şi venise cu gândul de a-l ucide pe stăpânul casei. Apropiindu-se de locuinţa duşmanului său, răufăcătorul a privit pe fereastra luminată. A văzut-o pe soţia celui căutat de el cum punea copilul ei cel mai mic în pat şi îl învăţa să se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat pentru ce venise. Şi-a amintit de copilăria lui, cum mama îl punea în pat şi-l învăţa să se roage lui Dumnezeu. Inima i s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a luat lacrima şi a zburat bucuros la Dumnezeu, zicând: „Cred că am găsit ce căutam“.
Dumnezeu a surâs uşor şi a spus: „Cu adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume – lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului“.
Din Anthony M. Coniaris, Vitamine duhovniceşti, vol. I, Editura Sophia, 2009
29
oct.
14

Am o stare proastă!

4779E o stare în care nu simt bucuria şi nu sunt conştientă că m-am născut pentru bucurie. Şi atunci voi face ceva. Ce? În primul rând zic: Doamne miluieşte! Doamne Iisuse Hristoase!

Cercetându-ne stările sufleteşti ne putem da seama care e bolnavă şi putem alege să fim sănătoşi strigând la Domnul, rugându-ne Lui.

Dacă am o stare proastă, dacă sunt agitată, dacă sunt supărată, în timp ce fac lucrul acela mărunt, sau sunt plictisită, zic: aceasta nu este o stare normală, conştientizez asta. Acum ştiu. Ştiu că starea asta nu este starea mea de om normal, de om întreg. E o stare în care nu simt bucuria şi nu sunt conştientă că m-am născut pentru bucurie. Şi atunci voi face ceva. Ce? în primul rând zic: Doamne miluieşte! Doamne Iisuse Hristoase! Şi totul se va schimba.

Poate că voi simţi în continuare supărare că soţul meu n-a venit la timp acasă. Dar asta e o lucrare a părţii pătimitoare a sufletului, a psihismului meu, este o tulburare a sentimentelor mele şi eu le arăt Domnului ca să le lumineze cu harul Lui. Avem nevoie să înţelegem că emoţiile sunt reacţii ale psihismului şi acesta e rolul lor, e slujirea lor. Ele ne anunţă ne dau putere să luăm atitudini faţă de ce ne face bine sau rău. Rău e doar când ne aşternem viaţa întreagă pe ele.

Când avem relaţii bazate pe reciprocitate: mă iubeşti – te iubesc, te uiţi urât la mine – mă uit urat la tine… acesta este iadul relaţiilor noastre. Ca să scăpăm din el avem nevoie să lucrăm Poruncile ca să ne curăţim sufletul, sentimentele şi mintea. Altfel nu ajungem la întâlnirea conştientă şi simţită cu Dumnezeu în inima noastră. Da, Dumnezeu este „ascuns în porunci”, nu-L putem vedea şi simţi dacă nu ne curăţim mintea şi sufletul prin ele.

Avem nevoie să fim atenţi însă cum lucrăm poruncile şi cum ne curăţă ele sufletul şi sentimentele.

Etras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 18

29
oct.
14

Calea dragostei are rezultate mai eficiente

100Părintele Porfirie a fost vizitat de un om binevoitor, care i-a mărturisit:

– Părinte, sunt foarte supărat. Câţiva fraţi cu care mă întâlnesc mă răstălmăcesc şi mă obosesc cu observaţiile lor continue. Au principii aspre, deşi văd că al meu caracter nu este după cum vor ei. Au o purtare dură faţă de mine.

Părintele l-a ascultat cu atenţie şi a încercat să-l liniştească. Totodată a făcut o radiografie a sufletului său:

– Tu eşti o oaie a lui Dumnezeu, i-a spus. Eşti bun, liniştit şi sensibil. Nu-i suporţi pe oamenii care se poartă aspru cu tine, de aceea reacţionezi lăuntric şi te închizi în tine.

Şi părintele, pentru a-l convinge pe vizitator că doar prin bunătate îl câştigăm pe semenul nostru, şi nu prin sălbăticie şi intoleranţă, i-a spus o legendă:

– Odată vântul se certa cu soarele, întrebându-se cine este mai puternic. Au pus rămăşag şi au zis că cel ce va da jos căciula păstorului, care urca muntele în ceasul acela, ăla este cel mai puternic. Mai întâi vântul a început să bată cu furie şi să-şi arate în chip sălbatic puterea sa. Păstorului a început să-i fie frig şi să-şi tragă căciula mai bine pe urechi. După aceea a venit rândul soarelui, care a ieşit dintre nori, şi peste puţin timp afară a început să se încălzească, s-a încălzit şi păstorul, care nemaiputând suporta şi-a scos căciula să se răcorească şi şi-a continuat drumul. Atunci soarele i-a spus vântului: „Ai văzut cine este mai puternic?”.

– Părinte, soarele a biruit prin bunătatea sa, nu vântul cel sălbatic.

– Aşa se întâmplă şi în problemele duhovniceşti. Bunătatea şi calea blândă au rezultate mai eficiente.

Extras din Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie, Ed. Egumenița, 2012, p. 119

29
oct.
14

În căsnicie contabilitatea greșelilor aduce pagubă relației

casnicie_2Cel de lângă tine este…ca și tine – om – cu bune și rele, cu daruri dar și cu limite nebănuite chiar și de el! Învață să-l accepți așa cum este, învață să-i cultivi părțile bune și ajută-l să le piardă pe cele rele.

Fiți iertători față de greșelile celuilalt, iertați chiar fără ezitare. Cereți, simplu și convingător, iertare, lăsați argumentele ridicole. Mâine poți greși tu! În căsnicie, contabilitatea greșelilor este păguboasă.

Evitați să faceți afirmații ce par să fie difinitive de tipul: “tot timpul mă bați la cap cu prostiile tale”, sau “ești departe de a fi ceea ce pari” sau “te străduiești degeaba, e greu să duci tu o treabă la bun sfârșit” etc. Sunt adevărate “picături chinezești”…iar când sunt dese aduc prăpastia aproape!

Expresiile neechivoce de tipul: “niciodată, degeaba, tot timpul” îi iau partenerului orice șansă de a-și manifesta schimbarea! Astfel de afirmații sunt rezultatul unor concluzii greșite, bazate pe fapte incomplet analizate, sau pe informații trunchiate. Deci, atenție la fapte, dar…și la vorbe!

Din Dr. Floarea Damaschin, Pacea casei în 333 de sfaturi, Ed. Sfinții Martiri Brâncoveni, 2010, p.83

29
oct.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-10-29

MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(IX, 44-50)

is-a Domnul către ucenicii Săi: „Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor“. Dar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, că era ascuns pentru ei, ca să nu-l priceapă, şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt. Şi le-a venit un gând: „Cine între ei ar fi mai mare?“ Iar Iisus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine şi le-a zis: „Tot cel care-l va primi pe pruncul acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi tot cel ce Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M’a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acela este mai mare“. Iar Ioan, răspunzând, I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe unul scoţând demoni întru numele Tău şi l-am oprit, pentru că el nu merge cu noi“. Iar Iisus i-a zis: „Nu-l opriţi; căci cel ce nu este împotriva voastră este pentru voi“.
29
oct.
14

Apostolul Zilei : 2014-10-29

MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Coloseni 1,

18-23

F-150x150raţilor, Hristos este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea, şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. Dar pe voi, care oarecând eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat, prin moartea (Fiului Său), în trupul cărnii Lui, ca să vă pună înaintea Sa sfinţi, fără de prihană şi nevinovaţi, dacă, într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor, eu, Pavel, m-am făcut.



Blog Stats

  • 323.282 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte