Istoria celor două pietricele albastre

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.

Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.

Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important. Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre. Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică. Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii. Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea…

Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii. Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost. Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu. La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

 

Trei arme împotriva diavolului

Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”.

Iar a două armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă diavolul să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului.

Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă.

Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 70

Isihia – treapta cea mai înaltă a rugăciunii

Metoda isihastă (gr. hesichia – tăcere, linişte şi concentrare inte­rioară) de a produce o stare de con­centrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu, a fost practicată încă în primele secole creştine de părinţii pustiei care au avut drept sursă de inspiraţie „Filocalia” şi se bazau pe învăţătura Sf. Scripturi: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Rugaţi-vă neîncetat” (Tes. 5, 17); „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2) etc.

În sec. XII-XIV isihasmul se mani­festă ca o mişcare de renaştere spiri­tuală şi teologică. Prin invocarea con­tinuă a numelui lui Iisus în „rugăci­unea inimii” alcătuită din cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, asceţii isihaşti ajungeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au văzut-o Sf. Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă â Mântuitorului pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) şi real­izau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama, cel mai de seamă reprezentant şi susţinător al mişcării isihaste pre­cizează că lumina taborică pe care o văd misticii nu e fiinţa lui Dumnezeu, e necreată, pentru că lucrarea necre­ată trebuie să corespundă unei fiinţe necreate, însă este accesibilă omului. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12), dar energiile Lui, ca lucrări necreate, sunt accesibile şi pot fi văzute în contemplaţia mistică. Astfel, până la om ajung energiile sau puterile divine, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oame­nilor. Pentru ca mintea să nu se risi­pească în cele din afara ei, Sf. Grigorie recomandă o anumită poz­iţie a trupului: „Ochiul să nu se întoarcă într-o parte sau într-alta, ci să privească spre ombilic, iar capul să se sprijine pe partea dreaptă a piep­tului, trimiţând, prin această poziţie a trupului, puterea minţii, care se împrăştie privind la cele din afară, către inimă. Rostind continuu rugăci­unea lui Iisus”.

Isihia creează o stare în care se practică virtuţile, cele mai importante fiind curăţirea inimii, pocăinţa, trezvia sau atenţia mintii.

 

Sf. Grigorie Palama – apărătorul isihasmului

 

Vorbind despre rugăciunea vameşului (Luca 18, 13), Sf. Grigorie Palama o arată drept prototip al rugă­ciunii isihaste: „Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcă­tosul”. Fără a se gândi la nimic altce­va, el nu se gândea decât la Dumnezeu şi la el însuşi, întorcându-şi rugăciunea asupra sa şi înmulţind cererea de a fi miluit; aceasta este cea mai eficientă rugăciune”. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de pocăinţa neştirbită a sufletului şi de participarea trupului, care se împărtăşeşte şi el de harul domnesc.

Ridicaţi împotriva doctrinei isi­haste, Varlaam de Colabria cu dis­cipolii săi şi Achidin îi batjocoreau pe isihaşti pentru faptul că aceştia îşi închinau capetele şi trupurile în tim­pul rugăciunii. Sf. Grigorie Palama a adus exemplul proorocului Ilie, care se ruga cu capul plecat pe genunchi: „Şi acest Ilie, desăvârşit în contemplarea lui Dumnezeu, cu capul plecat pe genunchi – poziţie în care îşi aduna cu osârdie mintea, îndrep­tând-o către Dumnezeu, a adus ploaie cu rugăciunile sale în Samaria cea pustiită de secetă”.

După lungi dezbateri, sinodul de la Constantinopol din 1347 a aprobat isihasmul, iar la sinodul convocat în anul 1351 isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi, ulterior, a pătruns în tot Răsăritul ortodox, în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România. Au fost evi­denţiate metodele specifice de con­centrare a minţii şi a împreunării ei cu inima, a poziţiei trupului în timpul rugăciunii, a înfrânării simţurilor, a învăţăturilor privitoare la faptul că harul dumnezeiesc pe care omul îl primeşte în inimă este necreat, pre­cum şi la faptul că lumina de pe Tabor este infinit mai presus de cunoaşterea umană, dar nu mai pre­jos de gândire.

În sec. al XVIII-lea isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sf. Nicodim Aghioritul.

 

 

Bibliografie

1. N. Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura „Veritas”, Târgu-Mureş, 1996.

2. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura „Învierea”, Timişoara, 1998.

3. Pr. prof. Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a BOR, 1994.

 

Protoiereu Ioan Lisnic

De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”?

– Gheronda, foarte des pierd lucruri şi după aceea îmi trebuie multă vreme ca să le caut.

– De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”? Sfântul Mina descoperă imediat ceea ce pierdem, fără să aibă multe pretenţii. Odată, când eram în viaţa de obşte, mi-am pierdut cheile de la chilie – atunci încuiam chiliile, pentru că în mănăstire erau şi diferiţi mireni.

„Nu-i nimic, mi-am spus, mă voi duce la tâmplărie”. Dar când caut, văd că lipeseşte şi cheia de la tâmplărie. Merg la grajd, unde făceam samarele pentru animale, dar şi de acolo lipsea cheia. „Unde să mă duc acum?”, mi-am spus. Am aprins o lumânare Sfântului Mina şi îndată am aflat toate cele trei cheie, acolo unde nici nu mă aşteptam. O lumânare şi s-a rezolvat totul! Cu lumânarea cu care le-o aprindem, Sfinţii se simt obligaţi să ne ajute.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2013, p. 104 – 105

Am o întâlnire cu Dumnezeu

Un pustnic se ruga cu multă putere și stăruință, dorind să-L întâlnească pe Dumnezeu. După multă osteneală a izbutit să stabilească o întâlnire cu El.

– Mâine, sus pe munte! i-a spus un Înger.

A doua zi pustnicul s-a sculat foarte de dimineață și a privit muntele. Era cu desăvârșire curat, fără nici un nor. A pornit, așadar, bucuros și cu o teamă sfântă spre vârful muntelui.

La un moment dat, în timp ce mergea de-a lungul cărării, a întâlnit un om care căzuse în mărăcini și i-a cerut ajutorul.

– Îmi pare rău, dar mă grăbesc pentru că am „întâlnire” cu Dumnezeu, a răspuns pustnicul și și-a continuat drumul.

Puțin mai sus a întâlnit o femeie care plângea lângă fiul ei bolnav.

– Ajută-mă, te rog! l-a rugat aceea.

– Îmi pare rău, dar nu am vreme, căci Dumnezeu mă așteaptă în vârful muntelui.

Și a început să meargă mai repede ca să nu întârzie. Dar acolo unde cărarea devenise mai abruptă, a văzut un bătrân istovit care, întinzându-i burduful, i-a spus:

– Nu mai pot continua drumul. De aceea te rog: mergi și umple-mi burduful cu apă din izvorul de mai jos.

– Fă răbdare, omule bun! Am întâlnire cu Dumnezeu și nu vreau să întârzii.

Când, în cele din urmă, pustnicul a ajuns în vârful muntelui, la ușa colibei, unde trebuie să-L întâlnească pe Dumnezeu, a aflat o hârtie agățată pe care scria:

– Iartă-Mă pentru că nu sunt aici, dar am mers să-i ajut pe cei pe care tu nu i-ai ajutat în drumul tău spre Mine

Patru căi de a ne împăca cu noi, de a dobândi pacea inimii şi a sufletului

– Spune Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”.  Sunt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobândi pacea inimii şi a sufletului, şi anume:

a) Să te mulţumeşti în viaţă cu foarte puţine dintre cele necesare vieţii;

b) Să alegi locul cel mai de jos şi să fii sub ascultare;

c) Sileşte-te să faci mai mult voia altuia decât a ta;

d) Roagă-te lui Dumnezeu să se facă întotdeauna voia Sa întru tine, adică să ne lăsăm în viaţă întru toate în voia lui Dumnezeu şi tot ce ni se întâmplă să credem că sunt după voia Lui. De vom face aceasta, vom avea multă pace în suflet şi mare nădejde de mântuire.

Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufleteşti din om, căci inima este centrul vieţii noastre fireşti, adică pământeşti, şi a celei duhovniceşti. Când avem pe Hristos în inima noastră, am împăcat cerul cu pământul, căci Hristos este „Domnul păcii”. Să cugetăm la cuvintele Sfântului martir Papia, care fiind aruncat în foc pentru că nu voia să se lepede de credinţa în Dumnezeu, zicea: „Mai tare arde inima mea pentru Hristos, decât arde focul acesta trupul meu”.

Din Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 253-254

Vai mie, ticăloasa!

O fată din Bucureşti s-a urcat în autobuz ca să meargă la serviciu. Trecând pe lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Mina, s-a gândit că poate ar fi fost bine să coboare din autobuz să se închine sfântului.

Dar acest gând nu a persistat prea mult şi şi-a continuat drumul. La un moment dat, băgând mâna în buzunar, şi-a dat seama că i-a dispărut portofelul. Atunci a început să plângă în tăcere şi să zică în sinea ei: Aceasta mi s-a întâmplat deoarece nu am coborât să mă închin la biserica sfântului. Vai mie, ticăloasa, aşa îmi trebuie! Şi gândind la acestea, plângea continuu.

La un moment dat vede un tânăr de lângă ea că-i pune portofelul în mână, o sărută pe obraz şi care a coborât imediat la prima staţie. Acum vărsa lacrimi de bucurie şi-i mulţumea Sfântului Mina. Dumnezeu, văzând smerenia ei, a înmuiat inima hoţului care i-a dat portofelul înapoi şi a sărutat-o pe obraz, ca semn de respect.

Din Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010, p. 52-53

Primejdia cea mai înfricoşată este când eşti nepăsător

Fiindcă nu suntem smeriţi. De aceea, trebuie să te descoperi, mai ales când ştii că nu numai de gânduri, dar şi de rămăşiţa gândului o să ne întrebe Dumnezeu. Încă numai abia ce ai început să te gândeşti spre rău şi n-ai reuşit, încă până şi asta e neascuns înaintea lui Dumnezeu; El ştie că ai vrut să gândeşti şi mai rău.

De aceea, dacă tu, ca om, te consideri vinovat şi te descoperi înaintea duhovnicului – fie duhovnicul cât de înapoiat – Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit. Vezi? Dumnezeu zice: “Şi gândurile sunt descoperite înaintea Mea, şi rămăşiţa gândului”, gândul la care numai ai început să te gândeşti şi n-ai reuşit. Vezi, ce lucru dumnezeiesc este?

Dar cât e de uşor cu Domnul, fiindcă Dumnezeu e atâta de bun şi te iartă. Oricât de mult ai căzut, ori de câte ori ai cădea, să te scoli, că asta-i îndreptarea ta! De şaptezeci de ori câte şapte dacă greşeşti, să te întorci, şi Dumnezeu te îmbrăţişează şi te bagă între oile păşunii Sale. Primejdia cea mai înfricoşată este când eşti nepăsător. Asta e ca un fel de neîncredere, de necredinţă în Dumnezeu.

Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 191

Care este mândria ascunsă?

 – Mi-aţi spus, Gheronda, că am mândrie ascunsă. Care este mândria ascunsă?

– Este mândria lăuntrică. Iar mândria lăuntrică este cu mult mai rea decât mândria exterioară.

– Ce diferenţă există între mândria exterioară şi cea lăuntrică?

– Mândria exterioară se vede şi se vindecă uşor. Omul care are mândrie exterioară se cunoaşte şi după hainele pe care le poartă, după felul cum păşeşte, după cum vorbeşte şi astfel îi poate face cineva vreo observaţie care să-i fie de ajutor. În schimb, mândria ascunsă este foarte vicleană şi de aceea te vindeci greu de ea. Se ascunde, şi ceilalţi nu o văd; numai unul experimentat o poate descoperi. De obicei, mândria ascunsă există la oamenii duhovniceşti. Aceştia, deşi la exterior se poartă smerit, evlavios, înlăuntrul lor ascund mândria de pe lume! Vezi, aghiuţă se îmbracă în zdrenţe…

– Gheronda, omul care are mândrie ascunsă îşi dă seama de ea?

– Da, dacă se supraveghează pe sine.

– Gheronda, îmi spune gândul că acela care are mândrie ascunsă nu simte înlăuntrul său odihnă.

– Nu simte odihnă dumnezeiască şi nici nu a cunoscut-o vreodată, ci îşi odihneşte propriul gând.

– Cu ce mi-e de ajutor să înţeleg că am mândrie ascunsă şi să mă lupt să o alung?

– Dacă, de pildă, te nevoieşti duhovniceşte şi îţi spune gândul că faci un lucru deosebit, că eşti virtuoasă etc. cu siguranţă există înlăuntrul tău mândrie, dar o ascunzi. Dar dacă priveşti cu atenţie, vei vedea că simţi o satisfacţie falsă. Ca să fugă mândria ascunsă, trebuie să te scârbeşti de această falsitate şi s-o lepezi. De cei care au mândrie exterioară se scârbesc ceilalţi şi astfel ei se pot îndrepta. Pe când, cei care au mândrie lăuntrică ascunsă, ca să se izbăvească de ea, trebuie ca ei înşişi să se scârbească de sine. Îţi va fi de ajutor şi dacă le îngădui celorlalţi să-ţi facă observaţii, pentru că astfel mândria ascunsă va ieşi afară, se va vădi şi încet-încet va pleca.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 61-62

Rugăciunea părintelui al cărui copil este căzut în păcat

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai venit în lume nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, vino şi în ajutorul fiului meu (numele), ridicându-l din căderea în care se află.

Nu-l lăsa pe el, Preabunule Doamne, să fie batjocorit de diavol, nici să îşi întineze sufletul prin păcate şi fărădelegi. Cel ce Te-ai îndurat de Maria Egipteanca şi din iubitoare de desfătări ai făcut-o iubitoare de nevoinţă, iar pe vrăjitorul Ciprian, lepădându-se de slujirea dracilor, l-ai arătat Arhiereu încununat cu cununa muceniciei, vino în ajutorul fiului meu şi ajută-l să se lepede de tot răul.

Ştiu că nici un păcat nu covârşeşte mila Ta. Dă-i lui putere să rupă lanţurile vrăjmaşului prin lacrimi de pocăinţă. Dă-i lui gândul cel bun, să alerge la preot şi să-şi spovedească păcatele. Doamne, nu-l lăsa să se piardă. Deznădejdea mă apasă şi amărăciunea pentru căderea lui îmi tulbură inima. Suspină sufletul meu. Oare când vei veni în ajutor? Oare când ne vom bucura de milele Tale? Miluieşte-l, Iubitorule de oameni, miluieşte-l, Preadulce Iisuse. Nu lăsa făptura Ta să fie înghiţită de moarte, ci dăruieşte-i să se umple de harul Tău. Ca văzând marea Ta dragoste de oameni, să Te iubească din toată inima sa şi să Te slăvească în vecii vecilor. Amin.

În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alții

De la bun început trebuie să reținem că o prietenie nu se alimentează atât din virtuțile și bunătatea celui pe care ni-l dorim ca prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. Niciodată prietenia nu se strică începând cu cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru că acesta gândește tot felul de pricini, de nemulțumiri și provoacă ruptura prin însuși zbuciumul minții sale chinuite de patimi.

Omul virtuos rabdă să conviețuiască și să facă ascultare de cei mai răzvrătiți și mai nesuferiți oameni. Un alt lucru vremelnic de ținut minte este acela că în puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alții. Zic asta pentru că, de regulă, ajungem să ne considerăm prietenii ca pe o proprietate și un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie să întrețină relații cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru că aceasta se interpretează ca o trădare. Cerem socoteală prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocând momente de genul “vreau să clarificăm relația dintre noi”, sau “între prieteni nu trebuie să existe secrete” și asa mai departe. Cu alte cuvinte facem contracte de prietenie care presupun libertăți și restricții potrivit cu firea și educația pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce regulile, convențiile sau așa-zisele principii sunt încălcate.

În acest fel şi trafi­canţii de droguri, şi tâlharii leagă priete­nii. Totuşi înţelegem că prietenia este ceva mai mult.

Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvo­râtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva. Sfântul Arsenie cel Mare spunea: „iubeşte pe toţi şi fugi de toţi”. Această vedere este cu putinţă la cei care au toa­tă puterea sufletului îndreptată spre Hristos şi judecă pe toţi şi toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinătatea umanităţii şi trebuie privit, după cum îndeamnă şi Apostolul Pavel, „ca cel pentru care a murit Hristos”.

Din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2010, p.119-121

Tăcerea este cea care leagă cuvântul de faptă

“Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Dar dacă tu te numeşti iudeu şi te reazimi pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu, şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din lege, şi eşti încredinţat că tu eşti călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului, deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?

Tu cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? “Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri”, precum este scris.

Căci tăierea împrejur foloseşte, dacă păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur. Deci, dacă cel netăiat împrejur păzeşte hotărârile legii, netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur? Iar el – din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii – nu te va judeca, oare, pe tine, care, prin litera legii şi prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege? Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup este tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Romani 2, 14-29)

***

Este mare tentaţia de a ne erija în învăţătorii altora. Contradicţia dintre fapte şi vorbe este specifică omului căzut. Este foarte greu să facem tot ceea ce spunem, tocmai pentru că fapta noastră nu poate cuprinde niciodată intenţiile şi cuvintele noastre. Sfântul Pavel ne îndeamnă ca, atunci când dorim să fim povăţuitorii altora, să ne uităm către noi. Cel care se vrea învăţător trebuie, mai întâi, să fie el învăţat. Îmi aduc aminte de viaţa părinţilor din pustiul Egiptului, ale căror cuvinte simple au format Patericul. Nu găsim nici o lipsă de armonie între vorbire şi făptuire, dar întotdeauna ei au învăţat mai întâi să tacă.

Avva din Pateric petrece în ascultare de un alt părinte vreme de mulţi ani, iar de multe ori învăţa de la acel părinte numai urmându-i exemplul faptic. Iar atunci când părintele rostea un cuvânt, pe lângă faptul că era unul ce ascundea multă înţelepciune, devenea şi un testament spiritual. Tăcerea te face înţelept, pentru că tăcerea este, de fapt, ascultare, este lipsă de cuvinte, dar nu şi lipsă de lucrare.

Aşadar, omul este chemat mai întâi să tacă, să asculte şi apoi să înveţe pe altul. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu făcut Om, a tăcut 30 de ani, deşi, ca Dumnezeu, avea multe de spus. Iar misiunea Sa a început-o nu cu o cuvântare stufoasă, în care să expună o ideologie seacă, ci a început drumul către oameni printr-o minune care a bucurat nuntaşii din Cana Galileii. Dacă reuşeşti să bucuri omul prin fapta ta, faci o minune, iar din acel moment, cuvântul tău poate fi ascultat. S-a spus de multe ori că tăcerea este cea care leagă cuvântul de faptă.

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Să-I dăruim dragostea noastră lui Hristos

– Gheronda, ce să fac ca să ajung să-L iubesc pe Dumnezeu?

– Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să porneşti de la jertfă. Când omul nu se socoteşte pe sine şi se jertfeşte, atunci lucrurile decurg firesc: îl iubeşte pe aproapele său, îl iubeşte şi pe Dumnezeu. Toţi cei care spun că-L iubesc pe Dumnezeu, dar nu se jertfesc pentru aproapele lor, „L-au iubit pe Dumnezeu cu gura lor, dar cu limba lor L-au minţit pe El”(Psalmul 77, 40.)

– Gheronda, cum se poate înmulţi dragostea faţă de Dumnezeu?

– Să-L aveţi pururea pe Dumnezeu în mintea voastră, să cugetaţi la Dumnezeu, să rostiţi Rugăciunea lui Iisus, să vorbiţi cu Dumnezeu. Făcând omul această lucrare, simte dragostea lui Dumnezeu la început puţin, iar mai târziu, pe măsură ce înaintează, o simte tot mai mult. Mintea şi-o ţine de acum permanent la Dumnezeu şi nu-l mai atrage nimic din cele pământeşti şi deşarte. Dragostea către Dumnezeu se înflăcărează în inima lui, i-o umple, iar el nu vrea să mai cugete la nimic altceva decât la Dumnezeu. Nimic din cele ale lumii nu-l mai interesează şi se gândeşte neîncetat la Părintele Ceresc. Vezi, ştiinţa îi captivează pe cei preocupaţi de descoperiri. Dar oare de ce nu suntem noi absorbiţi de Hristos?

– Ce ne opreşte, Gheronda, să-L căutăm pe Hristos cu o astfel de râvnă?

– Nimic nu ne opreşte. Minte avem, maturi suntem. Noi înşine suntem piedica.

– Dacă nu ne lepădăm de noi înşine, cum să intre Hristos înlăuntrul nostru? Dacă ne lepădăm de noi înşine şi pleacă din noi chiriaşul cel rău, adică omul cel vechi, atunci va locui în locul gol al inimii omul cel nou al Noului Testament, umplând de dragoste templul fiinţei noastre şi întreaga noastră existenţă, pentru că va găzdui înlăuntrul nostru Dragostea, Hristos. Atunci inima omului devine clopot şi sună mereu cu veselie şi atât de tare, încât sunt gata să i se spargă doagele, adică coastele, care sunt tencuite cu lut, lut ce a devenit trup la porunca lui Dumnezeu. Iar dacă te afli în pustie şi nu există acolo biserică, atunci trupul tău va deveni biserică, iar inima ta clopot.

Când omul îşi dăruieşte inima lui Dumnezeu, atunci mintea îi este răpită şi ea de dragostea lui Dumnezeu, iar inima lui saltă neîncetat; îşi simte capul uşor, iar trupul ca un fulg. Iar când dragostea lui Dumnezeu este mai multă decât poate inima să cuprindă, atunci bătaia inimii este auzită şi de cei din jurul său, căci la această stare participă şi trupul.

O inimă atât de mică să poată iubi atât de mult! Şi dacă dragostea omului pentru Dumnezeu este atât de mare, gândiţi-vă cum este dragostea lui Dumnezeu! Vorbesc de cantitate, căci în ceea ce priveşte calitatea, dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi cu dragostea noastră, atunci când şi a noastră este duhovnicească.

Cât de mare este răul pe care-l facem cei mai mulţi dintre noi când nu voim să-I dăruim lui Hristos dragostea noastră, ci o irosim în lucruri pământeşti, ieftine şi deşarte! Chiar şi o viaţă de o mie de ani şi o mie de inimi să-i dea cineva lui Hristos nu sunt de ajuns pentru marea dragoste pe care ne-a arătat-o şi pe care ne-o arată în continuare: ne iartă, ne rabdă şi ne curăţeşte cu dumnezeiescul Său Sânge sufletele noastre cele murdare.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2007

Lingușirea – o răutate respingătoare, ascunsă sub masca prieteniei

Lingușirea este o mângâiere amăgitoare și se manifestă în cuvinte ca prietenie și bunăvoință, și ca râvnă pentru cele care nu au nici o valoare. Deasupra lingușirii, ca și deasupra mormântului, se află scris doar numele prieteniei. Lingușirea este un viciu al sufletului pervertit, care este bolnav și n-are nimic teafăr în el; este vicleană, nu are nimic sfânt, este nesinceră și înșelătoare. Lingușirea strică sufletele care o îngăduie.

Caracterul lingușitorului. Lingușitorul este un om pervertit, josnic și de nimic; dezmiardă sufletele slabe, iar cuvintele lui sunt înșelătoare; făgăduiește prietenia și se preface că oferă loialitatea desăvârșită, în timp ce inima lui urăște, gura sa vorbește despra intensitatea iubirii; îl înalță pe cel pe care-l lingușește pentru cele vrednice de blam și osândește calitățile celor virtuoși și cele vrednice de laudă; șubrezește acuitatea gândurilor sufletului și nu lasă să se vadă adevărul lucrurilor. Lingușitorul îi fericește pe cei care trăiesc în desfătări și îi admiră pe cei care-și risipesc bogățiile în desfrânări; le laudă cugetarea și le slăvește priceperea mâinilor; susține că neânfrânarea este o virtute și numește prostia cea mai de pe urmă știință și înțelepciune. Îl laudă pe bărbatul care nu-i vrednic de bogăția [sa] și-l batjocorește pe cel bun care trăiește în sărăcie; îi admiră pe oameni de dragul pricopselii și-n fața lor calcă în picioare pe cele demne de admirație. Lingușitorii îi amăgesc, sub aparența cuvintelor bune, pe cei lipsiți de răutate și fac tot ce le stă în putință spre a pune stăpânire pe ei. Fericindu-i, îi duc în rătăcire și le tulbură calea vieții. Sunt mai vicleni decât vulpea și mai răi decât corbii, pentru că prin vicleșug și amăgire strică și murdăresc sufletele celor necugetați; folosesc felurite mijloace și nu sunt decât niște profitori. Plutarh spune că nici un soi [de oameni] nu este mai vicios decât cel al lingușitorilor, ce reușesc foarte repede și cu mult succes să-i îngenuncheze pe tineri. Sfântul Vasile cel Mare afirmă despre lingușitor:

„Lingușitorul, câtă vreme are dumicatul în gura sa, laudă, măgulește, admiră, dar de îndată ce se ridică de la masă, își aruncă blestemele, asemenea pietrelor, asupra celui pe care puțin mai devreme, datorită stomacului, îl adora ca pe Dumnezeu“.

Lingușitorul necinstește și jefuiește cele ce aparțin altora; îl binecuvântează cu glas mare pe prieten dimineață, iar seara îl blesteamă și este gata ca, slujindu-se de vorbe frumoase și binevenite, să-i ia [până] și haina de pe el.

Antistene spunea:

“Mai preferabil este să cazi între corbi decât între lingușitori; cei dintâi îți vatămă trupul, cei de pe urmă îți pervertesc sufletul“.

Sfântul Vasile cel Mare îl compară pe lingușitor cu un miriapod:

„Se zice că, așa cum miriapodul își schimbă culoarea dupa locul în care se găsește, la fel și lingușitorul își schimbă cugetul în funcție de opiniile celor în a căror companie se află“.

Lingușitorul este cel mai abject dintre toți oamenii.

din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p.334-336

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu!

Femeia înseamnă „împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ, decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume. Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat si femeie. Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteți face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, şi tot ce a spus Hristos este adevărat. Lumea creştină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele.

Pentru că El este Viţa şi noi suntem mlădiţele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără viţă? Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeşte, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.

 Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie, vol 2, Editura Mănăstirea Sihăstria Neamț, 2010, p. 16

 

Familia e sfântă

Familia e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o…

Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie…

În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei…

Eu am scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.

Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg…

Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare: creştinismul ortodox.

Extras dintr-un interviu acordat de Parintele Dumitru Staniloae

Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu

Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu — sau pe soţia mea — pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu însuţi îl vezi”. E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului, deoarece depăşeşte orice înţelepciune şi orice raţionament omenesc, viciate de căderea adamică prin lucrarea prinţului acestei lumi.

Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: ,,el este aşa şi aşa — ea are un caracter aşa şi pe dincolo — e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc”. Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta.

Prea adesea, oamenii se privesc unii pe alţii cu ochi întunecaţi, lipsiţi de lumina necreată a harului divin şi de adevărata iubire. Ne fotografiem aproapele în delict şi apoi, asemenea unor şantajişti, îi fluturăm prin faţa ochilor fotografia ori de câte ori avem ocazia: ,,Vezi, uită-te bine, aşa eşti tu, aşa şi nu altfel!”…

Un asemenea mod de a-l trata nu doar că îl împiedică să se schimbe, ci îl şi precipită spre o cădere mult mai mare cel care-şi judecă aproapele în inima sa e un asasin sufletesc tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit să ne-o repete: ,,nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura”. Doamne, cât de folositoare e această poruncă pentru viaţa spirituală…

Acolo unde e loc pentru judecată, nu e loc pentru o viaţă spirituală autentică. O inimă care judecă se leapădă de Cel Care a murit pe cruce spunând: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Judecarea aproapelui e, cu siguranţă, păcatul cel mai răspândit pe faţa pământului, cel mai devastator şi cel mai puţin cunoscut, căci prea puţini sunt aceia care îşi dau seama că judecă — într-atât această patimă a devenit o a doua natură!…

Judecata e cum nu se poate mai subtilă, pentru că nu începe cu o condamnare directă a celuilalt, ci prin ,,simpla constatare” la început, a unei diferenţe, a ceva care e puţin altfel şi-l separă, îl distinge pe celălalt de restul lumii. A nu fi în rând cu un anume conformism care constituie, cu modele sale, iluzia acestei lumi, al cărei prinţ e Satan, deja presupune să fii expus judecăţii celor a căror privire, nepurificată de Dumnezeu, e „mondenă”, lumească şi nu duhovnicească. De-atâtea ori ne-am putea surprinde pe noi înşine privindu-ne aproapele nimic mai mult decât uimiţi de faptul că e altfel — iar aceasta se poate numi, deja, judecare.

Ochii limpezi sunt icoana ochilor dumnezeieşti. In ochii lui Dumnezeu, Petru, care se lepădase de Hristos, şi-a văzut nu doar iertarea ci şi răscumpărarea, transformarea şi devenirea duhovnicească. în ochii lui Dumnezeu, femeia păcătoasă îşi descoperea nu doar iertarea, ci şi posibilitatea unei alte vieţi, cu totul înnoite: ,,Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti”. Câtă încredere şi credinţă, în aceste cuvinte! . . .Dacă Dumnezeu nu ar avea încredere în omul care a păcătuit şi s-a îndepărtat de El, omul n-ar mai fi capabil să creadă nici în Dumnezeu, nici în sine însuşi. Nu şi-ar mai putea reveni. Cât de importantă e privirea celuilalt!. . . Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea .. . Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celuilalt…

De altfel, omul îşi vede aproapele cam tot aşa cum se vede pe sine. Dacă îşi descoperă sufletul în ochii lui Dumnezeu, Care îi arată greşelile şi în acelaşi timp i le iartă tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adică iubit, va învăţa ca şi el, după cuvintele din Tatăl Nostru, să ierte la rândul său. Dacă din contră, se culpabilizează şi, din orgoliu, refuză iertarea, adică se judecă şi se condamnă singur, socotind că numai şi numai părerea pe care o are el despre sine contează, refuzând privirea lui Dumnezeu, un asemenea om va fi cu siguranţă necruţător faţă de aproapele său! Privirea lui Dumnezeu este totul în viaţa spirituală şi cu atât mai mult în experienţa mistică a familiei.

Dacă această privire lipseşte, e înlocuită pe loc în inima omului de viziunea lumească, cu propriile-i înţelepciuni, legi, războaie şi dezastre: uscăciunea spirituală îşi va întinde curând imperiul peste o asemenea inimă…Revenirea întru privirea lui Dumnezeu, în lumina transfigurată care luminează şi discerne totul, e cel mai important efort ascetic spre care trebuie să tindem, rugându-ne neîncetat, cu multă şi mare smerenie.

O altă ispită a falsei iubiri e aceea a monotoniei, a uniformităţii: „Trebuie să fim la fel”. Aceste cuvinte ascund chiar Anti-Trinitatea! Dumnezeu e unul în fiinţă, dar întreit în persoane cu totul distincte. Fiecare persoană e diferită de celelalte două, fiind egale în unicitate, în esenţă şi în comuniune. Prin judecăţi nu doar constatăm o diferenţă, dar ajungem să o şi transformăm în piedică pentru viaţa personală: ,,dacă nu eşti ca mine, nu vom putea trăi împreună niciodată”, ,,fă-te ca mine”.

Nu! . . . Iată, astfel ajungem să negăm şi întruparea. Dacă Dumnezeu ar fi rămas numai Dumnezeu, omul nu s-ar fi putut niciodată îndumnezei. Dumnezeu devine însă om — rămânând în acelaşi timp Dumnezeu — tocmai pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu — rămânând în acelaşi timp om. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca noi să putem deveni întru El. Iubirea adevărată aduce revelaţia persoanelor şi a naturilor. Dumnezeu nu uniformizează, nu face să dispară umanul în folosul divinului, nici nu aneantizează ipostasul, ci dimpotrivă, dezvăluie identitatea profundă şi reală a celuilalt.

Prin adevărata iubire, fiecare se străduie să devină celălalt, adică se deschide spre viaţa şi spre privirea acestuia. Pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, omul primeşte prin intermediul energiilor necreate, printr-un fel de adopţiune, natura divină şi i se revelează, treptat, adevăratul său ipostas…din iubire pentru celălalt, omul renaşte întru adevărata sa persoană duhovnicească, în omul lăuntric.

Cel care-şi iartă aproapele o face ca şi cum L-ar ruga pe Dumnezeu să-i ierte toate greşelile, având încredinţarea că va fi iertat negreşit. Cel care nu iartă nimic, dar îi cere Domnului să fie iertat, nu e nici măcar ascultat, căci rugăciunea lui e minciună înaintea lui Dumnezeu. Iată ce spune Hristos: ,,de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre”*. Dacă fiecare, în momentul în care ne simţim îmboldiţi să ne judecăm aproapele, am auzi iarăşi şi iarăşi, ca şi cum chiar nouă ne-ar fi spus, cuvântul Mântuitorului: ,,Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra”” — cu siguranţă că în aceeaşi clipă ne-am opri. Dar Domnul vrea ca iertarea noastră să nu se oprească la cei care-şi recunosc greşelile pe faţă.

Oricât ar fi de sinceră, o asemenea iertare nu e suficientă. Sigur că unora le e greu să ierte şi o greşeală recunoscută, pentru care cel ce a comis-o se căieşte nespus; le e greu, pentru că mereu o raportează la paguba suferită. Dar cei care gândesc astfel fac din iertare un soi de afacere personală, ceea ce e complet fals. Iertarea nu e o afacere personală, ci e ,,marea afacere” a lui Dumnezeu. Căci iertarea aproapelui nu poate fi trăită în afara Crucii Aceluia Care a fost răstignit pentru ridicarea păcatelor lumii şi pentru mântuirea acesteia. Iertarea nu ţine de nici o dimensiune omenească, ci provine din harul necreat al iubirii dumnezeieşti, care zămisleşte în suflet milostenia. Omenirea şi-a dobândit iertarea prin sacrificiul de bunăvoie al Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul-Trup, pe cruce. Numai şi numai pentru că Dumnezeu l-a iertat pe om, i-a şters datoria asemenea stăpânului din pilda cu cel care datora zece mii de talanţi şi numai datorită energiei acestei iertări, ne putem noi ierta unii pe alţii. Cel care îşi iartă aproapele o face cu puterea harului primit spre iertarea propriilor păcate. Iertarea nu e o proprietate personală a omului. Aici, omul e doar un intendent al iertării dumnezeieşti, pe care neîncetat trebuie să o reverse asupra aproapelui său. Astfel, iertarea e cea care precede căinţa, regretul, şi nu invers. Căci ce nădejde ar mai fi pentru om, dacă iertarea nu ar veni înaintea căinţei? Căinţa, când vine, doar înrădăcinează sufletul în iertarea divină.

Iertarea e o faptă dumnezeiască, e legea absolută pe care Hristos a dat-o Bisericii Sale…Omul trebuie să-şi ierte aproapele încă înainte ca acesta să-şi fi dat seama de greşeala săvârşită, căci adevărata iertare nu e o simplă trecere cu vederea, ci presupune nădejdea în schimbarea pozitivă a celuilalt. Parabola fiului risipitor vorbeşte despre un părinte care şi-a lăsat fiul să plece departe, fără a-l judeca, dar începe să-i aştepte întoarcerea încă din clipa despărţirii, nădăjduind cu toată dragostea că, odată şi-odată, va reveni. Iată, deja a iertat! Iar acest har plin de iubire al iertării nu întârzie să cuprindă inima fiului cu speranţa revenirii, a pocăinţei. Şi încă de departe văzându-şi fiul întorcându-se, tatăl îi fuge înainte pentru a-l îmbrăţişa. Ochii tatălui nu au judecat nici o clipă, nici nu au condamnat, nici nu l-au alungat pe fiul care, totuşi, s-a purtat atât de rău. Ochii tatălui nu-l întemniţează pe fiu în greşeală, ci dimpotrivă, îl eliberează, trezind în el dorinţa de metanoia. Tocmai această privire dumnezeiască, în paternitatea Sa divină, Domnul nostru Iisus Hristos ne cere să o avem mereu şi mereu pentru aproapele nostru…

Extras din

Pr. Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 30-36

De ce coabitarea înainte de căsătorie nu scade riscul de divorţ?

Misterul

Timp de decenii, oamenii au crezut că locuind în concubinaj îşi vor crește cotele de reuşită în căsătorie. Nucleul acestei idei este că prin concubinaj s-ar face un test al relației. Acest lucru pare logic, dar, în mod misterios, zeci de ani de cercetare nu arată acest beneficiu.

De fapt, până de curând, majoritatea covârșitoare a studiilor au arătat cote mai scăzute ale stabilităţii și fericirii în mariaj în cazul unei coabitări înainte de căsătorie. (i)

Există unele studii recente care arată că doar în cazul anumitor grupuri nu se poate asocia un risc mai mare al coabitării înainte de căsătorie. (ii)

Această ultimă constatare a fot preluată şi transformată în informaţia că nu mai există niciun risc asociat practicii respective, ceea ce este eronat.

Dintre cei care au coabitat înainte de căsătorie, numai anumite categorii vor avea căsnicii la fel de stabile ca cei care nu au coabitat înainte de căsătorie. Acestea sunt persoane care:

– au coabitat numai câteodată cu persoana cu care s-au căsătorit; (iii)

– au început să coabiteze doar după ce s-au hotărât să se căsătorească; (iv)

– nu au coabitat cel puţin până la vârsta de 23 de ani. (v)

Mister! Cum de s-a răspândit convingerea că, dacă vei coabita înainte de căsătorie, îţi îmbunătăţeşti şansele de succes marital, în ciuda faptului că nu există nicio dovadă în acest sens?

Există mai multe explicații. Voi prezenta două dintre cele mai importante.

În primul rând, cei care locuiesc împreună înainte de căsătorie tind să aibă un risc mai mare de eşec în căsătorie din cauza altor factori: au avut părinţi care au divorţat sau care nu au fost căsătoriți niciodată, au mai puține resurse economice, un nivel scăzut de educație, și așa mai departe.

Aceştia sunt numiţi factori de “selecție” în rândul cercetătorilor. Selecţia sugerează că o parte din şansele oamenilor de a avea succes în relații sau căsătorii ţine de „bagajul” cu care cei doi şi-au început relația, un dat pe care experiența de coabitare nu îl va putea modifica. Există o mulțime de dovezi că selecția este un factor important care stă la baza misterului de care spuneam. Aceiaşi factori de selecție asociaţi cu coabitarea și căsătoriile instabile sunt asociaţi şi cu cote mai mari de concubinaj în serie (mai mulţi parteneri) fără planuri de viitor.

A doua explicație stă şi în modul în care joacă fiecare îşi joacă cărţile primite de la destin.

Inerţia

Când doi oameni împart aceeaşi adresă, chiar dacă nu se înţeleg, le va fi mai greu să se despartă decât dacă nu ar coabita. Asta deoarece coabitarea are mai multă inerție decât o relaţie care nu presupune traiul în comun. După ce se mută împreună, chiar dacă nu se dăruiesc cu totul unul altuia, mulți se simt siliţi să rămână într-o relație, deoarece pur şi simplu despărţirea ar presupune asumarea de costuri mai mari.

Am găsit un articol cu câțiva ani în urmă care arată modul în care funcționează inerția. În acesta, Marguerite Reardon descrie dilema faţă de iPhone-ul ei: “Ar trebui să mă despart de iPhone-ul meu pentru Nokia Lumia 900?” Iată un citat:

,,Dar, din păcate acum mă simt un pic blocată în Apple. Aș vrea să încerc alte platforme de smartphone-uri, dar asta va necesita ceva efort din partea mea. La fel ca mulți dintre cei care au fost prinşi în ghearele Apple, a fost nevinovat la început… Inițial, nu am realizat angajamentul pe care îl făceam. Nu mă gândeam la faptul că mă voi bloca într-o platformă pentru tot restul vieții. Dar, cu fiecare nou produs cumpărat de la Apple, deveneam tot mai prinsă. Și acum simt că ar fi dureros să mă despart de Apple. Nu pentru că iubesc produsele sau compania atât de mult, ci pentru că ar fi necesar un mare efort din partea mea să-mi transfer toate lucrurile pe o nouă platformă.’’

Aceasta este o foarte bună definiție a ceea ce eu numesc inerție. Cei mai mulți oameni cred că inerția în legătură cu telefonia mobilă va lua sfârşit într-un an sau doi. Reardon se adresează unui tip mai puternic de constrângere, care produce inerție pe baza dificultăţii de a schimba ceva.

Ideea de inerție referitor la conviețuire și căsătorie este un pic înfricoșătoare. Credem că unii se căsătoresc cu cineva cu care nu s-ar fi căsătorit, dacă nu s-ar fi mutat împreună. Au fost prea repede cuprinşi de inerţie. Eu şi colega mea, Galena Rhoades, găsim mereu cupluri care nu coabitează înainte de căsătorie sau în orice caz nu înainte de a avea planuri clare să se căsătorească. Aceste cupluri prezintă un grad de fericire maritală peste medie, au mai puține conflicte, mai multă compatibilitate, și așa mai departe. (iv) Aceste cupluri sunt mai puțin susceptibile de a fi cuprinse prematur de inerție.

Celor care au evitat despărțirea, dar nici nu s-au decis să-şi facă un viitor comun cu partenerul, coabitarea le-a scăzut nivelul de fericire în căsătorie. Sunt şi unii care coabitează înainte de căsătorie, dar, ulterior, în căsnicie sunt fericiţi. Dar asta nu înseamnă că le scade riscul de divorț sau de nefericire în căsnicie.

Poate că vă gândiți: “Oricum eu nu cred cu adevărat în căsătorie, deci ce mă interesează pe mine?” Totuşi, dacă nu sunteți deja într-o relație și ați vrea să fiți, întrebările personale relevante sunt acestea: Ce pot evita pentru a nu îngreuna despărțirea de cineva înainte de a fi sigur că vreau să fiu cu acea persoană? De unde să știu că sunt sigur?

Inerția nu este ceva atât de misterios odată ce oamenii o vor vedea clar. Noi toți o experimentăm în multe feluri în viața modernă. Dar  mulți cred că problema e căsătoria, nu coabitarea. Când te hotărăşti să îţi petreci viaţa alături de cineva, trebuie să accepţi că acest angajament presupune să renunți la alte opțiuni. Dar prea mulți oameni renunță la opțiuni înainte de a face o alegere reală.

Viețile Sfinților ne ajută să dobândim bărbăția sufletului

– Gheronda, am citit undeva că Sfinții, în ziua pomenirii lor, împart daruri tuturor celor care îi cheamă. Așa este?

– Da, dăruiesc cataifuri duhovnicești. Dacă îi îndulcim pe Sfinți cu viața noastră, ne dăruiesc și ei prăjituri duhovnicești.

– Gheronda, cum ajung să iubesc un Sfânt?

– Pe care Sfânt vrei să-l iubești?

– Pe Sfinții Părinți Ioachim și Ana.

– Tu să faci rugăciune pentru mine la  Sfinții Părinți Ioachim și Ana ca să mă ajute, iar eu mă voi ruga ca să-i iubești. Dacă poți, să citești în fiecare zi Sinaxarul Sfântului care se prăznuiește, ca să te împrietenești cu toți Sfinții.

Citirea vieții Sfântului zilei și, în general, Sinaxarul ajută mult, pentru că încălzește sufletul și-l îndeamnă să le urmeze Sfinților. Atunci omul nu mai ia în seamă toate nimicurile și înaintează cu mărinimie. Viețile Sfinților ne ajută să dobândim bărbăția sufletului, chiar și să răbdăm mucenicie.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune,  Editura Evanghelismos, București – 2013, p. 93-94

Acum ştiu, am aflat şi eu…

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Nicolae Steinhardt

„Doamne, dă să-mi văd păcatele mele…”

– Din ce cauză a slăbit râvna pentru rugăciune şi pentru orice faptă bună, atât în mănăstiri, cât şi între mireni?

– Pentru că a slăbit credinţa în toată lumea. Astăzi, fiecare creştin şi călugăr mărturiseşte că nu se mai poate ruga în prezent, cum se ruga în trecut. Numai cu mare silă şi osteneală, unii călugări buni şi creştini îşi menţin rugăciunea curată de zi şi de noapte. Ceilalţi suntem mereu învăluiţi de griji, de oameni şi de neputinţe; iar când ne rugăm, mintea ne este plină de gânduri şi răspândire. Având în vedere cele trei atacuri prin care a trecut Mântuitorul pe muntele ispitirii, când L-a ispitit satana, întâi cu lăcomia, al doilea cu mândria şi al treilea cu necredinţa, biruirea oricărui atac este ca „Domnului Dumnezeu să ne închinăm şi numai Lui să-i slujim”.

Astăzi este mare ceartă între cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria, care „şi-a ales partea cea bună”. În mănăstiri, ca peste tot, Marta asupreşte pe Maria şi n-o lasă să se roage mai mult, iar Maria plânge nemângâiată. Dacă vom pune întâi biserica, lauda lui Dumnezeu, adică pe Maria, şi apoi ascultarea, lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci toate mănăstirile şi bisericile noastre ar înflori şi diavolul ar fi izgonit dintre oameni. Iar sporirea duhovnicească a fiecăruia începe de la aceste cuvinte: „Doamne, dă să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 27

Dragostea – cea mai puternică armă

Dragostea este cea mai puternică armă care există. Nu este putere mai mare decât aceasta, care să poată lupta împotriva dragostei. În faţa dragostei totul cade.

Vedeţi, îngerii nu se lasă robiţi de lucruri aşa cum facem noi, cei căzuţi. Noi, cei căzuţi, ca şi duhurile căzute, ne robim de obiecte, bunuri şi făpturi. Cetele îngereşti însă, nu o fac. Şi cei ce se unesc cu Domnul din toată inima şi din întreaga lor fiinţă nu se robesc de nimic pe acest pământ. Nimic nu îi poate robi. Inima lor nu poate fi încătuşată.

Ei se află în deplinătate, în plinătatea harului lui Dumnezeu, uniţi cu Domnul, şi atunci, cu Domnul, îi iubesc pe toţi. Minunat lucru! Atunci simţim că toţi ne sunt dragi, fie ei buni sau răi. Pe toţi îi iubim- singurul lucru neplăcut este că unii, prin gândurile lor, se împotrivesc iubirii, se fac potrivnici binelui. Asta îi tulbură şi îi îndepărtează de noi.

Din Stareţul Tadei, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti 2010,  p. 171-172

Ferice de omul care trăind printre ispite, rămâne mereu curat

Desăvârşit este doar acel om care, trăind în lume printre cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu şi printre ispite, rămâne mereu curat. Fiind înconjurat de ispite şi patimi, el duce o viaţă sfântă şi curată.

Iată un exemplu simplu. Gândiţi-vă la stratul de asfalt de pe drum. Maşinile trec peste el cu viteză, însă printr-o crăpătură o floricică încearcă să iasă la suprafaţă. Creşte şi se bucură de viaţă. Florile care cresc pe câmp, pe lângă râu, n-au o asemenea valoare ca aceasta, care a crescut fără apă, printre roţile maşinilor şi printre gunoaie. Dar ea înfloreşte în ciuda a toate. Ea are o valoare nepreţuită. Dumnezeu  nu-l va lăsa niciodată pe omul credincios, care trăieşte printre ispitele acestei lumi.

Pentru a merge la mănăstire e nevoie de mare putere, de voinţă, căci nu este o hotărâre uşoară. Dacă există o dorinţă lăuntrică, puteţi merge, căci probabil că nu în zadar aveţi astfel de gânduri. Dumnezeu vi le şopteşte. Iar dacă nu veţi asculta de vocea Lui, s-ar putea ca mai târziu să regretaţi.

Extras din Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov) ,vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 165

„Fără de Mine nu puteţi face nimic”

Ce ne sfătuieşte Biserica, ce ne sfătuieşte Mântuitorul Hristos? Mântuitorul Hristos ne-a spus aşa: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Vezi? Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Facem ce vrem noi şi zicem că am reuşit, dar asta pentru suflet e dărâmare. De aceea spune Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, pentru că Dumnezeu nu caută numai binele lumii acesteia, al vieţii acesteia. Sigur, El ne ajută şi de miliarde de ori, dar caută mai ales să putem căpăta veşnicia.

Omul, cât trăieşte, zice că aici e viaţa, dar când a închis ochii, s-a terminat. Aici, în lumea aceasta, suntem nişte musafiri, suntem ca nişte vizitatori. Dar de cum am închis ochii trupeşti, omul trece într-o viaţă fără de sfârşit, veşnică, pururea veşnică. Şi viaţa cea veşnică o putem căpăta după felul cum am vieţuit în lumea aceasta, dacă ne-am pregătit.

Dumnezeu de aceea ne-a dat viaţa asta plină de necazuri şi amărăciuni, ca să ne pregătim, cum zice şi omul de la ţară: „cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”. Veşnicia e adevărul, patria noastră cea adevărată; acela e adevărul, în viaţa viitoare. Aici suntem ca nişte pedepsiţi, pentru că viaţa asta e plină de necazuri, de cele mai multe ori.

Din Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 34-35

Biserica Sfantul Apostol Andrei – Patras

Biserica Sfantul Apostol Andrei este o mareata biserica din orasul grecesc Patras. Orasul Patras este al treilea oras ca marime din Grecia si este capitala judetului Ahaia, ce se afla in nordul peninsulei Peloponez, la 215 de kilometri vest de Atena. Orasul se afla la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras.

Istoria orasului Patras se intinde pe o perioada de patru milenii, sub dominatia Imperiului Roman, el devenind unul dintre marile centre cosmopolite din estul bazinului mediteranean.

Patras este numit „poarta occidentala a Greciei” datorita faptului ca el este un centru comercial international, in timp ce portul sau foarte animat reprezinta punctul ce comunica cu Italia si intr-adevar, cu restul Europei Occidentale.

Conform traditiei crestine, orasul Patras a fost locul martiriului Sfantului Apostol Andrei. Acest sfant apostol a si propovaduit in acest loc invatatura crestina incredintata lui direct de catre Mantuitorul Hristos.

In orasul Patras sunt doua mari biserici legate de Sfantul Apostol Andrei: biserica cea veche, ridicata pe locul martiriului sau, si biserica cea noua, despre care vom vorbi in cele ce urmeaza.

Sfantul Apostol Andrei – 30 noiembrie

Sfantul Apostol Andrei este ocrotitorul orasului Patras. El s-a nascut in Betsaida, un orasel de pe malul lacului Ghenizaret, fiind fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul.

Auzind, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe Sfantul Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei l-a lasat pe Ioan si a urmat lui Hristos, zicand fratelui sau Petru: „Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos” (Ioan, 1, 41). Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si „Apostolul cel dintai chemat al Domnului”.

Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.

Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui „intai chemat”, i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia.

Tot Sfanta Traditie ne mai spune si ca Sfantul Andrei a avut un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, in orasul Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei”.

Biserica cea veche din Patras

Exact pe locul in care a fost martirizat Sfantul Andrei, astazi se inalta o basilica ortodoxa – biserica cea veche a orasului Patras. Aceasta a fost ridicata peste ruinele unei foste basilici bizantine, daramata de turci, care la randul ei fusese ridicata peste ruinele unui templu antic grecesc; templul era inchinat zeitei Demetra.

Biserica cea veche a orasului, ridicata in imediata apropiere a bisericii celei noi, a fost construita intre anii 1836-1843. Langa aceasta biserica veche se afla si „fantana Sfantului Andrei”, inca un loc in care credinciosii vin cu mare evlavie. Conform traditiei locului, acesta era locul in care Sfantul Apostol predica „Vestea cea Buna”.

Biserica Sfantul Apostol Andrei – biserica cea noua

Biserica cea noua a orasului, de factura bizantina, a fost intemeiata in anul 1908 de catre regele George I, fiind sfintita in anul 1974 de catre mitropolitul orasului, episcopul Nicodim. Biserica Sfantul Andrei din Patras, este cea mai mare biserica din Balcani, in interiorul ei putand incapea un numar de 5.500 de credinciosi.

Aceasta sfanta biserica are o arhitectura impresionanta. Lucrarile de constructie au fost supravegheate de catre arhitectul Anastasioa Metaxas, iar dupa moartea acestuia (1937) de catre architectul Georgios Nomikos.

Domul central al bisericii se afla la o inaltime de 46 de metri. Asupra acestuia se inalta o cruce de cinci metri, in intregime placata cu aur. Alaturi de aceasta, biserica mai este presarata cu inca 12 cruci mai mici. Acestea, dimpreuna cu cea mare, au un frumos simbolism: Hristos si cei doisprezece Apostoli.

Interiorul bisericii este imbracat cu minunate picturi bizantine si icoane. Tot in interiorul bisericii, pelerinii se pot inchina Sfintelor Moaste ale Sfantului Andrei (capul sfantului), cat si unei bucati din crucea in forma de X, pe care acesta a fost rastignit.

Teodor Danalache

Crucea Sfantului Andrei

Crucea Sfantului Apostol Andrei reprezinta una dintre cele mai de pret sfinte moaste ale Bisericii Ortodoxe. Crucea Sfantului Andrei este pastrata alaturi de o parte din capului sfantului, in mare cinste, in Catedrala Sfantul Andrei, din orasul grecesc Patras situat in Peninsula Peloponez.

Sfantul Apostol Andrei, primul chemat dintre Apostoli, frate al Sfantului Apostol Petru (Simon), era un pescar originar din Betsaida Galileii. Initial, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dupa primirea Sfantului Duh, a propovaduit pe Hristos in Bitinia si in toate partile de pe langa Marea Neagra, in Cherson si in Rusia. Apoi, propovaduind in Scitia cea Mare, Scitia Mica (Dobrogea), in Sinopi si in Miotia, s-a intors in Tracia si ajungand in Pelopones, a primit moarte muceniceasa in Patras. Potrivit traditiei, Sfantul Apostol Andrei a simtit ca este nedemn sa fie rastignit la fel ca Domnul Dumnezeul sau, astfel incat el a implorat sa i se faca o cruce de forma diferita. Crucea Sfantului Andrei este un simbol al umilintei, al patimirii si al martiriului. Sfantul Andrei a avut un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, in orasul Patras, langa Corint, pe o cruce in forma de X (Crux decussata), careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei“. Sfantul Andrei este praznuit de doua ori in an: 30 noiembrie (martiriul) si 26 septembrie (mutarea cinstitelor moaste).

Istoricul crucii Sfantului Andrei este putin cunoscut crestinilor. Crucea Sfantului Andrei s-a aflat in Patras pana in vremea stapanirii franceze in Grecia (sec. XIII). Numeroase sfinte moaste au fost furate in aceasta perioada din Grecia si duse in Bisericile Romano-Catolice din Apus. Intre aceste sfinte moaste s-a numarat si Crucea Sfantului Apostol Andrei, care a fost dusa de catre francezii romano-catolici in Manastirea Weaume din orasul Marsilia.

In jurul anului 1250 aceasta a fost mutata in Manastirea Sfantul Victor aflata in acelasi oras. In timpul Revolutiei Franceze din 1789, revolutionarii au aruncat crucea in foc pentru a o distruge, insa un preot romano-catolic si-a riscat viata, reusind sa o salveze de la distrugerea totala. Ulterior, fragmentele care s-au mai pastrat din cruce au fost asezate intr-o cripta subterana intr-o manastire din Marsilia, impreuna cu o racla in forma de cruce de mari dimensiuni.

Posibilitatea inapoierii crucii Sfantului Andrei in Patras a fost discutata pe 9 octombire 1979 in cadrul unei intrevederi dintre Mitropolitul Nicodim al Patrei si Cardinalul Roger Eetchegaray. Cel din urma a fost de acord sa inapoieze crucea comunitatii ortodoxe din Patras.

Crucea Sfantului Andrei a fost inapoiata Bisericii Ortodoxe pe 18 ianuarie 1980, iar in ziua urmatoare a fost adusa in Patras de catre cele doua delegatii, ortodoxa, respectiv romano-catolica.

In ceea ce priveste lemnul din care a fost realizata Crucea Sfantului Andrei, exista marturii diferite. Sfantul Ipolit Romanul mentioneaza lemnul de maslin, Sfantul Epifanie al Salaminei vorbeste despre Cruce fara sa aminteasca ceva despre esenta lemnului, iar Arsenie din Kerkyra pomeneste despre un copac pe care insa nu il identifica. La randul sau, istoricul Stefan Thomopoulos vorbeste despre lemnul de maslin. Cercetarile care s-au facut asupra crucii au aratat ca este vorba despre lemn de maslin datat in secolul I d. Hr.

Potrivit Traditiei Bisericii, numerosi pelerini au primit tamaduire de bolile sufletesti si trupesti rugandu-se cu credinta inaintea Crucii Sfantului Apostol Andrei.

In perioada 11 iulie – 2 august 2013 Crucea Sfantului Andrei este purtata in procesiune in mai multe orase din Rusia cu ocazia evenimentelor ce marcheaza 1025 de ani de la Botezul poporului rus (increstinarea Rusiei). Este pentru prima data, de la inapoierea sa in Patras in 1980, cand Crucea Sfantului Andrei paraseste Grecia.

 

Viata Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat

Sfantul Apostol Andrei

(30 noiembrie)

Datori suntem noi crestinii a aduce slava, cinste si inchinaciune catre toti sfintii, de vreme ce ei, bine vietuind si toate poruncile lui Dumnezeu pazindu-le, s-au facut prieteni de aproape ai Lui. Caci, invrednicindu-se de imparatia cerurilor si fiind aproape de Dansul, acum se roaga de-a pururea pentru mintuirea si ocrotirea noastra. Dar mai ales Sfintilor Apostoli, toata omenirea cea de sub soare le este datoare, in toata vremea si in toate zilele, ca si in tot ceasul, a le multumi, a-i slavi, a-i lauda si a savirsi pomenirea lor cu bucurie, cu osirdie si cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le praznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cintari de laude si de multumire si a le cinsti duhovniceste. Pentru ca ei, de toata lumea lepadindu-se si de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toata osirdia si cu tot sufletul, s-au facut urmatori ai sfintei si dumnezeiestii vieti, cum si petrecerii lui Hristos pe pamant si, fiind vazatori ai minunilor celor de El facute, au urmat si patimilor, rastignirii, mortii, invierii si inaltarii Lui la cer. Apoi si cu putere de sus s-au imbracat si cu limbi de foc s-au imbogatit, facindu-se din pescari, apostoli si din vinatori de pesti, vinatori de oameni, dupa cum insusi Domnul le-a fagaduit, zicind: Veniti dupa Mine si va voi face pe voi vinatori de oameni. Apoi ca niste cai, dupa cum zicea proorocul Avacum, prin toata lumea pe care o vede soarele au alergat si pe neamuri le-a intors din ratacire si de la inchinarea de idoli la cunostinta adevaratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare tara, cetate, sat si loc, rabdind batai, chinuri, varsari de sange si moarte in fiecare zi.

 Despre aceasta asculta pe Pavel, zicind:

Intru osteneli multe, intru batai cu covirsire, in temnita cu prisosinta, in primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cate patruzeci de lovituri fara una am luat. De trei ori cu toiege am fost batut, o data cu pietre am fost improscat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte si o zi am fost intru adinc; in calatorii de multe ori, in primejdii in riuri, in primejdii de la tilhari, in primejdii de la cei de un neam, in primejdii de la neamuri, in primejdii prin cetati, in primejdii prin pustietati, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi. Intru osteneala si in truda, in privegheri de multe ori, in foame si in sete; in postiri de multe ori, in frig si fara haine”.

Si acestea pentru ce? Pentru ca sa intoarca pe oameni de la inselaciune la adevar si de la intunericul inchinaciunii la idoli, la lumina cunostintei de Dumnezeu. Astfel, au fost si ei ca si dascalul lor, Iisus Hristos, Mintuitorul nostru, Care Si-a varsat sangele Sau pe Cruce pentru mintuirea noastra.

Deci, pentru aceasta suntem datori a le multumi Sfintilor Apostoli, a-i cinsti si a-i lauda neincetat, dupa putere, caci dupa vrednicie numai lui Dumnezeu Ii este cu putinta sa-i cinsteasca. Si inca ii va cinsti mai ales cand va sedea la judecata pe scaunul slavei Sale. Atunci si ei vor sedea impreuna cu Hristos pe douasprezece scaune, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel.

Unul dintre acestia, si decat toti mai intai chemat, este Sfantul, slavitul si prealaudatul Apostol Andrei, a carui viata si petrecere voim a o istorisi dupa putere si dupa vrednicie, lasindu-o spre folos celor puternici si desavirsiti intru cuvinte si fapte bune.

Slavitul Apostul Andrei, cel intai chemat, s-a nascut in cetatea ce se numeste Betsaida, care este langa Marea Galileii, in hotarul Zabulonului, din care semintie i se tragea si neamul. Cetatea era mica si neinsemnata mai inainte, iar dupa rasarirea acestuia, a fratelui sau, verhovnicul Petru, si a lui Filip, s-a facut renumita si slavita. Si se numea evreieste Betsaida, ce se tilcuieste „casa vinatorilor”. Dupa cuviinta se numea asa, caci astfel era patria Sfintilor Apostoli Petru, Andrei si Filip, care au vinat peste pana au aflat adevarul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslavita ca aceasta au rasarit apostolii amindoi, avind un tata sarac, anume Iona, care, fiind sarac, a invatat pe fiii sai mestesugul sau. Caci Iona era pescar si prindea pesti in Marea Galileii si prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a invatat mestesugul tatalui sau si dupa aceasta si-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepadind toata tulburarea lumeasca, si-a ales sa petreaca intru feciorie, nevoind sa se insoare.

Auzind ca Ioan, Inaintemergatorul Domnului, umbla prin locurile de pe langa Iordan si propovaduieste credinta si pocainta, Andrei s-a dus la dansul si i s-a facut ucenic, ca dorea a se sui cu mintea sa la intelegeri mai inalte. De aceea n-a voit, precum ceilalti, sa petreaca in tulburarile si grijile lumii. Caci auzind cuvintele proorocesti si avand sufletul sau curatit de pacate, a cunoscut indata ca invatatura Botezatorului este din porunca lui Dumnezeu si ca este pricinuitoare de mantuire. Pentru aceasta i-a si urmat cu toata inima si cu totul si-a afierosit mintea sa invataturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Inaintemergator, vrind sa inalte gindul ucenicilor lui intru mai multe cugetari si sa nu creada ca el este Hristos, ci rob slujitor, Inaintemergator si propovaduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii sai, pe Apostolul Andrei si pe un altul, care zic unii ca ar fi cuvintatorul de Dumnezeu Ioan, si a mers cu dansii acolo unde se afla atunci Hristos. Si vazindu-l pe El, a zis: Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii.

Auzind acesti doi ucenici marturia lui Ioan pentru Hristos, au lasat pe Ioan si au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, intorcindu-se si vazindu-i pe dansii urmindu-l, a zis catre dansii: Ce cautati? Iar ei au raspuns catre Dansul: Ravi – care se talmaceste invatatorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniti si vedeti. Deci au venit si au vazut unde petrecea si au ramas in acea zi acolo, caci era ceasul al zecelea. Insa vedeti buna voire a Sfantului Apostol Andrei? Caci dupa ce a aflat el comoara, n-a voit sa o aiba numai el singur, ci a chemat si pe fratele sau, Petru, spre cistigarea acesteia.

Dupa aceasta a aflat pe fratele sau Petru, care se numea atunci Simon, si a zis catre dansul: Am aflat pe Mesia, Care se talmaceste Hristos. N-a zis: „Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va sa zica aceasta? A aratat Sfantul Andrei ca a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovaduit proorocii. „Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis ca „am aflat un mesia”, adica pe un oarecare Hristos, caci „mesii” si „hristosi” se numeau si imparatii iudeilor, pentru ca se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adica pe Hristosul acela, pe care mai inainte l-au vestit proorocii.

Andrei, dupa ce a zis acest cuvint catre Apostolul Petru, fratele sau, l-a luat cu sine si l-a dus la Hristos. Iar Hristos, vazind pe Petru, a zis catre dansul: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se talmaceste Petru. Acestea asa s-au savirsit atunci, si in acest chip au vorbit cu Hristos amindoi acesti frati, apoi s-au dus iarasi la Sfantul Ioan Botezatorul. Iar in zilele acelea Irod imparatul a prins pe Ioan Botezatorul si l-a inchis in temnita pentru ca il mustrase, ca a luat cu faradelege de sotie pe Irodiada, femeia fratelui sau, Filip. Acolo unde era el inchis ca un prooroc si mai mult decat prooroc, a cunoscut ca va fi omorit de Irod, iar ucenicii lui vor ramine iarasi intru intunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca sa nu se intample ca ucenicii lui sa ramina fara sa cunoasca desavirsit ca Hristos este Dumnezeu, Sfantul Ioan Botezatorul a ales pe doi din ucenicii sai, care erau mai inalti cu intelepciunea. Adica pe slavitul si cinstitul Andrei si pe altul pe care l-am pomenit mai inainte si i-a trimis la Hristos sa-L intrebe: Tu esti Acela pentru Care au scris proorocii ca are sa vie, sau pe altul vom astepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunostea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit sa le arate adevarul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri sa invete si sa inteleaga ca El, Care face minunile acestea, este Acela care va sa vie, spre mintuirea oamenilor.

Deci le-a raspuns lor Hristos: Mergeti si spuneti lui Ioan ca orbii vad, surzii aud, mortii inviaza, schiopii umbla, saracilor bine li se vesteste. Cum? Adica aud cuvinte bune: Fericiti cei saraci cu Duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor si fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine. Dar care este intelegerea cuvintului? Oare nici Ioan nu stia ca El era Hristos, pe Care proorocii mai inainte L-au proorocit si L-au propovaduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii sai sa intrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinta sa nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cand insusi Ioan Inaintemergatorul, fiind inca in pintecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu raspunsul Lui, nu voia sa adevereasca pe Ioan despre Sine ca este Hristos, caci il cunostea Hristos, cu mult mai mult decat el Il cunostea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a raspuns lor asa si a facut minuni inaintea lor, ca sa cunoasca amindoi ucenicii, adica Andrei si Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu, ca mare este deosebirea dintre Hristos si Ioan. Caci Ioan nu a facut nicidecum minuni, iar Hristos a facut nenumarate. Avea si dreptate ca atunci aceia socoteau pe Ioan Botezatorul mai mare, caci era din neam arhieresc si nascut din tata prooroc, din Zaharia si insusi el era prooroc si ca din maica stearpa, prin fagaduinta, era nascut. Iar Hristos se arata ca un sarac si fiu de saraci si nici ucenici nu avea pana atunci.

Fiind Ioan inchis in temnita, Hristos a plecat din Ierusalim si S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei si pe Petru in corabie, cirpindu-si mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grait vreun cuvint aspru, fiindca L-au lasat si pe El si pe dascalul lor, Ioan, inchis in temnita – caci Dumnezeu fiind, cunostea ca saracia i-a silit pe dansii sa lucreze -, ci le-a zis: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lasindu-si mrejele, au urmat lui Hristos. Si, cum zice evanghelistul Matei, îndata au urmat lui Iisus; adica nu au asteptat, nici nu au intirziat, nici nu au zis: „Sa cirpim mrejele noastre si apoi vom veni dupa Tine”. N-au zis asa. Ci indata, lasindu-si mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele si cunoscutii, au urmat lui Hristos. Si inca aveau proaspata marturia Botezatorului, care le spusese despre Hristos si tineau minte si minunile pe care le-au vazut, facindu-se de El.

Apostolul Andrei numit si „intai chemat”

Deci Apostolul Andrei lasind toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai inaintea celorlalti apostoli, fiind chemat la invatatura lui Hristos, pentru care s-a si numit „intai chemat”. Caci Andrei a inteles mai inainte din cartile cele proorocesti ca, cu adevarat, El este Cel Care va sa vie. Mai ales, dupa ce a vazut boli nevindecate tamaduindu-se, pe orbi vazind, pe schiopi umblind, dracii izgonindu-se, pe morti sculindu-se din groapa, mai cu inlesnire decat din somn, numai cu porunca si cuvintul lui Hristos; asemenea si celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amanuntul.

Dupa ce-a vazut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a incredintat si s-a intarit in cugetarea cea buna pe care o avea pentru Hristos. Caci ca un intelept si priceput, Apostolul Andrei socotea ca, desi proorocii cei de demult au facut cateva minuni, nu le-au facut cu stapinire ca Hristos, ci cu rugaciune si cerere catre Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele tie iti zic si cu alte cuvinte ca acestea stapinitoare, facea minunile Sale.

Vazind apostolul ca Hristos Isi punea mina Sa pe ochiul orbului si vedea, poruncea dracilor si ca niste fum piereau, furtunile marilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat si alte minuni preaslavite facea, a cunoscut si a crezut negresit ca Hristos este Dumnezeu adevarat. Acestea socotindu-le slavitul Apostol Andrei, era ucenic nedespartit al lui Hristos. Avea inca si osirdie multa si rivna infocata, incat dorea sa si moara pentru numele Lui.

Dupa ce Hristos a lasat cetatile si s-a dus in pustie, nici acolo nu l-au lasat multimea oamenilor si ucenicii Lui, ci L-au urmat ca sa-I asculte invatatura. Si fiind pustiu locul si neavind hrana sa manince atitia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei si i-a zis lui Hristos – ca aveau doar cinci piini de orz la dansii, si putini pesti -, cum sa ajunga acestea la atita multime? Atunci Hristos a binecuvintat cele cinci piini si le-a mincat tot poporul acela, ca la cinci mii, afara de femei si de copii, si s-au saturat si au prisosit inca douasprezece cosuri de farmituri.

Despre minunea aceasta se poate incredinta cineva din dumnezeiasca si Sfanta Evanghelie a Sfantului Ioan, cuvintatorul de Dumnezeu, in capitolul al saselea. Si din alta povestire a Sfintei Evanghelii poate sa inteleaga cineva prietenia si indrazneala Apostolului Andrei catre Hristos, dascalul sau. Caci povesteste insusi Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu in capitolul 12, ca in vremea sarbatorii Pastelui iudeilor au mers la praznic si niste elini, ca sa vada biserica si sa-si faca obisnuita rugaciune, fiindca erau si ei de credinta si din neamul evreiesc, dar nascuti si crescuti prin alte neamuri, a caror limba o invatasera.

Pe acestia i-a inspaimintat vestea lui Hristos, caci facuse atunci, de curind, minunea invierii lui Lazar si Il intimpinase pe El poporul cu stilpari si facuse mai inainte si multe alte semne. Pentru aceea venisera ei intru cugetare de Dumnezeu si, avind dorinta ca sa-L vada, au venit la Filip, rugindu-l si zicindu-i: Doamne, vrem sa vedem pe Hristos. Iar el, neavind atita indrazneala catre Hristos si dindu-i lui Andrei cinstea ca unui intai chemat, s-a dus la dansul si i-a spus pricina. Iar Andrei, luind cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos si I-au spus amindoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaste dragostea si indrazneala ce o avea el catre Hristos.

Deci, lasind pe celelalte cate le-a lucrat impreuna cu Hristos, pana a venit la patima Sa cea de bunavoie, sa scurtam cuvintul nostru.

Iar dupa ce a patimit pentru noi Domnul, S-a rastignit, a murit, S-a ingropat si a inviat din mormint cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarasi la Sine pe ucenicii si prietenii Sai, S-a aratat lor in muntele Galileii si le-a zis: Mergind, invatati toate neamurile. Si dupa ce le-a trimis lor Preasfantul Duh si i-a luminat sa graiasca in toate limbile neamurilor cate se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunindu-se, au aruncat sorti intre dansii, ca sa se stie ce parte de pamant urma sa ia fiecare dintre dansii, spre propovaduire.

Deci, celorlalti apostoli le-a cazut sortul spre propovaduire pentru alte parti de pamant. Iar Sfantului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa propovaduiasca in toata Bitinia – si se numeste Bitinia tot locul cat este in mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre rasarit, ce se numea mai inainte Hrisopoli, pana la Nicomidia si pana la Niceea. Si nu numai in Bitinia, ci si in partea Marii Negre, spre partea rasaritului, cu toate locurile si amindoua partile cele de pe langa Marea Neagra, pana la Camupolin. Pe langa acestea se numara si Calcedonul si Bizantul, care este cetatea lui Constantin si toata partea Traciei, de la Constantinopol pana la Cavala, care, in Faptele Apostolilor, se numeste Neapolis, iar la altii se numeste Hristupolis. In sortul sau era si Tesalonicul si Tesalia, pana la Farsala si Elada si pana la Zitunion si Ahaia, apoi de la Zitunion pana la Paleapatra.

Toate cetatile acestea, ce se cuprind in hotarele acestor tari amintite, au cazut in sortul Apostolului Andrei, ca sa mearga sa le invete cunostinta lui Dumnezeu. Si nu numai acestea, ci inca si alte neamuri cate se afla intre Tracia si Macedonia, pana la riul cel mare Istrul, care acum se numeste Dunarea, si acestea tot in sortul Sfantului Apostol Andrei au cazut. Toate neamurile acestea erau tarina pusa inaintea lui, in care voia sa semene saminta cuvintului lui Dumnezeu.

Deci, Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat n-a cautat la multimea oamenilor, a locurilor, a tarilor si a cetatilor, nici n-a slabit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea si multimea calatoriilor, nici nu s-a ingreunat cu nevointele ce-i stateau inainte, nici nu s-a temut de barbaria, salbaticia si cruzimea tiranilor si a inchinatorilor de idoli. Ci avea in mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iata Eu va trimit pe voi, ca pe niste oi in mijlocul lupilor…, sa nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu-l pot ucide.

Avind in sine mare dragoste catre Hristos, dascalul sau, fiind plin de credinta si tare nadajduind in puterea Lui cea nebiruita, cu sirguinta s-a apucat de calatorie, pornind de la Ierusalim, ca sa mearga la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine si pe niste ucenici din cei saptezeci de apostoli, pe care i-a socotit indeminatici la propovaduire.

Deci, multe sunt calatoriile si drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetati si prin sate, in care, semanind cuvintul cunostintei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinte. Insa cu neputinta este a descrie cu amanuntul toate calatoriile, primejdiile si necazurile pe care le patimea in fiecare cetate si sat. Dar ca sa nu lipsim pe ascultatori de povestirile folositoare, despre Sfantul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite si mai mari, pentru dragostea lor.

Umbland apostolul lui Hristos din loc in loc, a mers intr-o cetate care este in partea dreapta a Marii Negre, cind, plutim spre Cafa, care se numeste Amisonul si este departe de Sinopi, ca la o suta douazeci si opt de mile si jumatate. Acolo a aflat Sfantul Andrei multi oameni rataciti si necredinciosi. Unii, cuprinsi de ratacirea elineasca, iar altii, de cea iudaica. Insa intre aceste deosebite rataciri si paginatati aflindu-se amisinenii, aveau si o bunatate, iubirea de straini, adica sa primeasca pe oamenii straini si sa ospateze pe drumeti.

Deci, mergind sfantul la dansii, a gazduit la casa unui iudeu si socotea cum si in ce chip sa atraga atita multime de oameni rataciti si sa-i prinda in navodul invataturii si propovaduiri sale. Asa socotind sfantul, s-a sculat intr-o dimineata si a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunati ei dupa obiceiul lor. Acolo l-au intrebat iudeii cine este, de unde este si ce fel este propovaduirea lui.

Sfantul, incepind propovaduirea lui despre Hristos, i-a invatat si din cartile lui Moise, dar i-a invatat si din cele proorocesti. Din toate acestea a dovedit ca Hristos este acelasi pe Care L-au vestit mai inainte proorocii; Care, pentru mintuirea oamenilor a venit in lume, aducand spre dovedire martori si pe insusi Mergatorul inainte si cate a invatat el. Acestea si altele asemenea, dupa ce le-a zis catre dansii si dupa ce a scris adevarata credinta in sufletele lor si dupa ce i-a adus pe dansii in mrejele sale, in acest chip s-a aratat vinator de oameni, dupa cuvintul Dascalului sau, pe care l-a zis cand i-a chemat la ucenicie: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi vinatori de oameni.

Auzind iudeii cuvintul Apostolului, indata s-au intors la Domnul si, pocaindu-se, s-au botezat si s-au facut crestini, in loc de iudei; robi ai lui Hristos, in loc de ai pierzarii. Dupa aceasta, pe citi bolnavi aveau ii aduceau inaintea apostolului si fiecare isi lua tamaduire de orice boala ar fi fost cuprins. Si s-a facut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a aratat tamaduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici si le-a hirotonit preoti din iudeii care crezusera.

Ducindu-se de acolo, a mers in Trapezunda si acolo, asemenea, invatind si botezind pe multi, inca si preoti hirotonind; dupa aceasta s-a dus in Lazichia. Iar Trapezunda si Lazichia sunt cetati si neamuri din partea de rasarit a Marii Negre si citi au umblat in partile acelea, stiu cetatile acestea. Ci si acolo iarasi asemenea facand apostolul si multime nenumarata de iudei si de elini aducand la Hristos, a pus in gind sa se duca la Ierusalim. Pe de o parte, ca sa serbeze acolo praznicul Pastelui ce se apropia, iar pe de alta parte, ca sa se intilneasca cu fratele sau Petru. Si mai ales dorea sa vada si pe Apostolul Pavel, de care auzise ca s-a intors de la legea evreiasca si a venit la propovaduirea apostolilor si cum ca este si el apostol si dascal al neamurilor.

Deci s-a dus si si-a implinit dorinta lui cea dupa Dumnezeu. Dupa aceasta s-a intors impreuna cu Sfantul Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era in soarta (grija) lui Ioan.

Insa acolo aflindu-se apostolul a vazut o descoperire de la Dumnezeu ca sa mearga in Bitinia, sa invete pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit si s-a dus in cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, si era nezidita imprejur. Mai pe urma Cezarul Traian a zidit-o pe dansa si turnuri are intru ea, si pentru ca sa biruiasca, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este in ziua de astazi aproape de dansa, si se numeste Ascania, nu era atunci atit de limpede si curatit precum se vede astazi. Ca dupa cum scriu hronografii, mai pe urma de cutremure s-a umplut de apa si ca Marea Pontului s-a facut si s-a limpezit precum este acum.

In aceasta cetate mergind Sfantul Apostol Andrei si vazind multime nenumarata de oameni, iudei si elini, a cugetat sa faca mai intai minuni, ca sa-i induplece sa se intoarca de la ratacirea lor. Pentru ca oamenii cei simpli, mai lesne se incredinteaza cand vad minuni, decat numai cu cuvintul. Pentru aceasta si apostolul de multe ori pe cei muti ii facea sa vorbeasca, iar alteori tamaduia pe cei bolnavi. Inca si alte minuni de multe feluri facind, s-a facut doctor fara de plata celor bolnavi. Inca si balauri, fiare mari si infricosatoare, care se incuibasera in locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care il purta, al carui virf avea cruce infipta, ii izgonea si-i omora.

Si capistile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei si ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfarimat. Iar citi din elini nu au crezut in invatatura apostolului, umplindu-se de duh rau, sareau si saltau, carnurile isi mincau si alte nenumarate rele patimeau, primind vrednica munca pentru necredinta lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit sa mintuiasca pe cei pacatosi, nu i-a lasat pana in sfarsit sa piara asa intru intunericul ratacirii, ci izbavindu-i pe dansii de lucrarea cea diavoleasca, a tamaduit si sufletele lor si le-a luminat cu lumina credintei in Dumnezeu.

Deci, doi ani dupa ce a zabovit acolo in cetatea Niceei si le-a hirotonit preoti din oamenii cei ce crezuse, s-a dus in Nicomidia in care era un mare numar de oameni, dar care erau cu totul intunecati de inselaciunea elineasca. Apostolul lui Hristos si acolo a facut tot asemenea. Apoi botezind pe multi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon si de la Calcedon a umblat prin toata Propontida, adica prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pana la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, si de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, si se afla in partea de rasarit a Marii Negre.

Dar in cetatile acestea nu umbla Sfantul Apostol Andrei asa precum noi povestim pe scurt. Ci in fiecare cetate unde umbla, multe ispite si multe impotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindca Hristos era aparatorul lui si pe toate cele potrivnice le facea lesnicioase. Caci si cu nebunia cea vazuta a propovaduirii, biruia pe inteleptii elinilor.

Dupa acestea, iesind din Amastrida, s-a dus in alta cetate care se numeste Sinopi, unde se povesteste in niste cuvintari vechi, cum ca ar fi venit si Sfantul Apostol Petru sa vada pe fratele sau. Chiar si crestinii din Sinopi arata pana in ziua de astazi doua scaune de marmura, pe care le au in mare cinste si evlavie, si zic ca acolo sedeau dumnezeiestii Apostoli, Petru si Andrei, si invatau poporul.

Inca si o icoana din acea vreme se afla acolo la Sinopi, avind inchipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumarate si pana in ziua de astazi intru slava lui Hristos si intru cinstea apostolului, ca sa vada crestinii ca nu numai in vremea cat au trait apostolii au facut minuni, ci si dupa moarte pot sa faca asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascalul lor.

Dar si alta veste ne povesteste ca Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care impreuna s-a numarat cu cei unsprezece apostoli, in locul vinzatorului Iuda, si el se intimplase a veni mai inainte in Sinopi, vrind sa mearga la Cafa sa propovaduiasca; iar sinopienii l-au prins si l-au inchis in temnita.

Deci mergind Apostolul Andrei acolo si auzind ca Apostolul Matia este inchis in temnita, a facut rugaciune si, cu semnul Sfintei Cruci, indata s-au zdrobit legaturile, temnita s-a deschis si a iesit Apostolul Matia din inchisoare, iar impreuna cu dansul si ceilalti legati. Iar sinopienii iudei aveau credinta, dar erau cruzi si salbatici cu sufletele incat numai cu chipul si cu fata se vedeau ca nu sunt fiare.

Deci auzind ca Apostolul a zdrobit legaturile si a deschis temnita, adunindu-se toti, voiau sa vada casa in care gazduia el. Unii, privindu-l cu cruzime si cu nemilostivire, il tirau de picioare, altii il trageau de miini si-l tavaleau prin tarina. Altii, cu dintii ca niste fiare salbatice il muscau, cu lemne il bateau, cu pietre il loveau, si fiecare dadea cu orice apuca. Mai pe urma socotind ca a murit din chinuirea cea multa, l-au aruncat afara din cetate la gunoi. Apostolul a patimit acestea, urmind lui Hristos, dascalul sau.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Sau, ci in noaptea aceea aratindu-i-se lui si dindu-i indrazneala, l-a sculat sanatos. Si nu numai aceasta, ci si un deget al lui pe care il muscase unul din mincatorii aceia, i l-a facut sanatos. Dupa aceea, binecuvintindu-l pe dansul, invatindu-l si indemnindu-l sa nu se leneveasca de propovaduirea Lui, s-a inaltat la cer. Iar apostolul dimineata s-a sculat si s-a dus sanatos in Sinopii neavind nici macar un semn de rani, incat ar fi putut zice ca vine de la vreun praznic, bucurindu-se.

Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, minunindu-se de rabdarea sfantului, cea mai presus de om, si pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum intr-o noapte L-a facut pe el sanatos; caindu-se, s-au intors de la ratacirea lor si, pocaindu-se, au cazut la picioarele Sfantului Apostol, cerind iertare. Dupa aceea, sfantul, invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului si botezindu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, i-a facut pe dansii robi ai lui Hristos in loc de robi ai diavolului. Inca si alte nenumarate minuni a facut sfantul apostol in cetatea aceea, in numele lui Hristos, dintre care ascultati o preaslavita minune spre incredintarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul nascut, pe care un om dusman l-a ucis apoi s-a facut nevazut si nu s-a aflat, iar mortul zacea aruncat in drum. De acest lucru instiintindu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Si facindu-i-se mila de mama celui ucis, apoi vrind sa atraga si pe popor spre mai multa credinta, prin rugaciune l-a inviat si l-a dat pe el viu mamei sale. Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, cu totii, impreuna cu femeile si cu copiii, au crezut in Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoti, pe cei mai iscusiti din cei ce crezuse, si asa dupa ce a luminat pe cei mai multi din sinopeni cu Sfantul Botez si i-a facut popor sfintit al lui Hristos si vrednic cu adevarat de turma lui, s-a dus a doua oara in cetatea Amisonului si de acolo s-a dus iarasi la Trapezunda.

Deci, botezind si pe ceilalti oameni care mai ramasesera necredinciosi din intaia propovaduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea si acolo, asemenea, cuvintul bunei credinte semanindu-l si pe multi la cunostinta adevaratului Dumnezeu intorcindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, s-a dus de la Neocezareea in alta cetate ce se numeste Samosata. Iar in aceasta cetate lucuiau in acea vreme oameni cufundati in desertaciune elineasca, iar intru inselaciunea cea din afara a lumii, erau foarte pricopsiti. Si din pricina inselaciunii erau neintorsi catre credinta lui Hristos, fiindca pentru mestesugul filosofiei lor, fiecare se ferea sa vorbeasca cu dansii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rivna propovaduirii, ca pe o tesatura de paianjen a rupt impletiturile ritorilor si le-a aratat lor ca intelepciunea pe care o aveau este desarta si n-au cunostinta nici cat un copil mic. Asa, in putine zile, cu cuvintele si cu minunile, pescarul infruntind invatatura filosofilor si cu lucrarile semnelor plecand sufletele acestora, si catre buna credinta intorcindu-i, s-a dus la Ierusalim si s-a intilnit cu ceilalti apostoli, pentru ca sa faca un sobor, cum sa se serbeze praznicul Pastelui.

Iar cum ca apostolii se adunau in Ierusalim si faceau sobor pentru pricinile ce se intimplase in vremurile acelea, poate cineva sa cunoasca din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Caci scrie el acolo in Fapte, capitolul 15, si zice: Si apostolii si preotii s-au adunat ca sa cerceteze despre acest cuvint si celelalte. Iar dupa ce s-a sfarsit praznicul, luind cu sine pe apostolul Matia si pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeasi pricina, s-au intors la cetatea Edesa, care in ziua de azi se numeste Horasan si este spre partile rasaritului in hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo putine zile petrecand apostolul Andrei, pe Matia si pe Tadeu i-a lasat sa propovaduiasca in partile acelea, iar el s-a intors in partile Marii Negre cele dinspre rasarit. Intai s-a dus in tara Alanilor, unde, propovaduind Evanghelia Darului si pe multi intorcand catre credinta cea intru Hristos, s-a mutat la Avazgi si, intrind in Sevastopole, cetatea de acolo, ii invata si propovaduia taina lui Hristos si nenumarate multimi de oameni a intors la cunostinta de Dumnezeu.

Insa nici de mintuirea Zachenilor si a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci si la acestia a mers si de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupusi, urind nesupunerea cu salbaticia acestora, a voit a se duce de la dansii, caci erau neprimitori de dumnezeiasca saminta a cuvintului lui Dumnezeu si nevrednici de sfanta credinta, iar buna supunere a vosporanilor laudind-o, s-a dus la dansii. Vosporanii se numesc toti aceia care locuiesc in strimtoarea Cafa, caci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc in chipul si asemanarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfantul Apostol Andrei multa vreme, caci i-a aflat foarte supusi si lesne primitori de invatatura a apostolului, in care se povestea ca s-au aflat si niste icoane de sfinti inchipuiti cu ceara si ca dovedeau un mestesug preaiscusit, cu anevoie de urmat si cu multa intelepciune de miini facute, care intrec tot mestesugul.

Deci, petrecand la Vosporani multa vreme, de acolo Sfantul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeste Herson, tara stralucita si cu multi oameni, desi intru credinta sanatoasa, nu lesne infipta, ci catre alte invataturi lesne primitoare aflindu-se. Acolo intrind cu intelepciune si propovaduind cuvintul dreptei credinte si facand minuni, i-a intors la cunostinta de Dumnezeu.

In acest chip vinind apostolul pe kersoneni si, ca pe niste pesti cuvintatori, aducindu-i dar lui Hristos, dupa pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici si in partile cele mai dinauntru ale Rusiei si a ajuns pana la riul Niprului; si in Muntii Kievului a poposit, unde a ramas intr-o noapte. A doua zi, sculindu-se din somn, a zis catre ucenicii care erau cu dansul: „Vedeti acesti munti? Credeti-ma ca peste acestia o sa straluceasca darul lui Dumnezeu si o sa se faca cetate mare aici si multe biserici o sa se ridice lui Dumnezeu si o sa se lumineze cu Sfantul Botez tot pamantul Rusiei”.

Suindu-se pe muntii aceia, i-a binecuvintat si a infipt o cruce, mai inainte vestind incredintarea poporului aceluia de la scaunul sau cel apostolesc, care s-a intemeiat in Bizant si a mers si prin partile cele mai dinauntru ale Rusiei, pana unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a intors pe mare iarasi la cetatea Sinopi. Si invatind iarasi acolo cuvintul Domnului, si mai intorcand si pe ceilalti oameni, citi au ramas nebotezati din propovaduirea cea dintii si pe cei credinciosi intarindu-i in credinta, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei saptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit in Bizant, care in acea vreme nu era in starea in care se vede in ziua de astazi, ci cuprindea numai o particica – cat este palatul imparatesc -, ci mai pe urma, Constantin a stralucit-o si a adus-o in starea in care se vede acum si, dupa numele sau, a numit-o „Cetatea lui Constantin”.

In aceasta cetate mergind acest mare apostol, a facut si acolo asemenea. Caci cu cuvintele sale si cu minunile invatindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, a intors si pe bizantini la lumina cunostintei de Dumnezeu, facindu-i fii ai luminii prin primirea credintei. Inca si o biserica minunata a ridicat in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu in mijlocul cetatii, asezind-o pazitoare si aparatoare a dreptei credinte de acei imparati din vremurile cele mai de pe urma. Apoi hirotonisindu-le si episcop pe Sfantul Stahie, unul din cei saptezeci de apostoli, de acolo s-a dus in Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de doua zile.

Deci intru aceasta cetate asemenea invatind si propovaduind cuvintul lui Dumnezeu si pe multi intorcindu-i la cunostinta Darului, le-a hirotonit episcop in locul acela pe Apelin. De acolo a iesit in cetatile si satele de primprejur, asemenea, invatind, botezind si intorcand pe popoare la credinta in Hristos, adevaratul Dumnezeu si biserici zidind in numele Lui, a facut din sufletele lor biserici insufletite ale Sfantului Duh. Asa a facut prin toata Tracia, prin Macedonia si prin toata Tesalia, prin cea dintii si prin cea de-a doua si de la Tesalonic pana la Licostom si pana la Farsala.

Dupa ce a trecut Tesalia si Elada, s-a dus in vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeste Moreia. Si in acest loc este cetatea care in ziua de astazi se numeste Paleapatra. In aceasta cetate a intrat Sfantul Apostol Andrei si, ducindu-se pedestru, a gazduit in casa unui om, care se numea Sosie, si care zacea in pat, fiind bolnav de o grea boala. Acesta a aflat doctor pe sfantul, caci, cum a intrat in casa lui si a pus sfanta lui mina pe dansul, indata s-a sculat Sosie sanatos, neavind nici urma de boala.

Dar nu numai acesta, ci si un rob al femeii Maximila, sotia antipatului Patrelor, se afla in zilele acelea aruncat intr-un gunoi al cetatii, cu totul topit de boala, si nu mai avea acum nici o nadejde de viata. Sfantul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteste prost, ci pe toti intocmai ii are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca sa se bintuie cu totul de cumplita boala, ci numai cu cuvintul zicind: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Il propovaduiesc, scoala-te!” Si indata, o, minunile Tale, Hristoase Imparate! s-a sculat cu totul sanatos. Robul acela, mergind la stapina sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au intimplat.

N-au trecut multe zile la mijloc si femeia aceea, Maximila, stapina robului celui tamaduit, a cazut intr-o boala grea, in asa fel incat nici mestesugurile doctorilor nu puteau sa-i foloseasca, nici bogatia barbatului ei nu-i ajungea sa o dea pentru doctori, caci barbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia si se numea Egheat.

Intr-o boala ca aceasta aflindu-se, si-a adus aminte de strainul, de saracul, de defaimatul apostol si, numaidecat, l-a chemat, si dupa ce a venit, a cazut la picioarele lui. Si ce a facut apostolul? El si-a pus sfanta sa mina pe femeia cea bolnava si numaidecat s-a facut cu totul sanatoasa. Aceasta minune vazind-o Egheat, a luat multa avutie si a aruncat-o la picioarele apostolului, rugindu-l sa o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfantului Apostol nu era sa stringa bogatia cea vremelnica, ci bogatia cea vesnica, pentru mintuirea poporului si pentru pocainta si intoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfantul nicidecum nu a primit, ci mai virtos a zis: „Dascalul nostru Hristos asa ne-a poruncit noua: In dar ati luat, in dar sa dati”. Acestea zicindu-le sfantul si invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului, s-a dus de la dansii.

Umbland prin cetate, a vazut zacand intr-un cerdac pe un om slabanog, care era de multa vreme bolnav, neputind sa umble nicidecum, nici sa se miste si nu avea nici un om care sa-l ingrijeasca. Iar sfantul si pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a facut sanatos. Si nu numai minunile acestea le-a facut Sfantul Apostol Andrei acolo, ci si ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zacea afara din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, si pe acela l-a tamaduit, numai cat l-a botezat in mare in numele Sfintei Treimi; si acela, dupa ce s-a botezat si s-a insanatosit, s-a facut urmator al apostolului si propovaduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile si cu semnele intorcand la cunostinta de Dumnezeu pe tot poporul care era in toata Ahaia, facindu-i turma a lui Hristos si popor sfant, se bucura si se veselea cu duhul, slavind pe Dumnezeu. Dupa aceasta, singura multimea crestinilor care crezusera a surpat capistile idolesti, a zdrobit pe idoli si a ars cartile cele elinesti ca pe niste pricini ale ratacirii oamenilor, dind cu aceasta o pilda de adeverire a credintei lor celei adevarate. Apoi, adunindu-si avutia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a laudat osirdia lor si socoteala cea buna a primit-o, iar avutia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele sa le imparta la cei lipsiti si saraci, iar pe altele sa le cheltuiasca la zidirea bisericii, care in putine zile s-a savirsit. Si se adunau acolo crestini, unde se slujea Sfanta Liturghie si se sfinteau de episcopii si de preotii cei hirotoniti de Sfantul Apostol Andrei, ascultind si invatatura cea de miere izvoritoare a sfantului. Fiindca, totdeauna ii invata din cartile lui Moise si din ale proorocilor si dovedea cum ca unul si acelasi purtator de lege este si al Asezamintului celui vechi si al celui Nou, care la sfirsitul veacului S-a pogorit din cer si S-a intrupat din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, pentru mintuirea neamului omenesc.

Dar in timp ce s-au facut acestea, antipatul Egheat – despre care mai inainte am zis ca avea femeie pe Maximila, pe care a tamaduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca sa-si dea seama pentru slujba imparateasca pe care o avea si sa se sirguiasca ca sa-si ia iarasi stapinirea sa. Iar fratele sau, Stratoclis cu numele, care era intelept si invatat si care abia venise atunci de curind de la Atena, unde fusese pentru invataturile filosofice, a ramas epitrop in locul lui. Si avea un rob credincios si preaintelept, pe care il iubea foarte mult. Pe acesta, in acele zile, l-a apucat un drac infricosat si era vedere pricinuitoare de multa jale. Acestea vazindu-le Stratoclis, plingea, se supara, se amara si cauta doctor spre tamaduirea acestei boli. Insa, sa vedeti iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunostinta adevarului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit asa: „Pentru ce tu fratele barbatului meu si cumnate, avind in miinile tale doctor fara de plata te intristezi si te necajesti? Aici este un om strain si sarac cu numele de Andrei, pe acela daca il vei chema, fara plata intr-un ceas poate si pe robul tau cel credincios sa-l tamaduiasca si pe tine de supararea aceasta sa te mingiie si sa te veseleasca. Caci si eu, precum ai auzit, cat de cumplita boala aveam incat si de viata ma deznadajduisem si numai cu un cuvint al lui sunt acum sanatoasa”.

Acestea auzind Stratoclis, indata a chemat pe sfantul. Si numai cum a intrat apostolul lui Hristos, indata a iesit dracul si s-a dus din locul acela. Si s-a facut sanatos si inteleptul rob, cel mai inainte legat cu lanturi de fier. Aceasta minune daca a vazut-o Stratoclis si Maximila indata au anatematizat inselaciunea elineasca si s-au facut crestini, botezindu-i apostolul. De atunci erau nedespartiti de sfantul si in toate zilele invatau de la dansul cunostinta cea mai desavirsita a tainei sfintei credinte crestinesti.

Acestea astfel facindu-se, s-a intors si Egheat, antipatul, de la Roma. Si dupa cateva zile a vrut sa-si cunoasca femeia sa. Iar ea, fiind botezata si nevrind sa se impartaseasca cu barbatul ei cel necredincios si nebotezat, intai s-a prefacut ca este bolnava. Iar dupa cateva zile, pentru ca a vazut ca nu se poate ascunde pana la sfirsit, s-a aratat. Caci famenii au aratat barbatului ei si au zis: „Ea, de cand tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai inainte nu le mai maninca, nici marilor zei nu se inchina, ci cu totul s-a pironit cu socoteala si cu scopul ei, de un oarecare om batrin si strain care este aici.

Acestea daca le-a auzit Egheat, cu totul s-a indracit de minie, si cu totul si-a iesit din minti. Ocara si infricosa si numai un scop avea: cum sa omoare pe Apostolul Andrei. Deci, catava vreme l-a pus in temnita, pana cand va socoti cu ce moarte il va omori. Iar la miezul noptii, Stratoclis, luind pe cumnata sa Maximila si pe altii, care erau mai sirguitori in credinta dintre cei ce crezusera, s-au dus in temnita care era pecetluita cu pecetea lui Egheat si pe care ostasii cu grija o strajuiau.

Deci acolo ducindu-se, incetisor au batut la usa incat sa auda sfantul. Auzindu-i sfantul, cu rugaciunea a deschis usa temnitei si au intrat inauntru. Atunci Stratoclis si Maximila au cazut la picioarele sfantului, rugindu-se si cerind ca sa-i intareasca si sa-i imputerniceasca in credinta lui Hristos. Iar sfantul multe zicind, i-a invatat cele cuviincioase si i-a sfatuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dansii cu pace. Ducindu-se ei, Sfantul Andrei iarasi cu rugaciunea inchizind usile temnitei, precum erau si mai inainte pecetluite, sedea inauntru asteptind hotarirea paginului Egheat.

Deci, antipatul, vazind ca femeia lui Maximila, cu totul s-a lepadat de dansul, aprinzindu-se de minie, a hotarit asupra Sfantului Apostol moarte de cruce. El socotea caci cu aceasta va supara pe Sfantul Andrei, dar nu stia ca o moarte ca aceasta era bucurie, veselie si viata vesnica a sfantului, caci vrea sa se faca impreuna partas al patimilor lui Hristos, dascalul lui.

Pentru aceasta, ducindu-l ostasii ca sa-l rastigneasca, vazind crucea a laudat-o pe dansa, ca pe una ce avea sa se faca pricina a suirii lui la cer. Apoi pe crestinii cei ce s-au aflat acolo, invatindu-i si intarindu-i, s-a suit pe cruce bucurindu-se, iar ostasii lui Egheat, facand voia domnului lor, au pironit pe cruce miinile si picioarele apostolului, pentru care lucru preotii si diaconii din Ahaia au scris asa:

„Patimirea Sfantului Apostol Andrei, pe care noi am vazut-o cu ochii nostri, toti preotii si diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sunt la Rasarit si la Apus, la Miazazi si la Miazanoapte, care sunt alcatuite si zidite in numele lui Hristos, pace voua si tuturor celor ce cred intru Unul desavirsit Dumnezeu in Treime, intru adevaratul Parintele Cel nenascut, intru adevaratul Fiul Cel nascut, intru adevaratul Sfantul Duh, Care din Tatal purcede si intru Fiul se odihneste. Caci aceasta credinta am invatat de la Sfantul Andrei, apostolul lui Hristos, a carui patimire noi vazind-o, am biruit si dupa cat am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, intorcindu-se de la Roma cu stapinire innoita si intrind in cetatea Patrelor, a inceput a sili pe cei ce credeau in Hristos sa aduca jertfe idolilor. Acestuia, iesindu-i inainte Sfantul Andrei, i-a zis: „Ti se cade tie, judecator fiind al poporului, a cunoaste pe Judecatorul tau, care este in cer, si cunoscindu-L pe El, sa te inchini Lui si, inchinindu-te adevaratului Dumnezeu, sa te intorci de la aceia care nu sunt dumnezei”.

Iar Egheat a zis catre dansul: „Au tu esti Andrei care risipesti locasurile zeilor si sfatuiesti pe popor sa primeasca credinta cea vrajitoreasca, care de curind s-a aratat si pe care imparatii Romei au poruncit sa o piarda?”

Sfantul Andrei a zis: „Imparatii Romei inca nu au cunoscut aceasta, ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pamant pentru mintuirea oamenilor intru adevar a aratat cum ca idolii aceia, nu numai ca nu sunt dumnezei, ci draci necurati si vrajmasi ai neamului omenesc, care ii invata pe oameni si ii indeamna spre toata necuratia. Caci miniind pe Dumnezeu sa se intoarca de la dansii si sa nu-i asculte. Iar cand se va minia Dumnezeu asupra lor si se va intoarce de la oameni, atunci diavolii ii iau pe ei sub a lor stapinire si pana intru atit ii amagesc pe dansii incat ii scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avind, decat pacatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: „Aceste cuvinte babesti si desarte, cand le propovaduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfantul Andrei a raspuns: „O, de ai fi voit a cunoaste taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa catre noi, a rabdat Crucea, nu fara de voie, ci de bunavoie, pentru care eu insumi sunt martor, cum ca si vremea patimilor Sale o stia mai dinainte si mai dinainte ne-a spus despre Invierea Sa, cea de a treia zi si la cina cea mai de pe urma impreuna cu noi sezind, ne-a spus despre vinzatorul Sau, ne-a spus si despre cele ce aveau sa fie asupra Sa. Si stiind locul acela, in care era sa fie dat iudeilor, de bunavoie a venit”. Iar Egheat a zis: „Ma minunez de tine, caci om intelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care in orice chip, cu voie, ori fara voie, il marturisesti ca a fost rastignit pe cruce”.

Apostolul a raspuns: „Mare este taina Sfintei Cruci si, daca vei voii sa asculti, eu iti voi povesti tie”. Iar el a raspuns: „Nu este aceea taina, ci pedeapsa a facatorilor de rele”. Sfantul Andrei a raspuns: „Acea pedeapsa este taina innoirii oamenilor, numai sa voiesti a ma asculta cu indelunga rabdare”. Egheat a zis: „Iata, te ascult pe tine cu indelunga rabdare, insa si tu, de nu vei face ceea ce eu iti poruncesc, aceeasi taina a Crucii, asupra-ti vei purta”. Iar apostolul a zis: „De m-as fi temut eu de pedeapsa Crucii nu as fi laudat Crucea niciodata”. Egheat a zis: „Precum din nebunia ta lauzi Crucea, asa dintru indrazneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a raspuns: „Nu din indrazneala, ci din credinta nu ma tem de moarte. Caci moartea dreptilor este cinstita, iar a pacatosilor este cumplita. Deci, eu voiesc ca sa asculti taina Crucii, si cunoscand adevarul sa crezi si, crezind, sa-ti afli sufletul tau”. Egheat a zis: „Acel lucru se afla care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu ca imi poruncesti a-l afla pe el printr-o credinta pe care nu o stiu in ce fel este?”

Sfantul Andrei a raspuns: „Aceasta este care o vei invata de la mine, caci eu iti voi arata tie pierderea sufletelor omenesti, ca sa cunosti mintuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintii prin calcarea poruncii, adica prin lemn a adus moartea in lume si se cadea neamului omenesc ca prin patimirea cea de pe lemn, sa se izbaveasca de moarte. Si precum din pamantul cel curat era zidit omul cel dintii, care a adus moartea prin lemnul incalcarii de porunca, asa se cadea a se naste Hristos din Fecioara cea curata, om desavirsit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintii si a innoit viata cea vesnica, pe care toti oamenii o pierdusera si prin lemnul Crucii sa se intoarca de la lemnul poftei, spre care omul cel dintii, intinzindu-si miinile, a gresit, asa se cadea ca Fiul lui Dumnezeu sa-si intinda pe Cruce miinile Sale cele nevinovate, pentru neinfrinarea miinilor omenesti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, sa guste fierea amara si luind asupra Sa moartea noastra, sa ne dea nemurirea Sa”.

Dupa acestea Egheat a zis: „Aceste cuvinte povesteste-le acelora care te asculta, iar tu de nu vei asculta porunca mea si de nu vei aduce jertfa zeilor, apoi batindu-te cu toiege, te voi rastigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfantul Andrei a raspuns: „Eu Unuia, Adevaratului si Atotputernicului Dumnezeu, in toate zilele ii aduc, nu fum de tamiie, nici carne de boi, nici sange de tapi, ci pe Mielul cel fara de prihana, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Carui preacinstit Trup se impartaseste tot poporul cel credincios si bea Sangele Lui, pe cand Mielul acesta ramine intreg si viu. Desi cu adevarat se injunghie si cu adevarat Trupul Lui de toti se maninca si Sangele Lui de toti se bea, insa, precum zic, totdeauna petrece intreg, fara de prihana si viu”. Egheat a zis: „Cum poate fi aceasta?”

Sfantul Andrei a raspuns: „Daca voiesti sa stii, fa-te ucenic, ca sa inveti aceea pentru care intrebi”. Egheat a zis: „Eu acea invatatura de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a raspuns: „Ma mir de tine, ca tu, om intelept fiind, graiesti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-ma cu munci, sa cunosti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit si taina Jertfei! De vei crede ca Dumnezeu Cel rastignit de iudei este Dumnezeu adevarat, atunci iti voi arata cum, omorit fiind traieste si cum jertfit fiind si mincat, petrece intreg intru Imparatia Sa”. Egheat a zis: „Daca este omorit, si de oameni este mincat, precum zici, apoi cum poate fi viu si intreg?” Apostolul a raspuns: „Daca vei crede cu toata inima ta, vei putea cunoaste aceasta Taina; iar de nu vei crede, nu vei cunoaste niciodata aceasta taina”.

Atunci Egheat, miniindu-se, a poruncit sa arunce pe apostol in temnita. Si aruncat fiind sfantul in temnita, s-a adunat la dansul mult popor din toata latura aceea si voia sa-l ucida pe Egheat, iar pe Sfantul Andrei sa-l scoata din temnita. Iar Sfantul Apostol i-a oprit pe dansii, invatindu-i si graind: „Nu prefaceti pacea Domnului nostru Iisus Hristos intru tulburare diavoleasca, ca Domnul nostru Iisus Hristos, dindu-se pe Sine spre moarte, a aratat toata rabdarea si impotriva n-a grait, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui in ulite. Deci si voi, taceti si fiti in pace.

Si nu numai sa nu faceti impiedicarea muceniciei mele, ci si voi singuri sa va gatiti ca niste buni nevoitori si ostasi ai lui Hristos, a nu va teme de ingrozirile tiranului, ci a purta cu rabdare pe trupurile voastre ranile ce vi se vor aduce asupra voastra de chinuitori. Ca de este nevoie a se teme cineva de frica, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfirsit. Pentru ca frica si ingrozirile de la oameni sunt asemenea fumului, ca aratindu-se indata se sting. Si de dureri daca voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfarsit niciodata.

Caci durerile acestea vremelnice, desi sunt mici, cu inlesnire se rabda, iar daca sunt mari, apoi degraba iesind sufletul din trup, singure se sfirsesc. Durerile acelea sunt cumplite, care sunt acolo vesnice, unde este plingerea cea neincetata, strigare, tinguire si munci fara de sfirsit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiti gata spre aceasta mai virtos, ca prin supararile acestea vremelnice sa treceti spre bucuria cea vesnica, unde va veti veseli totdeauna cu Hristos si veti imparati cu El”.

Astfel Sfantul Andrei, toata noaptea a petrecut-o invatind pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a sezut la judecata si a adus inaintea sa pe Sfantul Andrei si a zis catre dansul: „Oare socotit-ai sa-ti lasi nebunia ta si sa nu mai propovaduiesti pe Hristos, ca sa poti a te veseli cu noi in aceasta viata? Caci mare nebunie este de a se duce cineva de bunavoie spre chinuri si spre foc”. Sfantul Andrei a raspuns: „A ma veseli impreuna cu tine, voi putea numai cand tu vei crede in Hristos si te vei lepada de idoli; caci pe mine Hristos m-a trimis in partea aceasta in care mult popor am cistigat Lui”.

Egheat a zis: „Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amagiti de tine sa lase desertaciunea invataturii tale si sa aduca jertfele cele placute zeilor. Caci nu este cetate in Ahaia in care sa nu fi pustiit lacasurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarasi prin tine sa se inoiasca cinstea lor, ca cei miniati prin tine, tot prin tine sa fie imblinziti si tu sa petreci intru dragostea noastra cea prieteneasca. Iar daca nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a facut lor, si vei fi spinzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfantul Andrei a raspuns: „Asculta, fiule al pierzarii, paiule gatit pentru focul cel vesnic, asculta-ma pe mine sluga Domnului si apostolul lui Iisus Hristos, ca pana acum am vorbit cu tine cu blindete vrind a te invata sfanta credinta, ca doar dupa cum ai intelegere, sa cunosti adevarul lepadindu-te de idoli, sa te inchini Dumnezeului Celui ce locuieste in ceruri. Dar de vreme ce tu petreci in intuneric si socotesti ca eu ma tem de chinurile tale, apoi gateste asupra mea chinuri de acelea ce stii tu ca sunt mai grele, caci cu atit voi fi mai bine primit Imparatului meu cu cat mai grele chinuri voi rabda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, intinzindu-l pe pamant, sa-l bata. Si dupa ce s-au schimbat de sapte ori cate trei cei ce-l bateau, l-au ridicat pe Sfantul Andrei si l-au dus la judecator, care a zis catre dansul: „Andreie, asculta-ma pe mine, nu-ti varsa sangele in desert, ca de nu ma vei asculta, apoi pe cruce te voi rastigni”. Sfantul Andrei a raspuns: „Eu sunt rob Crucii lui Hristos, si mai mult doresc moartea Crucii, decat sa ma izbavesc de chinuri, de care nicidecum nu ma tem; iar tu vei putea scapa de chinurile cele vesnice care te asteapta, daca ispitind rabdarea mea, vei crede in Hristos, caci eu mai mult pentru pierzarea ta ma mihnesc, decat tu pentru patimirea mea. De vreme ce patimirile mele vor fi numai intr-o zi, sau cel mult doua si vor sfirsi, iar patimile tale nici dupa o mie de ani nu vor avea sfirsit. De aceea nu-ti mai inmulti patimile, nici iti mai aprinde focul cel vesnic”.

Deci, maniindu-se Egheat, a poruncit sa-l rastigneasca pe Sfantul Andrei pe cruce, legindu-i miinile si picioarele, ca nu voia sa-l pironeasca cu piroane, ca sa nu moara degraba, ci sa-l spinzure asa legat ca mai mult chin sa patimeasca si sa sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducand pe sfantul la rastignire, alerga poporul, strigind: „Ce a gresit omul acesta drept si prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce il duc la rastignire?” Iar Sfantul Andrei ruga poporul, ca sa nu faca impiedicare patimirii lui. Caci mergea cu veselie si neincetat invata pe popor. Iar dupa ce a venit la locul lui, in care era sa-l rastigneasca, vazind de departe crucea gatita pentru dansul, a strigat cu glas mare:

„Bucura-te, Cruce sfintita cu trupul lui Hristos si cu madularele Lui ca niste margaritare impodobite, caci mai inainte de a se rastigni Domnul pe tine, erai infricosata oamenilor, iar acum esti iubita si cu dorire primita. Caci cunosc credinciosii cata bucurie ai in tine si ce fel de rasplatire li se pregateste pentru tine. Eu cu indrazneala si cu bucurie vin catre tine; deci tu cu veselie primeste-ma pe mine, ca sunt ucenic al Aceluia Care a fost spinzurat pe tine. Primeste-ma, ca totdeauna te-am dorit si am poftit a te imbratisa. O, preabuna Cruce, care ti-ai cistigat frumusetea si bunacuviinta din madularele Domnului meu. Ceea ce esti de mult dorita si cu osirdie iubita, pe care neincetat te-am cautat si abia acum te-am aflat gatita dupa dorirea inimii mele. Deci ia-ma pe mine dintre popor, si ma da Invatatorului meu, ca prin tine sa ma primeasca Cel ce prin tine m-a rascumparat pe mine”.

Acestea zicand si-a dezbracat de pe sine hainele si le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au inaltat pe Cruce, legindu-i miinile si picioarele cu fringhii, l-au rastignit si l-au spinzurat. Si statea imprejurul lui multime de popor, ca la douazeci de mii, intru care era si Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga impreuna cu poporul: „Cu nedreptate patimeste acest barbat sfant”. Iar Sfantul Andrei intarea pe cei ce credeau in Hristos, ii imbarbata spre rabdarea muncilor vremelnice, invatindu-i ca nu este vrednica nici o munca a vremii de acum, pe langa rasplatirea bunatatilor celor ce vor sa fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigind si zicind: „Nu se cuvine a patimi acestea, acest om sfant, cinstit si invatator bun, cu bun si bland obicei si intelept, ci se cade a fi coborat de pe cruce, caci iata este a doua zi de cand este spinzurat pe cruce si nu inceteaza invatind dreptatea”.

Atunci Egheat, temindu-se de popor, a alergat impreuna cu dansii ca sa coboare pe Sfantul Andrei de pe cruce. Iar Sfantul Andrei, vazind pe Egheat, a zis catre dansul:

„Egheat, pentru ce ai venit? Daca voiesti sa crezi in Hristos, apoi, precum ti-am fagaduit, ti se va deschide usa darului. Iar daca numai pentru aceasta ai venit, ca sa ma dezlegi de pe cruce, apoi sa stii ca eu, pana voi fi viu, nu voiesc sa fiu coborat de pe cruce, caci acum vad pe Imparatul meu, acum ma inchin lui, acum stau inaintea lui si ma bucur; iar pentru tine ma mahnesc si-mi pare rau, ca te asteapta pierzarea cea vesnica, care este gatita si te asteapta pe tine. Deci, ingrijeste pentru tine, pana cand este in puterea ta, ca nu in vremea aceea sa incepi, cand nu-ti va fi tie cu putinta”.

Si vrand slugile sa-l dezlege, nu puteau a se atinge de dansul, apoi si cealalta multime a oamenilor care venisera acolo, se sarguiau unii dupa altii ca sa-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, caci pareau mainile lor ca moarte. Dupa acestea, Sfantul Andrei a strigat cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, nu ma lasa sa fiu dezlegat de pe crucea pe care sunt spinzurat pentru numele Tau, ci primeste-ma. Invatatorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut si care Te-am marturisit in toata viata mea, si acum inca Te marturisesc, care doresc a Te vedea si prin care sunt ceea ce sunt; primeste Doamne Iisuse Hristoase in pace sufletul meu, caci acum este vremea a veni si a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeste-ma bunule Invatator, si nu porunci a fi pogorat de pe cruce, mai inainte pana nu vei lua sufletul meu”.

Zicand el acestea, iata o lumina mare din cer l-a stralucit ca un fulger, pe care toti o vedeau si de jur imprejur l-a stralucit pe el, incat nu era cu putinta ochiului omenesc, celui de tina, a privi spre dansa. Si a petrecut acea lumina cereasca stralucindu-l ca la o jumatate de ceas; si cand lumina a disparut, atunci si Sfantul Apostol si-a dat sufletul sau cel sfant si impreuna cu dansa s-a dus ca sa stea inaintea Domnului.

Si asa s-a sfarsit sfantul batrin, fiind plin de zile, ca a trait ca la optzeci de ani. Ca asa se cadea, ca adevaratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfarsit mucenicesc sa-si savirseasca drumul propovaduirii. Iar uratul de Dumnezeu Egheat, de indracire fiind cuprins, de demonii cei slujiti si cinstiti de dansul, vrednice rasplatiri a luat, ca s-a suit intr-un deal inalt si de acolo cazind jos paginul, s-a zdrobit si – dupa cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui langa iad.

Iar Stratoclis si Maximila, care era de bun neam si fata a unui senator, care crezuse in Hristos, pogorind cinstitul si sfantul trup al apostolului de pe cruce si cu miruri ungindu-l, l-au pus in loc insemnat. Deci, Stratoclis impartind la saraci toata avutia fratelui sau Egheat si zidind episcopie din avutia sa, pe locul in care au pus trupul sfantului, acolo si-a petrecut cealalta parte din viata sa, bine pascand turma incredintata lui. Asemenea si Maximila, impartind cea mai mare parte din bogatia sa saracilor, si-a oprit o parte cu care a zidit doua manastiri: una de calugari si alta de calugarite.

Si astfel cu placere de Dumnezeu vietuind ea, s-a dus la vesnicele locasuri, in locul lucrurilor celor pamantesti si stricacioase dobandind frumusetile cele ceresti si nestricacioase.

Iar moastele Sfantului Apostol Andrei au ramas in episcopia din Paleapatra multi ani, facand neincetat minuni si tamaduind toata boala si toata neputinta, pana in zilele marelui Constantin, intaiul crestin intre imparati, care a avut trei fii: Constantie, Constantin si Consta. Doi din fii sai au luat fiecare cate o parte din imparatia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adica scaunul tatalui sau.

Deci, acest Constantie, a primit in inima sa o dorire buna si de suflet folositoare. A dorit sa aduca in Constantinopol moastele Sfintilor Apostoli, ale lui A ndrei, Luca si Timotei si sa le aseze in biserica Sfintilor Apostoli, pe care o zidise tatal sau, marele Constantin. In acea vreme Sfantul Artemie, care a marturisit credinta mai pe urma, in vremea lui Iulian Paravatul, era domn si augustalie in Alexandria, si pe dansul l-a socotit vrednic de o slujba ca aceasta. Deci l-a chemat la sine si i-a poruncit ca unui vrednic, sa-i slujeasca in aceasta laudata slujba.

Apoi s-a dus Sfantul Artemie si a luat de la Efes moastele Sfantului Apostol Timotei, pe ale Sfantului Apostol Luca, de la Tivele Beotiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele si sfintele moaste ale Sfantului Apostol Andrei.

Si asa le-a adus cu mare cinste la imparatul Constantie in Constantinopol. Iar imparatul primindu-le si cu multa evlavie inchinindu-se lor, apoi cu dragoste sarutindu-le, le-a asezat in prea vestita si luminata biserica a Sfintilor Apostoli, in partea cea de-a dreapta Sfantului. Altar si acolo au fost inchinate si cinstite de cei binecredinciosi, cat timp au avut crestinii imparatie. Iar cand a fost pradat Constantinopolul, s-au impartit sfintele moaste in mainile binecredinciosilor crestini.

Aceasta este viata si petrecerea Sfantului Apostol Andrei, acestea sunt povestirile cele dupa puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel intai chemat. Asa a petrecut sfantul, asa s-a nevoit, asa a schimbat vanarea de pesti pe vanarea de oameni, asa a dobandit imparatia cerului si acum se odihneste si se veseleste intru imparatia cea randuita de Invatatorul sau, dupa cum singur I s-a fagaduit zicind: si Eu va fagaduiesc voua, precum mi-a fagaduit Mie Tatal Meu, imparatie.

Acum sade la masa cea gatita lui, dupa fagaduinta cea nemincinoasa, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, intru Imparatia Mea. Si se roaga neincetat pentru noi, cei luminati prin propovaduirea lui, ca de pacate pocaindu-ne si curatindu-ne sa ne invrednicim si noi aceleiasi Imparatii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine toata slava si inchinaciunea, impreuna si Parintelui Sau, Celui fara de inceput, si Preasfantului, Bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Andrei – Apostolul romanilor

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume –  Apostolul Lupilor – deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor – lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei – ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : „Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: „Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El” (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa  invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 – 22).

Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor,  Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: „Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia”. Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in „Viata Sfantului Apostol Andrei”, afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei „a predicat in Pont, Tracia si Scitia”. Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei – Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul Romaniei”. Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Apostol Andrei !

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-30

DUMINICA A TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca (XVIII, 18-27)

n vremea aceea, un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ Iar Iisus i-a zis: „De ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Iar el a zis: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea“. Şi auzind Iisus, i-a zis: „Încă una îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie“. Iar el, auzind acestea, s’a întristat, fiindcă era foarte bogat. Şi văzându-l Iisus că s’a întristat, a zis: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu“. Iar cei ce auzeau au zis: „Şi cine poate să se mântuiască?“ Iar El a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“.

Pomenirea Sfântului, slăvitului Apostol ANDREI, cel Întâi chemat Evanghelia de la Ioan (I, 35-51)

n vremea aceea stătea Ioan şi doi dintre ucenicii săi; şi privindu-L pe Iisus, Care trecea, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi I-au urmat lui Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că-L urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?“ Iar ei I-au zis: „Rabbi – care se tâlcuieşte: Învăţătorule –, unde locuieşti?“ El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea“. Au mers aşadar şi au văzut unde locuieşte; şi au rămas la El în ziua aceea. Şi era ca la ceasul al zecelea. Unul din cei doi care auziseră de la Ioan şi-I urmaseră lui Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Mesia – ce se tâlcuieşte: Hristos –“; şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa“ – ce se tâlcuieşte: Petru. A doua zi a vrut să meargă în Galileea şi l-a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: „Urmează-Mi!“ Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în lege şi profeţii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?…“. Filip i-a zis: „Vino şi vezi!“ Iisus l-a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: „Iată într’adevăr israelit întru care nu este vicleşug!“ Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?“ A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin“. Răspunsu-I-a Natanael: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!“ Răspuns-a Iisus şi i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“. Şi i-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului!“

Apostolul Zilei : 2014-11-30

    

DUMINICA A TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Pomenirea Sfântului, slăvitului Apostol ANDREI, cel Întâi chemat Ap. Coloseni 3, 12-16

raţilor, îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii cu alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.

Noaptea Sfantului Andrei in credinta populara

Noaptea Sfantului Andrei, de pe 29 spre 30 noiembrie, este in credinta populara o noapte de spaima, deoarece este momentul in care toti strigoii, vii si morti, se lupta intre ei. Prezenta strigoilor este periculoasa pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, fura mana granelor si sporul vitelor, aduc boli, grindina si alte suferinte.

Cine sunt strigoii?

In credinta populara, intalnim atat strigoi vii, cat si strigoi morti. Strigoii vii sunt persoanele care se nasc cu caita sau coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase. In noaptea Sfantului Andrei, sufletul le iese din corp si merge sa se lupte cu ceilalti strigoi. Se spune ca a doua zi, acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata.

Strigoii morti sunt spiritele celor decedati care nu ajung in lumea de dincolo, ratacesc pe drum, fie din cauza faptului ca au fost strigoi in viata, fie ca li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare.

Tudor Pamfile sustine ca atunci „Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini”.

Acesta este motivul pentu care oamenii, in noaptea Sfantului Andrei, incercau sa se apere de strigoi prin ungerea usilor, ferestrelor casei si ale grajdului cu usturoi. Femeile intorceau in aceasta noapte oalele si canile cu gura in jos, ca strigoii sa nu salasluiasca in ele. Cenusa era scoasa din soba, ca aceste spirite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Exista obiceiul de a se arunca paine prin curte, ca strigoii flamanzi sa nu caute prin casa de-ale gurii.

Pazitul Usturoiului

In noaptea Sfantului Andrei, in viata satului era prezenta o petrecere a tinerilor numita Pazitul Usturoiului. Fetele aduceau cu ele trei capatani de usturoi, care erau puse intr-o covata si pazite de o batrana la lumina unei lumanari. Dupa petrecere, usturoiul era impartit si asezat la o icoana. Era folosit in cadrul anului ca leac pentru vindecarea bolilor. Exista si obiceiul ca unele fete sa semene un catel de usturoi, si dupa modul in care incoltea si crestea, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.

Despre oameni si roboti

O fiinta umana lipsita de posibilitatea de a gresi nu mai este fiinta umana, ci fiinta robotizata. Insa lumea moderna, in mecanismele ei economico-sociale, functioneaza mai bine cu roboti. Prin nu se stie ce mijloace, fie explicit fie implicit, ea a ajuns la concluzia ca omul, cu defectele lui inerente, nu mai este o fiinta potrivita pentru ceea ce se cere de la el. De aceea, prin metodologiile, procesele si procedurile ei, incearca sa slefuiasca chipul unui altfel de om, mecanicizat.

Poate ca acesta este principalul motiv pentru care asistam in zilele noastre la incercarea de eliminare din umanitate a posibilitatii esecului. Sau poate ca nu e. Poate ca, de fapt, suntem noi cei care ne dorim sa nu mai avem de-a face cu oameni care pot gresi si pe care ii putem ierta, si cautam sa extirpam din cei din jur posibilitatea greselii, ca pe un “defect din fabricatie”. Poate ca daca am fi mai sinceri cu noi insine, am recunoaste faptul ca, in fond, nu ne place sa iertam. De aceea, in mod fatal, rabdarea defectelor celor din jur nu este pentru noi o valoare, o manifestare a dragostei care “iarta si uita”, ci in cele mai multe cazuri este doar o necesitate practica.

Simptomul clar al acestei mentalitati este dispozitia noastra de a accepta o supraveghere continua, totala, a tuturor aspectelor vietilor noastre. Întru aceasta, ne creem iluzia ca oamenii devin “mai buni” daca le restrictionam posibilitatea de a gresi, ca si cum nebunul legat in camasa de forta ar deveni sanatos prin aceasta restrictie.

“Ceea ce trebuie insa sa stim,”, spunea Mircea Vulcanescu, “cel putin noi acestia care crestem oameni, este ca tocmai aceasta nepotrivire perfecta, acest pas intre ideal si infaptuire, aceasta posibilitate de a rata, aceasta libertate pe care o avem in fiinta noastra, reprezinta in fond ceea ce face demnitatea vietii si valoarea care-o face vrednica de trait”.

Nu degeaba spune psalmistul: “Intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea”. Posibilitatea de a gresi, sadita adanc in conditia noastra inca din creatie, reflecta una dintre frumusetile primordiale existente in om. Libertatea totala, neingradita, de a alege sa faci binele atunci cand poti sa nu-l faci, este singura libertate. Posibilitatea libertatii este de fapt posibilitatea exprimarii dragostei adevarate, care uneste contrariile eliminand distantele si barierele dintre fiinte. În aceasta libertate se vadeste, deci, inrudirea noastra cu Dumnezeu care daruieste fiintei umane acest mod de existenta mai presus de mecanicismul si imanenta acestei lumi.

Si atunci, de-abia atunci, intelegem grozavia nelegiuirii noastre, prin faptele si vorbele noastre descoperindu-ne de atatea ori luptatori impotriva acestei libertati a fiintei umane, acestei demnitati atat de frumoase cu care ea este inzestrata, oricare ar fi starea ei. Cum mai putem noi sa devenim mai umani, mai buni, mai drepti, de vreme ce ii tratam pe cei din jur ca pe niste roboti? Dar pesemne ca multi dintre noi nu mai vrem decat sa supravietuim…

Dar chiar daca am fi uitat de Hristos, chiar daca nu ne-ar pasa decat de noi si de familia noastra, si acolo gasim aceeasi invatatura. Caci si experienta parintilor arata ca parca mai mult isi iubesc copiii atunci cand acestia gresesc si se caiesc decat atunci cand nu gresesc. In acest act atat de simplu, pe care il savarseste de atatea ori in fiecare zi, parintele dovedeste si descopera, in mod implicit, aceeasi frumusete a libertatii umane prin care se manifesta iubirea.

Ne-au mai ramas deci doar aceste alternative: fie sa ne adancim in masa amorfa a lumii robotilor umani, fie sa incercam sa “crestem oameni”, cum zicea Mircea Vulcanescu. Sa crestem noi insine ca oameni, si sa ii ajutam si pe altii sa creasca ca fiinte umane, invatand sa apreciem cu totii valoarea imensa a posibilitatii greselii, fara de care nu exista nici iertare, nici dragoste.

Cand va ridica Dumnezeu suferinta?

După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.

Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oameni duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred -şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel: „Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi.” Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa.

In general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară, se pare că era nevoie şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.

Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.

Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.

Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un rrtare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi pocăinţa adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de-ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!” Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o altă nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. In timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în alte cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, cînd se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe, a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.

După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre; Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!” în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul însuşi: „Amin îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai!”

Astfel, în puţine clipe, tâlharul din cele mai de jos ale pământului, am spune ale iadului, s-a aflat în partea cea mai de sus a Raiului. Dacă s-a întâmplat să vedeţi în biserici imaginea pictată a celei de-a doua Veniri, aţi luat seama că primul intrat în Rai este înfăţişat tâlharul.

Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că puteam să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în astă seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!” Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului în general şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi am fi fost animale dezlănţuite, iar societatea ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinul mai ales trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Arhim. Simeon Kraiopoulos
Articol preluat din cartea Taina Suferintei, Editura Bizantina

Cumpara cartea „Taina suferintei”

De ce nu pot ierta ?

„Puțina greșeală a fratelui tău împotriva ta să o ierți din inimă, și vei primi iertare pentru toate păcatele tale, nenumărate, făcute înaintea lui Dumnezeu! Există oare ceva mai frumos și mai plăcut decât aceasta? Dacă nu iertăm din dragoste pentru Dumnezeu și pentru sfintele Lui porunci, atunci măcar pentru propriul interes să iertăm! Dar, vai, adesea nici cele mai înalte imbolduri ale binefăcătorului dezinteresat și nici chemările insistente ale propriilor noastre foloase nu sunt în stare să ne îndemne către iertare! Răutatea ne-a orbit într-atât, încât ne-a făcut să ne fim noi înșine cei mai mari dușmani.” (Arhimandrit Serafim Alexiev)

Lumea are un chip urât pentru că ne îndârjim unii împotriva altora. De fapt, noi nu vedem lumea așa cum e ea, ci vedem doar reflecția ei în sufletul nostru, vedem chipul pe care i-l dăm noi în mintea noastră și îl luăm ca fiind chipul ei real. Viața este o confruntare, iar eu mă lupt cu oricine am prilejul.

Ne concentrăm pe răul pe care ni l-au făcut alții, ca și cum acesta ar fi cauza răului de care suferim. Cel mai adesea chiar așa pare să fie. Numai că noi nu știm să ne alegem așa cum trebuie nici dușmanii, nici relele de care să suferim, și atunci nu mai înțelegem nimic. Putem alege răul de care să suferim, când totul vine asupra noastră, și mai ales împotriva noastră, fără ca noi să fim în stare să facem ceva? Alegem noi țara în care ne naștem, politicienii pe care îi avem, climatul economic, social, moral în care să trăim, sau măcar putem alege patronii la care ne putem angaja? Prea puține din acestea stau în puterea noastră, și uneori parcă toate la un loc concură ca să ne ofere cele mai rele condiții cu putință. Nu suntem un produs al mediului, cum credeau materialiștii dar, măcar ca senzație enervantă, nici nu ne putem dezvolta din cauza lui. Atunci rămâne să avem o ranchiună pură și dură la mai tot ce ne înconjoară. Suntem acri, nu mai putem ierta, punem pe seama oricui altcuiva toate eșecurile de care suferim. Trăim în lume dar suntem deja în iad.

Ne mai putem salva de aici? Ca să facem ceva ar trebui, mai întâi, să putem schimba ceva în modul de înțelegere. Nu avem perspectiva întregii vieți, sau a ansamblului mai amplu în care e prinsă viața noastră. Ne limităm la interesele imediate și terestre, la „binele” pe care îl vreau aici și acum, și pentru obținerea căruia somez întreaga lume din jurul meu, și chiar și pe Dumnezeu, ca să îl obțin. Nu e El răspunzător pentru toate? Probabil însă că dacă am ști planul Lui cu noi, dacă am sta să cugetăm în loc să ne aruncăm în cereri, am fi mult mai liniștiți.

E greu să ierți, e chiar imposibil. Nu putem face asta singuri. Vreau să iert jignirea, răul pe care îl sufăr din partea altora. Să iert, să uit, să fiu calm, să nu-mi pese. E o propunere pe care mi-o fac mie însumi. Am momente când cred că merge, știu însă că, totuși, nu pot definitiv. Fierbe sângele, nu pot să nu mă gândesc, să nu fac scenarii răzbunătoare. Nu pot să nu mă las robit de patima care nu mă lasă să iert.

Dacă însă e o pretenție a Lui, fără de care nu se poate, ce voi face? Atunci, ca să nu cad mai rău, trebuie să cer ajutorul. Desigur, al lui Dumnezeu. Doar El poate să îmi dea harul ca să pot înfrunta viața și, mai ales, întâlnirea de după ea.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-29

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca (XIV, 1-11)

n vremea aceea, într’o sâmbătă, a intrat Iisus să mănânce în casa unuia din capii fariseilor. Şi iată că un om bolnav de hidropică era înaintea Lui. Şi, răspunzând, Iisus a zis către învăţătorii de lege şi către farisei: „Este oare îngăduit a vindeca sâmbăta, sau nu?“ Ei însă au tăcut. Şi punându-Şi mâna pe el, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, de-i va cădea asinul sau boul în fântână, nu-l va scoate în chiar ziua sâmbetei?“ Şi n’au putut să-I răspundă la aceasta. Şi luând El seama cum cei poftiţi la masă îşi alegeau cele dintâi locuri, le-a spus o parabolă, zicând: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva un altul mai de cinste decât tine să fie şi el poftit şi, venind cel care v’a chemat, pe tine şi pe el, să-ţi spună: Dă-i acestuia locul! Şi atunci, ruşinat, te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi şi te aşază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni cel care te-a poftit, să-ţi spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în faţa tuturor celor ce stau la masă cu tine. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“.

Apostolul Zilei : 2014-11-29

SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Galateni 1, 3-10

raţilor, har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, Căruia fie-I slava în vecii vecilor. Amin! Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema! Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor, sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.

Doamne, voiesc să fac voia Ta, dar nu pe aceasta…

Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică.

Noi Îi spunem Domnului: “O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: “dar nu pe aceasta, Doamne!” sau “nu pe cealaltă... !”. Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta! Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum… “

De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: “Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfăţişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seama pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune jar, şi ne-ar adresa aceasta întrebare vitală: “Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?”, atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: “Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă… “Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu.

Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

Extras din Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, 2010, p. 66-69

Mormantul Parintelui Arsenie Boca – Prislop

Mormantul Parintelui Arsenie Boca se afla in odihnitorul cimitir de la Manastirea Prislop, localitatea Silvasu de Sus, judetul Hunedoara. Acest loc de pelerinaj, le depaseste cu mult pe toate celelalte care stau in legatura cu parintele Arsenie Boca, duhovnicul cu viata sfanta al romanilor, precum: Manastirea Brancoveanu, din Sambata de Sus; Manastirea Sinaia; Izvorul parintelui Arsenie Boca; Chilia parintelui Arsenie Boca; Biserica din Draganescu.

Manastirea Prislop a fost ridicata in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, de catre Sfantul Nicodim cel Sfintit, ctitorul manastirilor Tismana si Vodita. Parintele Arsenie Boca este considerat drept al treilea ctitor al Manastirii Prislop, vreme de 41 de ani el pastrand stranse legaturi cu acest loc, fiind staret, duhovnic si zugrav de icoane.

Mormantul Parintelui Arsenie Boca – Prislop

Mormantul parintelui Arsenie Boca se afla in cimitirul Manastirii Prislop, la mica distanta de pestera Sfantului Ioan de la Prislop. La mormant, linistea cuprinde toate. Lumea este foarte multa, insa nu vorbeste aproape deloc. Fiecare parca incearca sa simta si sa auda ceva din duhul parintelui Arsenie, mare duhovnic, purtator de mari daruri duhovnicesti. Oare cine nu a auzit despre minunatele cuvinte ale parintelui, despre minunile savarsite la mormantul sau, ori despre viata lui duhovniceasca ?!

Parintele Arsenie Boca s-a nascut in localitatea Vata de Sus, in judetul Hunedoara, la data de 29 septebrie 1910. Parintii acestuia, Iosif si Cristina, l-au botezat cu numele de Zian. Tanarul incepe scoala primara in satul natal si apoi intra la Liceul National Ortodox „Avram Iancu”, din Brad.

In anul 1929, Zian se inscrie la Institutul Teologic din Sibiu, iar in anul 1939 termina Academia de Arte Frumoase, din Bucuresti. Pe langa studiile teologice, el urmeaza si cursuri de medicina (in special cele de anatomie), participa cu interes la prelegerile de mistica ale lui Nichifor Crainic.

Terminand studiile, intra in obstea de la Manastirea Brancoveanu, din Sambata de Sus. In anul 1939, tanarul Zian isi petrece toata primavara in Sfantul Munte Athos. In data de 3 mai 1940, tanarul frate Zian este tuns in monahism, el primind numele de Arsenie. Viata lui duhovniceasca va fi recunoscuta si de cei din jurul sau. Este hirotonit ierodiacon (3 mai 1940), apoi ieromonah (10 aprilie 1942), apoi duhovnic (10 mai 1942), iar in cele din urma protosinghel (15 august 1949).

La numai doi ani de la intrarea in monahism, in anul 1942, calugarul Arsenie este hitotonit preot, fiind randuit staret in Manastirea Brancoveanu. In anul urmator, el isi sapa o pestera in munte, numita astazi Chilia Parintelui Arsenie Boca, aflata la izvorul vaii Sambata. In anul 1945, parintele este anchetat de Securitate, la Ramnicu Valcea, iar in urmatorul an, la Brasov. Slujba de Izvorul Tamaduirii, savarsita in ziua de 7 mai 1948, este ultima slujba sarbatorita la Sambata. In acelasi an, este anchetat la Fagaras.

In data de 25 noiembrie 1948, mitropolitul Nicolae Balan il aduce personal pe parintele Arsenie Boca la Manastirea Prislop, unde il randuieste staret. Parintele Arsenie Boca slujeste ca staret al Manastirii Prislop vreme de doi ani. In anul 1950, manastirea primeste o obste de maici, iar parintele este randuit duhovnic.

In iarna anului 1951, parintele este arestat de securisti si dus la Canal, pentru un an de zile. Intors la Prislop, parintele va fi foarte retras, evitand convorbirile si iesirile in public. Dupa o noua ancheta, la Timisoara, parintele este arestat vreme de sase luni.

In anul 1959, parintele este scos din manastire. Ajuns in Bucuresti, parintele lucreaza pe la mai multe biserici, pictand in fresca, apoi se angajeaza la Atelierul de pictura al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. In anul 1968, cand parintele Arsenie Boca iese la pensie, incepe pictura bisericii parohiale din localitatea Draganescu, de langa Bucuresti.

Intre anii 1969-1989, maicile din Manastirea Prislop sunt alungate, acestea adunandu-se in Sinaia, sub indrumarea parintelui Arsenie. Parintele Arsenie Boca adoarme in Domnul la data de 28 noiembrie 1989, in Sinaia, el fiind inmormantat in cimitirul Manastirii Prislop, in data de 4 decembrie.

Mormantul Parintelui Arsenie Boca este loc de pelerinaj pentru mii de credinciosi, precum si chilia sapata in stanca si izvorul, de langa Manastirea Brancoveanu. La mormantul celui numit „Sfantul Ardealului”, cu ocazia parastasului de 22 de ani, s-au adunat peste treizeci de mii de pelerini.

 

Despre ingerul pazitor

Ingerul pazitor

Fiecare dintre noi are pacate, rataciri, greseli, amaraciuni si necazuri – si totusi, toate acestea n-ar trebuie sa existe intre noi, de vreme ce fiecare dintre noi are ingerul sau pazitor. De ce se intampla asa? Bineinteles ca ingerii n-ar ingadui aceasta daca nu am fi vinovati noi insine. Iar de vreme ce ei ingaduie, asta este fie pentru ca singuri nu lasam ajutorul ingeresc sa ajunga la noi, fie pentru ca prin impotriva-lucrarea si impotriva-asezarea noastra sufleteasca nimicim si abatem de la noi toate stradaniile ingerilor de a impreuna-lucra cu noi in bine.

Mai intai de toate, trebuie sa ne amintim ca avem inger pazitor, sa ne intoarcem cu mintea si cu inima catre el si in cursul obisnuit al vietii noastre, iar cu atat mai mult cand avem parte de tulburari. Daca nu avem o astfel de intoarcere, inseamna ca ingerul n-are cum sa ne bage mintile in cap. Atunci cand cineva se duce in mlastina sau in prapastie astupandu-si urechile si inchizandu-si ochii, ce sa-i faci si cum sa-l ajuti? Sa tipi? Are urechile inchise. Sa-i faci vreun semn ca sa-i arati primejdia? Are ochii inchisi. O sa zici: „Sa-l ia de mana si sa-l opreasca ori sa il duca pe calea dreapta”. Pai ingerul e gata sa faca asta, cauta mana ta ca sa o ia si sa te indrume – dar ai mana de care sa te ia? Doar nu de mana trupeasca te va lua (macar ca se intampla si asta in cazuri deosebite), ci de mana sufleteasca, pentru ca el este netrupesc – iar mana sufleteasca este puterea lucratoare indreptata spre mantuire si ravnitoare de mantuire. Cand in sufletul tau se afla aceasta ravna, ingerul Domnului te va lua negresit de ea si te va calauzi – dar daca nu, de unde sa te apuce? Nu are loc prin care sa faca atingere cu tine, pentru ca el insusi se numara printre duhurile ce sunt trimise doar pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea (Evr. 1, 14).

Vei zice iarasi: „Atunci sa starneasca in mine dorinta de mantuire”. Pai el asta si face, mai intai de toate si cu cea mai mare osardie. La cei ce au aceasta dorinta, el o sprijina si o intareste, iar la cei ce n-o au se straduie in tot chipul sa o starneasca – insa rareori izbuteste, din pricina marii neoranduieli care domneste in sufletul nepasator, intr-un astfel de suflet, totul este in tulburare: si gandurile, si simtamintele, si planurile – totul este o zarva fara de randuiala, ca la iarmaroc.

In masura in care se afla in noi aceasta lipsa a pacii si adunarii launtrice, ea este vrajmasa a lucrarii ingerului asupra noastra. Cum sa insufle ceva ingerul bun, daca omul nu ia aminte la el? Cum sa auda o asemenea insuflare sufletul, daca in el este zarva si tulburare? Tocmai de aceea stradaniile ingerului pazitor raman neroditoare in ceea ce ne priveste.

Asadar, daca vrei sa te folosesti de calauzirea si impreuna-lucrarea ingereasca, potoleste-ti neoranduiala launtrica, aduna-ti inlauntru luarea-aminte si stai langa inima ta.

Ingerul Domnului va baga de seama indata, se va apropia si va incepe sa puna in tine ganduri care inclina catre starnirea dorintei de mantuire. Pleaca-te catre insuflarea aceasta si apuca-te sa ravnesti mantuirea: atunci, ingerul pazitor nu numai ca te va lua de mana, ci chiar te va ridica pe bratele sale, si nu numai ca te va calauzi, ci chiar te va purta pe calea mantuitoare. Nu trebuie decat sa te intorci tot timpul catre el cu mintea si cu inima, sa nu slabesti in ravna ta si sa-ti pazesti luarea-aminte. El te va invata toate: ce, cand si cum sa faci si ce sa nu faci, iar cand va fi nevoie iti va da ca indrumare si semn simtit in afara. Daca nu vedem in privinta noastra o asemenea impreuna-lucrare ingereasca palpabila, suntem singurii vinovati: noi suntem cei care nu ne dam in mainile ingerilor si zadarnicim toata purtarea lor de grija pentru noi. Se bate, se bate cu noi ingerul lui Dumnezeu, si da inapoi; iar vine la asalt, iarasi da inapoi, si tot asa pana ce murim. Iar cand murim, ingerul va infatisa Domnului cartea vietii noastre si va grai: „Am facut totul ca sa ii bag mintile in cap, insa acest suflet n-a luat aminte la nimic”. Si in cartea vietii va fi pus inscrisul osandirii noastre, care negresit se va implini la Judecata Cea infricosata.

Sfantul Teofan Zavoratul

Formarea copilului înainte de naștere

Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală. E bine ca sfaturile medicale în legătură cu o alimentaţie sănătoasă în timpul sarcinii să fie urmate cu seriozitate.

Nu e de ajuns însă să ne îngrijim numai de trupul copilului. Dacă e să se nască o fiinţă duhovnicească, părinţii, şi în mod special mama, ar trebui să se roage neîncetat pentru pruncul pe care-l poartă, recunoscând faptul că el este atât copilul lui Dumnezeu, cât şi al lor. Ar fi de dorit ca mama să se spovedească şi să se împărtăşească cât de des posibil. Pruncul în pântecele maicii n-ar trebui să fie supus şocului unor zgomote prea mari şi unei atmosfere de violenţă, ca cele generate de unele filme sau de certuri. Gândurile şi sentimentele mamei creează şi ele climatul în care se dezvoltă pruncul. Inima ei ar trebui să reverse o dragoste primitoare şi rugăciune pentru viitorul copil.

Ar fi de dorit ca femeia care aşteaptă să nască să se roage la Maica Domnului, ca rodul trupului ei să fie binecuvântat. Maica Domnului este ocrotitoarea şi călăuza sfântă a părinţilor şi educatorilor, datorită Pruncului Dumnezeiesc ce L-a purtat la sânul ei şi pe care L-a crescut pe pământ.

Moaşele spun că pruncul aude şi recunoaşte vocea tatălui încă din pântecul mamei. De aceea, atitudinea tatălui faţă de prunc încă înainte de venirea în lume, precum şi atmosfera din casă sunt foarte importante pentru creşterea duhovnicească a copilului.

Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p.20-21

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-28

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (IX, 33-41)

n vremea aceea au venit Iisus şi ucenicii Lui în Capernaum. Şi fiind ei în casă, i-a întrebat: „Ce vorbeaţi între voi pe drum?“ Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se sfădiseră unii cu alţii, cine dintre ei este mai mare. Şi şezând jos, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“. Şi luând un copil, l-a pus în mijlocul lor; şi luându-l în braţe, le-a zis: „Tot cel ce va primi în numele Meu pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi cel ce Mă primeşte pe Mine, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M’a trimis pe Mine“. Şi I-a zis Ioan: „Învăţătorule, am văzut pe cineva, care nu merge cu noi, scoţând demoni în numele Tău; şi l-am oprit, pentru că el nu merge cu noi“. Iar Iisus a zis: „Nu-l opriţi, că nu e nimeni care să facă o minune în numele Meu şi după aceea să poată degrab să Mă vorbească de rău. Fiindcă cel ce nu-i împotriva noastră e pentru noi. Că oricine vă va da să beţi un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevăr vă spun că nu-şi va pierde răsplata.“

Apostolul Zilei : 2014-11-28

VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Tesaloniceni 3, 6-18

raţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma. Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor. Iar voi, fraţilor, nu pregetaţi să faceţi ce e bine. Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec, ca să-i fie ruşine. Dar să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci povăţuiţi-l ca pe un frate. Şi Însuşi Domnul păcii să vă dăruiască vouă pace totdeauna şi în tot chipul! Domnul fie cu voi cu toţi! Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel, acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi. Amin!

Cum castiga diavolii sufletele

Eu sunt diavolul desfrâului, al luxului și al sulemenirii. Pe toate drumurile mă plimb vesel, zâmbesc la toate răspântiile, mă odihnesc şi mă răsfăț cel mai mult la petreceri, îndulcesc ochii tinerilor, sparg vasele cele mai cinstite, înşel minţile cele mai lăudate. Stau neizgonit chiar în casele căsătoriţilor, nu sunt departe nici de casele văduvelor, umblu peste tot şi intru nepoftit dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniilor din Biserică. Aşa îmi bat joc de trupurile cele mai tinere, pătez obrajii cei mai curaţi, amăgesc pe mamele cele mai tinere, iar uneori umplu de necinste şi pe cele mai în vârstă. Eu, duhul desfrânării, bat la poarta fiecărui muritor, deschid uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoi cugetele cele mai tari şi şoptesc tuturor la ureche.

Eu le învăț pe femei cum să se împodobească mai frumos, să stea cât mai mult în fața oglinzii, ca să atragă pe bărbați în păcatul desfrânării. Eu le învăț să-și cumpere haine luxoase, să umble cât mai dezgolite, să se machieze și să se sluțească. Ele sunt cele mai bune unelte ale noastre prin care câștigăm cele mai multe suflete pentru iad. Eu le învăț pe femei cum să-și omoare pruncii în pântece. Eu aprind trupurile și înfierbânt mințile. Pe cei tineri îi învăț să trăiască necununați. Pe cei căsătoriți îi învăț să se spurce în zilele cele mai sfinte, în posturi și sărbători. Îi învăț să se uite după femeile altora. Nici cei bătrâni nu sunt scutiți de gândurile cele spurcate, căci deși nu mai trăiesc cu femeile lor, mă au în casă prin televizor, le joc pe masă cum vreau, iar ei privesc cu plăcere filme pornografice și tot ce le ofer eu. Alții mă au expus la vedere, căci și-au lipit pe pereți nuduri cu femei și mă văd ori de câte ori trec prin camere. Eu sunt icoana curvarilor și sunt mulțumit că oamenii mă iubesc, mă încălzesc, mă primesc în casele și în inimile lor, căci nici nu trebuie să mă lupt cu ei prea mult. Eu mai mult stau deoparte și îi învăț pe oameni cum să-și întindă curse unii altora și să-i atragă pe alții în desfrâu. O mică parte de oameni mi-a rămas, dar mă lupt din răsputeri s-o câștig și pe aceasta. De acești oameni nu am reușit să mă ating deloc până acum și oricât m-aș lupta, nu am putere asupra lor. Când le săgetez un gând spurcat în minte, aceștia nu-l primesc, căci au mintea ocupată cu rugăciunea, fredonând neîncetat numele Hristosului lor. Se împărtășesc, iau anaforă și agheasmă, se ung cu miruri date de popii lor și poartă la gât lemnul Celui răstignit. De aceștia nu mă pot atinge.

 Eu sunt duhul necurat al vrăjilor, al farmecelor și al descântecelor. Am trimisele mele pe pământ, căci vrăjitoarele sunt uneltele mele cele mai bune, prin ele lucrez, prin ele spurc omenirea. Ele îmi sunt foarte credincioase și tocmai de aceea le ajut la lucrul lor, le îndeplinesc orice cerere. Și-au dat sufletul lor, mie, îmi slijesc și mi se închină, iar eu fac cele mai grozave minuni prin ele. Eu le învăț să practice spiritism, să cheme spiritele morților. Eu îi învăț pe oameni să meargă la vrăjitoarele mele, și după ce îi spurc cu tot felul de necurății, îmi fac lăcaș în sufletul și în trupul lor, și eu le voi stăpâni mintea și voința lor pe mai departe. Duhul Sfânt ce îi păzea până atunci l-am alungat și am pus eu stăpânire pe sufletul lor. Ori eu, ori Dumnezeu. Iar când văd că s-au înșelat, se duc și pe la biserică, pe la popii lor, să mă alunge ei din oameni. Dar dacă ei înșiși și-au dedat sufletul și trupul lor, mie, eu nu mă depărtez așa ușor de la ei. Mă tem de preoții lor care numai ei au puterea să ne alunge din oameni, prin posturi, ajunări, masluri, rugăciunile Sf. Vasile cel Mare – acestea mă ard.

Eu sunt demonul mândriei. Eu îi învăț pe oameni să se încreadă în puterile lor proprii, că nu au nevoie de Dumnezeu, și că fiecare dintre ei poate fi un dumnezeu. Am, desigur, slujitorii mei: maeștrii, yoghinii, fachirii, guru… I-am învățat să practice ședințe de meditații transcedentale, să creadă că sunt una cu universul, că au puteri spirituale neobișnuite… iar acum sunt învățători ai lumii, căci au ajuns să înșele lumea întocmai cum i-am învățat eu. Unii sunt atât de iscusiți, încât m-au întrecut și pe mine în viclenii. Eu îi învăț pe oameni să se mândrească cu talentele lor, cu frumusețea și cu hainele lor. Eu îi învăț să se trufească după ce fac fapte bune, pentru ca să nu le mai fie primite și să beneficiez tot eu de pe urma lor.

Eu sunt demonul amânării. Eu îi învăț pe oameni să păcătuiască, apoi le amân de la o zi la alta vremea pocăinței lor. Le trimit rușine pentru ca să n-ajungă să se spovedească. Celor tineri le spun că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserică?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii. Celor bătrâni le spun că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi. Îi dau înapoi şi pe unii şi pe alţii, îi amân pe toţi din zi în zi, până când îi va apuca moartea aşa, nepregătiţi.

O reţetă a Sf. Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului

Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.

Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgeşi înfrânarea, să ai fri­că de Dumnezeu, şi vei birui.

Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.

Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea.

Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei.

Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.

Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să bi­rui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cin­stirile, nici hainele bune, nici şederea pe locuri­le de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.

Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând me­tanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil de­cât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea ace­luiaşi Efrem: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”

Extras din Reţetar duhovnicesc sau doctorie duhovnicească adunată din lume”, Ed. Sophia, 2010, p.102-104

Ispitele creștinului de astăzi

Astăzi Ortodoxia tânjește după perioada bizantină, când elementul religios era dominant în conștiința umană și era promovat la nivel de stat.

Este un veritabil act eroic să trăiești cu adevărat creștinește. Societatea de azi devine tot mai laicizată, mai materialistă și mai consumistă, iar un creștin nu mai știe cum ar fi posibilă o viață în duhul învățăturii și moralei creștine.

Mai mult în cărți descoperi modele de trăire duhovnicească, căci în jur lumea îți oferă alte opțiuni și îți propune alte idealuri. Chiar cei mai râvnitori în ale credinței mărturisesc că le este dificil să trăiască credința, pentru că sunt atâtea norme, reguli și principii noi, de care trebuie să țină cont pentru a fi în pas cu lumea.

Toate pornesc de la simplul calendar, care, afară de Crăciun și de Sf. Paști, nu mai ține cont de sărbătorile bisericești. Unii nu au posibilitatea să se rupă de la serviciu, chiar dacă e sărbătoare, post sau alt eveniment din viața bisericească. Pentru alţii cele mai aglomerate zile sunt tocmai când ar fi bine să petreacă în rugăciune. Uneori piețele sunt în plină forfotă, iar bisericile semipustii, și asta în ziua Domnului.

Și în biserică lumea e grăbită, fiind cu gândul la grijile cotidiene. Seara, la priveghere, vezi doar o mână de oameni, iar dimineața, la Liturghie, vin cu mare întârziere și pleacă în mare grabă, chiar după rugăciunea Tatăl nostru… Nici nu apuci să le transmiți vreun mesaj scripturistic, căci creștinii pleacă, nu au timp, pur și simplu sunt grăbiți.

Rar cine mai trăiește zilnic cu rugăciunea, deci cu Dumnezeu. De aici alte griji și preocupări, care le sunt mult mai importante decât sufletul. Am impresia că cele lăuntrice sunt lăsate la un desert. Unii spun: „Lasă că va veni vremea și vom avea grijă doar de suflete, dar mai târziu… la pensie…”. Însă scufundându-se în griji lumești, greu revin la cele duhovnicești. Pe mulți îi prinde ultimul ceas în zbucium, nepregătiți.

Acesta-i pulsul vieții și pe mulți îi iau valurile cotidiene, aşa încât nu mai au timp pentru slujbă, rugăciune, aproape… pentru fapte bune.

Acasă, la serviciu, chiar și în biserică nu totdeauna este această atmosferă de dragoste și unitate. Oamenii se izolează și nu mai știu (nu vor) să comunice între ei. Dacă nu comunică, și mai puțin trăiesc cu durerea, cu grijile sau cu necazurile altora. Nici vorbă de ajutor! Rar când cineva este gata să-ți fie alături la nevoie! Cât de mult ne trebuie dragoste jertfelnică…

Mulți se uită de sus în jos la cei din jur și la tot ce-i înconjoară. Ce bine ar fi dacă lumea s-ar uita de pe Crucea Mântuitorului!

Patimile robesc omul de astăzi și-l fac să tindă spre tot felul de deșertăciuni, iar nu spre limanul mântuirii. E vremea să lucrăm virtuțile!

Ispite au fost și vor fi, și sunt bune dacă rezistăm, dacă nu cădem pradă acestora… Să dobândim forțe și înțelepciune pentru a înfrunta încercările.

Preot Octavian MOȘIN

Rolul femeii în familie, Biserică şi societate

Femeia trebuie să fie cea care-l odihneşte pe bărbat. Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie nu e aceasta. Nici să-i facă îmbrăcăminte bărbatului, nici să-i ţese, nici să-i coasă, nici să-i facă mâncare.

Cea mai mare misiune a femeii în familie – rostul ei – e să fie mamă de copii! Să ferească Dumnezeu pe femeia aceea care vrea să înlăture durerea naşterii (de dureri veşnice vei da), pentru că primul canon acesta a fost: „în dureri vei naşte fii”. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă fugi de durerea naşterii, de durere veşnică vei da, cea din iad”.

Dumnezeu a pus împreună, cu măsură, dulceaţa unirii trupeşti cu durerea naşterii. Iar dacă fugi de durere spre plăcere, vei da de durere veşnică, pentru că nu vrei durerea pe care a rânduit-o Dumnezeu. Vrei să trăieşti în plăcere şi să omori copiii? Ferească Dumnezeu, mai bine nu te năşteai decât să omori copiii, pentru că e păcat împotriva Duhului Sfânt.

Apoi unde trebuia să găsească Dumnezeu copilului mai bun sălaş ca în pântecele maicii lui? Şi de acolo îl scoţi şi îl dai la câini şi îl omori? „Care balauroaică – spune Sfântul Efrem Sirul -, care leoaică, care ursoaică şi-ar omorî vreodată puiul său? Şi tu, fiinţă raţională şi cuvântătoare, faci mai rău decât animalele cele sălbatice, când ai ajuns să-ţi omori copiii. Asa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama să-şi apere fiii săi. Dar omul raţional să fie mai rău decât toate fiarele şi dobitoacele şi să-şi omoare copiii? Vai şi amar de acele mame!

Din Părintele Cleopa Ilie, Rolul femeii în familie, Biserică şi societate, Editura Trinitas, Iaşi 2003, p. 5

Cum vorbeste Dumnezeu

Dumnezeu vorbeste in multe chipuri oamenilor. Face acest lucru ca noi sa ajungem sa intelegem cele dumnezeiesti. Daca oamenii nu s-ar deosebi in ceea ce priveste cunoasterea lucrurilor, sa fim siguri ca Dumnezeu nu ar mai fi grait in chipuri diferite. Inainte de caderea in pacat Dumnezeu nu vorbea intr-un anumit fel lui Adam si in altul Evei.

Dumnezeu vorbeste uneori imediat, alteori mai tarziu. Dar fie ca vorbeste, fie ca tace, noi ne purtam ca si cand El nu ar exista. Si spun asta pentru ca foarte putine din cele venite de la Dumnezeu ne ating sufletul. Dumnezeu face minuni, iar noi ne purtam ca si cand nu le-am vedea.

Cel mai important lucru este ca noi sa avem dispozitia de a-L primi pe Dumnezeu in noi. Si El va veni in noi fie graind, fie tacand. Ne va ridica intr-un mod intelept si mantuitor din starea pacatoasa in care ne aflam. Si pe masura ce vom iesim din pacat, ne vom vedea si mai pacatosi, semn ca trebuie sa ne incredem si mai mult in lucrarea Sa.

Din vietile sfintilor aflam ca e de ajuns uneori un cuvant pentru a ne schimba viata. Alteori de tacere. Da, de tacere. In Pateric, avva Pamvo le spune la un moment dat fratilor care cereau de la el pentru un vizitator de seama un cuvant de zidire: „Daca nu-l zideste tacerea mea nu-i va folosi nici cuvantul meu”. Tacerea acestuia era chipul in care a gasit de cuviinta sa graiasca Dumnezeu. Si pentru a intari acest cuvant, voi aminti cuvintele parintelui Sofronie Saharov din rugaciunea sa de dimineata: „Arata mie, Doamne, calea in care voi merge, Insuti ma invata ce mi se cade sa graiesc; iar de este voia Ta sa tac, invata-ma cum, in duhul pacii sa tac, nu scarbind, nici smintind pe fratele“.

Fiti dornici de a va uni cu Dumnezeu si o sa primiti puterea de a va lepada de voi insiva si de a cunoaste chipurile nesfarsite in care graieste Domnul.

Despre nevointele trupesti si sufletesti

 In vremea pribegiei Sale pe pământ, în valea asta a surghiunului şi pătimirilor noastre, Mântuitorul lumii a cercetat două femei evlavioase, surori de sânge – pe Marta şi pe Maria, care aveau casa lor într-un sat vecin cu Ierusalimul, şi anume Vitania. Fratele lor, Lazăr, fusese învrednicit numirii de prieten al Dumnezeu-Omului şi al Apostolilor Lui (In. 11, 11). Din Evanghelie se vede că Domnul cercetase nu o dată casa acestei familii evlavioase. Cu prilejul uneia dintre aceste cercetări, El l-a înviat pe Lazăr care zăcea în mormânt de patru zile.

Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte că Marta se îndeletnicea atunci cu ospătarea Oaspetelui dorit, iar Maria şedea la picioarele Lui şi lua aminte la cuvântul Lui. Marta, îngrijindu-se doar ca ospătarea să fie cât mai mulţumitoare, I-a cerut Domnului ca El să-i poruncească Mariei să o ajute – dar Domnul a răspuns: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un singur lucru trebuieşte. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea (Lc. 10, 41-42).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, după înţelesul de taină Marta închipuie nevoinţa trupească evlavioasă, iar Maria — pe cea sufletească. Istorisirea despre această cercetare a celor două surori de către Domnul se citeşte, potrivit rânduielii bisericeşti, în toate praznicele Maicii lui Dumnezeu. Din aceste două pricini, o privire amănunţită asupra întâmplărilor şi învăţăturilor cuprinse în această pildă trebuie să fie deosebit de însemnată si deosebit de ziditoare.

Marta era sora mai mare şi este înfăţişată de către Evanghelist ca stăpână a casei. Ea II primeşte pe Mântuitorul în casă, ea e cu ospătarea: ea face de mâncare, ea pune masa, ea aduce bucatele. Slujirea ei este necontenita făptuire. Şi osteneala trupească este prima care vine în viaţa de nevoinţă a fiecărui ucenic al lui Hristos.

„Lucrarea trupească”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „merge înaintea lucrării sufleteşti aşa cum facerea trupului lui Adam a mers înaintea facerii sufletului lui. Cel ce nu a agonisit lucrarea trupească nu poate să aibă lucrare sufletească: cea de-a doua se naşte din cea dintâi ca spicul din grăuntele semănat”.

Nevointa trupească stă în împlinirea trupească a poruncilor evanghelice. Aici intră: împărţirea milosteniei materiale, primirea de străini, împărtăşirea de feluritele nevoi si suferinţe ale omenirii nevoiaşe si suferinde. Aici intră întreaga înţelepciune [fecioria] a trupului, înfrânarea de la mânie, de la răsfăţ, de la distracţii şi răspândire, de la batjocorirea şi judecarea aproapelui, de la toate cuvintele prin care se vădeşte răutatea şi necurăţia inimii. Aici intră postirea, privegherea, cântarea psalmilor, plecarea genunchilor, starea în picioare la rugăciunea din biserică şi din chilie. Aici intră ascultările mănăstireşti si celelalte nevoinţe dinafară.

Nevointa trupească cere necontenită lucrare a trupului: ea trece de la o faptă bună trupească la alta, iar câteodată împreunează în sine mai multe fapte bune, săvârşindu-le totodată. Nevointa trupească curăţeşte treptat sufletul de patimi şi-i face cunoştinţă cu duhul Evangheliei. Fiind împlinite cu lucrul, poruncile evanghelice îi dau puţin câte puţin împlinitorului lor adâncul gând şi adâncul simţământ care trăiesc în ele, împărtăşesc împlinitorului lor Adevărul, Duhul şi Viaţa. Nevointa trupească are hotarul şi sfârşitul său: acest hotar si acest sfârşit stau în trecerea definitivă, hotărâtoare a nevoitorului la nevoinţa sufletească. Prin trecerea hotărâtoare este încununată trecerea treptată. Când ospătarea Domnului s-a încheiat, slujirea Martei s-a sfârşit.

Maria, şezând lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvântul Lui (Lc. 10, 39). Felul in care s-a aşezat Maria zugrăveşte starea sufletului ce s-a învrednicit să intre în nevointa duhovnicească. Starea aceasta e stare de linişte şi totodată stare de smerenie, precum a zis Cuviosul Varsanufie cel Mare: „Din lucrarea lăuntrică unită cu durerea inimii (cu plânsul inimii) ia naştere adevărata linişte a inimii: din această linişte se naşte smerenia; smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu“.

Cel care a ajuns să slujească lui Dumnezeu cu duhul părăseşte lucrările dinafară, părăseşte grija altor mijloace de a bineplăcea lui Dumnezeu ori le foloseşte puţin şi rar, când este deosebită nevoie. El este aruncat cu duhul său la picioarele Mântuitorului, ia aminte doar la cuvântul Lui, se vede pe sine ca pe o zidire a lui Dumnezeu, nu ca pe o fiinţă de sine stătătoare (Ps. 99, 3), se vede pe sine lucrat, iar pe Dumnezeu lucrător (In. 15, 1), se dă în întregime voii şi călăuzirii Mântuitorului. Este limpede că starea aceasta este adusă sufletului printr-o nevoinţă trupească mai mult sau mai puţin îndelungată. Nici Maria n-ar fi putut să şadă la picioarele Domnului şi să îşi tindă toată luarea-aminte spre învăţătura Lui, dacă Marta nu ar fi luat asupra sa grija ospătarii. Slujirea şi închinarea lui Dumnezeu în Duh şi în Adevăr sunt partea cea bună, sunt starea fericită care, începută din timpul vieţii pământeşti, nu va înceta, cum încetează nevointele trupeşti, odată cu încetarea vieţii pământeşti. Partea cea bună rămâne avut de nerăpit al sufletului în veşnicie, primeşte o nouă sporire în veşnicie. Partea cea bună nu se ia de la sufletul care a dobândit-o, rămâne pentru totdeauna un bun al lui.

Nevoinţă trupească este foarte adeseori furată de un neajuns foarte însemnat. Neajunsul cu pricina se întâmplă atunci când nevoitorul se nevoieşte fără dreaptă socotinţă, când pune prea mult preţ pe nevoinţă, când săvârşeşte nevointele trupeşti de dragul nevoinţelor trupeşti, cuprinzând în ele şi mărginind la ele în chip greşit toată vieţuirea sa, toată strădania sa de a bineplăcea lui Dumnezeu. Această nedreaptă preţuire a nevointei trupeşti este întotdeauna împreunată cu nesocotirea nevointei duhovniceşti, cu năzuinţa de a-i rupe de ea pe cei care se îndeletnicesc cu ea. Aşa s-a întâmplat cu Marta. Ea a socotit nedreaptă şi nemulţumitoare purtarea Mariei, iar pe a sa a văzut-o ca fiind mai preţioasă, mai vrednică de cinstire.

Domnul Cel Milostiv, fără a lepăda slujirea Martei, i-a arătat cu pogorământ că în slujirea ei sunt multe lucruri de prisos şi deşarte, că lucrarea Mariei este lucrarea de căpetenie. Prin aceasta, Domnul a curăţit nevointa Martei de semeaţă cugetare si a învătat-o a săvârşi cu smerenie slujirea trupească. Chiar aşa! Nevoinţă trupească neluminată încă de înţelegerea duhovnicească are întotdeauna în sine multe laturi de prisos şi deşarte. Cel ce se osteneşte în ea, chiar dacă pentru Dumnezeu se osteneşte, se osteneşte în omul cel vechi; pe ţarina lui cresc împreună cu grâul neghinele; el nu poate fi slobod de înrâurirea felului de a gândi şi a lucra al cugetării trupeşti. Cu toţii avem neapărată nevoie să dăm cuvenita luare-aminte poveţei date de către Domnul şi să săvârşim cu cea mai mare smerenie faptele noastre bune care se săvârşesc prin mijlocirea trupului, să le săvârşim ca nişte robi care sunt datori să împlinească voia Domnului lor şi care, din pricina neputinţei lor şi a vătămării lor de către păcat, nu pot să împlinească această voie aşa cum trebuie. Pentru cei ce se îndeletnicesc cu nevoinţă trupească e foarte de folos să ştie că este si altă nevoinţă, nevoinţă neasemuit mai înaltă, nevoinţă sufletească, nevoinţă adumbrită de către Harul Dumnezeiesc.

„Cel ce nu are lucrarea sufletească”, a zis Sfântul Isaac Sirul, „rămâne străin de darurile Duhului”, oricare ar fi nevointele lui trupeşti.

Marele dascăl al monahilor asemuie lucrarea trupească, aşa cum este ea în sine, când nu o însoţeşte lucrarea minţii, coapselor neroditoare si sanilor uscati – fiindca lucrarea trupeasca nu se poate apropia de intelegerea dumnezeiasca. Asta vedem si la Marta. Ea era asa prinsa in osteneala sa, asa incredintata de insemnatatea ei, ca n-a cerut de la Domnul sa randuiasca dupa placul Lui, ci a venit cu socotinta sa si cu randuiala sa, a cerut ca ele sa fie implinite.

De ce a randuit Sfanta Biserica sa se citeasca aceasta istorisire evanghelica in toate praznicile Maicii lui Dumnezeu? Fiindca Maica lui Dumnezeu a adus Dumnezeu-Omului cea mai inalta slujire trupeasca si cea mai inalta slujire a duhului, pazind toate graiurile Lui in inima sa (Lc. 2, 51), tot ce s-a intamplat cu El din copilaria Lui si tot ce Il privea, punandu-le in inima sa (Lc. 2, 19). Spre lamurire, la pericopa sunt adaugate, din urmatorul capitol al Evangheliei dupa Luca, glasuirea catre Domnul a unei oarecare femei ce ascultase invatatura Lui: fericit pantecele care te-a purtat si tatele care ai supt (Lc. 11, 27) si raspunsul Domnului: adevarat, fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pre el (Lc. 11, 28).

Iata raspunsul lui Dumnezeu la judecata omeneasca! Judecata omeneasca a socotit-o fericita pe Maica lui Dumnezeu doar pentru ca L-a nascut pe Dumnezeu-Omul: Dumnezeu-Omul vesteste vrednicia Maicii Sale, numindu-i fericiti cu osebire pe cei care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc. Or, Maica lui Dumnezeu a avut aceasta fericire mai mult decat toti oamenii, luand aminte la cuvintele Dumnezeu-Omului si pazindu-le cu o impreuna-simtire pe care n-a avut-o nici unul dintre oameni. Aici, impotriva judecatii omenesti, se da din nou intaietate slujirii duhului asupra slujirii trupesti.

Domnul Cel Milostiv cheama pe toti oamenii sa-I slujeasca. Slujirea Domnului, impreuna cu rastignirea omului celui vechi, cu lepadarea poftelor si socotintelor lui trupesti si pacatoase, isi are osteneala sa; ea are insa si mangaierea sa, mangaiere data de constiinta buna si de harul dumnezeiesc.

Jugul lui Hristos este bun si sarcina Lui este usoara (Mt. 11, 30). Cei ce doresc sa purceada la slujirea Domnului, cu scopul de a-L primi in casa sufletului lor si de a-L odihni cu odihna pe care a poruncit-o El, trebuie sa inceapa cu nevointa trupeasca, cu savarsirea poruncilor evanghelice prin mijlocirea faptelor trupesti. Sufletul nostru se afla in legatura cu trupul prin facere, iar in atarnare de el prin cadere. El este molipsit de bolile cele din pacate, de patimi, din pricina unor fapte trupesti; sunt nimicite din el patimile, sunt aduse in el obiceiurile bune, virtutile, tot prin mijlocirea unor fapte trupesti. Cel ce isi ingaduie sa lucreze sub stapanirea maniei este robit din pricina deprinderii nascute prin faptele patimii maniei; cel ce isi ingaduie sa lucreze sub insuflarea iubirii de castig este molipsit de patima iubirii de argint, a poftei de a avea tot mai mult, a zgârceniei.

In chip asemănător intră în suflet toate patimile, întemeindu-se pe făptuirea cea dinafară a omului. De aici se vede că este neapărată nevoie de nevointa trupească; avem neapărată nevoie de ea pentru a izgoni patimile prin faptele potrivnice pretenţiei patimilor; avem neapărată nevoie de ea pentru a sădi în inimă virtuţile aşa cum ne arată Evanghelia. Nevointa trupească săvârşită cu bună înţelegere, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, luminată de cuvântul lui Dumnezeu, săvârşeşte într-o măsură însemnată slobozirea omului de păcat, face din el într-o măsură însemnată un fiu iubit al virtuţii, un slujitor al lui Hristos. O astfel de nevoinţă trupească trezeşte în timpul cel mai scurt nevointa duhovnicească, ce are putere să aducă mântuirea.

Nevointa trupească rece sau înfierbântată, străină de cea sufletească, străină de înţelegerea duhovnicească pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu şi care trebuie să fie sufletul nevoinţei trupeşti, este pierzătoare. Ea duce în părerea de sine, în dispreţuirea şi osândirea aproapelui, duce în amăgire de sine, dă chip fariseului lăuntric, înstrăinează de Dumnezeu, întovărăşeşte cu satana.

Când harul lui Dumnezeu îl adumbreşte din belşug pe nevoitor, în acesta se descoperă îmbelşugată nevoinţă duhovnicească, ce duce la desăvârşirea creştinească. Atunci i se descoperă sufletului păcătoşenia lui, ce până atunci se ascundea de el! Atunci e luată de pe ochii lui vălul şi i se înfăţişează necuprinsa, măreaţa veşnicie, ce până atunci se ascundea de el!

Atunci îi devine apropiat ceasul morţii, care mai înainte vreme era undeva departe, şi stă chiar înaintea sufletului, înaintea ochilor lui! Atunci viaţa pământească, care mai înainte vreme părea nesfârşită, se scurtează cum omul nici nu şi-ar fi închipuit: viaţa care s-a scurs ajunge ca visul nopţii ce a trecut! Restul alergării acestei vieţi se adună într-un singur ceas dinaintea morţii! Atunci apar din adâncul sufletului tânguiri de care înainte nu ştia! Apare plâns pe care înainte nu-l simţea!

Apare prinos de rugăciune cum înainte n-aducea! Apar rugăciunea şi plânsul chiar în adâncul sufletului, sunt rostite de minte şi de inimă întru muţenia gurii, sunt înălţate către cer, îl aruncă pe rugător la picioarele Mântuitorului, îl ţin la picioarele Mântuitorului: întru mărturisirea păcătoşeniei sale si a nesfârşitei măriri a lui Dumnezeu, sufletul intră în desăvârşire, este dus în desăvârşire de către dreapta Atotbunului Dumnezeu, Care l-a zidit pe om şi Care îl şi zideşte a doua oară.

Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul… Cel ce curăţă toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări. Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale (Ps. 102, 2-5)

Sfantul Ignatie Briancianinov
Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

Religia ca Cenusareasa

Fără să fi avut vreun rol privilegiat până acum, așa cum e acuzată de propaganda atee, Biserica a beneficiat totuși de unul călduț. La adăpostul procentului mare de ortodocși declarați, de 86%, al numărului mic de atei, sub 1% conform ultimului recensământ, al unei încrederi foarte mari, așa cum rezultă din toate sondajele, al unor raporturi suspect de bune cu puterea politică, oricare ar fi fost aceea, Biserica se considera destul de ferită de lovituri. Era atacată de ONG-uri ale unei pretinse societăți civile, dar care nu cred că mai reprezentau pe cineva în afara propriilor membri, și care, în afară de zgomot, nu produceau mai nimic. Plus o viguroasă ofensivă în presă care, este posibil, ajunge, în timp, să schimbe percepția asupra Bisericii, de la una pozitivă spre una critică.

În acest context Biserica a fost supusă multor atacuri, a fost contestată orice prezență a ei în spațiul public, s-a cerut interzicerea prezenței preoților în adunările publice, a icoanelor în școli și în orice spațiu public, dar nimeni nu a reușit să clintească măcar cu o centimă locul pe care îl ocupa. Asta până de curând când o decizie a Curții Constituționale a făcut ca studierea religiei să fie îngreunată. De acum încolo studierea religiei se va putea face numai dacă părinții depun o cerere scrisă prin care cer în mod expres acest lucru. Situația nou creată are destule consecințe. Dată fiind inerția multor părinți, cu siguranță numărul orelor de religie se va împuțina. Dacă vor exista presiuni din partea profesorilor, cu siguranță elevii vor renunța să mai ceară ora de religie. Dintre toți, profesorii vor fi cei mai afectați, faptul că au sau nu un serviciu va fi la discreția părinților și a conducerii școlii, și oricum nu vor mai putea fi angajați decât temporar. Această nesiguranță va determina plecarea celor mai mulți profesori din sistem, care vor căuta alternative de lucru, indiferent dacă au încotro să se ducă și în alt domeniu în afară de predarea religiei.

Plecând de la aceste lucruri sunt unele persoane care vorbesc despre prigoana împotriva Bisericii. Să ne amintim totuși că această lovitură nu este dată nici de partidele politice, nici de societatea civilă, nici de ONG-urile militante atee, cu toate că ele au provocat procesul în urma căruia Curtea Constituțională a hotărât că religia poate fi predată doar în urma unei cereri scrise. Iar sistemul acesta juridic nu este în slujba nimănui (bine, dacă crezi în teoria conspirației, este și el în slujba „cuiva”) ci efectiv așa a gândit o speță, crezând că așa apără mai bine libertatea de conștiință, iar motivarea pe care a avut-o Curtea Constituțională o vom vedea ulterior.

S-a creat o situație de fapt nouă și neașteptată. Dar nu despre atacuri la adresa Bisericii este vorba. De aceea cred că exagerează cei ce vorbesc despre prigoana comunistă care se va întoarce, sau despre Ministerul Adevărului. Da, sunt de acord, există numeroase injurii la adresa Bisericii, pe site-uri și bloguri, există calomnii, îndemnuri extremiste, o campanie abjectă, orchestrată de câțiva, dar bazată pe contribuția voluntară a mai multor persoane, tot soiul de inepții spuse împotriva Bisericii, dintre care aceea că ne menține în Evul Mediu întunecat este cea mai blândă. Acestea însă sunt doar vorbe, sunt părerile unora mai puțin informați sau mai rău intenționați. Nici acestea nu trebuie subestimate. Dar în momentul de față nu se poate vorbi de o prigoană, fie ea reală, fie mascată la adresa Bisericii. Asta nu înseamnă că nu ar putea să fie în viitor, plecând, printre altele, și de la proasta imagine care se formează acum Bisericii.

Semnificația a ceea ce se întâmplă acum mi se pare că stă în aceea că o lume laică vrea să trăiască laic, și își formează regulile și legile astfel încât laicismul să cuprindă totul. Dacă Biserica va deranja acest laicism e posibil să aibă de suferit. Dar dacă nu o va face, cu siguranță că va dispare. Așa că nu prea are de ales. Iar Biserica are de luptat nu cu o minoritate hiperactivă atee, ci cu o majoritate indiferentă, vag binevoitoare, care nu e dispusă să facă prea multe, dar care se poate lăsa influențată de mesajele antireligioase sosite în avalanșă. E prima oară după Revoluția din 1989 când Biserica trebuie să iasă din biserică (din localul respectiv) și să vină în spațiul public, să vorbească cu oamenii, să încerce să le explice și să le recâștige inimile. Principala consecință a actului CCR este că Biserica va trebui să facă mai multă misiune. Dealtfel, acesta e un lucru recunoscut atât de comunicatul dat de Mitropolia Clujului cât și de al Patriarhiei Române.

Ora de religie nu va fi interzisă, dar predarea ei va fi îngreunată, va avea un statut secundar, va fi permanent pusă sub semnul dispariției. Este încurajată neparticiparea elevilor, favorizând pe aceia puțini (care e posibil să devină mult mai mulți) care nu vor să participe. Ora de religie va deveni derizorie, dar să nu înțelegem de aici că înainte ar fi avut vreo importanță capitală. Simbolic vorbind, Biserica este pusă într-o situație dificilă, cu atât mai mult cu cât nu este la cote de popularitate maximă, în urma implicării fățișe în campania electorală recent încheiată. De aceea, este pusă acum în fața celei mai mari provocări de la revoluție încoace.

Să vedem acum ce se pierde dacă disciplina religie ar fi scoasă din programa școlară, în condițiile în care această materie ar fi fost predată așa cum se cuvine (lucru care s-a întâmplat destul de rar din câte spun martorii oculari și părinții lor). Religia are un rol formativ, promovează iubirea, blândețea, bunătatea, altruismul, combate violența. Se pierd reperele valorice fundamentale care reglementează viața umană, și care nu pot fi compensate de învățăturile predate de disciplinele laice, oricât de umaniste ar fi ele. Acestea sunt aspecte pe care toate religiile le promovează, nu numai creștinismul, de aceea are relevanță doar expunerea lor confesională. Orice istorie „obiectivă” a religiilor, astfel ca tânărul să poată să aleagă, așa cum îți alegi mărfurile la supermaket, nu este decât o înșiruire de date și concepte care nu conving pe nimeni și nu îndrumă spre nimic.

Trecând religia în derizoriu, transformând-o într-o materie periferică, de care te poți dispensa oricând, mai tăiem încă o șansă copiilor noștri de a se dezvolta armonios, de a avea repere într-o lume tot mai relativistă, mai orientată spre consum, spre satisfacerea nevoilor imediate. Religia răspunde la întrebări existențiale – cine suntem? ce rost avem?- pe care lumea a cam încetat să și le mai pună, ocupată cum este de treburile imediate. Fără religie oamenii sunt mai inculți, mai puțin dispuși să își interogheze propriile opțiuni, să găsească o semnificație la tot ce îi înconjoară. În afara de componenta propriuzis confesională, religia este și general-formativă. Ca efect colateral, fără noțiunile predate la religie adolescenții sunt un pic mai descoperiți în fața unor „tentații” cum ar fi pornografia, drogurile, sub-cultura, alcoolismul.

După Horia Roman Patapievici ceea ce se întâmplă acum este consecința unui „fanatism anti-creștin deghizat în militantism de drepturile omului”. Am ajuns în situația ca o minoritate agresivă și foarte activă, care acționează în numele drepturilor universale ale omului, să impună normele, să stabilească unei majorități covârșitoare ce poate și ce nu poate fi făcut, ce poate fi spus, și chiar ce poate fi gândit. Neutralitatea pe care o invocă acești minoritari, în cazul acesta ateii care și-au propus scoaterea religie din școli, se face în numele neutralității pe care statul trebuie să și-o asume.

Numai că această neutralitate este imposibilă. Nu ne putem comporta ca și cum Dumnezeu există sau nu există în același timp. Indiferent că vrem sau nu, trebuie să facem o alegere. Comportamentul nostru trebuie să aibă o premisă constitutivă de la care să plece. La fel este și poziția statului. Până în modernitate poziția implicită era aceea că Dumnezeu există, iar școala, dreptul, politica, absolut orice plecau de la această premisă și acționau în conformitate cu ea. Acum această poziție a fost inversată. Cu toate că numărul de atei declarați este foarte mic, în jur de 1% conform ultimului recensământ, trebuie să ne conformăm toți regulilor de viață în care Dumnezeu nu ar exista. Iar un asemenea comportament, întins pe ani și ani de zile, generează atitudini și credințe pe măsură. În lumea noastră normalitatea a devenit ceea ce era absurd în lumea veche:„ Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Domnul” (Psalmul 13, 1).

Mergând pe acest drum intoleranța față de creștinism a minorității atee poate deveni, la un oment dat, regula generală. Nu am ajuns încă la acel punct. Deocamdată starea de absență a lui Dumnezeu, a neputinței invocării Lui în spațiul public, a devenit normalitatea la care trebuie să ne raportăm. În acest context Biserica trebuie să facă față unei provocări noi și dificile. Este momentul ca toți cei ce ne considerăm mădulare ale ei să ieșim din letargie.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-27

JOI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (IX, 10-15)

n vremea aceea ucenicii au păzit cuvântul, întrebându-se între ei: „Ce înseamnă a învia din morţi?…“. Şi L-au întrebat pe El, zicând: „De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?“ Iar El le-a răspuns: „Într’adevăr, Ilie vine mai întâi şi pe toate le va aşeza din nou. Şi cum este scris despre Fiul Omului?: că va să pătimească multe şi să fie defăimat? Dar vă spun Eu vouă că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut toate câte-au vrut, aşa cum s’a scris despre el“. Şi venind ei la ucenici, au văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari luându-se la întrebări cu ei. Şi de’ndată ce L-a văzut, mulţimea a fremătat şi a alergat să I se închine.

Apostolul Zilei : 2014-11-27

JOI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Tesaloniceni 2, 13-17; 3, 1-5

raţilor, datori suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului, la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos. Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat, prin har, veşnică mângâiere şi bună nădejde, să mângâie inimile voastre şi să vă întărească, la tot lucrul şi cuvântul bun. În sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi, şi ca să ne izbăvim de oamenii cei nesocotiţi şi vicleni; căci credinţa nu este a tuturor; dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean. Despre voi, încredinţaţi suntem în Domnul, că cele ce vă poruncim, voi le faceţi şi le veţi face. Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!

Înțeleciune omenească

Foarte ușor oamenii se avântă în diferite dispute și judecăți despre ceea ce este bine și ceea ce este rău. Uneori ajungem la aceea că începem a-L judeca pe Dumnezeu, pentru că, dacă noi am fi în locul Lui, parcă le-am face pe toate mai bine…

Un om a plecat să-și pregătească lemne în pădure. Mai spre amiază, obosit de muncă, s-a așezat să se odihnească. Uitându-se de jos în sus la crengile stejarului sub care era culcat, omul a început să cugete în inima sa: “Uite ce copac măreț, însă ce măruntă este ghinda ce crește pe crengile lui. Pe un astfel de copac ar putea să crească și niște bostani.”

Cu acest gând el a închis ochii să doarmă, însă deodată o ghindă căzută din stejar l-a lovit dureros peste față. “Am greșit, – și-a zis omul – Dumnezeu e mai deștept decât mine, și bine a făcut că pe stejar crește ghindă și nu bostani.”

***

Dacă doriți să aveți confort sufletec, străduiți-vă să vă acordați cu voința Dumnezeiască. Supunându-vă ei, ea vă va deschide ochii la multe lucruri și vă va fi ușor să trăiți. 

Pr. Alexandru Iamandii

Extras din 153: Veniti de pranziti, Editura Cu drag, Chişinău 2012, p.37-38

Puterea untdelemnului sfinţit

Cuviosul avea acest obicei minunat: când trebuia să se culce puţin, punea mai întâi un rând de pietre pe pământ şi peste ele arunca o pătură mică. Apoi cânta imne de înmormântare, ca şi cum s-ar fi îngropat singur pe sine. Pe urmă, zicea pe de rost patru Apostoli şi patru Evanghelii şi multe altele. Însemna apoi cu Sfânta Cruce aşternutul de trei ori şi se culca, punând o piatră drept căpătâi.

Adeseori în vis năvăleau diavolii asupra lui, îl tulburau şi nu-l lăsau să doarmă. Cuviosul lua atunci toiagul şi îi lovea cu putere duhovnicească, râzând de neputinţa lor, încât diavolii o păţiseră cu el. „Ce să facem cu acest încăpăţânat? se tânguiau ei. Uneori ne loveşte, alteori ne ocărăşte şi batjocoreşte tot neamul nostru!”

Într-o seară, când robul lui Dumnezeu se culcase puţin, a venit diavolul cu un târnăcop să-l lovească. Dar deodată, spăimântându-se, a ieşit afară cu mare zgomot şi a pierit ca fumul. Pe când fugea, scrâşnea din dinţi, zicând: „O, Marie, pretutindeni mă arzi, ocrotind pe acest tare de cap!”

Auzind aceste cuvinte, Nifon a înţeles că Maica Domnului îl ocroteşte şi îl apără. De aceea, el în fiecare seară, înainte de culcare, lua untdelemn de la candelă şi se miruia pe frunte, la urechi și la toate simţurile. Când a văzut ce putere are untdelemnul sfinţit Maicii Domnului şi al tuturorsfinţilor, dădea adesea şi la cunoscuţi să se ungă înainte de culcare. De aceea s-a înfricoşat diavolul şi s-a făcut nevăzut.

Din Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, traducere de Protosinghel Petroniu Tănase, Editura Mânăstirea Sihăstria, Vânători, 2004, p. 43

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-26

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (VIII, 30-34)

n vremea aceea Iisus le-a dat poruncă ucenicilor Săi să nu spună nimănui despre El. Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. Şi cuvântul acesta îl spunea pe faţă. Şi Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-se şi privind la ucenicii Săi, l-a certat pe Petru şi i-a zis: „Mergi înapoia Mea, Satano!, că tu nu le cugeţi pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor“. Şi chemând la Sine mulţimea, laolaltă cu ucenicii Săi, le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.“

Apostolul Zilei : 2014-11-26

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Tesaloniceni 2, 1-12

raţilor, în privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi, nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide, cu suflarea gurii Sale, şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.

Nu în bogăţie constă totul, ci în noi înşine

Bogăţia nu constă în avuţie multă, ci în buna conştiinţă, care şi în lipsa bogăţiei pieritoare îşi are răsplătirile ei, căci Dumnezeu are puterea să ne dăruiască cele trebuincioase şi cu îndestulare.

Nu în bogăţie constă totul, ci în noi înşine. Omului, oricât i-ai da, tot nu îl mulţumeşti. Este zadarnic să credem că bogăţia sau belşugul sau, cel puţin, îndestularea ne-ar fi de folos sau ne-ar aduce linişte.

 

Cei bogaţi se frământă şi mai mult decât cei săraci şi nevoiaşi. Sărăcia şi lipsa sunt mai aproape de smerenie şi de mântuire numai dacă omul nu se descurajează, ci cu credinţă şi cu nădejde se lasă în voia Proniei atotbune a lui Dumnezeu. Domnul ne-a hrănit până acum şi poate face acest lucru şi de acum încolo.

Din Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 7-8

Cum trebuie să procedezi când te cuprinde deznădejdea, căci te simţi murdar de păcate?

Cum trebuie să procedezi când te cuprinde deznădejdea, căci te simţi murdar de păcate?

– Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toţi, dar face şi fapte de pocăinţă, se duce la mănăstire. Dispreţul acesta faţă de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie. Dar să nu te diluezi în aşa hal, încât să nu mai ai nădejde de mântuire. Dacă te dispreţuieşti pe tine, asta înseamnă deja o mare biruinţă. Însă să nu te dispreţuieşti în comparaţie cu alţii. Nu este bine! Se poate să fie o mândrie ascunsă „Nu sunt la nivelul lui cutare!” Dar ce mă interesează lucrul acesta? Eu răspund la nivelul pe care îl am eu. V-am spus, sunt pahare mari şi pahare mici. Dar, fiecare pahar dacă este plin, este desăvârşit!

La măsura la care eşti tu, la măsura aceea ţi se şi cere. După darurile pe care le-a dat: adică la unul i-a dat un talant, la altul i-a dat trei, iar la altul i-a dat zece. Şi le-a cerut să-i înmulţească după cât a primit fiecare. Mai vinovat este cel nepăsător, care stă pe loc. Care stă şi aşteaptă să vie nu ştiu ce.

– Sunt creștini care nu-și doresc slava deșartă. Totuși, atunci când apare ispita slavei deșarte, se văd biruiți de această patimă. Dacă îi prinde moartea în această stare pot să aibă nădejde de mântuire?

– Trebuie să aibă nădejde de mântuire cu orice chip! Nu se pune problema să nu aibă. Nu există păcat care să nu poată fi iertat. Însă este o mare primejdie să te lași biruit până la moarte. Căci atunci ce mai poți să faci? Dar nădejde de mântuire trebuie să ai cu orice chip! Chiar dacă ai omorât o mie de oameni, chiar dacă ai fost o mare secătură și ai făcut numai răul, este iertare! Mântuitorul îl ierta și pe Iuda, dacă își cerea iertare!

Din Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului,  1996,  p. 65

Refuzul iertării

Refuzul iertării sau al cererii iertării ne ţine inima în neînduplecare. Păstrat în amintirea noastră, răul pe care l-am făcut altuia este o necurăţie care rămâne în noi, ne intoxică în mod continuu şi răspândeşte un miros rău în toată fiinţa noastră, scânteierile sau întunecimile acestei toxine ne stânjenesc ochii şi nu-l putem privi pe celălalt în curăţie. Astfel nu-l putem iubi pe Dumnezeu, iar celălalt nu ne poate iubi pe noi.

Doar iertarea sinceră dizolvă acest corp străin din sufletul nostru şi spinul din ochii noştri. Doar atunci iubirea lui Dumnezeu ne poate da iertare.

Răul pe care l-am făcut altuia tulbură şi el sufletul nostru. Suntem neliniştiţi. Ne împiedică să avem în faţa celuilalt o privire directă şi limpede. La fiecare întâlnire cu el suntem stânjeniţi căci îl bănuim că păstrează în inima sa amintirea răului pe care i l-am făcut. Mândria mă împiedică să îmi curăţesc relaţiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amândoi la relaţii deschise, directe, nestânjenite. Dacă rămân în mândria mea, fără a cere iertare, nu pot apare în faţa lui Dumnezeu cu un chip deschis şi cu inimă înfrântă. În spatele acestei cereri de iertare trebuie să se afle un sentiment sincer de pocăinţă.

Pocăinţa menţine o tristeţe în ochi, dar ochii în care apare această tristeţe a pocăinţei au în acelaşi timp o privire directă şi limpede. Cu această rectitudine a pocăinţei sincere trebuie să mă înfăţişez în faţa lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare după ce i-am cerut mai înainte iertare semenului meu.

Din Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 78-79

Arhanghelii sunt învăţători cereşti

Acest cin, zice Sfântul Dionisie, este rânduit să înveţe. Arhanghelii sunt învăţători cereşti. Ce învaţă ei? Îi învaţă pe oameni cum să îşi rându­iască viaţa aşa cum place lui Dumnezeu, dupa voia lui Dumnezeu.

În viaţă sunt felurite căi (de pildă, calea călu­gărească şi calea omului căsătorit), sunt felurite slujiri. Ce să alegem, ce hotărâre să luam, la ce să ne oprim? Tocmai aici îi vin în ajutor omului Arhanghelii. Acestora Dumnezeu le descoperă voia Sa privitoare la om. Ca atare, Arhanghelii ştiu ce-l aşteaptă pe un anumit om pe diferitele căi ale vieţii: ce restrişti, ce ispite, ce sminteli; de aceea, îl abat de pe o cale pe alta, îl învaţă să alea­gă calea ce i se potriveşte lui.

Cine a fost rănit de viaţă, cine şovaie, neştiind pe ce cale să o apuce, trebuie să-i cheme în ajutor pe Arhangheli ca să-l înveţe cum trebuie să trăias­că: “Arhangheli ai lui Dumnezeu, care aţi fost rân­duiţi de Dumnezeu Însuşi ca să ne daţi învăţătură şi înţelepţire, învăţaţi-mă ce cale să aleg, calea pe care voi merge ca să plac Dumnezeului meu!”

Din Sfântul Serafim al Dmitrovului, Despre îngeri, Editura Sophia, p. 71

De ce mai ales în sărbători se întâmplă ispite?

De ce mai ales în sărbători se întâmplă ispite?

 – Nu ştii de ce? În sărbători Hristos, Maica Domnu­lui şi toţi Sfinţii se bucură şi  dăruiesc oamenilor binecuvântări, daruri duhovniceşti. Dacă părinţii împart daruri atunci când sărbătoresc copiii lor şi împăraţii fac graţieri atunci când li se naşte vreun fiu, sfinţii de ce să nu împartă şi ei daruri? Mai ales că bucuria pe care ei o dăruiesc ţine multă vreme şi ajută mult sufletele. De aceea diavolul, care ştie lucrul aces­ta, creează ispite pentru ca oamenii să fie lipsiţi de darurile dumnezeieşti şi să nu se bucure, nici să primească folos duhovnicesc din sărbătoare. Şi poţi vedea uneori cum într-o familie, atunci când toţi se pregătesc să se împărtăşească la vreo sărbătoare, diavolul îi face să se certe şi nu numai că nu se împărtăşesc, dar nici la biserică nu mai merg. Aghiuţă brodează astfel lucrurile, încât aceia să se lipsească cu totul de ajutorul dumnezeiesc.

Aceasta se poate vedea şi în viaţa noastră călugărească. De multe ori aghiuţă, deoarece cunoaşte din experienţă că ne vom folosi duhovniceşte la sărbători, în ziua praznicului sau în ajun creează- ca un ispititor ce este – o ispită şi ne strică toată dis­poziţia. Se poate, de pildă, să ne facă să ne certăm cu vreun frate, după care ne aduce întristare, zdrobindu-ne sufleteşte şi trupeşte. Şi astfel nu ne lasă să ne folosim de sărbătoare prin doxologia dătătoare de bucurie. însă Bunul Dumnezeu ne ajută atunci când vede că nu am fost noi pricina ispitei, ci ea s-a făcut numai din invidia celui viclean. Şi ne va ajuta încă şi mai mult atunci când vom lua cu smerenie greşeala asupra noastră şi nu numai pe fratele nostru, dar nici măcar pe diavolul, urătorul de bine, nu-l vom judeca, deoarece treaba lui este să pricinuiască sminteli şi să împrăştie răutate, iar a omului, ca chip al lui Dum­nezeu, să răspândească pace şi bunătate.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, 2003, p. 175-176

Harul lui Dumnezeu aşa lucrează…

Păi omul, sigur, când aude aşa ceva zice: Păi nu mai e nici o speranţă?

Măi, îi zic, este speranţă, sigur, dar uite, trebuie să facem aşa, să respectăm nişte reguli ale convieţuirii, să ne spovedim, să învăţăm nişte rugăciuni, să venim la un Sfântul Maslu, să venim într-o duminică la biserică. Şi nu doar să facem o cruce, repede, să ieşim afară, s-o luăm apoi la discotecă, să aprindem ţigara, să intrăm în crâşmă repede.

Ei, nu, să intri în biserică, să stai frumos acolo, să te osteneşti şi chiar dacă simţi mai puţin, da stai acolo că toată această perseverenţă a ta de a asculta o Sfântă Liturghie în biserică va fi răsplătită.

Harul lui Dumnezeu aşa lucrează, prin osteneală, prin oleacă de participare la jertfa care se săvârşeşte pe sfânta masă a sfântului altar. Păi dacă ne ducem la biserică ca la spectacol, nu facem nimic. Dar să stai acolo să te nevoieşti puţin, ai să simţi mai puţin astăzi, mâine ai să simţi mai mult, duminica următoare şi mai mult, acolo asculţi o tălmăcire a postului, a evangheliei, asculţi, în sfârşit, o concluzie frumoasă a învăţăturii pe care să o foloseşti în zilele vieţii tale.

Mai mulţumeşti lui Dumnezeu, acolo, pentru săptămâna care a trecut, ceri ajutor de la Dumnezeu pentru săptămâna care urmează şi iată, în sfârşit, dacă eşti bolnav sufleteşte sau trupeşte, dacă ai să crezi cu tot dinadinsul, atunci ai să te vindeci. Te vindeci sufleteşte, te vindeci şi trupeşte, te echilibrezi în toate, gândeşti altfel viaţa ta dacă iei mijlocitor cuvântul lui Dumnezeu.

Extras din Părintele Iustin Pârvu, Daruri Duhovnicești, Editura Conta, 2007,  p.33

Părintele Constantin Galeriu – predicatorul de foc, 96 de ani de la naștere

A fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi duhovnici ai românilor, părinte spiritual şi sfătuitor al multor oameni, chiar şi în timpul regimului comunist care l-a persecutat sistematic. A îmbinat extraordinar trăirea duhovnicească şi cultura, fiind călăuză atât pentru intelectualii vremii, cât şi pentru credincioşii simpli.

Copilul lui Dumnezeu

Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare pre­dicator. Atât de mare, în­cât părea singurul în at­mosfera cenuşie a Bucu­reştiului de sfârşit de secol şi mileniu.

Dacă intrai în bise­rică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprin­ză­toare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu­teai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugă­ciune. Avea în ea des­chiderea notelor de orgă şi pu­terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma­iestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bise­ricii, direct în uliţă, pierzându-se prin­tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil­vestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as­cul­te, le aţinea drumul spre piaţă precu­peţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un eli­xir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucu­reşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.

Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer­sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des­călţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pen­tru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Ga­leriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învălui­toare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprânce­nele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran mol­dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceas­ta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioa­nele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitra­hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin­du-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo­cupare a noastră, oricât de măruntă – un ţel, în orice icnet – o rugăciune, şi în orice om – un copil al lui Dum­nezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat defi­nitiv pentru Dumnezeu.

Copilăria din tinda raiului

E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. La început, mama le spune copiilor ce a ci­tit ea din Crean­gă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi în­tâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-fru­moşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică di­rect în odaie şi să le vorbească micuţilor des­pre tărâ­mul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoa­pele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.

Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călu­gări pelerini, veniţi de la mâ­năs­tirile nemţene, popo­seau uneori în casă, istorisindu-le is­prăvile groza­ve, pline de mi­nuni, ale sihaştrilor de odi­nioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tai­nice şi profunde s-a copt lin la focul nop­ţilor de iarnă şi sub umbra magică a mona­hilor pere­grini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe căr­turari. Părintele însuşi spu­nea – “am prins şi eu ceva înde­mânare şi tâlc de la mama”. Muiat în cre­dinţă şi în tradiţia nea­mu­lui, su­fletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al stră­moşilor săi răzeşi – sim­plu şi ne­prefăcut, trainic şi sme­rit, înzestrat cu o înţe­lepciune adâncă, în mă­su­ră să dea seama de lucru­rile mari ale lumii.

În acei ani, micul Con­stantin l-a cu­noscut pe Dum­nezeu. Domnul răze­şilor, “drag şi bun”, care vine să co­linde cu Moş Cră­ciun satele mol­do­ve­neşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pe­depse pentru boierii nemilostivi. Icoa­na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr­şit sufletul şi-i va fi călăuzit pri­mele rugă­ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoa­lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi­nar. Do­rea să ajun­gă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale ane­voioasă. Dar ştim cu cer­titudine că în inima lui se aprin­sese un foc. Părin­tele Galeriu spunea că Dum­nezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.

Şcoala

Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cu­noaşterii umane. Min­tea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răs­punsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bur­sier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se pre­dau numai materii teologice. “Era o veche tra­diţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pă­mântul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”. Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Ve­chiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor vi­itori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psi­hologie. Din­co­lo de aceste preo­cupări, fundamen­tală a fost la Con­stantin cău­ta­rea lui Dumne­zeu. Uriaşul du­hovni­cesc din anii ma­tu­rităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceş­tia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era măr­ginită de gândire şi nu se oprea înghe­ţată la un şir de raţio­namente reci. Era mai degra­bă ve­dere interioară, împăr­tăşire de har. “Da­ru­ri­le lui Dumnezeu”, spunea părin­tele, ci­tân­du-l pe Sfântul Gri­gorie Palama, “sunt ochi duhov­niceşti cu care poţi privi întregul Uni­vers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de tim­puriu.

La facultate, a avut parte de câteva întâl­niri provi­denţiale, care i-au cristalizat expe­rienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitro­po­litul martir Irineu Mihălcescu (înlă­turat din scaun şi apoi ucis de comu­nişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi re­gim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut po­litic, cu care avea să-şi dea lu­crarea de licen­ţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Ro­mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce­lenţă. Tânărul a fost con­taminat de verva şi talen­tul oratoric al îndru­mă­torului său, de preo­cupările pentru ascetică şi mis­tică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teo­lo­gice.

Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărtu­risitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comu­nist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin­du-i chiar o bursă în Germa­nia, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facul­tatea terminată, s-a gândit să pără­sească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dra­gostea pentru Sfin­­ţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nem­ţeni care-i marcaseră copi­lăria vor fi contribuit la aceas­tă alegere. Dar pronia îi rân­duise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu­lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru – “Nu băiete! Nu vei intra în mâ­năstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga­leriu”. Con­stan­tin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin in­ter­mediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. “La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: “dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l as­culţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsă­toriţi.
Slujire şi prigoană
Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele aces­tora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mu­­tat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. “Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.

Era complet absor­bit de slujire”. Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu nu­mai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit – “Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Şi aşa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gân­dit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Pă­rintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bise­ri­cii ortodoxe române în­tr-o nouă zodie. Su­flarea de ghea­ţă a co­mu­nismului se întin­dea spre altare. Din or­di­nul stăpânirii, cre­din­cioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amie­zii. Dar părintele Ga­leriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figu­rile das­călilor din fa­cultate, mulţi dintre ei închişi, dar ne­ple­caţi cioca­nului şi secerii. Aşa că nu a ţinut sea­ma de interdicţie.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slu­jea, dumi­nica după-amiaza se ţineau întâl­nirile Oastei Domnu­lui. Părintele era sufle­tul lor. Predica, spove­dea, slujea. Era o bul­boa­nă spirituală, pe ca­re autorităţile au încer­cat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dra­gostea cu care îl încon­jurau mulţimile de cre­dincioşi care se scur­geau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. “Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am benefi­ciat de liberta­tea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimi­neaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai ră­gaz… După Sfân­ta Liturghie, era fie un pa­rastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ reli­gios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această catehe­ză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.

Un pachet cu mâncare

E dimineaţa devreme. Preoteasa Argentina se trezeşte pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată şi tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Şi-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soţ deţinut politic, îşi va găsi ceva de lucru. Deschide uşa pentru a deretica în faţa locuinţei în care stau cu chirie şi vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă aşezat frumos în faţa uşii. Preoteasa îl aduce în casă şi-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securită­ţii? Nu. Înăuntru e o pâine şi ceva de mâncare. Din acea zi şi până când părintele s-a întors de la închi­soa­re, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în faţa intrării. Ne­smintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu în­cercată şi o ajuta.

“Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anoni­mul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pa­chetul şi apoi se as­cundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă re­ze­mată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus prin­tre lacrimi că de când a fost arestat pă­rintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fie­care dimineaţă o pâi­ne şi ceva de mân­ca­re. Şi s-a ţinut de cu­vânt. În fiecare zi”.
Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Co­şuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, că­ruţe cu cartofi, puti­neie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mări­nimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta ge­ne­rozitate se reîntorcea acum însu­tit. “Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar pri­meam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.
Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul “de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.

Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deţinut era uriaşă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă şi cu un colţ de pâine. Nu-ţi făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!

Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fie­care lovitură de sapă, spunea şi un “Doamne miluieş­te!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilă­rie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. Dacă un deţinut era des­culţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea pro­pria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare ini­mile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el în­miită, plină de sudoarea şi neca­zurile pe care le subli­mase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr de­cât în libertate.

 Când iubirea zideşte o casă

“Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieşisem puţin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătări­oară şi se învârteau miraţi în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un ţâr şi cu o bar­bă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerşetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schim­­baseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunos­cut… Era numai piele şi os, îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Şi era şi bolnav, se îm­bolnăvise de hepa­tită”.
Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucu­roşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăun­tric pentru o singură ţintă – să propovăduiască oame­nilor evanghelia. “Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celui­lalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împăr­tăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.

Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Plo­ieşti, iar predicile părintelui răzbeau prin ceaţa cenuşie pe care comunismul o aruncase peste ţară. Într-o lume aservită şi umilită, el era liber şi nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har şi iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflaţi în nevoi. “Într-o zi, la uşa noastră a venit un cerşetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colţ, aşa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile şi s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă şi a dat-o de pomană, zicându-ne – «Acum o să vedeţi şi voi ce înseamnă să fii necăjit şi să nu ai ce mânca».”

Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teolo­gie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâl­nirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile per­so­nalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părin­tele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în pei­sajul unei biserici ce părea îngenun­cheată. Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa con­temporană, cât şi la învăţătura Sfin­ţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de sa­vant erudit, avea să câştige pentru Hris­tos suflete care nu ar fi putut să fie prin­se de nici un alt “năvod” al Duhului.

“Vom muri şi vom fi liberi!”

L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne des­pre acel strigăt al unui decembrie sân­geros. Era fascinat de iz­buc­ni­rea aceasta spontană şi fier­binte a credinţei, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi ve­dea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului – fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piaţa Universităţii. Era însoţit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o fă­cuse întreaga viaţă. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor ucişi. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopţi care se sfârşise prin jertfă. “Bunicul era frământat. Îngenunchea şi se ruga în fiecare loc în care fuseseră ucişi revoluţionari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori faţă de aceşti oameni. Datori să ne jertfim şi noi mai mult”.
Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţi­nuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au repre­zen­tat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate con­simţi un slujitor al Răstignitului. Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpo­zioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dân­sul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiem­brie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci uce­nicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele tre­cea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.

Aşa a vieţuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruţat deloc, nu şi-a îngăduit nici un răgaz. “Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram şi îl sfătuiam să se odih­nească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii aşteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, şi-l ac­centua întotdeauna pe «astăzi». Îi spu­neam că e deja o enciclopedie şi-mi răs­pun­­dea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-şi dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oa­menii vor zice doar – «Dumnezeu să-l odihneas­că»! Mă privea şi spunea – «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soţia sa.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un inte­lectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori, “înainte de a intra într-o con­­ferinţă era com­plet epuizat. Acumula atâta obo­sea­lă încât observam că ne ur­mă­reşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petre­cea cu el un lucru aproape mi­ra­culos. Deodată se înviora, ridi­cându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de par­că era dimi­nea­ţa, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”. Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.

Vuietul Duhului

“Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti­mii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stă­teau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu­ma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâm­plase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat…”
În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărtu­riseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, de­prins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat… Un cui fier­binte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare ne­cerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.

Sfârşitul lui a venit năpraznic şi neaşteptat. Îl în­veşnicisem cu toţii la altarul bisericii Sfântul Silves­tru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că îşi închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toţi, păcătoşi, mus­tind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt şi vorbind cu noi. Mai ales vorbind.
Şi totuşi, în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, a murit. Un accident cere­bral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio­dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât – “Eşti binevenit!”. Vestea aceasta, că este aştep­tat în împără­ţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus: “Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cu­vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân­tarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care ve­neau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu­beu, vestind plecarea din lumea aceas­ta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor­mântul său nu s-au veştejit niciodată.

“Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice ad­mi­rativ: «Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe ur­mă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit ono­rat!”
PETRE ŢUŢEA

“După ce am auzit prima predică a Pă­rintelui, m-am dus în continuare şi în cele­lalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâl­nesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
MIHAI ŞORA

“Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oa­meni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Ga­leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.”

VIRGIL CÂNDEA

sursa http://www.formula-as.ro

Majoritatea oamenilor nu se roagă, ci spun numai rugăciuni

Dragă, unii simt nevoia de a se ruga, alții nu simt nevoia de a se ruga. Cei care simt nevoia de a se ruga, simt pentru că au deja o relație cu Dumnezeu, simt trebuința să-și reverse sufletul pentru a-L preamări pe Dumnezeu, simt trebuința să binecuvinteze pe Dumnezeu, e o necesitate a sufletului lor. Cei care nu simt trebuința să se roage, aceia nici nu se roagă și poate îi stingherește cineva care îi angajează să se roage.

Oamenii în fața lui Dumnezeu sunt de două feluri: oameni care L-au găsit pe Dumnezeu și oameni care Îl caută pe Dumnezeu. Sunt și oameni care nu iau aminte la Dumnezeu, n-au Dumnezeu, practic nu se gândesc la Dumnezeu, trăiesc o viața de necredincioși. Cei care-L caută pe Dumnezeu, se roagă să-L găsească, fac cumva să-și reverse sufletul în dorința de a se apropia de Dumnezeu. Ei Îi spun lui Dumnezeu prin rugăciuni personale, formulate de ei înșiși, dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu, dorința lor de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Iar cei care L-au întâlnit pe Dumnezeu au o astfel de rugăciune și anume rugăciunea omului mulțumit, a omului care aduce mulțumire. Sfântul Isaac Sirul spune că „rugăciunea este o bucurie care înalță mulțumire”, iar Evagrie Ponticul în Filocalie are cuvântul: „rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu”. Numai că, de fapt, majoritatea oamenilor nici nu se roagă, ci spun numai rugăciuni. Așa am spus și noi în vremea copilăriei când rosteam rugăciuni fără să le înțelegem cuprinsul, ca și cum am fi spus o poezie. Și la această stare sunt acei oameni care doar spun rugăciunile pe care le-au învățat în copilărie și pe care le spun și la bătrânețe.

De exemplu, vin la mine oameni în vârstă și îi întreb:

-„Îți spui rugăciunile?

– Da.

– Ce rugăciuni spui?

– Tatăl nostru și Îngerașul.

Acum, Tatăl nostru, înțeleg, este o rugăciune pentu toate vârstele, dar Îngerașul este o rugăciune pentru copii. Și el are optzeci de ani și zice Îngerașul… Și zic eu:

– Tot așa zici și acum: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare…”, și zice omul:

– Da, astea le-am învățat, astea le știu.”

Când cineva a spus doar formule de rugăciune la vremea de rugăciune, înseamnă că el, de fapt, niciodată nu s-a rugat, a spus doar formule de rugăciune. Noi trebuie să ne revărsăm sufletul, să spunem ce simțim în legătură cu Dumnezeu sau să ne împropriem textele pe care ni le dă Biserica în cărțile de rugăciune. Căci identificarea cu ceea ce spunem și cerem e una din treptele rugăciunii.

Arhimandritul Teofil Părăian, Pași pe calea duhovnicească, editura Reîntregirea, p. 47-48

Prietenul nesincer poartă masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei.

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubitor, viclean, egoist, ipocrit, purtând masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci când spune că susține prietenia, și ascunde vicleșug înăuntrul lui când vorbește despre devotament.

Are pretentia ca prietenii să-l ajute, dar el însuși refuză să-și ofere sprijinul atunci când prietenul i-l cere, inventând o mie de pretexte.

Își arată prietenia atunci când prietenului îi merge bine, dar la necaz se dezice de el. Își aduce aminte de el atunci când îi merge bine și vrea să afle, fără a-l vizita, noutăți despre el, urându-i fericire celui deja fericit, sănătate celui sănătos, faceri de bine celui care săvârșește binele și slava celui care are parte de ea; trimite daruri bogate celui bogat și vrea să dea dovadă că este prieten cu orice preț, numai de ochii lumii. Dar uită de acesta de îndata ce ajunge în necazuri, nemaivrând să întrebe și să afle vești despre el; și, deși locuiește în vecinătatea lui, își pierde interesul față de el.

Îl evită și îl blestemă; îl acuză că a ajuns în necaz din cauza neroziei; iar dacă acela a cazut în vreo boală, îl uită, și dacă se află la ananghie, își întoarce fața de la el; când [prietenul lui] ajunge într-o stare umilă, îl defăimează și când devine sărac, îl trece cu vederea, iar văzându-l flămând, nu-i poartă de grijă și nu face milostenie cu el nici când este gata să moară. Unul ca acesta este un prieten nesincer.

din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p. 332-333

Povestea impresionantă a unui învăţător dintr-o comună izolată de lume

Povestea impresionantă a unui învăţător dintr-o comună izolată de lume arată că nimic nu e imposibil dacă pui suflet în ceea ce faci. Un învăţător merge zilnic peste 25 de kilometri, pentru a le preda elevilor pe care îi aduce chiar el la ore.

Aces învăţător are o misiune grea, dar extrem de importantă, pentru că e singurul din Bulzeştii de Sus, Hunedoara, o comună din munţi, izolată de restul lumii.

Învăţătorul are anul acesta patru copii, pe care trebuie să-i şcolească simultan: doi sunt de clasa I, unul în clasa a II-a şi încă unul de clasa a IV-a. Acsente Leucean e un învăţător care predă în comuna hunedoreană de 14 ani. El vine zilnic de la 25 de kilometri distanţă.

Alin, Ana-Maria, Cristina şi Cosmin stau foarte departe de şcoală. Dascălul îi aduce la şcoală cu maşina proprie, o Dacie veche de peste 20 de ani. După terminarea orelor, cei patru elevi se urcă în maşina domnului învăţător, care îi duce înapoi acasă. Părinţii îi sunt recunoscători. Dacă nu ar fi domnul învăţător Acsente, copiii lor n-ar putea învăţa carte.

Comuna Bulzeştii de Sus se află între Munţii Bihorului şi cei ai Zarandului, într-o zonă izolată. Sunt 76 de kilometri până la Deva şi 29 până în oraşul Brad.

Cum nesocotim porunca iubirii

Şi văzându-l a trecut pe alături (Luca 10,30)

În parabola bunului samarinean ne sunt înfăţişaţi mai întâi un preot şi un levit, persoane considerate evlavioase. Ambii, văzându-l pe nefericitul călător rănit, prădat de tâl­hari, au trecut nepăsători pe alături. Este limpede că aceşti oameni nu-şi puteau iubi aproapele ca pe ei înşişi.

La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au făcut omului aceluia niciun rău. Nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi simplu, uitându-se la el, au trecut mai departe. Veţi spune că nu poate fi vorba de un păcat. Adevăraţii vinovaţi au fost tâlharii, care s-au arătat atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l şi lăsându-l aruncat în drum. Nici pre­otul, nici levitul nu au fost părtaşi la această ticăloşie. N-au participat, dar au greşit împotriva poruncii iubirii, abţinându-se de a-i da o mână de ajutor aproapelui.

Nu obişnuim să ne facem reproşuri pentru ce n-am făcut. Fireşte, ne pare rău când se întâmplă să-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne învinuim de faptul că am scăpat oca­zia de a face un bine, de a da un ajutor care stătea în puterea noastră să-l dăm.

Vom răspunde pentru fiecare caz în care puteam să ne aju­tăm aproapele, dar pe care l-am ratat din neglijenţă, neatenţie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se mai întorc şi ar fi tre­buit să le folosim, fiindcă ne fuseseră trimise de Dumnezeu.

Pe drumul vieţii întâlnim la tot pasul râniţi, fraţi şi surori năpăstuiţi, lăsaţi în părăsire de toţi. Ce vom fi pentru ei: pre­otul, levitul sau samarineanul?

Extras din

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 337-338

„Punţi“ către Dumnezeu şi către oameni

O trăsătură caracteristică a societăţii secularizate este aceea că omul se simte mult mai singur decât în societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu.

Credinciosul simte, astăzi, nevoia de a se ruga, poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că, prin rugăciune, se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi, în dialog cu el, prin toate lucrurile, şi el însuşi îl vede şi îl înţelege pe Dumnezeu, prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită, a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit.

Dar, cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toţi oamenii doresc astăzi, mai mult ca niciodată, astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi, pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.

Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 33

„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“

„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“

Răspunsul este foarte simplu. De ce se teme satana și demonii lui? Este îndeobște cunoscut că satana se teme de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înainte de a continua, să vă dau drept exemplu un fapt adevărat, întâmplat în mănăstirea noastră. În urmă cu ceva vreme a venit o familie și ne-a spus că în casa ei se întâmplă ceva ciudat. Troznesc tablourile, au cârtiri și scandaluri, din punct de vedere economic nu merg bine, se îmbolnăvesc în mod frecvent fără ca medicii să le găsească ceva.

Atunci i-am întrebat:

– Duminicile mergeți la biserică?

– Nu, îmi răspund.

– Postiți miercurea, vinerea, posturile mari de peste an?

– Nu.

– Beți agheasmă și luați anafură dimineața?

– Nu.

– Sfeștanie faceți în casa voastră?

– Nu.

– Din Sfânta Scriptură citiți?

– Nu.

Ce asteptați, dragii mei? Înăuntrul vostru nu există Dumnezeu, nu există Hristos, a plecat. Doar diavolul există, drept care, pentru aceea, mergeți spre diavolul. Unde este diavolul acolo este răul, acolo sunt scandaluri, certuri, boli, acolo sunt nenorociri, etc. În timp ce acolo unde există Dumnezeu, domnește sănătatea, bucuria, pacea, fericirea, calmul, seninătatea, dragostea, blândețea, etc. Aduceți-L pe Dumnezeu în casa voastră și atunci demonii și toate uneltirile lor vor fugi. Această pildă adevărată ne arată ce trebuie să facem pentru a ne apăra de satana și de vrăjile lui. Aduceți pe Dumnezeu înăuntrul vostru și nu vă temeți. Din puternic, diavolul se transformă înaintea lui Hristos într-o ființă neputincioasă. Din leu se face furnică fără putere. Pentru aceasta creștinii credincioși care se roagă, care se spovedesc des, care se împărtășesc des, care merg la biserică în mod regulat, care stropesc casele lor cu agheasmă și împlinesc, în general, datoriile credinciosului creștin, nu numai că nu se tem de satana, ba chiar satana se teme să se mai apropie de casa lor. La acești creștini, în inimile cărora stăpânește Hristos, nu încape diavolul și slujbele lui care sunt vrăjitoriile. Astfel credincioșii sunt pentru totdeauna apărați de toate uneltirile satanicești și de însuși satana. Deoarece satana vede pe Hristos în inima lor și fuge departe. Vrei să te păzești tu și familia ta de satana și vrăjitorii? Soluția este doar una: Hristos – Spovedanie – Sfânta Împărtășanie.

Din Arhimandritul Nectarie Moulatsioti,  Despre farmece și cum pot fi ele dezlegate, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 22

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine“. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Drumul iubirii – omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Pilda Samarineanului Milostiv

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

***

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

– Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

***

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zice şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina.

Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

 

+ Episcopul Augustin

(OMILIA MITROPOLITULUI DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTUL ÎN SFÂNTA BISERICĂ A SFÂNTULUI GHEORGHE – ACADEMIA LUI PLATON – ATENA, 12.11.1961)

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

A fost descoperit mormântul Sfântului Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic

In timpul săpăturilor efectuate in apropierea orașului palestinian Ramallah, arheologii au descoperit una dintre cele mai mari relicve crestine – locul de înmormântare a Sfantului Arhidiacon Ștefan, primul martir al lui Hristos, conform unui raport al publicatiei Linga.

Săpăturile intreprinse in zona ruinelor satului Taiar, situat la doi kilometri vest de Ramallah, au avut rezultate neașteptate.

Ca parte a unui proiect al Universitatii din Ierusalim, destinat descoperirii și restaurarii de antichitati, un grup de arheologi, condus de Dr. Salah Al Hudeliyya, a descoperit ruinele unui întreg complex bisericesc, care include un lacas al epocii bizantine și o mănăstire bizantină.

Potrivit unei declarații a Dl. Al Hudeliyya, această descoperire este de mare valoare pentru creștinii din întreaga lume. Sapaturile sunt efectuate de cercetători palestinieni și israelieni.

“În interiorul acestor biserici, am dat peste o inscripție care indică faptul că biserica descoperita a fost construită în cinstea sfantului si întâiului mucenic Arhidiacon Ștefan, îngropat aici, în anul Domnului nostru 35″, a mai raportat istoricul.

Cercetătorul a asigurat autoritățile locale și Biserica, ai căror reprezentanți au vizitat recent ruinele descoperite, ca a pus la dispozitie toate resursele și energiile, pentru punerea în aplicare a proiectului.

“Cercetarile vor mai dura inca cinci ani, și cand vor fi gata, aceasta biserica va deveni cu siguranță un loc de pelerinaj pentru credincioșii din întreaga lume. Turistii se vor bucura de ocazie, intrucat acest sit este un exemplu viu de continuitate culturala in Orientul Mijlociu: aici, pe sit, putem vedea moștenirea începutului și sfârșitului Evului Mediu, culturile elenistice, bizantine și islamice”, a spus arheologul in încheiere.

Un sfert din satul ruinat Taiar aparține Bisericii din Ierusalim, a precizat expertul, si va face din acest loc un loc potrivit pentru pelerini.

Sursa: http://www.lonews.ro

Rugaţi-vă mereu pentru cei răposaţi!

Rugaţi-vă mereu pentru cei răposaţi.

Nu poate nimeni să-şi închipuie cât de mult aşteaptă cei morţi să ne rugăm pentru ei.

Cei care au fost în puşcărie ştiu cum aşteptau să primească o veste, să primească un ajutor de la cei liberi; tot astfel aşteaptă şi cei plecaţi din lumea aceasta să primească mângâiere de la noi.

***

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui – un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 77

– O femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei care a plecat nepregătit la Domnul ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva.

– Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase, poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit! Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine. Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. Se poate ca omul să nu moară? Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 50

Exorcismele sau Molitfele nu sunt slujbe pentru orice nevoie

Exorcismele sunt rugăciuni de alungare a lucrării vrăjmaşului sau a diavolului, care a pus stăpânire pe o persoană, de regulă ca o consecinţă a unor păcate foarte grele, pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi nu s-a împlinit un canon pe măsură, neprimindu-se din această pricină nici iertarea de la Dumnezeu.

În trecutul Bisericii exista o categorie specială a clerului bisericesc inferior, numită exorcişti, care aveau ca atribuţie tocmai exorcizarea unor astfel de persoane posedate de cel rău şi a catehumenilor care urmau să primească Taina Sfântului Botez – pentru aceştia din urmă, rânduiala exorcizării fiind o treaptă necesară în vederea primirii Tainei Botezului.

Astăzi, exorcismele sau dezlegările, alcătuite de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, pot fi citite de orice preot duhovnic, însă numai cu pregătirea necesară, care impune post, rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Rugăciunile de exorcizare se citesc însă numai atunci când situaţia o impune, adică atunci când avem de-a face cu persoane demonizate, care se manifestă ca atare, hulind şi blasfemiind tainele şi lucrarea lui Dumnezeu. Ele nu sunt rugăciuni bune pentru orice nevoie, menite să rezolve probleme dintre cele mai diverse, precum: reuşita în afaceri, dezlegarea farmecelor sau a blestemelor, dobândirea sporului material în casă etc. Scriem lucrul acesta pentru că, de foarte multe ori, creştini din biserică solicită citirea acestor rugăciuni pentru probleme banale sau care nu ţin de rânduiala şi de împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa lor. Exorcismele nu au acest scop şi de ele nu trebuie uzat pentru astfel de probleme. Alcătuirea lor de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur) a avut în vedere situaţii foarte clare, în care persoane anumite se manifestau ca fiind stăpânite de lucrarea diavolului, exorcismele fiind alcătuite tocmai pentru a-i elibera pe aceşti stăpâniţi de sub puterea celui rău, prin lucrarea şi mila lui Dumnezeu.

De asemenea, creştinii trebuie să ştie faptul că nu este bine ca aceste rugăciuni de exorcizare să se citească în comun, adică pentru mai multe persoane în acelaşi timp, din cel puţin două motive. În primul rând, nu toţi cei care stau la citirea dezlegărilor sunt demonizaţi, aşa încât să fie necesar să participe la o rânduială de exorcizare. În al doilea rând, citirea dezlegărilor se face cu o pregătire prealabilă (post, rugăciune, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine) nu numai de către cel care citeşte aceste rugăciuni, adică de către preot, ci şi de către cel pentru care ele se săvârşesc. Or, de foarte multe ori, cei care doresc sau solicită să li se citească aceste rugăciuni nu vin pregătiţi şi aşezaţi într-o rânduială de vieţuire creştinească, ceea ce poate aduce tot felul de ispite şi pătimiri de la diavol în viaţa lor.

Tocmai de aceea, exorcismele sunt slujbe individuale, care trebuie citite doar persoanei care este posedată de diavolul şi numai atunci când se constată o astfel de stăpânire demonică, persoana aceasta pregătindu-se mai dinainte prin post, rugăciune, spovedanie şi măcar şederea la săvârşirea Sfintei Liturghii, dacă nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine, în cazul în care n-a primit această dezlegare la Taina Spovedaniei de la preotul său duhovnic.

În concluzie, Dezlegările sau Molitfele nu sunt rugăciuni pentru orice nevoie din viaţa omului, ci ele au un scop bine determinat, fiind folosite numai pentru persoanele care sunt stăpânite de lucrarea vrăjmaşului, citirea lor trebuind făcută numai cu pregătirea prealabilă.

Sursa Ziarul Lumina

O mamă mucenică şi un copil care se naşte cu ajutorul Sfântului Nectarie

Mă numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S.

După moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II, insulino-dependent, de la vârsta de 12 ani. După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie, polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să trăiască precum un om normal.

Visul ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă, creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată. Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o cunoştinţă, erau că va avea un bebe!

Când a urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta – reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă – i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil, explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i întrerupe sarcina.

Daniela nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.

A avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca vomita şi adesea intra în comă (asta se întâmpla la câteva zile). A fost de multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie, făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă se mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie bine, să nu fi păţit ceva rău”.

În luna ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale. S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate. Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni.

Îmi spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu bebeluşul, cea mai mare realizare a mea”. Îmi spunea alteori: „Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă mor”.

În data de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie, având binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.

Bucuria ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte!

Când i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât de fericită încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună că şi-a ţinut puiuţul în braţe.

Dar după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai rezistat, făcând stop cardio-respirator.

Anişoara Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e cea mai fericită că a dus pe lume un copil.

Copilaşul este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Nectarie, căruia îi mulţumim!

Din Sfântul Nectarie minuni în România, Ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 136-138

Inima voastră să fie simplă

Lucrarea duhovnicească pe care o faceţi în adâncul sufletului vostru să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă. Tot ceea ce face sinele vostru cel bun să nu fie cunoscut de către cel rău. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Stânga este sinele vostru cel potrivnic care, atunci când prinde de veste, le va strica pe toate. Potrivnicul este sinele nostru cel rău, îi spunem aşa din nobleţe. Nou este sinele nostru cel în Hristos, iar celălalt este cel vechi. E nevoie de meşteşug, ca să nu prindă de veste cel vechi. E nevoie de meşteşug şi, întâi de toate, de harul lui Dumnezeu.

Există câteva secrete. Evanghelia şi Hristos Însuşi ne îndeamnă cum trebuie să ne ferim de anumite lucruri, care altfel ne vor îngreuia în lupta duhovnicească. Pentru aceea zice: Să nu ştie stânga ta… De pildă, vreţi să gustaţi o bucurie de la Dumnezeu? Care este aici secretul? Chiar şi dacă credeţi şi cereţi acea bucurie, şi ziceţi: „Nu se poate să nu mi-o dea Dumnezeu”, cu toate acestea El nu o dă. Iar pricina sunteţi voi înşivă. Nu că Dumnezeu nu vrea să-ţi dea această bucurie, dar tot secretul este simplitatea şi delicateţea noastră. Când lipseşte simplitatea şi ziceţi „O să fac asta şi Dumnezeu o să-mi dea ceea ce cer, voi face aia, voi face ailaltă…”, nu se împlineşte. Da, să fac asta, cealaltă, dar atât de tainic, cu atâta simplitate, atât de lin, încât nici măcar eu însumi, care cer, să nu prind de veste.

Simplu, lin să le faceţi pe toate. Să nu faceţi nimic cu scop. Să nu spuneţi „O să fac aşa, ca să obţin acest rezultat”, ci să lucraţi aşa, lin, fără să o ştiţi. Adică să vă rugaţi simplu şi fără să vă gândiţi la ce vă va dărui Dumnezeu înlăuntrul sufletului. Nu faceţi socoteli. Ştiţi, fireşte, ce dăruieşte Dumnezeu atunci când vii în atingere cu El, dar e ca şi când n-aţi şti. Să nu vorbiţi despre asta nici măcar cu voi înşivă.

Astfel, când ziceţi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să o ziceţi lin, lin, şi să nu vă gândiţi la nimic altceva în afară de rugăciune. Acestea sunt lucruri foarte delicate şi este nevoie să lucreze harul lui Dumnezeu. Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.

Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui.

Extras din Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 231-233

Copiii odihnesc şi refac omul!

Copiii odihnesc şi refac omul! Ei rezumă gingăşia şi frumuseţea, puritatea şi nevinovăţia, şi credinţa. Chiar ei sunt o refacere a omului.

Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Îl amărau mereu. Nu ieşise bine din necredincioasa Betsaidă unde abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de “milostivirea” satanei, când a precizat curajul în riscurile mântuirii, când, iată, altă surpriză, o micime omenească. În drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau şi se întrebau, care e mai mare între ei? Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie? Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut, semn că au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă, a celor omeneşti.

Luând Iisus un copilaş în braţe, le-a zis: “Oricine va primi în numele Meu pe unul din aceşti prunci, pe Mine mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Marcu 9,37). Cuvântul ar putea fi lărgit. Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străvezii ar fi ei în chipul lui Iisus! Abia atunci şi-ar putea da seama mamele pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu fiindcă sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii Îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copiii Îl au ca pe un Tată de pe celălalt tărâm. Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfinţii sunt nişte mari copii. Şi ce departe ne ţinem de ei!

Părintele Arsenie Boca

Extras din Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Credinţa Strămoşească, 2004, p. 180

Amprenta unui suflet sănătos sau bolnav este întipărită pe chipul fiecărui om

Desigur, amprenta unui suflet  sănătos sau bolnav este întipărită pe chipul fiecărui om. Ochii celui sănătos sufleteşte sunt plini de lumină şi oglindesc o privire blândă. Din lăuntrul său izvorăşte bucuria. Pe când privirea celui bolnav duhovniceşte este una iritată, încordată, iar ochii sunt uneori roşii. Şi comportamentul său exterior vorbeşte despre faptul că el n-are linişte şi reacţionează brusc la anumite evenimente, fiind agitat.

Prin mănăstiri am văzut mulţi oameni sănătoşi duhovniceşte. Ei pot fi bătrânei şi cu capul aplecat spre pământ, iar în momentul în care îşi ridică capul şi-i priveşti în ochi, observi  dragostea mare de care sunt plini. Când întâlneşti un asemenea stareţ şi-i ceri binecuvântarea, sufletul ţi se umple de bucurie! Iar cuvintele lui sunt pline de bunătate, de curăţie, de lumină şi har.

Alteori se întâmplă să vezi şi altceva, cum ar fi privirea soţilor când se întorc acasă de la serviciu. Soţia se uită să vadă în ce stare este soţul său, iar el, ca să-şi dea seama de dispoziţia soţiei. Dacă soţia are o privire dură, care prevesteşte că „imediat se va întâmpla ceva”, soţul este nevoit să tacă şi să caute cuvinte care ar mai ameliora situaţia.

Din Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Ed. Sophia, 2009, p. 351-352

Aşa precum voia Ta, Doamne, este făcută de îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne!

„Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail şi Gavriil, să-i lăudăm noi toţi, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amândurora şi din nevoile cele de multe feluri ne izbăvim; unuia grăind: Bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: Bucură-te, îngere al darului!”

Ziua de 21 noiembrie, este foarte cunoscută pentru Biserica Ortodoxă, deoarece este consacrată cinstirii Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, și al tuturor cereștilor puteri. Sfinții arhangheli și îngeri se bucură de o cinste deosebită  în rândurile credincioșilor noștri, atât din circumscripția Protopopiatului Orhei, cât și din întreg cuprinsul țării noastre ortodoxe; aceasta vădindu-se mai ales în faptul că multe comunități și familii creștine îi au ca ocrotitori cerești pe Marii Voievozi Mihail și Gavriil, iar mulți credincioși poartă numele acestora.

Din învățătura Bisericii noastre cunoaștem că Arhanghelii sunt așezați de Dumnezeu  peste cetele îngerești, având misiunea cea mai înaltă, împlinind voia Lui Dumnezeu pe pământ și ajutând oamenilor să împlinească poruncile Lui. Cuvântul „înger” înseamnă  „trimis”, iar cuvântul „arhanghel”, înseamnă „mai mare peste îngeri”. Ei au fost creați de Dumnezeu  mai înainte de om și de lumea văzută, dar nu prin cuvânt, ci numai cât a gândit. Despre îngeri, Biserica ne învață că ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase Lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai noștri, puși de Dumnezeu pe drumul anevoios de la Sfântul Botez, spre Împărăția cea Cerească.

Sf. Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare având numele și misiunea sa. Acestea sunt împărțite în trei ierarhii și anume: Ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfânta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjurați în văpaie de foc, și fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri și Stăpânii, cum îi numește și Sf. Ap. Pavel. Ei domnesc peste îngerii de mai jos și biruiesc puterile iadului,  având sub stăpânire întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhangheli și Îngeri. Aceștia sunt cei mai aproape de oameni, facându-le cunoscută voia Lui Dumnezeu și ajutându-i să scape de cursele, ispitele și amăgirile diavolilor.

Sfinții Arhangheli sunt în număr de șapte, și anume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil și Varahiil. Dintre toți aceștia, cei mai cunoscuți sunt Arhanghelii Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail este numit „puterea Lui Dumnezeu” și are slujba de a păzi Legea lui Dumnezeu și de a birui puterea văzuților și nevăzuților vrăjmași, iar Sfântul Arhanghel Gavriil este împlinitorul poruncilor dumnezeiești de mare importanță pentru sufletele noastre. El este cel care s-a arătat Fecioarei Maria, aducându-i Vestea cea bună, fiind mesagerul păcii și al bunăvoirii  dintre oameni; din acest motiv apare reprezentat în iconografie purtând mereu un crin în mână.

Să nu uităm că Sfinții Arhangheli sunt cei dintâi mijlocitori între Dumnezeu și oameni, sunt păzitorii noștri, ai familiilor creștine, ai mamelor, ai văduvelor și orfanilor. Să ne străduim să trăim o viață cinstită, pentru a fi mai aproape de îngeri, iar la judecată să ne fie martori faptelor noastre și să ne ajute la mântuirea noastră.

Cu acest prilej, Sfânta Biserică ne îndeamnă să cinstim sfinții îngeri precum îi cinstim și pe sfinți, chemându-i în ajutor, rugându-ne fiecare la Bunul Dumnezeu, să ne dea înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre, iar celor care poartă numele Sfinților Arhangheli și îngeri, le dorim multă sănătate, lungime de zile și împlinirea dumnezeieștilor porunci!

Încheiem exclamând împreună cu Sfântul Chiril al Ierusalimului această scurtă rugăciune: „Aşa precum voia Ta, Doamne, este făcută de îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne!”. Amin.

Arhimandrit Siluan (Șalari)

Rolul deosebit al mamei în viața copiilor

E mai bine pentru prunc ca, în afară de cazul când mama suferă de o neputinţă fizică, să fie hrănit natural, cu laptele mamei. Acest lucru e astăzi tot mai mult acceptat şi recomandat medical; dar aici mă refer şi la aspectul spiritual al hrănirii copilului. E mai bine ca hrana pe care o primeşte copilul şi care va constitui trupul său să fie energia dătătoare de viaţă a unei persoane care trăieşte în duhul dragostei şi al rugăciunii.

Mama ar trebui să încerce să fie totdeauna în pace şi în stare de rugăciune atunci când îşi hrăneşte pruncul, în aşa fel încât el să primească nu numai hrana trupească, ci şi duhovnicească.

În zilele noastre rolul mamei e foarte adeseori desconsiderat – dar aceasta este rezultatul unei profunde ignoranţe duhovniceşti. În calitate de creştini, e de ajuns să ne gândim la Maica Domnului şi la maicile sfinţilor pomeniţi în calendarul bisericesc pentru a ne elibera de îndoială în privinţa sfinţeniei acestei îndatoriri.

Maternitatea este un exemplu de dragoste kenotică. Orice zi din viaţa unei mame este închinată în întregime copiilor ei, mai cu seamă atunci când aceştia sunt mici; într-un anumit sens ea renunţă la viaţa ei proprie în folosul familiei – dar această iubire o împlineşte pe ea ca persoană după chipul lui Hristos.

Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p.29-30

Ce sunt Acatistele şi ce trebuie să ştim despre ele

Foarte mulţi credincioşi nu înţeleg întotdeauna la ce se referă cuvântul Acatist, confundând slujba în sine a Acatistului cu unele pomelnice cu cereri speciale pe care ei le alcătuiesc, înşirând în conţinutul lor nevoile vieţii lor personale.

Prin cuvântul Acatist se înţelege în primul rând slujba liturgică alcătuită de Biserică întru cinstirea unui sfânt, aducându-i acestuia laudă pentru viaţa sa minunată şi pentru minunile pe care le lucrează în viaţa credincioşilor. Slujba Acatistului unui sfânt se citeşte de regulă în ziua prăznuirii sale, fie dimineaţa, înaintea săvârşirii Sfintei Liturghii, fie seara, după slujba Vecerniei. Pe lângă Acatistele închinate sfinţilor, avem şi Acatiste închinate Mântuitorului sau Maicii Domnului.

Cuvântul Acatist înseamnă a sta în picioare, fiind opusul cuvântului Catismă, care indică faptul că, în timpul citirii ei, credincioşii stau jos. Aşa de pildă, în timpul citirii Catismelor din cadrul slujbei Vecerniei sau a Utreniei, credincioşii pot să stea jos în străni. Spre deosebire de Catisme, în timpul slujbei Acatistului se stă în picioare, sau chiar în genunchi, arătând prin aceasta evlavia, dragostea şi rugăciunea noastră stăruitoare faţă de sfântul pe care-l prăznuim.

Unii credincioşi, după cum spuneam, numesc Acatiste şi pomelnicele speciale pe care ei le trimit la Sfântul Altar, pentru a fi citite după slujba Acatistului. În aceste pomelnice ei scriu atât numele lor, cât şi multe dintre problemele cu care se confruntă, de cele mai multe ori în formule total nepotrivite, având pretenţia ca preotul să citească cu voce tare întreg textul înscris în acest pomelnic.

Desigur că pomelnicele îşi au rostul şi importanţa lor, ele fiind citite fie în taină, fie cu voce tare de către preot. Însă a avea pretenţia ca preotul să citească la slujbă, chiar cu voce tare, pe lângă nume şi problemele cu care credincioşii se confruntă, şi cererile alcătuite de fiecare după bunul său plac, multe dintre ele fiind neîntemeiate sau lipsite de bună cuviinţă, este o exagerare.

Cel mai potrivit ar fi să adăugăm, eventual, la pomelnicul cu numele noastre formule precum “Mulţumim pentru tot ajutorul primit de la Dumnezeu şi ne rugăm pentru iertarea păcatelor, dobândirea celor de trebuinţă vieţii, ajutor şi mântuire”.

Biserica face rugăciuni şi cereri pentru toţi oamenii şi pentru toate trebuinţele vieţii credincioşilor ei. A solicita însă împlinirea întocmai de către Dumnezeu strict a voinţei noastre, care de cele mai multe ori nici măcar nu este în acord cu voinţa lui Dumnezeu, vădeşte superficialitate şi chiar necredinţă.

Dacă există situaţii sau nevoi speciale în viaţa credincioşilor, ele pot fi trecute în pomelnicul personal trimis la Sfântul Altar, însă aceste probleme cu care credinciosul se confruntă vor fi citite în taină de către preot, acesta mijlocind înaintea lui Dumnezeu împlinirea celor ce ne sunt de folos în lucrarea mântuirii.

Aşadar, Acatistul se referă în primul rând la o slujbă specială de laudă, alcătuită întru cinstirea Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a unui sfânt şi abia după aceea la pomelnicele în care sunt înşirate toate nevoile şi trebuinţele vieţii noastre personale.

Sursa Ziarul Lumina

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor.

Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el.

Aşa încât smerenia înseamnă în primul rând bunăcuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.

Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi buna-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui.

De aceea, sinceritatea şi bunacuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.

Extras din Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe

Fundatia Traditia Românească, Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români, Bucuresti, 2002

Să te căsătoreşti la timp util

Aceasta ar fi etapa prieteniei. Există o altă etapă – aceea a punerii problemei. Cei care sunt foarte apropiaţi Bisericii şi care sunt grupaţi, cum ar fi într-o asociaţie, sunt deja foarte apropiaţi, foarte precişi; nu poartă uniformă, dar se poartă ca unii în uniformă.

Ei bine, de obicei aceşti băieţi nu reuşesc să spună fetelor cu care au o relaţie de prietenie partea finală: cererea în căsătorie. Pentru ei, totul merge foarte bine, până la propunere. Dacă, însă, reuşesc să facă acest pas, după aceea, lucrurile sunt ca şi rezolvate: nu mai urmează decât o vizită acasă şi o înţelegere.

Eu cunosc problemele fetelor pentru că discut foarte mult cu ele şi spun aceste probleme pentru că, spunându-le, le transfer, de fapt, băieţilor. Despre băieţi – vorbesc de băieţii cuminţi şi orientaţi – spun că sunt moi şi că nu au iniţiativă, pentru că amână ani de zile căsătoria.

Cunosc băieţi care fac o facultate, apoi mai fac încă o facultate, două masterate şi patru doctorate. Mult, mult! La Bucureşti există moda aceasta. Şi, atunci, prietena lui ce să facă? Face şi ea încă o facultate. E bine, e foarte bine, pentru că se formează intelectuali de clasă. Dar ce te faci, că se căsătoresc la 28 de ani şi apoi constată că, de fapt, este foarte complicat să nască un copil sau că nu ştiu ce probleme au avut la naştere. Sigur că la 28 de ani ai probleme la naştere. Eu nu sunt de acord cu atâta şcoală sau, mai bine zis, sunt de acord cu multă şcoală pe care să o faci până la 60 de ani, dacă te căsătoreşti în timp util.

Din 

Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-25

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (VIII, 22-26)

n vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Şi au adus la dânsul un orb şi L-au rugat să Se atingă de el. Şi luându-l pe orb de mână, l-a scos afară din sat; şi scuipând pe ochii lui şi punându-Şi mâinile pe el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: „Văd oamenii umblând, îi văd ca pe nişte copaci…“. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui şi el a văzut bine şi şi-a revenit şi pe toate le vedea limpede. Şi l-a trimis la casa sa, zicându-i: „Să nu intri în sat, nici să spui la cineva din sat“.

Apostolul Zilei : 2014-11-25

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Tesaloniceni 1, 10-12; 2, 1-2

raţilor, mărturia noastră către voi a găsit crezare. Pentru aceasta, ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa şi să împlinească, cu putere, toată pornirea voastră spre bunătate şi orice lucrare a credinţei voastre, ca să se preaslăvească în voi numele Domnului nostru Iisus şi voi întru el, prin harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Iisus Hristos. În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi, nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit.

Sărut mâna, părinte!

Despre ucenic în căutarea părintelui duhovnicesc și despre împreună-mergerea pe Cale.

Materialul video este o invitaţie la a medita asupra rolului părintelui duhovnicesc, văzut nu ca un guru, un lider interesant şi interesat, ori ca un intangibil şi imaculat reprezentant al „castei” eclesiale, ci simţit ca fiind cel de lângă tine, cunoscător al neputinţelor şi limitelor omeneşti, cineva care te însoţeşte, deşi poate nu are încă renumele unor părinţi deja consacraţi. E părintele meu, şi simt nevoia să-i mulţumesc: Sarut mâna, părinte!

Proiectul a fost prezentat pentru prima dată în cadrul atelierului „Duhovnic și ucenic” susținut joi, 12 septembrie 2013, pentru tinerii preoți recent hirotoniți din Arhiepiscopia Iașilor, participanți la „Programul de inițiere și formare” de la Miclăușeni.

Coloană sonoră: Thomas Newman, „Any other name”, Stavros Lantsias, „Epistrofi”, George Varsamakis, „Way on clouds (Διαδρομή στα σύννεφα)”, Evanthia Reboutsika, „A shine over Bosphorus”.

Text: părintele Damaschin

Lectură: Ioan Cătălin Sava

Montaj: părintele Sofronie

Să nu încetaţi să vă rugaţi

Aş vrea să nu încetaţi să vă rugaţi. Aş vrea să înţelegeţi că dacă există vreo protecţie care se întinde peste societatea umană, peste ţara noastră, aceasta este puterea rugăciunii. Să nu faceţi o rugăciune de rutină! Puneţi-vă în mişcare inima, umpleţi-va de fiorul rugăciunii.

Sunt convins că mulţi dintre dumneavoastră se roagă. Şi eu m-am rugat şi am crezut până am ajuns în închisoare că ştiam să mă rog. Ajungând în închisoare am descoperit că nu ştiam să mă rog. Dacă nu te pătrunde fiorul credinţei din creştet până în tălpi, nu eşti în rugăciune adevărată. Nu este uşor. Dar dacă persişti, Dumnezeu te ajută, îţi dă harul rugăciunii. Şi harul rugăciunii se dă la cerere.

Harul rugăciunii se obţine prin strădanie, prin stăruinţă. Mântuitorul a spus: “De la Ioan Botezătorul Împărăţia Cerului se ia prin năvală!” Şi aceasta e năvala noastră, cerând cu stăruinţă Harul pe care Dumnezeu ni-L trimite. Mă adresez acum teologilor şi le spun: învăţaţi să vă rugaţi, ca apoi să puteţi învăţa pe alţii. Atâta vreme cât tu nu ştii să te rogi, degeaba îi spui creştinului: “Roagă-te!”. Când preotul va şti cum să se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului său.

Extras din conferinţa susţinută de Pr. Gheorghe Calciu, Bucuresti, 1998

Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, dăruitor și ocrotitor al copiilor

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte (de trei ori). Slavă… Şi acum…

Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin.

Apoi troparele de umilinţă, glasul al 6-lea:

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă…

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni
fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, căci tu eşti mântuirea neamului creștinesc.

Apoi
Simbolul Credinței

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor
văzute şi nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi in Fecioara Maria şi S-a făcut om; Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel Ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Troparul şi condacul Sfântului Efrem

Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniţilor şi ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ţi sufletul sub loviturile necredincioşilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îţi strigă ţie: slavă Celui Ce ţi-a dăruit putere, slavă Celui Ce ţi-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Care dă tuturor tămăduiri prin tine.

Pe Colina Neprihăniţilor te-ai întărit vieţuind întru nevoinţă, Părinte de Dumnezeu înţelepţite, şi de acolo ai purces pe calea muceniciei. Pentru aceasta, Cel Care dăruieşte lumii viaţa cu îndoită cunună te-a încununat, Mare Mucenice Efrem, şi te-a dăruit nouă ca în tot locul să te avem ajutător şi să te rugăm cu stăruinţă: miluieşte-i pe cei ce te cinstesc pe tine.

Condacele şi Icoasele Acatistului

Condacul 1

Cu orice om care vine în lume se înnoieşte firea omenească, căci fiecare dintre noi suntem zidiţi printr-un cuvânt al Dumnezeirii, fiind aduşi din nefiinţă la fiinţă ca să dobândim părtăşie deplină la viaţa Preasfintei Treimi. Prin puterea Duhului Sfânt, taina obârşiei vieţilor noastre este cunoscută Sfinţilor lui Dumnezeu, iar dragostea lor atotcuprinzătoare lucrează negrăit mijlocind pentru noi. Pentru aceea, ca unuia care cunoşti puterea cea ziditoare a lui Dumnezeu, îţi grăim ţie, Mare Mucenice: Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Icosul 1

În chip tainic întreaga vieţuire pământească ne este o strădanie neîncetată de a cunoaşte cuvântul prin care am fost aduşi la viaţă de către Dumnezeu, iar suspinul cel adânc al inimilor noastre îşi caută făgaş spre rugăciune, însă povara păcatelor striveşte dorirea cea bună. Pentru aceea, alergăm către tine, Sfinte Efrem, şi întru bună nădejde îţi grăim:

Bucură-te, zâmbet ce potopeşti şi ştergi tot păcatul, dăruindu-ne pace

Bucură-te, zbor înalt şi ochi străvăzător ce priveghezi sufletele noastre

Bucură-te, zefir înmiresmat izvorât nouă prin lucrarea Duhului Sfânt

Bucură-te, veselie dumnezeiască ce ne umpli inimile de voioşie şi viaţă

Bucură-te, scară a credinţei alcătuită dintru nenumărate minuni

Bucură-te, putere ce urzeşti şi lucrezi asupră-ne acoperământ dumnezeiesc

Bucură-te, că dăruieşti mulţime de prunci spre înnoirea firii omeneşti

Bucură-te, piatră a credinţei ce temeluieşti întoarcerea multora la Dumnezeu

Bucură-te, clinchet senin ce alungi norii mâhnirii şi ai deznădăjduirii

Bucură-te, ciripit lin ce vesteşti cu voioşie zborul către Patria de Sus

Bucură-te, susur al apelor sfinte ce ne cureţi şi ne adăpi sufletele

Bucură-te, că tu întăreşti şi ocroteşti fiecare pas al copiilor noştri

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 2-lea

Negrăit este ajutorul pe care îl dai, Mare Mucenice Efrem, mijlocind şi ocrotind venirea în lume a copiilor în sânul familiilor care nu puteau dobândi prunci. Pentru aceea toţi cei care s-au învrednicit de grabnicul tău ajutor, vestesc cu mare bucurie minunile tale şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Niciunul dintre cei care ţi-au cerut ajutorul nu a fost trecut cu vederea, Sfinte Părinte Efrem, căci a dobândit prunci buni, cunoscându-te pe tine ca pe un mijlocitor preaputernic înaintea Preasfintei Treimi, şi pentru aceea îţi cântă cu bucurie aşa:

Bucură-te, căci tuturor vesteşti că pruncii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu

Bucură-te, putere de nebiruit ce stai împotriva păcatului pruncuciderii

Bucură-te, dangăt ce cutremuri nesimţirea şi întunericul vieţilor noastre

Bucură-te, zumzet al primăverii Învierii lui Hristos-Dumnezeu

Bucură-te, noian de bunătate ce ne potopeşti cu surâs dumnezeiesc

Bucură-te, lumină ce pogori lin, izbăvind de clocotul patimilor

Bucură-te, tămăduire deplină a bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti

Bucură-te, grabnică vindecare a celor ce nădăjduiesc întru tine

Bucură-te, acoperământ ţesut asupra noastră cu milostivire

Bucură-te, pârgă a biruinţei veşnice a Fiului lui Dumnezeu

Bucură-te, smerenie ce te pogori mai prejos de păcatele noastre

Bucură-te, grabnic povăţuitor şi ajutător al celor ce te îndrăgesc

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 3-lea

Bogăţia şi mireasma tuturor florilor pământeşti nu pot cuprinde într-însele frumuseţea şi darul care se revarsă prin rugăciunea ta, dumnezeiescule Părinte Efrem, iar dragostea şi purtarea ta de grijă îi ocroteşte deopotrivă pe pruncii născuţi ori pe cei ce se află în pântecele maicii lor, pe copiii orfani, pe cei aflaţi în lipsuri şi suferinţe, pe tineri şi bătrâni şi deopotrivă pe toţi cei ce au de îndurat suferinţe trupeşti ori sufleteşti. Pentru aceea, cu recunoştinţă Îi mulţumim lui Dumnezeu că te-a descoperit spre folosul nostru acum, la sfârşitul veacurilor, şi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Multe sunt durerile şi neputinţele omului în această lume trecătoare şi din pricina jugului păcatului vieţile ne sunt pline de sterpiciune, căci alungăm din suflete harul Preasfântului Duh. Roagă-te pentru noi, Preacuvioase Efrem, ca şi din inimile noastre să odrăslească florile pocăinţei şi aşa, cu mulţumire să-ţi grăim:

Bucură-te, că tu ne iei de mână învăţându-ne primii paşi către împărăţia Cerurilor

Bucură-te, poartă larg deschisă prin care se revarsa sfinţenia

Bucură-te, sălaş străluminat Întru adumbrirea Duhului Sfânt

Bucură-te, adânc al odihnei sfinte ce umpli inimile de trezvie

Bucură-te, fereastră de lumină ce risipeşti întunericul morţii

Bucură-te, vas limpede ce ne adăpi din fântâna cea vie a smereniei

Bucură-te, izvor răcoritor zămislit din mulţime de lacrimi

Bucură-te, îmbrăţişare sfântă ce cuprinzi toată firea omenească

Bucură-te, veste bună dată nouă prin dragostea lui Dumnezeu

Bucură-te, că fără de ţărmurire Îl iubeşti pe Mântuitorul Hristos

Bucură-te, zâmbet adeverit cu limpezime în vieţile copiilor noştri

Bucură-te, strajă neadormită întru buna creştere a fiilor şi fiicelor noastre

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 4-lea

Copiii nou veniţi în lume prin darul tău, Preacuvioase Efrem, adeveresc încă o dată puterea cea mare ce ţi-a dat-o Dumnezeu, căci acolo unde medicii şi ştiinţa hotărau că pruncii trebuiesc avortaţi, tu te-ai proslăvit vădind neştiinţa şi necredinţa acelora şi lucrând minuni mai presus de fire. Pentru aceea, părinţii care au cunoscut nemijlocit puterea ta dumnezeiască, îţi mulţumesc pentru pruncii pe care i-au dobândit şi, închinându-se în Duh şi în Adevăr, cântă Preasfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Se înseninează lumea prin chipul cel nou al copiilor, iar prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine se împuţinează puterea morţii şi a iadului. Proslăveşte-te întru pruncii care au venit în lume prin mijlocirile tale, Mare Mucenice Efrem, ca dimpreună cu ei să ne învrednicim a-ţi grăi unele ca acestea:

Bucură-te, viaţă fără de moarte ce stai împotriva păcatului avortului

Bucură-te, grădinar ce creşti florile bucuriei în inimile pruncilor

Bucură-te, vlăstar şi roadă ce vesteşti părtăşia la dumnezeiasca fire

Bucură-te, că hotarul milostivirii tale este fără de sfârşit

Bucură-te, pace şi înfrăţire ce dăinuieşti întru dragoste curată

Bucură-te, că îmbrăţişarea dragostei tale surpă puterea iadului

Bucură-te, carte scrisă cu gândurile lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Bucură-te, smerenie ce topeşti toate trufiile şi semeţiile noastre

Bucură-te, adânc ce nu poţi fi atins decât de mintea îndumnezeită

Bucură-te, că rugăciunea ta a urmat Domnului Hristos în Ghetsimani

Bucură-te, suspin ce odrăsleşti răsăritul slavei pururea fiitoare

Bucură-te, soare al bunătăţii văzut de minţile cele curate ale copiilor

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 5-lea

Ai răbdat înfricoşătoarele chinuri muceniceşti şi ai biruit năpustirile morţii şi ale urâciunii, cuprinzând în inima ta suspinul lui Dumnezeu pentru întreaga fire omenească. Strălucitu-ne-a chipul tău prin mărturia Preasfântului Duh, adeverindu-te ca biruinţă a Învierii Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceea şi noi cădem cu umilinţă la picioarele tale, Mare Mucenice Efrem, iar
Dumnezeului tău şi al nostru Îi grăim cu cutremur: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Tulburarea şi suferinţele noastre se prefac în liniştire şi odihnă luând aminte la minunile pe care neîncetat le săvârşeşti, Preacuvioase Părinte Efrem, de aceea te rugăm primeşte-ne întru ocrotirea ta, dăruindu-ne bună sporire spre toate cele de folos, ca şi noi să ne facem mărturisitori ai făptuirilor tale dumnezeieşti şi cu mulţumire să-ţi cântăm:

Bucură-te, vistierie a plinirilor ce reverşi toate cele trebuincioase familiilor

Bucură-te, tămăduitor grabnic al bolilor şi suferinţelor pruncilor

Bucură-te, grai care te faci auzit prin fapte mai presus de fire

Bucură-te, că prin ţintuirea mucenicească ai pironit moartea cu moarte

Bucură-te, că răbdând urâciunile ucigaşilor tăi, chipul lui Dumnezeu l-ai proslăvit

Bucură-te, sânge mucenicesc care tămăduieşti toate rănile noastre

Bucură-te, senin înveşmântat cu preacuraţii nori ai lacrimilor de umilinţă

Bucură-te, potecă sfântă care călăuzeşti către Împărăţia dinlăuntrul nostru

Bucură-te, biruinţă a pocăinţei săvârşite de firea omenească

Bucură-te, flamură a vitejiei oştenilor lui Hristos-Dumnezeu

Bucură-te, alinare a celor care s-au asprit dintru greutăţile acestei lumi

Bucură-te, fulger ce străluminezi tainiţele sufletelor noastre

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 6-lea

Bucurie, mângâiere şi încredinţare nebiruită ne sunt lucrările tale minunate, Preacuvioase Mucenice Efrem, iar temelia acestora e plămădită dintru sângiuirile şi pătimirile muceniceşti. Ne cutremurăm şi numai a gândi la cele pe care le-ai răbdat, dar pentru însăşi aceasta ştim că împreună-pătimeşti cu noi întru toate necazurile, bolile şi suferinţele. Cu totul nevrednici suntem a-ţi pune înainte cuvânt de laudă, de aceea te rugăm ajută-ne să grăim întru adevăr lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nu ştim cum să-ţi mulţumim pentru noianul binefacerilor şi al darurilor tale, căci graiul ne este neputincios, însă inima ne e plină de recunoştinţă. Fii alături de noi în toată vremea vieţuirii pământeşti, Sfinte Efrem, dăruieşte-ne gânduri bune şi îndemn spre împlinirea poruncilor Evangheliei, ca prin acestea să-L cunoaştem pe Dumnezeu, iar ţie să îţi grăim:

Bucură-te, cel care tainic sporeşti bucuria copilăriei şi a familiei

Bucură-te, turn neclintit ce veghezi întru Numele lui Dumnezeu

Bucură-te, pom al pocăinţei cu ramurile aplecate în râul lacrimilor

Bucură-te, suliţă ce ţintuieşti năpădirea vrăjmaşilor asupra noastră

Bucură-te, sabie ce spinteci şi retezi lucrarea patimilor stricătoare

Bucură-te, săgeată ce nimereşti de la depărtare uneltirile păcatului

Bucură-te, scut prealucrător al dreptăţii Proniei dumnezeieşti

Bucură-te, platoşă de nestrăpuns ce opreşti aprinderea poftelor

Bucură-te, cetate nesurpată al cărei zid înconjură Biserica lui Hristos

Bucură-te, venire lină şi lucrare învăluită în taina smereniei

Bucură-te, poposire a harului în pribegia vieţii pământeşti

Bucură-te, căci tuturor dăruieşti laptele duhovnicesc al minunilor tale

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 7-lea

Lumina nezidită care te înveşmântează şi se revarsă dintru tine, mărturiseşte că eşti odihnă a lui Dumnezeu, Mare Mucenice Efrem, iar zâmbetul tău preacurat covârşeşte puterea minţilor şi inimilor noastre, căci nu putem pricepe puterea prin care surâsul tău dăinuie în vecii vecilor. Pogoară-te marii noastre neputinţe, preablândule Părinte Efrem, şi ne învaţă să ne mărturisim
curat Domnului Dumnezeu, Celui Căruia I se cuvine veşnicul: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Limpezime dumnezeiască se arată din graiurile şi descoperirile tale, Mare Mucenice Efrem, dintru care ni se face cunoscută voia şi lucrarea Preasfintei Treimi. Călăuzeşte-ne, Cuvioase, spre a ne face iubitori de osteneală şi de rugăciune, ca astfel să dobândim plinirea cererilor noastre şi să-ţi grăim cu recunoştinţă:

Bucură-te, comoară îngropată prin mucenicie şi descoperită în vremea de acum

Bucură-te, ploaie curăţitoare a mulţimii intinăciunilor omeneşti

Bucură-te, gingăşie care mângâi sufletele celor mici şi celor mari

Bucură-te, giuvaer şlefuit în mulţime de osteneli şi nevoinţe

Bucură-te, tezaur al credinţei lucrătoare prin smerenia făptuirii

Bucură-te, aur lămurit întru cuptorul cel de foc al muceniciei

Bucură-te, argint ce ne agoniseşti prin virtute darul lui Dumnezeu

Bucură-te, nestemată ce împodobeşti frumuseţea Bisericii lui Hristos

Bucură-te, diamant care faci să strălucească tuturor raza Dumnezeirii

Bucură-te, blândeţe fără seamăn ce pogori lumină în inimile noastre

Bucură-te, căldură revărsată cu îmbelşugate, care topeşti gerul inimilor

Bucură-te, căci pruncii te iubesc pentru bunătatea ta cea fără de hotar

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 8-lea

S-au deschis braţele tale pentru întreaga fire omenească şi pentru toată făptura, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Efrem, şi ştim că nu le vei închide nimănui, pentru că urmezi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel Care Şi-a deschis braţele pe Cruce pentru mântuirea tuturor. Luminează inimile noastre, Preacuvioase Părinte, îmbrăţişându-le întru dumnezeiescul tău suspin, ca şi noi să-I mulţumim lui Dumnezeu cu lacrimi întru cuvântul: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Râvnind a te asemăna întru osteneala făptuirii Mântuitorului Hristos, prin mucenicie s-a plinit întru tine, Sfinte Efrem, cuvântul pe care El mai înainte l-a grăit: “Cel ce crede întru Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”. De aceea, cu umilinţă cădem la picioarele tale, Cuvioase Părinte, şi cu lacrimi îţi grăim:

Bucură-te, cântec dumnezeiesc plămădit dintru puterea suspinului

Bucură-te, potir care verşi peste lume binecuvântarea Duhului Sfânt

Bucură-te, rădăcină străbătătoare întru adânc, care sorbi seva smereniei

Bucură-te, boboc preacurat ce înmiresmezi copilăria pruncilor noştri

Bucură-te, căci mulţime mare de copii primesc la Sfântul Botez numele tău

Bucură-te, candelă nestinsă ce luminezi cu darul arderii-de-tot

Bucură-te, sfeşnic aprins ce arzi pentru noi înaintea Domnului Hristos

Bucură-te, ofrandă plămădită din lacrimi şi sânge mucenicesc

Bucură-te, frământătură cu gustul minunat al întregii-înţelepciuni

Bucură-te, dreptate desăvârşită biruitoare întru dragostea lui Dumnezeu

Bucură-te, aluat ce dospeşti sfinţenie întru dogoarea Duhului Sfânt

Bucură-te, cruce mucenicească cu braţele întinse asupra întregii lumi

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 9-lea

Umbletele tale line se fac auzite sufletelor noastre când suntem povârniţi de greutatea durerilor, iar mâna ta întinsă, Cuvioase Efrem, ne ridică din groapa cea întunecată a relelor obiceiuri. Răzbate cu razele tale întru bezna şi pustiul sufletelor noastre, ca prin credinţă şi nădejde să mărturisim puterea lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Precum nişte frunze ale Pomului Vieţii foşnesc minunile tale, dăruind tămăduire şi dar de prunci
tuturor celor care cu credinţă cinstesc pomenirea ta. Întăreşte-ne întru buna mărturisire, Cuvioase Efrem, ca umplându-ne de nădejdea cea sfântă să-ţi grăim întru lumină şi adevăr:

Bucură-te, că prin mijlocirile tale părinţii neroditori dobândesc copii

Bucură-te, vistierie de milostivire ce mijloceşti iertarea păcatelor noastre

Bucură-te, inimă pecetluită cu literele de foc ale Evangheliei lui Hristos

Bucură-te, prăpastie a smereniei ce azvârli întru adânc mulţime de păcate

Bucură-te, vin înnoitor izbăvitor din beţia stricăciunii şi a patimilor

Bucură-te, ciorchine al Viţei adevărate, îndulcit cu seva îndumnezeirii

Bucură-te, tăcere a veacului viitor vestită nouă prin minuni nenumărate

Bucură-te, boltă ce ne ocroteşti neîncetat de vrăjmăşia diavolească

Bucură-te, pridvor înmiresmat al dumnezeieştii întâmpinări

Bucură-te, flacără străluminată ce arzi văpaia cea întunecată a păcatului

Bucură-te, surpător grabnic al beznei îngâmfării şi nesimţirii

Bucură-te, dragoste cerească ce plineşti îmbrăţişarea părinţilor şi a copiilor

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 10-lea

Am urcat spre tine ca pe o scară prin mulţimea de mărturii ale minunilor ce le-ai săvârşit, Cuvioase Părinte Efrem, şi am cunoscut că aceste roade au crescut dintru ostenelile tale muceniceşti. Învaţă-ne şi pe noi a deschide braţele inimii şi a cuprinde în rugăciune întreaga fire
omenească, ca aşa să ne împărtăşim din dragostea cea dumnezeiască şi atotcuprinzătoare întru care e tăinuit veşnicul: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Degrabă le stai de faţă în chip nevăzut celor care cu credinţă ţi se roagă, Mare Mucenice Efrem, dând răspuns suspinelor celor mai tainice ale inimii. De aceea, toţi cei care au dobândit cele cerute se veselesc duhovniceşte şi îţi cântă dintru revărsarea inimii:

Bucură-te, că aduci mare bucurie dăruind roadă de prunci buni

Bucură-te, reazem şi creştere bună a copiilor celor credincioşi

Bucură-te, vedere străvăzătoare prin harul Preasfântului Duh

Bucură-te, Iemn sfânt ce îndulceşti marea cea amară a deznădejdii noastre

Bucură-te, chip părintesc ce ne arăţi taina dumnezeieştii înfieri

Bucură-te, plugar nemuritor care brăzdezi întru roadă vieţile noastre

Bucură-te, cruce înaltă tăinuită întru norii blândeţii şi ai sfinţeniei

Bucură-te, pecete a Duhului Sfânt ce zămisleşti întru noi viaţa cea nouă

Bucură-te, privelişte minunată înţeleasă doar prin darul lui Dumnezeu

Bucură-te, adevăr întrupat în viaţă ce spulberi idolii acestei lumi

Bucură-te, orologiu al milostivirii ce măreşti vremea dăruită nouă spre pocăinţă

Bucură-te, că numele Fiului lui Dumnezeu se preamăreşte neîncetat în inima ta

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 11-lea

Hrană dulce şi întăritoare dobândim dintru cinstirea numelui tău, Preacuvioase Efrem, iar prăznuirea ta ne veseleşte sufletele cu slava preacurată a sfinţeniei tale. Brăzdează şi ţarina inimilor noastre cu plugul dorului de pocăinţă, ca să răsară dintru ea roada statornică a smereniei ce e străjuită prin neîncetatul: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Pruncii, tinerii, părinţii şi bunicii se veselesc de darurile tale, preabunule Efrem, iar glasurile lor se unesc în taina rugăciunii spre a-ţi aduce mulţumire pentru binefacerile primite. Învredniceşte-ne şi pe noi a cunoaşte slava cea tainică a ostenelilor tale muceniceşti, ca împărtăşindu-ne din smerenia ta, să îţi grăim:

Bucură-te, putere, blândeţe şi gingăşie ce-i ocroteşti pe prunci

Bucură-te, mângâiere neîntârziată dăruită în clipele de tulburare

Bucură-te, primăvară ce pogori asupra noastră puterea Învierii Domnului

Bucură-te, dar al vieţii ce stârpeşti ademenirile şi răcnetul morţii

Bucură-te, acoperiş al lumii înălţat dintru dragostea Crucii lui Hristos

Bucură-te, albină care ştii să culegi rod dintru puţinătatea noastră

Bucură-te, pajişte aşternută nouă spre ospătare cu minunile lui Dumnezeu

Bucură-te, floare ale cărei petale dăruiesc mireasma îndumnezeirii

Bucură-te, viţă ale cărei mlădiţe rodesc îmbelşugat în Biserica lui Hristos

Bucură-te, spic cu rod însutit crescut dintru moartea cea mucenicească

Bucură-te, căci umbletul tău lin însoţeşte călătoria noastră pământească

Bucură-te, bunătate părintească sfinţitoare a copilăriei şi familiei

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 12-lea

Frumuseţea chipului tău nu poate fi cuprinsă de îngustimea minţilor şi simţirilor noastre, iar jertfa ta mucenicească se înalţă ca o ardere-de-tot înaintea Preasfintei Treimi. Luminează chipurile noastre întru podoaba cea tainică a Bisericii lui Hristos-Dumnezeu, ca şi noi să fim asemenea fecioarelor înţelepte care cu candelele aprinse îşi aşteaptă Mirele, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Mare este mulţimea pruncilor care au venit pe lume prin sfintele tale mijlociri, dumnezeiescule Efrem, şi tu eşti cel care ai adus roadă acolo unde nu era decât sterpăciune. Miluieşte-i pe toţi cei care năzuiesc spre tine, împlinind cererea cea fierbinte a inimii lor, ca toţi dimpreună să îţi cântăm:

Bucură-te, că eşti bună întâmpinare pruncilor care vin în lume

Bucură-te, casă întru care găsim adăpostire când cădem în neputinţe

Bucură-te, odihnă preacurată dintru care se înalţă vitejia nevoinţei

Bucură-te, snop de bucurii adunat din holda minunilor lui Dumnezeu

Bucură-te, văpaie neostoită care pârjoleşti neghina şi buruienile trufiei

Bucură-te, cutremur sfânt ce prăvăleşti din suflete îngâmfările beznei

Bucură-te, smarald limpede în care e tăinuită comoara cea sfântă a Evangheliei

Bucură-te, giuvaier străluminat dintru podoaba Bisericii lui Hristos

Bucură-te, safir ce reverşi spre noi înseninare a împărăţiei celei de Sus

Bucură-te, clopot al cărui glas ne scoate din nesimţirea şi moartea păcatului

Bucură-te, că îi izbăveşti pe părinţi de fărădelegea cea cumplită a avortului

Bucură-te, purpură ce străluceşti întru văpaia cea preacurată a Duhului Sfânt

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 13-lea

O, preaminunatule şi grabnic ajutătorule Efrem, vino degrabă întru întâmpinarea noastră şi, curăţindu-ne minţile şi inimile, învredniceşte-ne a ne apropia de Sfintele Taine, ca întru nevinovăţie să dobândim plinirea cererilor noastre şi cu recunoştinţă să grăim lui Dumnezeu: Aliluia! (de trei ori)

Apoi se zic iarăşi icosul şi condacul întâi şi această

Rugăciune către Sfântul Efrem

O, Sfinte Părinte Efrem, nu încetăm a ne minuna de viaţa ta şi de minunile pe care neîncetat le săvârşeşti în zilele noastre. Cu ce cuvinte să îţi venim înainte şi cum să te lăudăm pentru noianul de daruri care se revarsă spre noi prin puterea mijlocirilor tale? Graiurile ne sunt puţine şi neputincioase spre a te cinsti cum se cuvine, însă suspinul cel adânc al inimilor noastre sârguieşte a-ţi răspunde şi a-ţi mulţumi după cuviinţă. Pe tine, Sfinte Mare Mucenice Efrem, te cunoaştem şi tuturor te mărturisim că eşti dor neostoit care s-a aprins din dumnezeiasca îmbrăţişare, frumuseţe de negrăit răsărită dintru chipul lui Hristos-Dumnezeu, urcuş care prin sudori şi sânge se pogoară până la temelia firii omeneşti, tărie de neînfrânt care prin blândeţe a fărâmat puterea morţii, ocrotire dăruită dintru puterea şi lucrarea Prea Sfântului Duh, cunună împletită din miresmele senine ale sfintei osteneli, mugur a cărui ramură este sfântă altoire întru Pomul Vieţii, nestemată găsită în adâncuri, strălucind în întunericul zilelor noastre, părtăşie la tainele adânci ale milostivirilor lui Dumnezeu şi virtute roditoare întru seminţele mărturisirii muceniceşti!

Tu, Sfinte Părinte Efrem, ne eşti înfrânare ce ne hrăneşte cu prisosul de viaţă al Sfintelor Taine, şipot de bucurie vestind prin faptă evangheliceştile porunci, răsărit al soarelui bunătăţii, revărsat în milioane de raze, apus ce vesteşti odihna cea luminată a vederii lui Dumnezeu, veşmânt ce acoperă cu milostivire mulţimea neputinţele noastre, rouă dintru care ne adăpăm cu limpezimile cele cereşti şi zâmbet dumnezeiesc ce rodeşte năzuinţa cea sfântă a mântuirii!

De aceea, cu nădejde cerem sfintele tale mijlociri şi te rugăm dăruieşte-ne fiecăruia după a sa trebuinţă: darul sănătăţii trupeşti şi sufleteşti, darul naşterii de prunci spre a-i creşte după rânduiala cea bineplăcută lui Dumnezeu, izbăvire din mâhniri, primejdii ori deznădejde, întărire şi ajutor spre împlinirea evangheliceştilor porunci. Ajută-ne, Mare Mucenice Efrem, dăruind nouă cele care ne sunt folositoare, şi aşa ne învredniceşte pe toţi dimpreună, părinţi şi copii, tineri şi bătrâni să ostenim întru lucrarea ce agoniseşte veşnicia cea fericită întru lumina Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Şi se face otpustul:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sfântului Efrem cel Nou şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

***

Rugăciune pentru cei care vor să dobândească prunci

Te-ai înveşmântat în sângele mucenicesc, dumnezeiescule Părinte Efrem, Hristos Domnul ţesându-ţi haină nepieritoare, urzită dintru Învierea Sa din morţi. Înnoieşte firea omenească prin revărsarea sfintelor tale rugăciuni, Preacuvioase, iar întru lumina îmbrăţişării tale sfinte învredniceşte-ne şi pe noi a dobândi de la Dumnezeu darul naşterii de prunci. Nu ai încetat până azi să săvârşeşti lucruri peste fire, iar toţi care aud vestirea minunilor tale, îşi întăresc nădejdea întru grabnica ta mijlocire. Urcuş de taină se fac minunile tale, Sfinte Efrem, izvodindu-le pe acestea precum nişte trepte trebuincioase sporirii noastre în credinţă.

Proslăveşte-te, Cuvioase, mijlocindu-ne şi nouă darul naşterii de prunci buni, căci am aflat că toţi cei care au dobândit copii prin mijlocirea ta, au vestit tuturor grabnicul tău ajutor. Credem cu adevărat că înainte de a veni în lume pruncii pe care tu i-ai dăruit părinţilor, prin Duhul Sfânt ai cunoscut că le vei fi ocrotitor acestora în toata vremea vietuirii pamantesti. Intru netarmuita ta bunatate si mila nu ne trece nici pe noi cu vederea şi umple vieţile noastre de bucurie, dăruindu-ne om nou care să vină în această lume în sânul familiei noastre. Plineşte, Cuvioase Efrem, cererea fierbinte ce ţi-o facem şi primeşte lacrimile noastre puţine, iar la vremea rânduită învredniceşte familia noastră să aducă roadă întru care să Se preamărească Dumnezeu, Cel Caruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea celor care nu pot avea copii

O, Sfinte Efrem, grabnic ajutătorule al celor ce se roagă ţie, primind puţina noastră rugăciune, vino în ajutorul nostru. Întristată este inima noastră că nu ne-am învrednicit a aduce pe lume fii şi fiice.

Am auzit de nevoinţa şi rugăciunea Sfântului Ioachim, care fusese defăimat de arhiereu din pricină că nu avea urmaşi. Am auzit de durerea Sfintei Ana, femeia sa, care se ruga: “Vai mie, celei lipsite! Că eu singură sunt mai pacatoasă între fiicele lui Israel! Eu singură mai defăimată decât toate, între femei. Toate îşi poartă rodul pântecelui pe mâinele lor, toate de fiii lor se mângâie, iar eu sunt străină de acea mângâiere. Vai mie, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cel ce ai dat Sarei la bătrâneţe fiu pe Isaac, Tu, Cel ce ai deschis pântecele Anei, mama lui Samuil proorocul Tau, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimii mele şi să deschizi jgheaburile pântecelui şi pe cea neroditoare sa o arăţi roditoare”.

Ştim că rugăciunile lor au fost ascultate, că Sfânta Ana a zămislit şi mai apoi a născut-o pe Fecioara Maria, Preasfânta Născatoare de Dumnezeu. Sfinte Mare Mucenic Efrem, noi nu avem nici credinţa şi nici răbdarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, dar avem nădejde în ajutorul rugăciunilor tale. Mare este darul naşterii de prunci şi mult se bucură părinţii de copiii lor. Dar, din pricina păcatelor noastre, noi suntem lipsiţi de această bucurie. Ştim că multe femei, care erau apăsate de felurite boli, şi cărora doctorii le spuseseră că pântecele lor vor rămâne sterpe, s-au rugat ţie şi au primit ceea ce ceruseră. Cine poate spune veselia lor, când au văzut pruncii veniţi pe lume după rugăciuni fără număr? Sau cine poate spune veselia bărbaţilor care, deşi aflaseră de la doctori că nu vor putea avea copii, au crezut mai mult în sprijinul tău decât în ştiinţa acelora?

Si noi credem ca ne poti ajuta, chiar daca rabdarea noastra s-a imputinat si credinta noastra este putina. “Da-le lor pantece sterp si sani fara lapte”, le-a blestemat proorocul Osea pe femeile israelitilor care au parasit legea lui Dumnezeu. Sa nu cada si peste noi pedeapsa dumnezeiasca, ci, stiindu-ne pacatele, sa ne curatim sufletele prin pocainta. Roaga-te pentru noi, Sfinte Efrem, ca, indreptandu-ne viata, sa primim si bucuria de a avea copii. Si,daca ii vom avea, sa ii crestem in dreapta credinta, fiindu-le pilda de vietuire crestineasca. Iar daca, din pricini nestiute de noi, Dumnezeu ne va lasa lipsiti de acest dar, roaga-te sa mergem pe calea rugaciunii, pe calea cea ingusta care duce in Imparatia Cerurilor.
Intareste-ne, Sfinte, ca in viata sa nu cautam voia nostra, ci voia dumnezeiasca, si in tot locul sa Ii aducem lauda Dumnezeului cel iubitor de oameni, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

din Sfântul Efrem cel Nou – viaţa, acatistele, paraclisul, rugăciuni la diferite trebuinţe, Ed. Sophia, 2012

El aşteaptă să fie găsit

Dumnezeu nu este absent din viaţa oamenilor. Mai degrabă, omul nu-L doreşte pe Dumnezeu în preajma lui. Omul este cel ce se lipseşte de Dumnezeu, şi aceasta din mai multe pricini. Una este nepăsarea. Oamenii nu au vreme pentru Dumnezeu. Sunt prea ocupaţi cu altele. Dumnezeu este absent din cauză că oamenii nu prea Îl doresc prezent. Sfânta Scriptură stăruie mereu şi mereu că numai cei ce-L caută pe Dumnezeu Îl află. El nu vine acolo unde nu este dorit, nu sileşte pe nimeni. Dar absenţa lui Dumnezeu nu înseamnă că Lui nu-I pasă. El poate fi absent fiindcă omul nu Îl doreşte în preajma sa, dar El aşteaptă pururea să fie găsit.

Există o veche povestioară despre un băieţel care se juca de-a v-aţi ascunselea cu prietenii săi. Când i-a venit rândul să se ascundă, ceilalţi băieţi s-au plictisit şi au plecat. Băiatul era cu inima zdrobită. Bunicul său l-a găsit suspinând şi i-a zis: Nu plânge că prietenii tăi nu au venit să te caute. Poate o să înveţi din această dezamăgire că şi Dumnezeu aşteaptă să fie găsit, iar oamenii umblă după alte lucruri. Dacă Dumnezeu este absent pentru mulţi din oamenii de astăzi, aceasta se datorează păcatului, indiferenţei noastre morale. Însă Dumnezeu aşteaptă în umbră, în tăcere să fie găsit.

Pe peretele unei pivniţe din Köln, în Germania, în vremurile de violenţă şi disperare ale celui de-al Doilea Război Mondial, se afla următoarea mărturisire de credinţă: Cred în soare chiar când nu străluceşte, cred în dragoste chiar şi când nu o simt, cred în Dumnezeu chiar când El rămâne tăcut.

Dar Dumnezeu nu rămâne tăcut decât dacă noi dorim să fie aşa. În vremurile de demult, El a vorbit prin proroci.

În zilele mai de pe urmă ne-a vorbit prin Însuşi Fiul Său. Şi continuă să vorbească şi astăzi fiecăruia dintre noi.

Din volumul „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris, vol. 1, Editura Sophia, 2009

Să nu fii în păcat! Şi aşa eşti salvat!

“În lume ispite veţi avea, dar nădăjduiţi în Mine!” Şi iarăşi: “Vai de cel prin care ispite va avea!”, zice Mântuitorul. Sigur că Dumnezeu ne-a copleşit cu iubirea Lui. Nu se poate să nu ai ispite! Dacă nu sunt ispite, nu este nici încununare! Şi nu se poate să fie pom uscat, fără frunze de pom uscat!

Sunt şi ispite. Pentru că acesta este rostul de a-l  mai ţine pe dracul în lume: nu i-a mai rămas decât vârful cozii ca să ispitească pe oameni, cum spun Sfinţii Părinţi. Dar nu ca să-i doboare! De ce anume? Ca să-l precizeze pe om, unde este, cum este! Dumnezeu sloboade ispitele cu un foarte mare rost. Sunt foarte necesare! Diavolul lucrează indirect la mântuirea noastră!

Cine poate să zică că nu este păcătos? Dar să trăim şi noi în nădejde şi să facem ceva ca să scăpăm cu orice chip din mocirla în care ne aflăm! Vezi că nu poţi să iubeşti desăvârşit? Eşti în luptă o viaţă! La nivelul vieţii e desăvârşirea. Dar să fii pe treapta scării care nu stă în noroi! Să nu fii în păcat! Şi aşa eşti salvat! Iar mai departe te caţeri tu, căci eşti pe scară. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult să iubim pe vrăjmaşii noştri. Îi place şi completează El neputinţele noastre.

Din Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. II, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 45

Iertare și iubire

Cum ar trebui să privim iertarea, iubirea, dorul și sinceritatea dintre doi tineri?

Trebuie să le luăm pe rând. Referitor la iertare, chestiunea nu se pune numai la tinerețe, ci trebuie să se se discute în general. Iertarea este o datorie. Iertarea pe care o dăm noi oamenilor condiționează iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu nouă.

Trebuie să ne facem probleme când nu iertăm ușor sau când nu iertăm deloc. Iubirea, una dintre cele mai importante virtuți, nu poate fi dictată. Fiecare om are o apropiere, are o vibrație comună cu cineva și, atunci, se orientează. Nu există o metodă de a iubi pe cineva. Iubirea cea adevărată pornește din nepătimire. Fiecare dintre noi are capacitate iubitoare, însă capacitatea aceasta iubitoare este îngrădită de anumite stări sufletești și de pe urma unor devieri de la bine. Trebuie lichidate toate relele, ca să poată să triumfe binele.

Dorul, căci și el a fost enumerat, este ceva care nu se dirijează, este ceva care se declanșează de la sine. Ții la cineva pentru că e departe și îți lipsește – îți e dor de el. Te bucuri când te întâlnești cu el, ți-ai dorit să-l ai aproape. Sinceritatea, pe de altă parte, e o chestiune care ține, în general, de mântuire, de viața îmbunătățită și numai în măsura sincerității poți nădăjdui la o viață superioară.

Din Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieții noastre, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 46-47

„Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.”

Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Şi, până ce nu învăţăm să fim smeriţi, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ierta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel? Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă.

Sfinţii Părinţi spun: „Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.”

Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniştiţi când va vrea oareșicine să ne mânie. Atunci vom fi încercaţi. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părţile, iar noi vom privi în linişte, ne vom păzi pacea lăuntrică – nu avem intenţia să ne dăm pacea lăuntrică atât de ieftin. Iată, atunci sufletul ajunge smerit şi blând, şi trece prin lumea aceasta cu o deplină înţelegere a vieţii. Iar oamenii socotesc după aceea şi spun: „Ştiu, omule, cum erai tu înainte, îndărătnic, iar acum ai devenit parcă nesimţitor, totul îţi este la fel.” Nu, aceasta nu este nepăsare, ci biruinţă asupra răului!

Din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 7514/2006, p. 157-158

Milostenia este ceva din Dumnezeul din tine!

Daţi de pomană. O, dacă aţi şti!…Şi Vlăhuţă spune: “Milă e toată Scriptura!” Cel mai mare lucru posibil ăsta este. Pentru că atunci înseamnă că iubeşti. Şi, iata, înseamnă educaţie. Domnule, dacă spune: Însutit veţi primi, nu te teme că sărăceşti. Vrei să te îmbogăţeşti? Dă! Dar ce, urmărim să ne îmbogăţim? Mă doare inima de cel sărac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cerşetor, care era fără picioare, pe stradă. Şi ăsta aştepta să îmi vărs buzunarele, nu glumă. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat să n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de maşină. Şi i-am spus: “Frate, nu te supăra, n-am nimic, dar îţi dau o mână caldă!” “O, părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni”. Şi-mi zic: “Am brodit-o! Am biruit!”.

Ei, vreau să vă spun: nu fiţi nepăsători. Şi nu aşteptaţi să-i întâlniţi. Căutaţi-i. Căutaţi-i, pentru că, găsindu-i pe ei, te-ai găsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Şi rupeţi din voi cu orice chip. Acum, milostenie nu înseamnă numai să laşi din traistă; ai un coleg care suferă, care nu-ştiu-ce, care e trist: “De ce eşti trist? De ce eşti trist?” Şi îl mângâi. Şi nu îl laşi deloc. Şi înseamnă că ai făcut o milostenie cu el. Şi îi dai un cuvânt de folos: “Lasă, mă, ca a murit tata, lasă, dragă, că ştie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai să fim liniştiţi, hai să-l pomenim, să-l ajutăm acolo (că putem să-l ajutăm dupa cum trăim)”. Milostenie este să accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Obişnuiţi-vă să trăiţi nu numai voi, să trăiţi în toţi care sunt cu voi. Să nu lăsaţi mâna întinsă nici când vă dă, nici când va cere.

A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată. Apoi nici nu ştii că acela pe care îl ajuţi poate să fie Hristos. El întinde mâna să-ţi dea Împărăţia Cerurilor şi tu nici nu observi. Fraţii mei, ţineţi minte: “cerşetorii sunt personaje biblice!” Ai trecut pe lângă mântuirea ta aşa de usor! Şi mai grozav, l-ai dispreţuit! Cerşetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum şi împart ce s-a căpătat şi zic: “Asta-i de la cutare. Pomeneşte-l, Doamne, întru Împărăţia Ta!” şi are valoare. Să nu aşteptaţi să-i întâlniţi! Căutaţi-i! Milostenia este ceva din Dumnezeul din tine!

Din Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1996,  p. 142-143

“Iisuse, miluieşte-mă!”

– În condiţiile actuale de viaţă, cum putem primi darul rugăciunii lui Iisus, ştiut fiind că împrăştierea minţii creştinilor de azi este mult mai mare decât a celor de odinioară şi ritmul vieţii face greu posibilă adunarea minţii şi cercetarea temeinică de sine?

– Pentru viaţa aceasta modernă, parcă Dumnezeu a rânduit rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Sau să rostim măcar limita, rezumatul acestei scurte rugăciuni: “Iisuse miluieşte-mă!”

În orice grabă ne-am afla, în viaţa aceasta de toate zilele – suntem la lecţii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau în fabrică, sau pe drum, când comunicăm cu cineva, putem spune din când în când, cât de des, “Iisuse miluieşte-mă!” Sunt cele două cuvinte care rezumă această rugăciune. Pe de o parte “Iisuse” rezumă plafonul acesta al vieţii noastre creştine, Dumnezeu cu toată  Împărăţia Lui, şi  “miluieşte-mă”  starea de jos, starea de mizerie, de nevoi în care ne aflăm adeseori. Măcar aceste cuvinte să le rostim de-a lungul vieţii. Două cuvinte! Sau, dacă rostim toată rugăciunea, atunci este cel mai bun lucru.

Din Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Sofian (Boghiu), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1997,  p. 54-55

Să vă spovediți curat!

Vă recomand să vă spovediți curat și să aveți o listă scrisă! Am să vă spun, foarte pe scurt, cum să grupăm păcatele noastre.

Nu de la cele mai mici la cele mai mari, pentru că, la urmă, poate zice demonul: Lasă că o spun data viitoare! Mă duc la alt preot, care e e mai surd și nu mă aude, și, gata, m-a dezlegat! Te-a dezlegat sau te-ai legat a doua oară? De aceea noi recomandăm credincioșilor să aibă scrise păcatele pentru Spovedanie. Pentru că, prin Spovedanie, care se numește al doilea Botez, credinciosul este dezlegat de toate păcatele pe care le face, de la Botez până în ziua aceea.

Precum Taina Sfântului Botez te dezleagă de păcatul strămoșesc și de toate păcatele pe care le-ai săvârșit până la Botez, așa și Taina Mărturisirii, care se numește a doua baie sau al doilea botez, te dezleagă de toate păcatele pe care le-ai făcut de la Botez până în clipa aceea. În Postul Mare este bine să ne spovedim, atât în prima partea a lui, cât și în ultima parte, așa cum ne recomandă Biserica și Sfinții Părinți: în posturile mari de câte două ori, iar în posturile mici câte o dată. Între posturi, ori de câte ori trebuie mers la o operație, în armată sau în oricare altă parte unde sunt implicate riscuri, du-te, frate, la spovedit, la împărtășit!

Nu vezi că din senin s-a întâmplat un cutremur, un conflict militar, un accident de mașină? Când e vorba de naștere sau de o călătorie peste hotare, nu plecați nespovediți, neavând dezlegare și fiind neîmpărtășiți!

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Spovedania – Taina împăcării, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 16-17

Omul bun are gânduri bune

Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pen­tru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experi­mentat.

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta?

În chipul următor: aşa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţă pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul şi când se apropie duhurile rele.

Domnul dă sufletului înţelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească şi să facă voia Lui. Tot aşa, sufletul cunoaşte şi gândurile care vin de la vrăjmaşul nu după înfăţişarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.

Aceasta se cunoaşte prin experienţă; dar pe cel ce n-are experienţă vrăjmaşii îl amăgesc uşor.

Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihna de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată.

Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cu­noască ştirile din gazete, nu trebuie să citească cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre via­ţa altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, şi atunci când omul vrea să le descurce şi lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult şi chinuie sufletul.

Din Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, , Editura Deisis, Sibiu,2001

Căsătorie prin…rugăciune

O tânără, care se îndrăgostise de un tânăr și nu știa dacă el o vrea, a venit la Cuviosul Porfirie și i-a spus:

–     Părinte, vreau să mă căsătoresc cu cutare.

Atunci Cuviosul i-a răspuns:

–     Vei face rugăciune și voi face și eu la cutare oră. Ne vom ruga amândoi pentru el și dacă va vrea Dumnezeu, îl va lumina.

Și au făcut multă rugăciune și ea și Cuviosul Porfirie, iar acel bărbat, la acea oră, simțea ceva în inima sa. Simțea o căldură, un val de dragoste, o bucurie, ceva…

După o vreme merge la Cuviosul Porfirie (căci și el îl cunoștea) și-i spune:

–     Părinte, în ultima vreme ceva se întâmplă cu mine. În fiecare zi la cutare oră, simt ceva în inimă.

–     Ce simți?, l-a întrebat Cuviosul.

–     O căldură, o dulceață, o amorțeală. Ceva se întâmplă. Și vreau să vă spun și altceva, Părinte. Acum când am venit aici să mă spovedesc, afară am văzut o tânără așteptând. Nu știți, este căsătorită? Mi-a făcut o deosebită impresie.

–     Vom vedea, i-a spus Cuviosul. O vei cunoaște și vei vedea.

Și în cele din urmă, așa cum v-ați dat seama, s-au căsătorit. Cum au izbutit? Căci tânăra nici nu i-a vorbit, nici nu și-a pus rațiunea și nici istețimea ei la lucru. Adică istețime a pus, însă o istețime de tip duhovnicesc. Nu a acționat omenește. Nu a acționat cu măiestria lumească, ci prin rugăciune. Lucruri practice, nu-i așa?

Și Cuviosul Porfirie a făcut o familie frumoasă prin rugăciunea sa și a tinerei care a mers să se spovedească la el.

 Cu adevărat rugăciunea face minuni!

Extras din Omilia Pr. Andrei Konanu

Iubirea nu e răsplată

Iubirea nu e răsplată. Să nu privim juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este iubit mai mult sau mai puţin. O “cântăreşte” în funcţie de felul în care el ca om primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis.

El este Cel care iubeşte în noi, El este Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi mărturisim prezenţa şi lucrarea Lui în funcţie de mărimea şi profunzimea vasului. Să ne lărgim vasul inimii, oferind lui Dumnezeu spre vindecare şi sfinţire, mereu mai profund şi mai onest, tot ceea ce simţim şi trăim. Pe noi înşine şi toată viaţa nostră. Şi să nu uităm că făgăduim să ne dăm Lui şi “unii pe alţii”.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte este că iubirea se distribuie fără să se micşoreaze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovniceşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge ceva pentru că lumea sensibilă se împarte când e luată în posesie. Şi aşa vedem cum lumea asta atât de mare nu-i ajunge omului care vrea să “apuce” toate numai pentru el. Şi nemulţumirea aceea poate fi permanent şi chiar veşnică, să nu fie!

 

Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, 2012, p. 36-37

Ce să facem noi ca să ne rugăm?

Ce sfat ne daţi noua, mirenilor, privind rugăciunea inimii? Ce să facem noi ca să ne rugăm?

Cercaţi, cercaţi, că-i lucru bun. Nu este lucru mai bun ca acesta. Dar vă trebuie pregătire ca să puteţi câştiga rugăciunea inimii. Nu-i cu neputinţă dar trebuie răbdare multă. Dumnezeu ajută: „împărăţia lui Dumnezeu se sileşte şi silitorii o dobândesc pe ea”. Prima dată să scoatem din inima şi din cugetul nostru ideea că suntem cineva, egoismul. Şi după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel mai păcătos om de pe pământ. Atunci să ştii că o să ai mari ajutoare şi mari progrese.

Până când vei avea egoism în sufletul şi în inima matale te osârduieşti zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până şi când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai plată de la Dumnezeu.

Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă aşa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile, toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor scrie tot ce facem, o cât de mică faptă bună, ca atuncea când vom trece pe la vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate ca să scăpăm de vrăjmaşii din vămile văzduhului.

Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-24

LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (VIII, 11-21)

n vremea aceea au ieşit fariseii şi au început să se ia cu El la întrebări cerându-I semn din cer, ispitindu-L. Şi Iisus, suspinând în duhul Său, le-a zis: „Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevăr vă grăiesc că acestui neam nu i se va da semn!“ Şi lăsându-i, a intrat iarăşi în corabie şi a trecut de cealaltă parte. Dar ucenicii au uitat să ia pâine şi nu aveau cu ei în corabie decât o pâine. Şi El le-a poruncit, zicând: „Luaţi aminte, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!“ Şi ei cugetau între ei, zicând: „Spune asta fiindcă n’avem pâine…“. Şi cunoscând Iisus, le-a zis: „Ce cugetaţi?: că n’aveţi pâine? Încă nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de împietrită vă este inima? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi. Nu vă aduceţi aminte?: Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii, câte coşuri pline cu fărâmituri aţi luat?“ Iar ei au zis: „Douăsprezece“. „Şi când cu cele şapte la cei patru mii, câte coşuri cu fărâmituri aţi luat?“ Iar ei au zis: „Şapte“. Şi le-a zis: „Încă nu pricepeţi?…“.

Apostolul Zilei : 2014-11-24

LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Tesaloniceni 1, 1-10

avel, Silvan şi Timotei, Bisericii tesalonicenilor, întru Dumnezeu, Tatăl nostru, şi întru Domnul Iisus Hristos: Har vouă şi pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos. Datori suntem, fraţilor, să mulţumim pentru voi pururea lui Dumnezeu, precum se cuvine, fiindcă mult creşte credinţa voastră şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi prisoseşte, a unuia faţă de altul, încât noi înşine ne lăudăm, cu voi, în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră, în toate prigonirile voastre şi în strâmtorările pe care le suferiţi. Ele sunt o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca să vă învredniciţi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi pătimiţi, de vreme ce drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi, iar vouă, celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale, în văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus. Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea.