Pe cel care se roagă doar pentru el nu-l va asculta Dumnezeu niciodată!

Pe cel care se roagă doar pentru el nu-l va asculta Dumnezeu niciodată! Nu numai pe fariseu [nu l-a ascultat]. Niciodată. Mântuitorul spune mai clar: „Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se va mântui”.

Capul familiei e acela care se jertfeşte pentru mântuirea tuturor din familia lui, de care răspunde el. Mântuitorul S-a jertfit pentru toţi cei care sunt în Biserica Creştină. Deci, de aceea e capul Bisericii Mântuitorul, că S-a jertfit pentru toţi; de aceea capul familiei e capul familiei, ca să se jertfească – întâi învăţând pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi, ce trebuie să facă ca să se mântuiască, zi şi noapte asta să fie prima lui grijă, aşa cum un căpitan de corabie cu pânze nu are să-şi salveze viaţa până ce nu-i salvează întâi pe toţi…

 

Din Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea, Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, p. 59

„Cred, Doamne, cred…”

Înainte cu mulţi ani, m-a vizitat un preot din eparhie, cu o vechime de 30 de ani în preoţie, care legându-mă prin Taina Spovedaniei să nu-i descopăr numele, doar după moarte, mi-a zis următoarele: în toţi aceşti ani de preoţie ai vieţii mele n-am simţit nimic din ceea ce am citit în Pateric, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, adică schimbări duhovniceşti, vederea luminii necreate, mângâiere şi desfătare duhovnicească, revelaţii personale şi altele.

Astfel m-a cuprins îndoiala şi necredinţa chiar cu privire la Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cumva este vorba doar de tip şi simbol şi nu de o realitate vie? Se pare că lenea sufletului şi a trupului meu m-a lovit de moarte. De ce mi-au apărut îndoiala şi necredinţa?

Răspunsul meu a fost că Dumnezeu nu ni se descoperă, din motive doar de El ştiute. Suntem nevrednici de daruri de acest fel, sau din cauza mândriei şi a altor patimi, de care nu ne dăm seama, sau pentru că puterile noastre n-ar fi putut primi o asemenea descoperire mai presus de fire! Poate şi din alte raţiuni neştiute de noi. După trei luni m-a vizitat iar, foarte palid şi slab. Părea distrus.

Mi-a descoperit că la prima Liturghie după întâlnirea noastră, pe 8 mai, când se face pomenirea Sfântului Evanghelist Ioan, a trăit un fapt înspăimântător. Aşezând Sfântul Potir pe Sfânta Masă, după împărtăşirea credincioşilor, a luat mecanic şi plictisit cădelniţa ca să tămâieze Sfintele Daruri şi să rostească: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. Deodată, a deschis ochii mari şi s-a înspăimântat. A văzut Sfântul Potir umplăndu-se cu bucăţi de Trup şi Sângele scurgându-se afară pe Sfântul Antimis. În faţa acestei privelişti, a căzut în nesimţire.

Şi-a revenit în braţele paraclisierului, care anunţase salvarea, crezând că preotul a făcut infarct. Teama şi spaima lui erau legate de Sfântul Potir, de aceea l-a întrebat stăruitor pe paraclisier şi după ce acesta i-a confirmat că toate sunt în regulă, s-a ridicat chinuit zicând în şoaptă: „Cred, Doamne, cred…”, şi tremurând tot, a continuat Sfânta Liturghie. Spaima continua să-l stăpânească şi se întreba cum va face Apolisul. Transpira, asuda din nou, până când a încheiat, fără să se schimbe natura Sfintelor Daruri. Multe zile după aceea n-a putut să se liniştească. Şi-a pierdut somnul, pofta de mâncare şi de viaţă. Conştiinţa îl măcina pentru necredinţa şi îndoiala lui. Cum săvârşise atâţia ani această uriaşă Taină? Cum îndrăznise fără teamă să frângă Trupul lui Hristos? Cum se împărtăşise fără să simtă şi de fiecare dată nepregătit sufleteşte şi trupeşte?

Pentru aceasta era atât de nervos, egoist, plin de răutăţi, de patimi, cu mintea întunecată şi inima învârtoşată, cu simţurile duhovniceşti paralizate! Şi-a amintit de câte ori i-a căzut Sfânta împărtăşanie, fie din neatenţie, fie din nervozitate, şi plin de remuşcare m-a întrebat: „Oare mai este milă şi pentru mine”!? La o lună după această revelaţie cutremurătoare, preotul s-a prezentat la Mitropolie şi şi-a depus demisia. A declarat că nu va mai liturghisi, ci doar se va împărtăşi cu Sfintele Taine, mai rar şi cu multă grijă şi pregătire sufletească.

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005

Ce se poate întâmpla dacă punem o icoană într-un stup (video)

Isidor Timinis este un apicultor grec, care locuiește în preajma capitalei, Atena, în regiunea Kapandriti. Cu mai bine de 10 ani în urmă, acesta a făcut o descoperire care a uimit multă lume.

Din evlavie pentru Dumnezeu, dl. Isidor a așezat o icoană înfățișându-L pe Iisus Hristos răstignit, într-un stup. Spre stupoarea lui, a observat, ulterior, că albinele nu au depus ceară absolut deloc, pe chipul și trupul pictate ale Mântuitorului. Grecul a repetat, apoi, „experimentul” și cu o icoană a Maicii Domnului și cu multe altele. De fiecare dată, albinele „arătau respect” pentru chipurile sfinte. Mai mult, la un moment dat, niște maici au trimis o piesă lucrată manual, reprezentând dealul Golgotei, cu cele trei cruci: a Mântuitorului, a tâlharului credincios și a celui necredincios. Albinele au acoperit complet crucea tâlharului din stânga, cel necredincios, lăsându-le aproape neatinse pe celelalte.

Oameni din toate țările ortodoxe, inclusiv din România, au început să le trimită, albinelor din stupii dlui Isidor Timinis, icoane pe care „să le lucreze”.

„Mai important decât toate cărţile şi toate ideile este să găseşti un duhovnic adevărat“

K.I.: „Mai important decât toate cărţile şi toate ideile este să găseşti un duhovnic adevărat“, spunea foarte corect scriitorul rus Kirievski.
Aşa cum ne încredinţează cei ce cunosc acest fenomen, există destui mari duhovnici care rămân necunoscuţi lumii până la adormirea lor, pentru că aşa a fost rânduit de Pronia sfântă. Există, însă, şi unii foarte cunoscuţi, celebri, am putea spune, lângă care omul contemporan îşi află liniştea. Unul dintre aceştia a fost şi părintele Paisie Aghioritul. Vă rog, preasfinţite, să ne spuneţi câte ceva despre această importantă figură patristică pe care aţi cunoscut-o.

A.R.: Pe părintele Paisie l-am cunoscut în anul 1966, pe vremea când eram încă mirean. După aceea, ca ieromonah, am stat în apropiere de chilia sa vreme de zece luni.

K.I.: Cred că a fost o experienţă duhovnicească deosebită aceea de a sta atâta vreme aproape de un asemenea părinte.

A.R.: A fost, cu adevărat, o experienţă deosebită.
Prima oară, am stat acolo vreme de o săptămână. Pentru mine, era atunci o perioadă de criză. Tocmai mă întorsesem din Europa, unde fusesem sub influenţa orthologismului apusean şi al multor altor idei asemenea. Însă părintele Paisie m-a sprijinit foarte mult.

K.I.: Vă amintiţi ce vă spunea? Este foarte interesant felul de abordare a unui intelectual, aşa cum sunteţi preasfinţia voastră.

A.R.: Mai întâi şi-ntâi, asculta cu atenţie ceea ce aveam de spus. Şi nu numai că mă asculta cu atenţie, dar în acelaşi timp se ruga, fapt deosebit de important.

La un moment dat, i-am zis:

– Părinte, noi, intelectualii, pe toate le cercetăm şi câteodată ne vine să ne punem întrebarea: există Dumnezeu?

M-a impresionat foarte mult felul cum a abordat această problemă. Mi-a spus:

– Eu nu pot să concep faptul că în lumea aceasta sunt oameni care se îndoiesc.

Mi-am dat seama că părintele suferea pentru mine, aşa cum suferă o mamă pentru copilul ei, atunci când este în primejdie să se piardă. Această problemă pe care am ridicat-o l-a umplut de durere şi de o tristeţe nespusă. Se vedea că în spatele nedumeririi sale în privinţa necredinţei unor oameni se ascundea profunzimea experienţei vieţii trăite aproape de Dumnezeu. Şi ca să mă sprijine, îmi spunea:

– Odată, m-am rugat toată noaptea. Când s-a crăpat de ziuă, a venit – cum să-ţi spun… lucrurile acestea nu pot fi descrise în cuvinte – o lumină care a răsărit din mine şi m-a cuprins cu totul. Deşi eram obosit de mătănii şi de lupta de peste noapte, am simţit o asemenea odihnă, ca şi cum ar fi răsărit un soare în mine, care mi-a dat o stare de bucurie extremă. După ce a răsărit soarele, am ieşit afară ca să lucrez – eram tâmplar –, dar starea de pace şi de bucurie nesfârşită continua. Iar soarele material părea atât de mic în comparaţie cu soarele care răsărise din mine… Trei zile şi trei nopţi a ţinut starea aceea, şi a trebuit să mă forţez ca să mănânc ceva. Cum mai poate un om care a trăit o asemenea experienţă să se mai îndoiască?

Altădată, mi-a spus:

– La un moment dat, s-a întâmplat să plec într-un loc unde, vreme de trei luni, nu am văzut chip de om. După trei luni, nu mai ştiam ce zi era, cât timp trecuse şi ce sărbătoare era în ziua aceea. Atunci, m-am dus la o biserică, dar mi-era ruşine să întreb ce zi era, pentru că mă gândeam că aveau să spună: „Ăsta a înnebunit“. După felul cum decurgea slujba, încercam să înţeleg în ce perioadă din an ne aflam.
Suflet binecuvântat şi închinat lui Dumnezeu…

În anul acela pe care l-am petrecut aproape de el în binecuvântatul Munte Sfânt – în această pepinieră de sfinţi –, am săvârşit împreună sfânta Liturghie. Eu slujeam, iar el făcea pe dascălul. Cum mai cânta… Era ca o căprioară rănită dinaintea lui Dumnezeu. Cel puţin aşa-l simţeam eu.

K.I.: Această imagine deosebit de frumoasă ne aminteşte de Cântarea cântărilor.

A.R.: Când terminam, părintele pregătea masa: orez, roşii cultivate în grădina sa şi pâine, pe care o usca el însuşi. Umplea farfuria mea, în timp ce într-a sa punea foarte puţină mâncare. Eu protestam, spunând că nu e corect ca el să mănânce ca un pustnic, iar eu ca un lacom. Dar el zicea:

– Oare nu eşti călugăr? Dacă eşti, trebuie să faci ascultare. Eşti un muntenegrean neascultător? Aici până şi Baium al meu este mai supus ca tine.

L-am întrebat surprins cine era Baium, pentru că ştiam prea bine că nu avea pe nimeni sub ascultare. Atunci mi-a arătat un trandafir pe care-l plantase acolo. S-a dus lângă el şi a spus:

– Hai, Baium, să înţeleagă şi necredinciosul de Amfilohie ce înseamnă ascultarea.

Atunci, din spatele trandafirului, s-a arătat un broscoi. Vă spun ce-am văzut cu ochii mei. După aceea, părintele i-a spus broscoiului:

– Du-te, Baium, înapoi, la locul tău, iar diseară să-ţi faci rugăciunea.

Am rămas uimit şi l-am întrebat ce fel de rugăciune făcea Baium. Mi-a explicat că seara broscoiul se ducea dinaintea unei cruci mari de lemn care se afla în apropiere şi începea să psalmodieze. „Râde de mine“, mi-am spus în sinea mea. „Ce psalmodie să cânte broscoiul?“
În aceeaşi zi, la apusul soarelui, l-am văzut pe broscoi dinaintea crucii, intonând: „Oac, oac“…

M-a impresionat foarte mult legătura părintelui cu animalele, fenomen întâlnit în cazul sfinţilor.

Într-o vară pe care am petrecut-o acolo, era o mare secetă, pentru că nu mai plouase de luni de zile. Iar părintele Paisie mi-a spus:

– Vezi tu, noi, oamenii, păcătuim; aşa că pătimim pe drept. Nu merităm să ne trimită Dumnezeu ceva mai bun. Însă mi-e milă de bietele animale care suferă. Uite, cu câteva zile înainte, a venit un şarpe care nu găsea nicăieri apă şi parcă îmi cerea să-i dau un strop şi lui ca să bea. Aşa că am luat cu un pahar şi i-am dat.

Atunci, i-am spus râzând:

– De ce nu m-ai chemat, părinte, pe mine, să vin să sparg capul şarpelui?

Iar el mi-a răspuns, râzând la rândul lui:

– Eşti un muntenegrean sălbatic…

K.I.: Părintele vedea pretutindeni Creaţia lui Dumnezeu.

A.R.: Şi prezenţa lui Dumnezeu.

În Sfântul Munte există şacali. Şi ştiţi că noaptea strigătele lor sunt înfricoşătoare. Dar părintele îmi spunea:

– Nu te speria. Începe „vecernia“ şacalilor. Ei sunt mai harnici la rugăciune decât noi, călugării. Trebuie să înveţi de la ei să-L slăveşti pe Dumnezeu.

Părintele avea mult discernământ. Prin el, Dumnezeu a sprijinit şi a ajutat o mulţime de suflete. Odată, când s-au scris prin ziare cuvinte de laudă la adresa lui, s-a supărat foarte tare. Nu puteţi să vă închipuiţi cât de tare s-a supărat. Mi-a spus:

– Vezi, părinte, ce scriu despre mine? Eu sunt cel mai rău dintre toţi, iar ei mă prezintă ca pe un sfânt. Eu, care trăiesc la Sfântul Munte, ştiu bine cine sunt oamenii lui Dumnezeu. Dar pe ei, Domnul i-a învrednicit să rămână ascunşi de ochii oamenilor, iar pe mine m-a lăsat la suprafaţă, ca să mă prezinte oamenii ca pe un aşa-zis sfânt. Şi să nu crezi că spun lucrurile acestea din smerenie. Sunt, cu adevărat, un om nefolositor la nimic.

Sursă: Patericul sec. XX

Cum să îndurăm nedreptăţile

 Dacă ni s-ar fi oferit posibilitatea să vedem în ce stare se găsesc sufletele oamenilor, atunci cu siguranță, am fi văzut că ele se simt rănite. Toate se simt nedreptățite de către cineva, înșelate, umilite, ofensate. Poate că așa și este. Totul însă stă în percepția acestui fapt și în acea atitudine, pe care noi înșine ne-o construim față de evenimentele neplăcute.

Resentimentele vin întotdeauna din năruirea unor speranțe. Am sperat că vom fi înțeleși, ajutați, iertați, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Am presupus că altă persoană ne vine în întâmpinare, dar în loc să facă acest lucru, s-a întors cu răceală sau ne-a împins cu cruzime. Speranța s-a năruit și în locul ei a apărut supărarea.

Cât ar fi de regretabil, supărarea în sine îți provoacă suferință. S-ar părea că omul suferă din pricina hărțuirii obiective din partea altora, dar, de fapt, el este chinuit de propriile gânduri și simțăminte. După cum bine remarca sfântul Ignatie Bryanchaninov, omul suferă cel mai mult nu din cauza neplăcerilor întâmplate, ci din cauza retrăirii lor. Dezvoltând această idee, adăugăm că, retrăind insultele în sine, noi ne devorăm pe noi înșine.

A venit odată la un stareț un elev și a întrebat ce să facă cu supărările care îi apar din cauza atitudinii incorecte a altor oameni față de el. Starețul i-a dat următorul sfat: „De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”. Elevul a ascultat sfatul și încet, încet s-au strâns atâția cartofi, încât au devenit grei, iar cu timpul au început să se strice. Atunci elevul s-a dus din nou la stareț și i-a zis: „Nu pot să mai duc cu mine această greutate împuțită”.

„Este neplăcut? – a întrebat starețul. – Cum îți permiți atunci să duci în sufletul tău supărările față de alți oameni?” Într-adevăr, supărarea – este acel lucru care se împute în interiorul nostru, ne chinuie sufletul cu o greutate de nesuportat și nu ne dă liniște.

Mai este un fenomen interesant. S-ar părea că supărările ne despart de oamenii care ne-au pricinuit răul. De fapt, fiecare supărare continuă să ne lege de acea nedreptate sau ofensă, pe care ne-a pricinuit-o cel ce ne-a rănit. Pentru că omul este liber în interior, el nu ascunde în inima sa răutățile – el este liber și împăcat – în timp ce acela care s-a subordonat răutăților, în interior este jenat, obosit, chinuit de amintirile triste, de impresiile și nedreptățile suferite. Cum poate un astfel de om să fie fericit?

Chiar și o mică greșeală a celui apropiat, suntem în stare să o umflăm până la dimensiuni nebănuite.

Supărarea se transformă adesea în ranchiună, în faptul că noi ne amintim ofensa mult timp și păstrăm un sentiment ostil față de cei care ne supără. După cum ne spunea preacuviosul Ioan Lestvichnik, ranchiuna este „rugina sufletului, viermii minții”. Rugina mănâncă, iar viermele roade – cum poate inima să fie liniștită în aceste condiții?

De aceea cea mai bună regulă poate fi – să nu lăsăm supărările să ne intre în inimă, să pășim peste propria supărare, să mergem mai departe în viață, devenind mai înțelepți, mai atenți, mai îngăduitori cu aproapele.

De ce să ne supărăm pe alții? Există câteva cauze evidente pe care dacă le știm putem, din timp, să neutralizăm supărările noastre.

În primul rând, noi așteptăm ca celălalt să ne ajute, să ne iasă în întâmpinare, cu alte cuvinte celălalt este obligat să ne slujească neapărat nouă și el să nu aibă alte griji, care să-l împiedice să ne acorde nouă întreaga atenție.

În al doilea rând, noi nu admitem ca cealaltă persoană să nu se abțină, să fie scoasă din sărite, să ne aducă pe noi într-o anumită situație, adică noi nu-i dăm dreptul să greșească.

A treia cauză a supărărilor noastre constă în aceea că noi așteptăm întotdeauna de la alții aceeași atitudine față de noi. Dacă aproapele nostru nu a făcut așa, cum am presupus noi mai înainte, atunci noi spunem că el nu a îndreptățit speranțele noastre, că acțiunile lui s-au dovedit neașteptate pentru noi. În relațiile cu apropiații este important să ne amintim că omul – este o ființă schimbătoare. De aceea, o persoană bună, în anumite momente, este capabilă să se piardă cu firea, să-și piardă bunătatea și dragostea (la fel și un om rău este capabil să se căiască și să se îndrepte).

Nu este greu de observat că toate cauzele menționate subliniază egoismul nostru și lipsa dorinței noastre de a te pune în locul aproapelui. Egoismul cere întotdeauna ca alții să ne slujească „e-ul”, ca „e-ul” nostru să primească de la alții numai foloase. Dacă am înțelege din timp că trebuințele noastre nu trebuie să stea în centrul vieții altor persoane și că nu ne-ar costa nimic să participăm la construirea vieții celor apropiați, să nu înghițim fără măsură numai ajutorul lor, atunci nu se vor mai nărui speranțele noastre nejustificate. Trebuie să schimbăm vectorul vieții de la egocentrism la sacrificiu și nu vor mai fi supărări.

Încă ceva. După cum am constatat, probleme cu aproapele nu are cel care nu se supără.

de Valery Duhanin, pravoslavie.ru

Nu te iubesc oamenii – iubeşte-i tu pe ei

Nu te iubesc oamenii, iubeşte-i tu pe ei; faptul că ei nu te iubesc nu depinde de tine, dar să-i iubeşti tu pe ei ţine de voinţa ta şi este datoria ta, căci Domnul a poruncit: să-i iubim nu pe cei ce ne iubesc pe noi, ci pe vrăjmaşi (cf. Matei 5, 44), iar dacă în noi nu există acest lucru, cu atât mai mult trebuie să ne smerim şi să alungăm mândria şi să ne rugăm pentru aceasta Domnului.

O persoană a spus: „Nu înţeleg, batiuşka, cum de nu numai că nu vă mâniaţi pe cei care vă vorbesc de rău, dar mai şi continuaţi să-i iubiţi”. Stareţul a zâmbit mult şi a spus: „Tu ai un băieţel, te superi pe el dacă face şi vorbeşte ce nu trebuie? Nu te străduieşti, dimpotrivă, să acoperi cumva defectele lui?”

îmi scrii că nu ai pace cu N.; mi se pare că poţi învăţa acest alfabet, că această stare a ta nu este pricinuită de acea persoană, ci este dovada inimii tale nedrepte. Noi suntem ucenicii lui Hristos, iar El porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşi. Unde este, aşadar, această dragoste? Cum cunoaştem dacă o avem? Desigur, atunci când suntem ocărâţi şi ponegriţi; şi Dumnezeu le îngăduie celorlalţi să facă acest lucru spre încercarea noastră. Iar când nu numai că nu răbdăm, dar nici nu avem dragoste, atunci trebuie să ne căim pentru acest lucru şi să ne mustrăm pe noi înşine, căci altfel necazurile trimise spre învăţătura noastră nu numai că nu ne aduc folos, dar ne mai şi vatămă; primim arma spre lovirea vrăjmaşului, dar în locul acestuia ne rănim pe noi cu ea.

Nu căuta în ceilalţi dragoste faţă de tine, ci caută în tine dragoste nu numai faţă de aproapele, dar şi faţă de vrăjmaşi.

Sfântul Macarie de la Optina, Ne vorbesc stareții de la Optina, Editura Egumenița

Cum să nu te porţi cu o femeie

Într-o zi a intrat în biroul meu o doamnă. La prima vedere, aveai impresia că era genul care îşi dedicase toată viaţa pentru a se răzbuna. Şi asta pentru că chiar aşa era!

Trecuse, cu cinci zile înainte, printr-un accident de maşină. Unele femei, în astfel de situaţii, intră într-o stare de şoc şi nu mai sunt efectiv capabile să gândească. Altele, slavă Domnului, trec printr-o stare spontană de luciditate, iar această doamnă, aparţinând celei de-a doua categorii, şi-a sunat soţul cât de repede a putut.

Acum, oare care este primul lucru pe care ar trebui să îl întrebe bărbatul într-o astfel de situaţie?

Exact! Ai dreptate, numai că soţul ei nu asta a întrebat… în schimb, a întrebat „Cât de serioasă e dauna maşinii?”

A doua întrebare a fost „A cui a fost vina?”

Fiind nesigură şi confuză, aşa cum suntem cu toţii în situaţii limită, răspunsul ei nu 1-a mulţumit. Aşa că el i-a dat indicaţii clare (evident, unul dintre tipii aceia care privesc problema din toate unghiurile, mai puţin din cel care trebuie!):

„Ascultă, dragă! Să nu recunoşti nimic! Sună la compania de asigurări, iar eu am să sun la avocat. Ai înţeles?”

Ea a înţeles.

Apoi, ca să demonstreze până la capăt faptul că un idiot face cum trebuie numai lucrurile care nu contează, a spus: „Aşteapă o clipă, să fiu sigur că ai numărul asigurării de la maşină corect!”

„îţi mulţumesc atât de mult!”, spuse ea. „Eşti sigur că nu mai ai nimic să mă întrebi?”

„Nu!”, zise el. „Cred că asta e tot.”

„Asta e tot?” strigă ea în telefon. ,Atunci, poate te interesează să ştii că eu sunt la spital cu cinci coaste rupte!”

Cum poate un bărbat să spună „iartă-mă” după o asemenea gafă? Nu poate! Sau cel puţin scuzele sale nu pot avea efect.

Bineînţeles, se poate aduce argumentul că dacă ea sunase şi nu îi spusese nimic despre starea sa, el a presupus că e în regulă, că nu păţise nimic.

Toate astea s-au întâmplat acum câteva luni de zile şi mă bucur să îţi spun că în acest timp relaţia lor abia şi-a revenit cât să semene măcar cu o căsnicie. I-a cerut de un milion de ori iertare, şi nu se pune problema că nu era sincer. Dar ca să împrumutăm o expresie medicală, „Pronosticul este unul reţinut” care, cu alte cuvinte, înseamnă „eu, în locul tău, n-aş paria pe asta!”

Care e concluzia pe care trebuie s-o tragem din povestea asta?

Concluzia este că întotdeauna, permanent, fără excepţie, în fiecare zi, de dimineaţă până seara, şapte zile pe săptămână, în sută la sută din cazuri, femeia va reacţiona bine numai dacă ştie că este prima pe lista ta de priorităţi!

Fireşte, cel mai direct mod de a-i face clar acest fapt este să i-o spui. Sunt foarte puţine femei care se satură vreodată de acest gen de reasigurare, reconfirmare verbală.

„Dar eu nu prea mă pricep la aşa ceva!” Oare de câte ori am auzit scuza asta din partea bărbaţilor, în timp ce acasă, soţia începea să îşi pună întrebări, să nu mai fie sigură de asta. Nu trebuie să îi permiţi să facă asta. într-un fel sau altul, trebuie să o convingi de faptul că acum şi pentru totdeauna, ea va fi cea mai importantă pentru tine.

Dacă a-i spune nu este de ajuns ca să o convingă, poţi încerca şi alte căi. Limbajul semnelor, o privire, o atingere sau un gest pot însemna mai mult decât o mie de cuvinte.

Cunosc pe cineva care a reuşit să se facă înţeles în felul următor: nu îşi dădea niciodată pălăria jos din cap, atunci când intra în casă, până nu îşi săruta soţia. Indiferent dacă ea vorbea la telefon, spăla rufe sau era în camera copiilor, nu făcea nici o excepţie de la a-şi transmite mesajul.

Şi atunci când era altcineva de faţă? îţi spun exact ce mi-a povestit ea: „Unul dintre cele mai incredibile momente a fost atunci când a venit mama lui prima oară în vizită la noi. Ajunsese deja când a venit Peter acasă, iar când a intrat pe uşă, ştiţi ce a făcut? A trecut pe lângă mama lui fără să oprească, m-a sărutat, apoi şi-a îmbrăţişat mama şi abia după aceea şi-a scos pălăria!”

Fără să scoată un cuvânt, se făcuse perfect înţeles pentru toată lumea. Şi, înainte de toate, a spulberat orice dubiu în mintea ei, consolidându-şi astfel imaginea.

E posibil să te întrebi „Bine, dar cum se potriveşte asta cu toată povestea cu bărbatul e capul familiei?”

Dacă stai să te gândeşti, ai să vezi că nu există nici o contradicţie, nici măcar una mică. Merg împreună atât de bine, încât în cele mai fericite căsnicii nu ai să vezi niciodată numai una dintre ele, ci pe amândouă. Ceea ce se întâmplă este că tu poţi fi capul familiei şi al casei numai dacă ea ajunge să fie persoana pe care e concentrată toată dragostea ta.

Bineînţeles că nici ea nu îşi va dori să fie singurul lucru pe care te concentrezi, dar ai face bine să o convingi că orice alt lucru important pentru tine, este cel mult pe locul doi, şi încă la distanţă mare faţă de ea.

La fel ca cel care a ratat momentul atunci când soţia sa era în spital cu cinci coaste rupte, poţi ajunge să faci gafe foarte mari, dacă nu reuşeşti să fii atent. Şi la fel ca cel care nu-şi dădea pălăria jos, până nu-şi săruta nevasta, vei face cel mai bine, dacă o convingi că nimeni, nici măcar mama ta, nu este la fel de important pentru tine ca ea!

Din Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București

Să aveţi frică de Dumnezeu şi grijă să nu-L supăraţi cu păcatele. Şi farmecele nu vor avea nici o putere!

Vine deunăzi o biată creştină din Bucovina. „Domnu părinte – aşa vorbesc ei -, vai de mine, ne-o intrat în casă o broască cu gura cusută. Şi am găsit la ţîţîna porţii o coadă de cocoş legată cu trei verigi”. „Si ce-i?”. „Tare mă tem!”

Vai de capul nostru! Ne-am îmbrăcat cu Hristos, de Care se cutremură cerul şi pămîntul şi toţi dracii din iad, şi ne temem de o broască cu gura cusută. Ce creştini suntem noi? O nebună de femeie a prins o biată broască, şi în loc s-o lase să mănînce un fir de iarbă, i-a cusut gura. Altă nebună se teme de broască, că-i cu gura cusută. Unde-i credinţa noastră? Şi se teme că i-a legat o coadă de cocoş.

Dar ce poate să-ţi facă ţie coada de cocoş şi broasca? Tu, care ai pe Hristos în tine şi nu numai pe Hristos, toată Sfînta Treime! N-auzi ce spune Hristos? Eu şi Tatăl vom veni la el şi lăcaş la el vom face. Deci, în inima noastră este Sfînta Treime de la Botez.

Mare putere am primit şi mari daruri la botez. Dacă am fi ţinut legătura cu Mîntuitorul Hristos şi dacă ne-am fi lepădat într-adevăr de satana şi de toate lucrurile lui, cum am spus la botez, nu ne-am fi temut de nimic. Că auzi ce zice psalmul: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de întîmplare şi de dracul cel de amiază-zi” (Psalmul 90. 5-6). Şi iarăşi zice Duhul Sfînt: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22. 4).
Deci să nu ne temem de altcineva, decît de Dumnezeu. Dacă ne vom teme de El şi-L vom avea în inima noastră şi în mintea noastră şi în gura noastră totdeauna, tot iadul n-are ce ne face. Nu cu puterea noastră. Noi suntem praf şi cenuşă. Cel ce ne întăreşte pe noi şi ne păzeşte şi care lucrează prin noi este Hristos.

***

Vă temeţi de vrăji! Să aveţi frică de Dumnezeu şi grijă să nu-L supăraţi cu păcatele. Şi farmecele nu vor avea nici o putere! Spovediţi-vă de păcate, postiţi şi mergeţi la Sfîntul Maslu.

Pr. Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004

Hristos nu se uită la spoiala ta, ci la rugăciunea ta!

Nu permiteti gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniti-le cu rugăciunea, fără meditatii prea multe la rugăciune. Unul împingea în usă si dracul împingea si el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: Doamne, miluieste!”, cu jumătate de gură, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: “Doamne, nu mă lăsa!”, si îndată a dispărut dracul. Si plângea. “Doamne, de ce nu m-ai ajutat?”. “Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!”

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune. Si Hristos nu se uită la spoiala ta, ci la rugăciunea ta!

Oare să ne rugăm numai când ne ispiteste satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar, dacă ne ispiteste si Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezentă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputintă să te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: “Gândul la iad si nădejdea la Mine”. Adică nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: “Ceea ce la om este cu neputintă, la Dumnezeu este totul cu putintă.”

L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: “Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?” Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacă esti într -o smerită prezentă.

Parintele Arsenie Papacioc

din “Ne vorbeste Parintele Arsenie” Vol.3

Să nu eziţi să mergi la biserică!

Dacă cineva se mută şi locuieşte în atelierul de parfumuri, şi fără să vrea inspiră mireasma, cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu cel care merge la biserică. Aşa cum din lene se naşte lipsa de râvnă, la fel şi din lucrare se naşte zelul.

Şi chiar dacă eşti plin de rele şi necurat la suflet, să nu eziţi să mergi la biserică. Şi care este câştigul, vei întreba, dacă nu le împlinesc pe acestea pe care le aud? Nu este puţin lucru, nu este mic câştigul dacă-ţi recunoşti nevrednicia! Nu este nefolositoare această teamă, nici fără rost datoria. Dacă doar suspini că nu ai făcut câte ai auzit, vei ajunge cândva la hotărârea să le faci.

Pentru că nu este cu putinţă ca cel care vorbeşte să nu aibă câştig. Căci atunci când dorim să citim o carte, imediat ne adunăm gândurile, ne spălăm mâinile. Vezi câtă atentie arătăm înainte de lectură? Deci dacă facem aceasta în mod necontenit şi cu grijă, vom dobândi mare folos. Pentru că nu am fi spălat mâinile noastre dacă n-am fi avut în sufletul nostru respectul. Aşadar, iubiţilor, să luăm aminte la Sfintele Scripturi, iar dacă nu, cel puţin să cercetăm Evangheliile şi să ne folosim din acestea.

Din “Două sute cincizeci de parabole” Sf Ioan Gură de Aur, Ed. Egumenița 2011

Parintele Arsenie Boca despre pricinele care aduc pagubă în agoniseala voastră

Pricinile pentru care trimite Dumnezeu necazuri asupra avutului vostru:

1. Unul dintre stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.

2. Lucrează Duminica. Dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.

3. Are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii din cap, şi-a lipit inima de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?

4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea, iar femeia în dureri să nască.

5. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. De ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.

6. Ai pagubă pentru că în curtea unde stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Poate ai cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.

7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.

8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute în curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi (avortaţi) îngropaţi ici colo. Copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.

9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Trebuie să le ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.

Din Părintele Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura: Credința Strămoșească 2009

Să încercăm să deslușim mereu șoapta îngerului păzitor

Păcatul de bază al omului este autonomia: „Eu pot!”

Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie. Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „Nu zice asta”, „Nu fă asta”, „Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău? El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească – din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune, voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă, atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui… Soluţia este să iubim, şi numai iubind, cunoaştem. Soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

Din Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 85-87

“Sunt alte vremuri, sexul inainte de casatorie nu e un păcat aşa mare”

Vă scriu aceste rânduri, deoarece atunci când am avut nevoie mi-au lipsit mărturii ale tinerilor despre feciorie şi despre relaţiile sexuale. Mă tot întrebam, oare cât de normal / anormal este să-ţi începi viaţa sexuală şi de ce nici un tânăr nu vorbeşte pe faţă despre acest lucru? Citind aceste rânduri aş vrea să încercaţi să lăsaţi îndoielile la intrare şi să vă străduiţi să întelegeţi ceea ce vă voi spune. Dacă vă îndoiţi cercetaţi mai adânc, nu treceţi cu vederea, superficial. Căci dacă veţi face aşa, atunci superficială va fi şi hotararea voastră, ea nu va avea o baza solidă.

Nu sunt o persoană ce a crescut în Biserică, mult timp nu am avut contact cu aceasta, decât superficial. În ultimii doi ani însă, am început să văd lucrurile diferit şi viaţa mea a luat o altă cale, din fericire.

Probabil că dacă aţi ajuns aici sunteţi confuzi, nu ştiţi ce să faceţi când este vorba de viaţa sexuală, sunteţi probabil asaltaţi de păreri pro şi contra. Să vă păstraţi fecioria sau nu? Răspunsul nu o să-l găsiţi prin rândurile mele, eu sunt doar o picătură, o mărturie şi o voce palidă. Răspunsul se află în Biserică. Şi când spun Biserică, înţeleg că el se află sub epitrahilul preotului ce este atent cu multă căldură şi dragoste la tine, se află în cadrul unei slujbe unde auzi cuvinte pline de înţelepciune, răspunsul se află în gura Sfinţilor şi dacă nu-l înţelegeti nici acolo, se află în gura marilor noştri duhovnici.
Eu nu am ascultat de marii noştri duhovnici, deşi scriau clar că nu-mi va fi deloc bine să trăiesc în desfrânare, că nu voi găsi fericirea acolo şi că săvârşirea acestui act va duce şi la o ruinare rapidă. Aşa precum o casă construită pe o temelie moale se va darama, încet şi sigur, aşa şi relaţia dintre doi tineri se va ruina încet şi sigur dacă va avea la temelie desfrâul şi nu iubirea, plăcerea şi nu sacrificiul, interesul şi nu prietenia. O casă construită pe Cuvântul lui Dumnezeu este una solidă, ce greu va fi tulburată sau daramată.

Când ascultam câte un bătrânel înţelept, care locuia izolat undeva într-o mânăstire, mă gândeam că este prea izolat de lume ca să-mi poată explica ceea ce trebuie să fac, că el nu a trecut prin lucrurile acestea şi nu are de unde să ştie, cum poate el să mă sfătuiască ? Am constatat mai târziu că acest gând a fost greşit şi amarnic de dureros, deoarece ei ştiu cel mai bine să ne îndrume. Pe sub epitrahilul lor trec sute de oameni cu păcatele cele mai ascunse, ei au auzit cele mai urâte şi groaznice păcate. Apoi ei se roagă tot timpul la Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute, şi mă îndoiesc că fiind atât de aproape de Dumnezeu nu poţi da un sfat care să-l ajute pe om, nu să-l doboare.

Povestea mea începe în felul următor: Nu am crezut ce spun preoţii, cărţile, credeam că desfrânarea înseamnă să-ţi înşeli soţia sau să faci alte păcate mai grave cu partenera ta. Credeam că trebuie “să vezi cum e” înainte să poţi să te decizi să te căsatoreşti cu persoana iubită. De asemenea , credeam că odată ce-ţi începi viaţa sexuală, totul va fi frumos ca o floare. Credeam că mă voi simţi bine, liniştit, că mă voi ataşa mai mult de cea pe care o iubesc şi că nu mă voi frustra. Prietena mea, îşi dorea să se păstreze pentru acela cu care se va căsatori, dar în nesimţirea şi împietrirea inimii mele am convinso să nu facă acest lucru. Argumentele mele au fost acelea că “sunt alte vremuri”, “nu e un păcat aşa mare”, “nu avem altă soluţie altfel ne vom chinui”, “lasă că ne vom abţine în zilele de post” şi multe alte argumente care intuiţi de la cine sunt.

Ei bine, după un început greu şi dificil, o vreme aceste relaţii între noi doi ne-au adus o oarecare satisfacţie, în detrimentul celei spirituale. Spun “în detrimentul” pentru că odată ce începi să accepţi un păcat, atunci îl accepţi şi pe următorul. Nu ţi se mai par aşa grave anumite lucruri, începi să consideri că preoţii exagerează cu cerinţele şi cuvintele lor (care defapt sunt cuvinte de la Dumnezeu), ajungi să crezi că însuşi Dumnezeu exagerează. Doamne iartă-mă,  Domnul care a creat cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, Domnul care ţi-a dat ţie viaţa şi care te ţine în orice clipă, chiar crezi din toată inima că El nu ştie ce este mai bine pentru tine?

Am început să avem tot felul de dificultăţi atât în viaţa noastra de cuplu cât şi în cea din pat. Acest act, nu era atât de înălţător, împlinitor şi satsifăcător pe cât părea. De asemenea, neavând binecuvântarea lui Dumnezeu, mai tot timpul am întâmpinat dificultăţi şi multe semne de întrebare. Întrebări dăunătoare pentru suflet, cum ar fi: dar ce facem dacă vei rămâne însărcinată ? vrei să iei pastile, oare nu dăuneazaă? oare cum o fi să ai o relaţie cu un alt partener? oare între noi doi este iubire cu adevărat sau ne iubim doar trupeşte ? am voie să mă mai împărtăşesc ?

Vedeţi, nu mă gândeam la ce se va întampla dacă va ramane însărcinată. Aveam “pretenţia” că nu se va întâmpla, credeam că pot controla totul, dar teama aceasta m-a cuprins de multe ori. Însă Domnul m-a izbăvit, căci dacă rămânea însărcinată puteam avea tentaţia de a săvârşi alt păcat, mai urât decât acesta. Din acest fapt reiese întrebarea, “când facem acest act suntem noi conştienti de ce consecinţe poate avea? “ Nicidecum, patimile întunecă mintea. De aceea este nevoie de curăţie, spovedanie, post, rugăciune, împărtăşanie, pentru a putea discerne clar şi pentru a ne ridica din păcatele noastre.

De asemenea, acest act venea în contradicţie şi cu rugăciunea de seară şi dimineaţă oricât de lunga sau scurtă ar fi fost ea, venea în contradiţie şi cu anafura pe care o luam dimineaţa. Trebuia să mai port mătania la mână în acest timp sau să o scot? Dacă o scoteam nu era aceasta o mică lepadare, o mică negare, care defapt era doar vârful unei mari căderi spirituale?
Acest păcat al desfrânării ne-a ros uşor, uşor relaţia până am ajuns să ne desparţim. Deabia după ce ne-am despărţit am înteles cu adevarat ce mare prostie am făcut. Cam târziu, nu credeţi?

Vedeţi, a avea relaţii înainte de căsătorie este ca şi cum ai fugi de acasă, de la părinţii tăi,  cu prietena ta. Nu vei mai avea ocrotirea părinţilor, nu vei mai avea sprijinul lor, iar tot timpul vei fi confuz deoarece nu mai ai un sprijin. Practic asta facem, fugim de protecţia lui Dumnezeu. Cel ce face Soarele să răsară peste noi, presupunem că nu ştie cum ar trebui să fie relaţia dintre un baiat şi o fată, un bărbat şi o femeie.  Dumnezeu, Cel care a creat cu atâta înţelepciune corpul uman, nu ştie ce este mai bine pentru tine? Sau poate te îndoiesti de faptul că Biserica ştie ce vrea Dumnezeu? Aici este o mare tulburare, pe care trebuie să o cercetezi.

Crezi ca vei face acest act doar aşa un pic? Doar aşa, o dată la două săptămâni sau o dată pe lună? Să nu uitam, că o dată ce ne-am învoit cu cel necurat, acesta ne duce în beznă pe unde va vrea el, încetul cu încetul, el nu pierde nimic. Noi pierdem totul. Nu uitaţi că are o experienţă de cateva mii de ani, a văzut multe în acest timp. De asemenea nu uitaţi că Dumnezeu ne presară pe drum semnale de alarmă, încearcă mereu să ne îndrume şi să ne arate ce trebuie să facem, cu blandeţe şi atenţie ca un Părinte Bun.

Probabil ca vă întrebaţi: Dar cum pot eu avea o relaţie normală, cu o persoană în zilele de astăzi? Răspunsul la această întrebare, nu este unul uşor şi va veni cu cât il veţi căuta mai bine. Nu vă limitaţi la ce citiţi pe un site sau într-o carte, ci căutaţi mai profund.

Eu cred că în primul rând este necesar să aveţi grija unde căutaţi acea persoană, aveţi grijă la mediu din care provine şi la mediul în care îşi duce viaţa.  Apoi relaţia trebuie să meargă în acelaşi ritm profesional, psihologic şi cel mai important, in acelasi ritm duhovnicesc. Gandiţi-va că acea persoana poate să fie în viitor soţul/soţia voastră. Am pierdut acest aspect pe parcursul relatiei, dar este unul deosebit de important şi serios. Un alt lucru pe care l-aş adăuga : mare atenţie la pasul de a dormi în acelaşi pat cu persoana respectivă, caci tentatiile sunt mari. Cred şi eu că este normal să vă întrebaţi, pentru că şi eu mă întrebam : “Dar cum să mă abţin eu de la relaţii sexuale, când persoana este în intimitatea mea?”. Iar eu vă întreb : “ Cine v-a învăţat că este normal să dormiţi cu persoana iubită ? Lumea ? Şi cine stăpâneşte “lumea” de care ascultăm şi pe care vrem să o imitam ? Vrei să asculţi de cel ce o stăpâneşte ? ”.

Totul pleacă de la confuzie, nu eşti conştient de consecinţele lucrurilor pe care le vei face, nu eşti conştient de drumul pe care urmezi să păşeşti. Când am început viaţa sexuală, nu am realizat în ce „mă bag”. Ştiu că vei fi asaltat de o mulţime de temeri şi întrebări, legate de sexualitate, lucruri despre care nu am vorbit în mărturia de faţă. Toate sunt destinate să-ţi creeze confuzie. În confuzie omul ia alegerile cele mai proaste, singura ta scăpare şi alinare, este să te opreşti, nu-ţi mai face această problemă, nu face acest pas, îndreaptă-ţi simplu cu sinceritate şi precum ştii privirea către Dumnezeu şi … întreabă-L. Mergi la slujbe şi roagă-te, vorbeşte cu duhovnicul tău, dacă nu ai caută-ţi, citeşte cărţile duhovnicilor, mergi pe la mai multe mânăstiri din România şi vezi ce spun aceşti duhovnici. Ştiu că este un drum lung, dar mărimea drumului nu depăşeşte mărimea regretului pe care-l vei avea dacă ai făcut o decizie proastă.

Bineînţeles, o asemenea căutare nu ar fi necesară dacă ai avea pur şi simplu încredere în Cel ce ţi-a dat viaţă, în cel ce te întâmpina dimineaţa cu înţelepciune şi putere să-ţi faci treburile,Cel care este tot timpul alături de tine. Ai încredere în El, cel ce a făcut Cerul şi Pământul, Cel care ştie cum şi de ce se mişcă fiecare fir de păr din capul fiecărei persoane. Crezi că El se înşeală când îţi spune că desfrânarea te va duce în întuneric? „Vremurile” care s-au schimbat sunt tot în mâna lui Dumnezeu şi cum se pot schimba „vremurile” în aşa fel încât să între în contradicţie cu Cel care le-a creat?
Alte întrebări ce mi-au apărut şi s-ar putea să va apară sunt acestea : “Ce legătură are desfrânarea cu viaţa sexuală în afara căsătoriei ? De ce este ceva rău un act sexual fără scopul de face copii ? De ce ne aduce rău ?”

Pentru simplul fapt că separi ceea ce este de neseparat. Ai vrea să ai plăcerea sărutului fără să te săruţi cu o fată? Ai vrea să simţi plăcere fără să faci ceva, ci doar stând? Viaţa sexuală desprinsă de scopul ei, este asemănătoare cu coborârea unor trepte încet încet spre o mocirlă de suferinţe. Fiecare treaptă îţi aduce o suferinţă în plus şi nu sari repede de la o treaptă la altă, ci cobori uşor şi sigur. Cum am coborât eu ? Mai întâi cu un gând, apoi imaginându-mi, apoi uitându-mă la „prietenii” din jurul meu, apoi am presupus că nu mi se întâmplă nimic (suferind de mândrie), apoi am coborât la propunere (suferind de ispită), apoi am coborât la încercarea de a rupe bariera (suferind şi îndoindu-mă dacă este bine ceea ce fac), apoi am rupt bariera şi mi-am început viaţa sexuală (suferind că nu era aşa cum mă aşteptam), apoi am coborât spre a face lucruri mai „avansate” (suferind pentru că nu găseam linişte şi ceva care să-mi placă), apoi am coborât şi nu am respectat zilele de post, apoi am coborât şi nu am respectat nici zilele de sărbătoare, apoi am coborât să mă îndoiesc de credinţa mea, apoi am coborât la a suferi puternic, am început să mă gândesc la o posibilă sarcină, la o altă parteneră, la o posibilitate să fiu înşelat… dar oricât de jos am ajunge, în suferinţele noastre, Dumnezeu ne ridică.

M-a trezit Domnul, m-a scuturat un pic prin nişte predici care mi-au deschis mintea despre păcatul desfrânarii, apoi m-a scuturat prin ascultarea pe la mai multe mânăstiri a cuvântului duhovnicilor, m-a scuturat prin cărţile scrise pe această temă, prin cuvântul duhovnicului meu, prin participarea la slujbe şi nu în ultimul rând, prin despărţirea de cea cu care făceam păcatul. Despărţire ce a avut loc din cauza păcatelor noastre, tot printr-un păcat.

Dar repet, Domnul m-a trezit şi m-a ajutat şi vă doresc din toată inima şi vouă acelaşi lucru. Mare este aprecierea mea faţă de cel ce şi-a păstrat fecioria. Mare este acest dar, să-l păstraţi cu multă dragoste şi nădejde în Dumnezeu, căci puternic vă va lupta vrăjmaşul.

Chiar dacă ceea ce este scris aici sunt doar nişte cuvinte în spatele unui ecran, care s-ar putea să vă ajute mai mult sau mai puţin, tot ajutorul este (precum am spus la început) la Domnul, în Biserică şi în Cuvintele Sale spuse prin Evanghelie, Sfinţi, duhovnic, cărţi şi nu în ultimul rând prin marii noştrii duhovnici.

„Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !”

Mai poţi fi bun creştin în vremurile noastre?

“Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. Împrejur – vreme rea şi intuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cânta: Aliluia!” (Condacul al V-lea, Acatistul de mulţumire – “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”)

Aud uneori că vremurile pe care le traversăm nu sunt propice pentru credinţă. Sunt mulţi cei care spun că pe fondul atâtor frustrări, atâtor lipsuri “cum să-ţi mai ardă de credinţă”? E adevărat, se supravieţuieşte greu în România! E greu să întreţii o familie, este greu să faci câţi copii îţi dă Dumnezeu! Majoritatea bărbaţilor au o viaţă foarte frustrantă, mai ales când au de muncit să-şi întreţină familia şi să se ocupe şi de carieră în acelaşi timp. Mă refer bineînţeles la cei care muncesc cinstit şi au idealuri decente. De femei nu mai vorbesc, deja s-a împământenit vorba “numai femeie să nu fii…”, aceasta spunând totul despre greaua cruce ce o poartă. Teoretic, “Statul ocroteşte familia“, însă, practic, nu se face mare lucru pentru păstrarea statutului ei social şi moral unic. E greu să iei o casă, să o mobilezi, slujbele sunt nesigure, salariile sunt mici şi nu acoperă mulţimea cheltuielilor necesare. De aceea a devenit modă “cuplul liber“, de aceea se nasc copii în afara Tainei Cununiei, din relaţii de concubinaj.

“Nu suntem îndreptăţiţi să-i cerem statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ” spunea N. Steinhardt într-un interviu.

Până una alta trebuie să le luăm ca pe un dat – acestea sunt vremurile şi, oricum ar fi ele, sunt vremurile în care noi trebuie să ne câştigăm mântuirea printr-o relaţie vie cu Hristos prin Biserică. La Liturghie suntem co-liturghisitori cu părinţii slujitori în Sfântul Altar, suntem contemporani cu Hristos. Suntem cu El la Nazaret, la Iordan, pe Golgota. În plus, El ni Se dăruieşte de fiecare dată când primim Sfânta Împărtăşanie. Când Îl trăieşti pe Hristos, vremurile de acum, oricum ar fi ele, sunt vremurile pe care Hristos le-a sfinţit prin Întruparea Sa. Dacă arzi de iubire pentru Dumnezeu, lumea întreagă (cu vremurile ei) devine Biserică!

Pe de altă parte se poate spune, pe bună dreptate, că omul contemporan are nevoie de modele, el trebuie să se convingă oarecum că Patericul sau Vieţile Sfintilor nu sunt relatări SF. Degeaba citeşte despre culmile sfinţeniei dacă sesizează că nu mai există astfel de oameni şi astfel de trăiri… Eu personal am întâlnit oameni cu viaţă sfântă…

Da, consider că este greu a fi azi creştin! Sunt multe griji şi lipsuri, frustrări, e multă nedreptate, multa destrăbălare, multe ispite. Dar nu cred că vreodata a fost uşor. Mântuitorul atenţionează, dar şi îmbărbătează pe Apostoli (prin ei şi pe noi cei de azi) spunându-le: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Credeţi că în perioada persecuţiilor era uşor să fii creştin? Creştin înseamnă a-ţi duce crucea şi suntem încredinţaţi că aceasta nu e niciodată mai grea decât putem duce! Lot s-a salvat, deşi trăia în Sodoma, iar Iuda s-a pierdut, deşi era cu Domnul. Asa că e bine să nu mai învinuim timpurile, pentru că Hristos vrea acum şi aici să ne trăim viaţa dupa voia Sa. Veşnicia se câştigă în istorie, iar mântuirea oricum vine de la Bunul Dumnezeu, nu de la vremuri, nu de la societate. Să căutăm a fi buni creştini cât traim, căci în iad şi Evanghelia este veste proastă. Cineva spunea metaforic că pe porţile iadului stă scris Prea târziu!

Vremurile, oricum ar fi ele, sunt vremurile mântuirii noastre !

Extras din

Hristos şi tinerii, Laurenţiu Dumitru

Editura Egumeniţa, 2003

De ce Dumnezeu nu împlineşte rugăciunile noastre

Sunt însă destul de multe cazuri când Dumnezeu nu împlineste rugăciunile noastre. Din ce motiv? Pentru că multi, aşa cum am spus, se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni. Ne zboară atenţia de la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul nostru îi mustră pe cei care au o astfel de rugăciune, zicând: ”poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar inima lui e departe de Mine.”

De asemenea, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile atunci când, fără să conştientizăm, cerem ceva care ar putea fi nefolositor pentru propria noastră viaţă. Astfel, o persoană pe care o cunosc, fiind în închisoare, cerea mereu să fie scoasă la muncă; tot în închisoare, însă la muncă, afară, sub cerul liber. Pentru că viaţa în celulă devenise foarte grea şi insuportabilă. Dumnezeu amâna mereu răspunsul la cererea lui. Mai târziu s-a convins însă de ce nu-i era ascultată rugămintea: unii dintre cei care plecaseră la munca câmpului – sub presiunile închisorii, la munca silnică – au murit acolo, în baltă sau la câmp, sau în deltă. Iar mulţi, aproape toţi, s-au întors bolnavi la celulele lor din temniţă. Aşa încât Dumnezeu nu i-a ascultat cererea atunci când se ruga, pentru că putea să moară acolo.

Aşa se întâmplă în unele cazuri atunci când îi cerem un lucru lui Dumnezeu şi nu-l primim. Dumnezeu, Care ştie precis tot cursul vieţii noastre de când ne naştem şi până murim, ştie ce ne trebuie şi ce nu ne trebuie, ce ne este de folos şi ce nu ne este folositor. De aceea, prin atotştiinta şi atotîntelepciunea Lui, face aşa cum este mai bine pentru viaţa noastră. Chiar păcătoşi cum suntem, Dumnezeu tot ne iubeşte şi ne vrea binele. Şi în anumite împrejurări Dumnezeu vrea să ne ajute, neascultând rugăciunile noastre care sunt păgubitoare pentru suflet.

Ce trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre? Pentru că mulţi cer lucruri netrebnice. Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească, să cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către Dumnezeu, să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii. Să-I cerem dreaptă socoteală în tot ce facem şi convingerea că atunci când vom muri, vom da seamă înaintea Judecătii lui Dumnezeu de felul cum ne rânduim viaţa pe pământ. Să cerem râvnă pentru citirea Sfintelor Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce vine din El şi ceea ce El şi numai El ne poate da; adică să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem marele dar de a ne vedea păcatele. Să-I cerem ajutor ca în toată viaţa noastră să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte să ni le adauge nouă. Acestea toate să I le cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Ce se întâmplă cu cel care nu se roagă? Din păcate sunt mulţi oameni care nu se roagă, ei socotesc netrebnică această practică. Cel care nu se roagă se poticneşte însă foarte uşor şi cade în păcat. Cel care nu se roagă nu este puternic în lupta cu stihiile vieţii. El este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi sau ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe şi să-I slujească. ”Este ca un peşte pe uscat”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului adaugă: ”Cel care nu se roagă zace în împărăţia materiei, nu este scris în cartea vieţii din ceruri şi nu are loc în Împărăţia lui Dumnezeu. La Judecata lui Dumnezeu, de care nu scapă nimeni, lui i se va spune: Nu te cunosc pe tine! şi e vai de cel ce va primi acest răspuns.

Care sunt foloasele rugăciunii? Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice Îi cerem. Numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie ca rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne făgăduieşte împlinirea rugăminţilor noastre, atunci când zice: ”Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”. Şi iarăsi: ”Cereţi şi vi se va da”.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererilor sale, dobândeşte pacea lăuntrică, pe care nu o poate dărui lumea – acea pace făgăduită de Domnul Iisus Mântuitorul Care spune: ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Şi în acest fel simţim o siguranţă, simţim că nu suntem singuri pe lume – numai cu oamenii, ci cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri Care ne ocroteste şi ne apără în viaţa pământească.

Se întâmplă câteodată ca Dumnezeu să nu împlinească numai decât rugăciunile noastre, după cum am spus. Sfânta Monica – mama Fericitului Augustin – 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca să se întoarcă fiul său la credintă. Stăruinţa ei în rugăciune I-a plăcut lui Dumnezeu. Şi El a ascultat-o cu adevărat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toată frumusetea trăirii creştine mlădiate de harul dumnezeiesc. Întrucât nu ştim dacă toate cererile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte:

Doamne, Care ştii toate, ajută-ne ca rugăciunea pe care o facem înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă. Doamne, facă-se voia Ta în viaţa noastră.

Extras din Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Sofian (Boghiu), vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 42-44

Calea fericirii

– Pãrinte Teofil, putem sã fim fericiți în aceastã viațã?

– Da, putem. Fericirea este un dar de la Dumnezeu și toți cei ce-I slujesc lui Dumnezeu sunt fericiți. Fericiți sunt cei fãrã prihanã, care urmeazã legea Domnului. Fericit este omul care se teme de Domnul. Fericit este omul care pãzește poruncile lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, în predica de pe munte, zice de nouã ori „fericiți”.

„Fericiti cei sãraci cu duhul cã a lor este Împãrãtia Cerurilor.

Fericiti sunt cei ce plâng cã aceia se vor mângâia.

Fericiti sunt cei blânzi cã aceia vor mosteni pãmântul.

Fericiti sunt cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, cã aceia se vor sãtura.

Fericiti sunt cei milostivi, cã aceia se vor milui.

Fericiti sunt cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiti sunt fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiti sunt cei prigoniti pentru dreptate, cã a acelora este împãrãtia cerurilor.

Fericiti veti fi când vã vor batjocori pe voi si vã vor prigoni si vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã, mintind pentru Mine” (Mt. 5, 3-11).

Sunt Fericirile pe care le gãsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, dar Domnul Hristos i-a fericit si pe altii. În întâlnirea cu Sfântul Apostol Toma, când Sfântul Apostol Toma dupã Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a încredintat de Învierea Mântuitorului si Învãtãtorului sãu si a exprimat: „Domnul meu si Dumnezeul meu”, Domnul Hristos a zis: „Fericiti sunt cei ce n-au vãzut si au crezut” (In. 20, 29).

Deci sunt fericiti cei ce cred. Apoi a zis Domnul Hristos cãtre Sfântul Apostol Petru care a ajuns la o cunostintã mai presus de fire despre Învãtãtorul sãu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, cã nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu cel din ceruri” (Mt. 16, 17). I-a fericit pe ucenicii Sãi cã vãd ceea ce vedeau ei si aud ceea ce auzeau ei si a zis: „Fericiti sunt ochii vostri cã vãd si urechile voastre cã aud. Cã multi prooroci si drepti au vrut sã vadã ceea ce voi vedeti si n-au vãzut si sã audã ceea ce voi auziti si n-au auzit” (Mt. 13, 17). A fericit Domnul Hristos pe cei care ascultã cuvântul Lui si-l împlinesc cãci a zis: „Fericiti cei ce ascultã cuvântul lui Dumnezeu si-l pãzesc pe El” (Lc. 11, 28). A fericit Domnul Hristos pe cei care nu se vor sminti întru El (Mt. 11, 6).

Deci sunt multe locuri din Dumnezeiasca Evanghelie si multe locuri din Sfânta Scripturã în care sunt numiti cei fericiti, în care se sugereazã fericirea, si sigur cã în aceastã perspectivã putem vorbi de fericire, putem vorbi de o fericire realã, si mai ales de o fericire pe care o dã Dumnezeu celor care împlinesc poruncile Lui.

– Pãrinte, ce este fericirea?

– Nu stiu ce-as mai putea rãspunde la întrebarea „Ce este fericirea?” Cu totii cunoastem notiunea aceasta, simtim ce este fericirea, dar o definitie a fericirii nu stiu cine ar putea sã o dea. În orice caz, în fericire se cuprinde bucuria, multumirea, se cuprinde împlinirea, se cuprinde o stare sufleteascã în care nu mai ai ce astepta ca sã fii multumit, ca sã fii bucuros, este ceva mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune. N-am putea gãsi o notiune a fericirii în sensul acesta cã, spunându-i cuiva ce este fericirea sã stie ce este, dar toti avem un simtãmânt al fericirii, o nãzuintã spre fericire. Asta înseamnã cã stim, chiar dacã nu putem exprima ce-i fericirea, stim ce este fericirea, stim ce cãutãm când cãutãm fericirea, stim când nu avem fericirea, stim ce ne-ar mai trebui ca sã fim fericiti. Deci, în realitate, cu totii stim ce-i fericirea, dar nici unul dintre noi nu putem defini fericirea. Fericirea-i ca si viata. Nimeni nu defineste viata si toatã lumea stie ce-i viata.

– Pãrinte, cum putem sã ajungem la fericire? Existã o cale a fericirii?

– Da. Existã o cale a fericirii, care e cuprinsã în cuvintele Domnului Hristos despre cei fericiti. De pildã, spunând Domnul Hristos cã sunt fericiti cei ce cred, calea fericirii începe cu angajarea prin credintã în legãtura cu Domnul Hristos. „Credeti în Evanghelie” (Mc. 1, 15), zice Domnul Hristos. „De nu veti crede cã Eu sunt, în pãcatele voastre veti muri” (In. 8, 24), „Cel ce crede si se va boteza, se va mântui” (Mc. 16, 16), „Toate sunt cu putintã pentru cel credincios” (Mc. 9, 23). Cuvinte ca acestea aratã cã începutul cãii care duce la fericire este credinta în Mântuitorul, credinta în Evanghelie, credinta în Dumnezeu în general. Apoi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu duce mai departe spre fericire. Dupã aceea, cunostinta de Dumnezeu este fericitoare de suflet. Si aceasta urmeazã dupã împlinirea poruncilor. Iubirea fațã de Dumnezeu aduce fericirea și este ea însãși fericire. Începuturile legãturii cu Dumnezeu se realizeazã prin credintã. Deci, cel care nãzuieste la fericire trebuie sã fie întâi credincios lui Dumnezeu. În limba greacã cuvântul acesta se numeste teopist și este un nume – credincios lui Dumnezeu. Cel care crede în Dumnezeu, acela ascultã pe Dumnezeu, împlineste cuvântul lui Dumnezeu, pãzeste poruncile lui Dumnezeu si prin aceasta devine slujitor al lui Dumnezeu sau rob al lui Dumnezeu.

În limba greacã, cuvântul acesta se exprimã prin teodul si înseamnã robul lui Dumnezeu, si este un nume. Deci dupã teopist, dupã credinciosul lui Dumnezeu, urmeazã teodul – slujitor lui Dumnezeu. Cine slujeste lui Dumnezeu, acela, prin slujire, ajunge sã-L cunoascã pe Dumnezeu pentru cã „Dumnezeu este ascuns în poruncile lui” (Marcu Ascetul, cap. 190). Vine cãtre cei credinciosi prin cuvântul Lui dãtãtor de viatã, prin cuvântul Lui cel vesnic. Cel care împlineste poruncile ajunge sã cunoascã ceva din Dumnezeu si devine teognost. Si asta-i o fericire, sã devii cunoscãtor de Dumnezeu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, cã nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu Cel din ceruri” (Mt. 16, 17) sau „Iar viata vesnicã este sã Te cunoascã pe Tine singurul adevãratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (In. 17, 3). Pe mãsura cunostintei de Dumnezeu este si iubirea fatã de Dumnezeu. Cunoscãtorul de Dumnezeu în limba greacã se numeste teognost, si existã si acest nume – Teognost.

Deci, avem trei faze: teopist – credincios lui Dumnezeu, teodul – slujitor lui Dumnezeu, teognost – cunoscãtor de Dumnezeu. Iar cunostinta de Dumnezeu ni-L apropie pe Dumnezeu si ne face sã-L iubim pe Dumnezeu. Pe mãsura cunostintei este iubirea fatã de Dumnezeu. În limba greacã, iubitor de Dumnezeu se numeste teofil.

Al patrulea lucru pe care îl realizeazã în calea fericirii cel care cunoaste pe Dumnezeu este iubirea fatã de Dumnezeu si iubirea-i fericire prin ea însãsi. Cu cât iubeste cineva mai mult, cu atât e mai fericit. Si de aceea, iubitorul de Dumnezeu intrând în sfera fericirii, în sfera iubirii, este fericit si devine fericit. În limba greacã, cuvântul fericit se numeste macarie si este si un nume – Macarie.
Prin urmare, calea fericirii ar fi aceasta: credincios lui Dumnezeu, slujitor lui Dumnezeu, cunoscãtor de Dumnezeu, iubitor de Dumnezeu, si prin aceasta se ajunge la fericire.

Mai sunt si alte lucruri pe care e bine sã le cunoascã doritorul de fericire si care sunt, de fapt, ducãtoare la fericire, si anume, am putea sã ne gândim foarte bine la cei pe care-i fericeste Mântuitorul: cei sãraci cu duhul, adicã cei smeriti sunt fericiti; sau fericiti cei ce plâng, pentru cã nu rãmân în plângere, ci ajung la mângâiere; ne gândim în special la plânsul pocãintei. Apoi sunt fericiti cei blânzi, pentru cã nu mai sunt stãpâniti de mânie. Sunt fericiti cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, adicã doresc sã fie ei însisi drepti si dreptatea ne face vrednici de Dumnezeu; sunt fericiti cei milostivi, pentru cã sunt cuprinsi în mila lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei curati cu inima, pentru cã vor vedea pe Dumnezeu, curãtia inimii fiind conditia vederii lui Dumnezeu, conditia cunoasterii lui Dumnezeu, conditia de a fi receptiv pentru Dumnezeu. Sunt fericiti cei fãcãtori de pace, pentru cã se vor numi fii ai lui Dumnezeu si aceasta înseamnã cã dorinta aceasta de a interveni pentru binele altora, pentru împãcare, este tot o cale cãtre fericire. Fãcãtori de pace trebuie sã fim si fãcând pace în noi însine… Sfântul Isaac Sirul spune: „Împacã-te cu tine însuti si va fi în pace cu tine si cerul si pãmântul”. Apoi, cei statornici în credintã, chiar si în mijlocul prigonirilor si al jignirilor si al batjocurilor, sunt fericiti pentru cã li se dã Împãrãtia Cerurilor. Sunt neclintiti în bine si binele aduce fericirea. Apoi sunt fericiti cei care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei care sunt încredintati de mãretia Mântuitorului nostru Iisus Hristos si primesc învãtãtura Lui. Toti acestia merg pe calea fericirii într-un fel sau altul si sunt fericiti pentru ceea ce realizeazã mergând pe calea fericirii.

– Pãrinte Teofil, de ce credeti cã existã totusi oameni nefericiti astãzi?

– Astãzi si oricând existã si oameni nefericiti pentru cã nu merg pe calea fericirii, pentru cã nu realizeazã cele care duc la fericire, pentru cã nu se intereseazã de cele care ar putea sã-i facã fericiti, pentru cã asteaptã de la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dã ce are ea, iar Dumnezeu dã lucruri mai presus de ceea ce cautã oamenii în lumea aceasta si, dacã nu cauti fericirea pe calea fericirii, sigur cã ajungi la nemultumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la neîmpliniri, te simti apãsat, te simti oprimat. Dar, dacã mergi pe calea fericirii, chiar si în conditii de nefericire, poti sã fii fericit. Cineva zicea cã mai ales douã lucruri nu poate face omul fãrã credinta în Dumnezeu si anume sã creascã copii buni si sã suporte o suferintã grea. Un credincios care stie cu adevãrat cã suferinta are rost, si în conditii de suferintã primeste liniste sufleteascã, are seninãtate. Noi cunoastem credinciosi care au de suferit si care suferã. De exemplu, imobilizati la pat si care totusi sunt senini si oameni care dau slavã lui Dumnezeu si pentru o situatie de felul acesta. Ceea ce înseamnã cã fericirea n-o conditioneazã bunãstarea materialã sau sãnãtatea deplinã, desi Biserica noastrã este pentru sãnãtate deplinã este si pentru stare materialã bunã. Biserica noastrã se roagã pentru sãnãtatea si mântuirea credinciosilor, doreste ca credinciosii sã fie asa cum se roagã pentru înainte-stãtãtorul lor bisericesc: întregi, cinstiti, sãnãtosi, îndelungati în zile. Toate acestea sunt lucruri pe care Biserica le promoveazã si le doreste, dar avem constiinta cã si în conditii nefavorabile fericirii, dacã omul este curat cu sufletul si este receptiv pentru binecuvîntarea lui Dumnezeu, este si poate fi fericit. Pe când, dacã nu împlineste conditiile fericitoare, nu poate sã fie multumit, chiar dacã are bunãstare materialã, chiar având unele succese în aceastã lume. În ultimã analizã, fericirea vine de la Dumnezeu si se dã celor care sunt curati. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbã ce se face pentru tineri, care au viata în fatã, într-o rugãciune, slujitorul Sfintei Cununii se roagã, zicând: „Dã-le lor sã-si petreacã viata fãrã de prihanã”, adicã în chip ireprosabil, fãrã vinã si mai departe: „Si învredinceste-i sã ajungã bãtrâneti fericite, cu inimã curatã împlinind poruncile Tale”. Arãtându-se în aceasta si modalitatea de a ajunge cineva fãrã prihanã, fãrã vinã, fãrã patã si totodatã, arãtându-se si calea fericirii, în sensul cã la bãtrâneti fericite ajung cei ce au tinerete cinstitã, ajung cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

– Pãrinte, vã rugãm sã dati un îndemn celor care sunt în deznãdejde si care nu cred cã pot sã fie fericiti.

– Cei care sunt în deznãdejde trebuie sã aibã nãdejde si nãdejdea este o virtute crestinã. Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznãdejde. Nu te apropii de Dumnezeu, ajungi la deznãdejde si deznãdejdea, ea însãsi, este chinuitoare, este unul dintre cele mai mari pãcate. Când te simti pãrãsit de Dumnezeu, când nu mai astepti ceva de la Dumnezeu sau când nu astepti ceva de la nimeni si de la nimic, atunci esti într-o stare de nefericire care nu se poate corecta decât prin nãdejde, decât prin virtutea care desfiinteazã deznãdejdea. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune cã rugãciunea este secure împotriva deznãdejdii, adicã nimiceste deznãdejdea si este arãtare a nãdejdii. Pe mãsurã ce se poate angaja cineva în rugãciune, cu participarea la sfintele slujbe, ajunge la nãdejde, iar nãdejdea este dãtãtoare de multumire si ducãtoare cãtre fericire.

Interviu cu părintele Teofil Pârâianu realizat la Bucuresti în 10 octombrie 1998

Unii oameni sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă.

Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

Extras din interviu cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa

Cum îi ajută pe morţi parastasul?

– Parastasul cum îi ajută pe morţi, părinte? Slujbele de pomenire?

– Păi, rugăciunile rudelor şi ale prietenilor şi ale altora şi ale Bisericii ajută foarte mult, aşa cum, atunci când cei patru prieteni l-au dus pe paralizat cu pat cu tot, au spart acoperişul şi i-au dat drumul în faţa Mântuitorului. Pentru rugăciunile celorlalţi, Dumnezeu l-a vindecat pe cel paralizat, că acela nu se ruga. Deci, rugăciunea… mult poate rugăciunea dreptului care se face pentru alţii.

De aceea, rugăciunea Maicii Domnului e cea mai primită. De aceea spune: „Ocrotitoare neînfricată, neînfruntată, ceea ce eşti bună”, nu? Să primească rugăciunile – întăreşte viaţa de obşte a creştinilor, mântuieşte pe cei ce i-ai rânduit să conducă şi Biserica şi pe toţi creştinii şi dă biruinţă din cer, ceea ce eşti una, unica, cea mai binecuvântată! Că mult poate rugăciunea dreptului, fiind cea mai dreaptă, rugăciunea ei este cu totul de ajutor. Orice cere ea, Dumnezeu împlineşte, că ea cere numai ceea ce e de folos pentru mântuire, nu altceva.

Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea, Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, p. 100

Nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară

– Dacă mă spovedesc şi mă împărtăşesc într-o Duminică pot să mă împărtăşesc şi următoarea Duminică fără să mă mai spovedesc?

– Nu. Adică poţi să te împărtăşeşti dacă nu greşeşti! Dar aş vreau să-l cunosc şi eu pe acel creştin care într-o săptămână să nu greşească. Fie că a vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent… Nu cred că ar putea reuşi cineva să fie pregătit fără spovedanie. Mai întâi de toate: Cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte păcat. Câte fapte bune ai fi putut să faci într-o săptămână şi n-ai făcut? Sau răutăţile pe care le-au făcut alţii din cauza noastră!? Ori bunătăţile pe care nu le-au făcut alţii fiind împiedicaţi de noi!? Acestea se numesc păcatele lipsirii sau faptele bune pe care le-ai omis sau te-ai eschivat să le îndeplineşti. Nu prea întâlnesc la cei pe care-i spovedesc să-mi mărturisească: „Puteam să fac cutare lucru dar m-am eschivat, puteam să împlinesc cutare faptă bună dar am amânat”.

Nu ne împărtăşim pentru că au venit Paştile sau Crăciunul. Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăşire cu Sfintele Taine, ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continuă prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu. S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor când să te împărtăşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat îţi trebuie o pregătire.

Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are în vedere Veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului şi postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima. Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă tradiţională, care nu e atât de recomandată.

Arhim. Arsenie Papacioc, Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 35-39

20 sfaturi pentru smerenie

1. Au uitat de tine? Nu-ţi telefonează nimeni? Nu e nimic grav. Nu te plânge.

2. Ai fost ofensat pe nedrept? Uită.

3. Eşti disprețuit? Bucură-te!

4. Eşti învinuit? Nu te justifica.

5. Îşi bat joc de tine? Nu le răspunde.

6. Te ceartă? Păstrează tăcerea și rămâi în rugăciune.

7. Nu îţi permit să spui nici un cuvânt? Te întrerup? Nu fi trist.

8. Te jignesc? Nu te certa.

9. Copiii tăi lasă propriile responsabilități pe umerii tăi? Rudele fac acelaşi lucru? Nu protesta.

10. Strigă la tine? Păstrează calmul.

11. Fura de la tine în fața ochilor tăi? Prefă-te orb.

12. Râd de tine? Înărmează-te de mai multă răbdare.

13. Nu-ţi ascultă sfaturile? Nu-ţi ascultă sfatul copiii tăi? Îngenunchează şi roagă-te?

14. Ai neînţelegeri şi certuri în familie? Tu ești de vină. Şi din nou tu. Şi nimeni altcineva.

15. Eşti vinovat? Cereţi iertare.

16. Nu eşti vinovat? Cereţi din nou iertare.

17. Eşti sănătos? Slăveşte-L pe Dumnezeu.

18. Eşti bolnav? Ai cancer, eşti numai suferinţă şi durere ? Slăveşte-L pe Dumnezeu.

19. Șomajul, sărăcia s-au sălăşluit în casa ta? Roagă-te mai mult. Posteşte.

20. Roagă-te pentru toţi şi pentru toate. Roagă-te mai mult. Postul și rugăciunea. Deoarece « acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post».

Și dacă voi fraților veţi urma aceste sfaturi și în primul rând eu, atunci fiți siguri că ne vom mântui!

 

traducere şi adaptare : Natalia Lozan

sursă http://www.pemptousia.ru

Sfântul Nicodim Aghioritul – Ce sunt glumele şi ce rele nasc

Nu se cuvine creştinilor să spună sau să facă glume, ghiduşii şi să râdă!

Întâi, fiindcă glumele sunt o risipire a unirii şi a rugăciunii minţii; precum adeverează Marele Vasile zicând: „Nici la cuvintele şăgalnicilor şi ale oamenilor pricinuitori de râsuri, care au obicei mai ales a dezlega puterea firii sufletului, să nu luăm aminte” (Epistola 1), pentru că ele sunt o ameţeală şi schimbare a aşezării gândurilor şi o surpare şi cădere din partea cea mai de sus, nepătimaşă şi stăpânitoare a sufletului, în partea cea mai de jos, pătimaşă şi robită.

Al doilea, glumele, după dumnezeiescul Hrisostom, fac sufletul moleşit, nepăsător şi trândav. Glumele nasc înjurături, cuvinte ruşinoase, vătămări sufleteşti, râsuri şi hohote şi mai pe urmă dau în curvie: „Gluma face pe suflet moleşit, nepăsător şi trândav, aceasta naşte şi ocări de multe ori şi pricinuieşte războaie; că din glume, câte călcări de jurământuri! Câte vătămări! Câte cuvinte de ruşine! Din acestea se nasc şi se înmulţesc răutăţile şi de multe ori se sfârşesc în curvie” (Cuvântul 17, la cea către Efeseni).

Pentru aceasta a zis şi Cuviosul Isaia: „Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somn până la saţiu, din mâncare până la saturare, din glume şi împodobirea trupului.

Deci, fiindcă glumele sunt atât de rele şi pricinuiesc atâtea vătămări, pentru aceea trebuie să fie departe de viaţa creştinilor, care trebuie să fie sfântă, cinstită, paşnică, întreg înţeleaptă şi mai presus de orice răutate şi păcat.

Extras dintr-o carte obligatorie pentru bibliografia celor ce nu cunosc frica de Dumnezeu – HRISTOITIA, de Sfîntul Nicodim Aghioritul

De ce trebuie să moară omul?

Era un preot bătrân, și-mi spunea că de multă vreme s-a zbătut cu un gând. El era nedumerit, că de ce trebuie să moară omul? Și odată, fiind la o înmormântare, a citit mai cu atenție în molitva de dezlegare, care zice: omul trebuie să moară, pentru ca răutatea să nu fie nepieritoare. Și Sfinții Părinți la fel spun.

Până la Iisus, moartea era socotită ca o pedeapsă dată omenirii. Odată cu Învierea lui Iisus, moartea este socotită ca o pedeapsă a păcatelor.

Precum un om schimbă mai multe rânduri de haine (voi știți cum), tot așa sufletul trebuie să schimbe această învelitoare de lut (adică trupul).

Din Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, 2008, p.32

Iertarea şi umorul merg împreună

Un înţelept anonim susţine că, atunci când învăţăm să conjugăm corect următorul verb, am făcut deja un mare progres.

Sunt hazliu; Suntem hazlii;

Eşti hazliu; Sunteţi hazlii;

Este hazliu; Sunt hazlii.

Începând cu „sunt hazliu”, căpătăm o predispoziţie sănătoasă.

Iată încă o lecţie pe care ne-o dă înţelepciunea bătrânilor: bunicii tale îi plăcea mereu să spună că există două feluri de glume: glume care ne fac să râdem prosteşte şi glume potrivite, pe care e bine să le puteţi distinge.

Acest cuvânt are aplicare în foarte multe situaţii. Una dintre acestea este schimbul de sentimente intime ale soţilor. Foarte mult râs denotă adeseori, mai mult isterie decât sănătate psihică. Există momente în căsnicie în care nu este indicată gluma. Chiar şi zâmbetul este de multe feluri. Fii atentă să foloseşti expresia feţei potrivită la momentul potrivit. Nu te ascunde sub măşti care nu corespund situaţiei.

Toate bune şi la locul lor. Atunci, însă, când cuplul învaţă să râdă, să zâmbească şi să se amuze de greşelile lui, se săvârşeşte o adevărată minune. Râsetele par să fie semnalul acela care detensionează situaţia, lăsând drumul liber pentru un nou început.

Din Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, traducerea Preot Constantin Coman, Garoafa Coman, Editura Bizantină, București, p. 64-65

Cronici votive. Mănăstirea Poceaev, Călcâiul Maicii Domnului

 

 

Cronici votive. Mănăstirea Poceaev, Călcâiul Maicii Domnului, Ucraina.

 

Televiziunea Română, Universul credintei, autor Estela Dinică.

Ce folos mai pot avea, dacă oricum cad în aceleaşi păcate?

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:

– Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleaşi păcate?

Părintele i-a răspuns:

– Fiul meu, ia două ulcioraşe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.

Călugărul aşa şi făcu.

– Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.

Ucenicul  din nou l-a ascultat.

– Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l.

Călugărul l-a mirosit și a spus:

– Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.

– Uite aşa şi învăţăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuţi, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipseşte și va salva sufletul tău pentru viaţa veşnică. Cum o gospodină nu ţine boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun

Nu-l mai pomeniţi pe Noroc, un demon care a secerat atâtea de suflete!

Am văzut, pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc, zicând: „pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei“. Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeţi că, până la venirea lui Iisus Hristos, China, India, Japonia şi Insula Java şi atâtea state se închinau la idoli, la diavoli, la Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru şi la toţi dracii? Voi ştiţi că până la venirea Domnului, oamenii sălbatici şi nebuni, pentru fiecare păcat aveau un zeu?

Marte, zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată trebuia să se facă război, să omoare cât mai mulţi oameni, că aşa îi plăcea.

Venera, zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, trebuia ca toţi să se sfădească şi să se bată, că aşa-i plăcea zeiţei discordiei.

Nemfis, zeiţa frumuseţii. De-acolo ne-au rămas cerceii şi podoabele femeieşti. Când o aduceau, îi puneau cercei de aur, mărgele de aur şi toţi trebuiau să fie pudraţi, cu zorzoane, inele, cercei şi să joace în faţa ei. Că aşa-i plăcea zeiţei Nemfis.

Apoi Afrodita, zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia şi o trăgeau într-o pădure deasă şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai mari urgii înaintea ei, că aşa îi plăcea ei, desfrâul şi urgiile.

Era Neptul, zeul apelor, Uranus, zeul pământului.

Era şi Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni şi la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau Noroc, cum îi zicem astăzi? I se purta statuia într-o căruţă cu două roţi, făcută din aramă sau din argint. În spate, zeul Noroc avea un cuptor de aramă şi în faţa lui o tigaie din aramă; şi-i dădeau foc lui Noroc pe la spate, până se înroşea şi tigaia, şi el. Popii lui purtau în mâini nişte securi mari, ascuţite.

Ce jertfă primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau în satul tău, de unde eşti tu. Trăgeau căruţa lui Noroc cu tigaia roşie, înfierbântată, şi strigau, bătând din palme: „Cine vrea să aibă noroc, să aducă jertfă lui Noroc!…“ Atunci, nebunele de femei ziceau una alteia: „Cumătră, îţi dai copilul?“ „Îl dau, ca să am noroc!“.

Lua muierea copilul de la sân şi îl dădea în mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţi şi îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă. Până la 40-50 de copii se puneau odată în tigaia aceea. Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeţi.

Aşa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor în fundul iadului. Acolo stau în vecii vecilor, că au dat jertfă lui Noroc.

Voi nu vedeţi ce zice Isaia? „Vai de cei ce fac masă dracilor şi aduc jertfă lui Noroc!“ Şi voi, creştinilor, îi scrieţi numele pe pomelnic. Vai de mine! Mare nebnie, mare rătăcire! N-ai pe Dumnezeu? Pui pe dracul Noroc?

Numai ce auzi pe beţivi la crâşmă, zicând: „Hai noroc, cumătre!“ Uneori, vezi creştini pe drum că se salută: „Hai noroc, vecine!“. Dacă l-ai întreba cine-i noroc, nu ştie, dar ştie să-l pomenească.

Mai chemi pe dracul Noroc după atâtea mii de an? Te închini lui satana? Zi: „Bună ziua, cumătre! Bună ziua, vecine! Bună seara, mătuşă!“ Când zici „bună ziua“, arăţi că Dumnezeu e bun.

Vă rog să nu-l mai puneţi pe pomelnicele voastre şi nici să nu-l mai pomeniţi pe idolul Noroc!

Extras din Ne vorbeste parintele Cleopa vol. 7, Manastirea Sihastria – Editura Agaton, 2010

Cine se ia de la discotecă, de discotecă se are!

Îmi doresc foarte mult un prieten. Mai precis, pe viitorul meu soţ. Pe de o parte, sunt conştientă că Dumnezeu ştie inima mea, dar pe de altă parte, nu mai am răbdare. Să încep să caut eu?…

Ştiţi de ce mă bucură pe mine întâlnirile acestea? Mai ales pentru că zâmbiţi… Ştiţi de ce îmi place să zâmbiţi? Să vă vedeţi cât de frumoşi sunteţi! Dintr-o astfel de adunare trebuie să vă alegeţi iubiţii. Pentru că cine se ia de discotecă, de discotecă se are! Cine se ia de la prăşit, de prăşit se are! Cum să iei o cucoană, care abia termină ştiinţe economico-politico-sociale, la secţia marketing bănci internaţionale şi relaţii internaţionale, să o duci la Cârlibaba, la plantat dovleci?! Nu ţine! Vreţi fată de sate, vă luaţi de la sate! Vreţi cucoane cu aere, vă luaţi de la AER, Asociaţia Elevatelor Române! Adică suma tuturor cursurilor la modă în România. “Unde ai studiat?” “La psihologie intrinsecă!…” Adică ce mai rămâne din noi întreg, când ne fură peisajul dobitocesc din jurul nostru?

Uitaţi-vă ce plini de noi suntem noi, profesorii universitari! Punem coada la toate prunele, vorbim despre disciplinaritate, despre transdiciplinaritate, cosmism şi teocosmim, despre te miri ce… Am făcut din carbonul ăla tratate întregi de chimie! Dintr-un amărât de apendic, care oricum trebuie scos, am făcut calcule de nu ştiu cum, de nu ştiu ce!… În teologie, nici nu mai spun! Săracul Hristos, numai El nu-i doctor, în rest, toată lumea! Toată lumea doctorim…

Uitaţi-vă cum am complicat noi lucrurile! Aşa e şi în iubire. De ce aveţi nevoie de soţ sau de soţie, de aceea şi de acolo vi-l luaţi. Un om care iubeşte muntele, de pildă, dacă nu urcă măcar o dată pe an, se sufocă! Se întâmplă şi asta! Cum să ţii una care, săraca, pururea e cu ochii la mare! Nu se poate. Sunt anumite aptitudini pe care trebuie să vi le controlaţi.

Sigur, în primul rând este relaţia fiecăruia în parte cu Hristos. Nu poţi lua un bădărănoi care să intre cu bocancii în viaţa ta: “Ce e, fă, ce te tot duci la biserică? Tot cu popii tăi!…” Asta este o romanţă celebră în zonă: popii, mâncători de timp, mâncători de bani etc. Nu-i aşa de simplu!
Important e să nu vă grăbiţi! Chiar dacă după ceasul bunicii trebuia să fiţi măritată de vreo doi ani… Că ea s-a măritat la 16.

Extras din Preot Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

Episcopul şi desfrânata vestită

Odată, Sfântul Non, episcop, stătea pe scările bisericii cu un sobor de episcopi şi vorbeau treburi dumnezeieşti. S-a întâmplat atunci să treacă pe lângă ei cea mai vestită desfrânată a cetăţii, pe nume Pelaghia, înconjurată de o suită de tineri, cu parfumuri, cu miresme.

Femeia aceasta era atât de frumoasă, încât Sfântul Non s-a oprit din discuţia lui, s-a uitat la ea, s-a uitat, s-a uitat, s-a uitat… şi a petrecut-o cu privirea până s-a dus. Ceilalţi episcopi şi-au întors privirea, să nu vadă această necuviinţă. La care Sfântul Non, după ce a trecut, a zis: “Părinţilor, oare n-aţi văzut frumuseţea acestei femei? N-aţi văzut cât de frumoasă şi de minunată era? Cu adevărat, când mă uitam la ea, m-am gândit: cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească, să se parfumeze, să se spele pentru nişte iubiţi pământeşti, stricăcioşi. Şi eu pentru Mirele Ceresc nu-mi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme.”

Iată la ce s-a gândit un om curat, al lui Dumnezeu! Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Această desfrânată a auzit ce a spus Sfântul Non şi a venit a doua zi la el, cu bani, bogăţii şi a zis: “Am greşit, ce să fac? Uite, toate acestea pe care le-am făcut ţi le dau ţie, le dau la Biserica ta.” Şi sfântul i-a spus: “Ce-mi trebuie mie bogăţii agonisite prin păcat? Uite, le adunăm aici şi le dăm foc, ca să arătăm că noi nu avem parte la păcat şi nu ne trebuie toate răsplătirile lui!” Şi le-a dat foc.

Iar ea a primit botezul şi s-a retras într-o peşteră, unde s-a nevoit toată viaţa ei, cu numele de Pelagheu. Toţi credeau că este bărbat. Că nu ştia unde să se ascundă, dacă era vestită. Şi au găsit-o moartă, şi când au dat s-o dezbrace, au văzut că e femeie şi au aflat că era vestita desfrânată de oarecând. E Sfânta Pelaghia, pe care o prăznuim noi, cuvioasă, în Sinaxarul nostru.

Extras din Ieromonah Savatie Baştovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 52

Părintele Iosif Vatopedinul – 10 recomandări pentru bărbați

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii.  Atunci apar gelozia şi bănuiala.

Extras din „Mărturie athonită în România”,  lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004

Maica Domnului ocrotitoarea noastră

Nu-mi este rușine să mi-o închipui pe Maica Domnului, zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind; după cum nu-mi este rușine a mi-o închipui copilărește – dar nu eretic – alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână și cu mahrama pe braț ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceață și să le șteargă sudoarea frunții și sângele cu mahrama ei cea sfântă.

De aceea, bună socotim rugăciunea creștinească dinainte de culcare, care unește cele două evlavii: „O, preacinstită și de viață făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu toți sfinții în veci, Amin”.

Din Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2006, p. 294-295

Păzeşte-te de îmbuibare şi beţie…

Neînfrânarea naşte tot răul; prin neînfrânare strămoşul nostru Adam cu tânguire s-a lipsit de rai şi a căzut pradă morţii.

Pururi păzeşte-te de îmbuibare şi beţie, căci întru acestea este începutul şi rădăcina a tot păcatul, în acestea e pornirea către desfrâu şi necurăţie, întru acestea e gătirea pentru veşnicul chin. Neînfrânarea naşte tot răul; prin neînfrânare strămoşul nostru Adam cu tânguire s-a lipsit de rai şi a căzut pradă morţii. De la îmbuibare şi beţie se face împovărarea sufletului, întunecarea minţii, răzvrătirea patimii trupeşti, lupta neîncetată, intrarea lesnicioasă a diavolului şi înstrăinarea dintru dragostea lui Dumnezeu.

Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, p. 36

Cum va fi judecat sufletul?

– Cum este sufletul judecat, părinte? La judecata particulară, cum este judecat sufletul? Sunt acele vămi ale văzduhului?

– Da… orice gândeşte, orice vorbeşte omul, orice face, în fiecare clipă, e scris în cartea vieţii. Totuşi, abia la Judecata de apoi, Mântuitorul va hotărî, adică va face bilanţul, cât e minus, cât e plus. V-am spus: şi la Ştefan Vodă, şi la ceilalţi, aşa s-a făcut, câte a făcut păcate, cât bine. Deci, Dumnezeu hotărăşte dacă ai făcut mai mult bine decât rău. El hotărăşte locul, spune: „Mă duc înainte, să vă pregătesc loc la fiecare”, nu? De aceea, după moarte, încă trei zile, sufletul – aşa spune Biserica noastră – încă este în preajma trupului şi a celor ai lui, care sunt părinţi sau copii sau fraţi sau rude sau cine ce are, unde moare. Abia pe urmă sufletul merge în locul în care hotărăşte Dumnezeu, nu definitiv, ci până la Judecata de pe urmă, în locul provizoriu. Nu există ce spun catolicii, purgatoriu, ci Dumnezeu ştie fiecare unde trebuie să meargă.

 

Din Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea, Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, p. 98-99

Dragostea este libertate

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că cel iubit pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”. După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.

Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudodragoste…

Extras din Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie, Ed. Sophia, 2012, pp. 10-11

Smirna. Efecte spirituale şi terapeutice

Puţini dintre noi ştiu că Biblia, piatra de temelie a religiei creştine, conţine o multitudine de referiri la plantele medicinale. Menţionate ca leac pentru suflet, ca medicament pentru trup sau chiar ca elixir de frumuseţe, ele sunt prezente în această Carte a cărţilor ca o dovadă şi o perpetuă reamintire a faptului că ierburile de leac au fost lăsate pe acest pământ de către Dumnezeu, pentru binele oamenilor.

SMIRNA
Este răşina unui mic arbore (Commiphora myrrha) cu ramurile ceruite şi cu spini mari, care creşte pe ţărmurile deşertice ale Mării Roşii. Înzestrată cu o mireasmă specială şi cu proprietăţi vindecătoare excepţionale, smirna a fost unul dintre darurile pe care cei Trei Magi de la Răsărit le-au adus pruncului Iisus, în noaptea sfântă a Naşterii Sale.

Ce are atât de special această plantă, încât să fie vrednică de a deveni un dar pentru Mântuitor?
În primul rând, parfumul său, despre care se crede încă din Antichitate că îndepărtează toate ispitele şi gândurile negre, predispunând sufletul la rugăciune şi la meditaţie.

Smirna este în tradiţia multor popoare creştine simbolul cuminţeniei, înfrânării şi înţelepciunii. Chiar în tradiţia populară românească există expresii de genul: “Să stai cuminte smirnă” sau “A tăcut smirnă”, care ilustrează foarte bine valenţele psiho-spirituale cu care este investită această răşină, adusă de pe tărâmurile pe care a păşit Iisus, împreună cu apostolii Săi.

Forme de utilizare ale smirnei
– Tinctură
Zece grame de smirnă se lasă vreme de şapte zile să se dizolve în 100 de ml de alcool alimentar de 90 de grade, într-un borcan închis ermetic. După trecerea acestui interval de timp, preparatul se poate utiliza, administrându-se intern o linguriţă diluată în jumătate de pahar de apă, de 2-3 ori pe zi.
– Infuzia
1-2 bobiţe de smirnă se pun într-un pahar de apă clocotită şi se lasă vreme de o jumătate de oră. Smirna nu se va dizolva în apă, ci se va topi şi va pluti la suprafaţă, în schimb va împrumuta aroma şi ceva din proprietăţile sale terapeutice apei. Se vor administra 1-3 linguriţe din această infuzie, de 2-3 ori pe zi.
– Fumigaţia
Pe o tablă încinsă la foc (poate fi pusă pe un ochi de aragaz sau deasupra unei lumânări) se pune o bobiţă de smirnă, care va începe să fumege, răspândind în încăpere un miros specific. Dacă răşina se aprinde, o vom stinge, întrucât flacăra o va mistui împreună cu substanţele sale aromate, fără ca acestea să se difuzeze în aer. În schimb, dacă este lăsată să ardă mocnit pe tabla încinsă, fumul care se va răspândi lent în încăpere, de la bobiţa de smirnă (care nu trebuie să fie mai mare ca o alună), va înmiresma atmosfera pentru o perioadă de cel puţin o oră, exercitându-şi efectele terapeutice.

Câteva recomandări terapeutice ale smirnei
– Guturai, gripă, bronşită
Se ia de 3-4 ori pe zi o linguriţă de tinctură de smirnă, diluată într-un pahar de apă. Acest preparat amărui şi puternic aromat este un antimicrobian puternic, scade febra, combate extrem de eficient stările de greaţă şi durerile de cap care apar în stările gripale. De regulă, un tratament durează şapte zile, dar se poate prelungi până la două săptămâni.
– Oboseală, astenie
Se iau 20-30 de picături de tinctură de smirnă, diluate în puţină apă, de 4-6 ori pe zi. Smirna are efecte înviorătoare puternice, stimulând circulaţtia cerebrală şi favorizând activitatea intelectuală.
– Stări de nelinişte, agitaţie psihică, incapacitate de concentrare
Se fac fumigaţii cu smirnă în locul în care dormim sau, dacă este posibil, chiar în camera de lucru. Parfumul deopotrivă pătrunzator şi fin al smirnei acţionează asupra unor terminaţii nervoase ale organului olfactiv, având efecte tonice psihice, eliminând anumite tensiuni emoţionale şi calmând impulsurile necontrolate venite din subconştient.
– Indigestie, balonare
Se iau 2-3 linguriţe de infuzie, cu un sfert de oră înainte de a mânca şi la câteva minute după ce am mâncat. Acest preparat are efecte stimulente puternice asupra digestiei, pe care o normalizează.
– Sensibilitate la răceli (infecţii respiratorii)
Vom face fumigaţii în camera în care dormim, în perioada în care ne simţim predispuşi la răceală. Substanţele volatile care vor fi răspândite astfel în atmosfera încăperii au efecte imunostimulente şi antiinfecţioase.
– Circulaţie periferică deficitară (mâini şi picioare reci)
Se vor face fricţionări energice ale mâinilor şi picioarelor, cu infuzie concentrată de smirnă (obţinută din 3-4 bobiţe din această răşină, la o jumătate de pahar de apă).

Precauţii şi contraindicaţii ale smirnei
În primul rând, nu va fi folosită intern decât smirna procurată din magazinele şi farmaciile naturiste, despre care se spune explicit pe ambalaj că poate fi administrată pe cale orală. În momentul de faţă, se găsesc multe produse vândute drept smirnă, dar care au, pe lângă răşina naturală, multe alte adaosuri sintetice, extrem de dăunătoare pentru organism. Smirna nu va fi folosită intern de către femeile gravide, întrucât poate conduce la apariţia contracţiilor specifice naşterii.

Test pentru iubirea fata de semeni

Această poveste este a unui soldat , care, în sfârşit se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam.

El îşi sună părinţii din San Francisco:

– Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă rog o favoare.  Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.

– Sigur, au răspuns. Ne-ar încânta să-l cunoaştem.
Există ceva ce ar trebui să ştiţi dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină şi a pierdut un braţ şi un picior. Şi în afară de asta nu are nici-un loc unde să locuiască.

-Ce suferinţă!!! Regretăm mult să auzim asta.

Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.

-Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum în stadiul acesta și cine să aibă grijă de el. Părinții săi au murit și nu are pe nimeni!

-Dar fiule, nu şti ce ne ceri,  nu ai idee de gravitatea problemei ?
Mama de acord cu tatăl, indică:

Cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină prea grea pentru noi. Avem propria noastră viaţă şi nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care nu poate face ceva.

Cred că te poţi întoarce acasă şi uită acest subiect, o să găsească el o soluție la problema lui și nu trebuie să devină o povară pentru noi!

El îşi va găsi singur un mod de a-și rezolva problemele!

Fiul întristat profund închise telefonul şi niciodată nu au mai auzit de el.

Câteva luni mai târziu, părinţii au primit un anunţ de la poliţie, informându-i că fiul lor murise căzând de pe un pod.

Poliţia nu poate găsi un verdict pentru această moarte!

Părinţii, îngroziţi, au zburat în oraşul unde se afla fiul lor şi au fost duşi la morgă pentru identificarea cadavrului.

Ei l-au recunoscut şi spre groaza şi teroarea lor, au descoperit ceva pe care nu îl cunoşteau:

“Fiul lor avea numai un braţ şi numai un picior”

Cum citim Psaltirea?

Psalmii să fie neîncetat pe buzele tale; gura să cânte iar mintea să se roage. Numele lui Dumnezeu fiind chemat, goneşte diavollii şi îl sfinţeşte pe psalmist. Psalmii sunt liniştea sufletului, ei răsplătesc sufletul cu pace. Psalmii atrag ajutorul Îngerilor, sunt arma împotriva fricii de noapte, sunt odihnă după ostenelile zilnice. Psalmii şi din inimă de piatră scot lacrimi. Psalmii sunt lucrarea Îngerilor, viaţă cerească, tămâie duhovnicească. Psalmii sunt bucuria iubitorilor de Dumnezeu; ei amintesc judecata, deşteaptă sufletul spre Dumnezeu, triumfă împreună cu Îngerii. Unde sunt psalmi împtrună cu zdrobirea inimii, acolo este şi Dumnezeu împreună cu Îngerii.

Din Despre rugăciune şi trezvie în învăţăturile sfinţilor părinţi, traducere Cristea Florentina, Editura Egumeniţa, p. 150

Psaltirea sau Cartea Psalmilor lui David este una dintre cele mai frumoase scrieri ale Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, este şi o folositoare carte de rugăciune, foarte des utilizată atât la sfintele slujbe, cât şi în rugăciunea particulară a credincioşilor. Citirea ei aduce mult folos duhovnicesc deoarece cuprinde rugăciuni adresate lui Dumnezeu, sub formă de laudă, de mulţumire şi de cerere.

Sfântul Vasile cel Mare precizează, în “Cuvântul-înainte la Psalmi”, că Psaltirea “este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia după sârguinţa lui tot ceea ce este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce cât se poate de grabnic însănătoşirea celui de curând rănit. Îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care, de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate şi la aceasta ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufleteşti pline de bucurie şi de plăcere, care face ca în suflete să ia fiinţă, cugetele cele înţelepte”.

În cult, rânduiala citirii Psaltirii de la începutul acestei cărţi ne arată precis care catisme, în ce moment al anului bisericesc şi la care slujbe se citesc. Singura perioadă a anului când nu se citeşte psaltirea este cea cuprinsă între Miercurea Săptămânii Patimilor şi Sâmbăta Tomii, cu excepţia Deniei din Vinerea Patimilor.

În rugăciunea particulară a credincioşilor, Psaltirea nu se mai citeşte după o regulă de tipic, ce trebuie respectată cu stricteţe, ci este doar o carte care completează rânduiala de rugăciune zilnică. Ea nu este obligatoriu de citit, dar aduce mult spor duhovnicesc atunci când se adaugă rânduielii rugăciunii de dimineaţă şi de seară. Când se citeşte de către credinciosul de rând, se începe cu formula “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…”, se continuă cu rugăciunile începătoare, troparele de umilinţă, “Doamne miluieşte” de 40 de ori, Rugăciunea către Sfânta Treime, după care se începe a citi Psaltirea “încet şi cu luare aminte, fără să te grăbeşti şi cugetând mereu, ca să înţelegi şi cu mintea cele ce citeşti!” Trebuie reţinut că citirea Psaltirii nu înlocuieşte rugăciunea particulară, ci o desăvârşeşte. Pot fi citiţi psalmii mai ales în funcţie de starea sufletească în care ne aflăm. Astfel, Psaltirea ne indică psalmii care se citesc în diferite împrejurări din viaţa noastră: pentru vrăjmaşi, pentru boală sau molimă, când cădem în păcat, când suntem cuprinşi de spaimă sau supărări, la dezlănţuirea forţelor naturii, în vreme de război, la lucru ş.a. Binecuvântarea de la preot pentru citirea psaltirii este bună, dar nu este obligatorie.

Există împământenită concepţia că Psaltirea poate fi citită pentru “pedepsirea vrăjmaşilor”, însă această sfântă carte nu se poate citi niciodată cu acest scop. În caz contrar, acest act nu mai este o rugăciune, ci o blasfemie. După cum spune părintele Nicolae D. Necula, “citirea Psaltirii trebuie să trezească în noi sentimente de smerenie, iubire, iertare şi încredere în Dumnezeu, nu ură şi răzbunare”. În ediţiile tipărite ale Psaltirii, la sfârşit, se găseşte şi un pomelnic frumos, pe care “atât monahul, cât şi mireanul sunt datori să-l citească în fiecare zi, cu umilinţă, cu osârdie şi cu evlavie”.

sursa: ziarullumina.ro

Mare răspundere este pentru naş!

Omul mai are şi naşi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că: „Dacă ar şti omul ce răspundere are la botez şi cununie, s-ar alerga mile întregi până să găseşti un naş”.

Or, noi acceptăm să fim naşi oricum şi oricui. Căci ce am spus cu părinţii este valabil la naşi. Că naşii trebuie să-şi rezolve problemele promise la lepădările din faţa uşilor la dumnezeiescul Botez. „Te lepezi de satana, de toate lucrurile lui, de toată lucrarea lui, de toata trufia lui?” Şi naşul a zis: „Mă lepăd!”. Şi a promis că îl va învăţa punctele de credinţă pe finul său, care acum nu ştie ce se întâmplă cu el, căci este bebeluş şi că îl va conştientiza de darurile ce s-au dat lui prin dumnezeiescul Botez. Mare răspundere este pentru naş!

Din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 200

Nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos

Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos.

Noi nu știm să ne iertăm. Tu, care vii la biserică – eu pentru tine vorbesc – tu, care știi că Dumnezeu vrea pace, tu prin tăcere să dezarmezi pe cel care a pornit cearta, căci din dușman poți să ți-l faci prieten.

Această comportare arată diferența dintre tine, care intri cu folos în biserică și cel ce nu vine sau vine numai cu trupul.

Întâlnesc foarte multe pomelnice în care vă plângeți de dușmani și-i blestemați. Dar tu singur nu te-ai întrebat dacă nu cumva chiar tu ai provocat această dușmănie. Marea noastră vină este că nu recunoaștem cât suntem de vinovați pentru faptele noastre, ne găsim scuze și învinuim pe altul, fără a gândi la pedeapsa ce o merităm.

Extras din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011 , p. 99

Ar fi mai bine să fii singură decât să fii iubita unui om care nu te merită

O studentă avea un prieten. Când acesta i-a propus să se culce cu el, fata s-a împotrivit. Ca să o pedepsească, tânărul a părăsit-o si s-a împrietenit cu colega ei de cameră, care îsi pierduse fecioria încă de când era la liceu. Într-o seară, când colega i-a mărturisit ce se întâmplase, biruită de deznădejde, studenta a luat hotărârea de a-si lua prietenul înapoi cu orice pret.

– Mă jur pe ce am mai sfânt că nu mă las călcată în picioare. O să mă răzbun, o să mi-l iau înapoi. O să fac orice îmi va cere, numai să rămână al meu. Nu mă asteptam la asa ceva nici din partea lui, nici din partea ta. O să îl fac să se întoarcă la mine.

A doua zi, în timp ce mergea spre facultate, studenta s-a întâlnit pe stradă cu duhovnicul ei. Nu a avut timp să evite întâlnirea cu el.

– Ce e cu tine, de ce esti atât de frământată?

– Părinte, mă grăbesc, am examen la facultate.

– Ceva nu e în regulă. Spune-mi, ce s-a întâmplat?

– Părinte, până acum am fost fecioară, am încercat să trăiesc pentru Dumnezeu. Si gata, m-am săturat, nu mai rezist. E al treilea prieten care mă părăseste pentru că nu am vrut să mă culc cu el. De data asta, însă, ultimul meu prieten, de care m-am despărtit săptămâna trecută, s-a culcat chiar cu Lavinia, cu colega mea de cameră. Si m-am jurat că voi face orice numai ca să îi despart, să îmi iau iubitul înapoi.

– Si ce se va întâmpla? Crezi că o să fii fericită cu el?

– Acum nu mă interesează decât să mă răzbun.

– Si nu îti dai seama că te răzbuni pe tine?

– E problema mea. M-am jurat că îi despart.

– Stii cum esti? Ca Irod care i-a zis Salomeei că pentru dansul ei o va răsplăti cu orice îi va cere. Dacă nu ar fi fost lipsit de minte, nu i-ar fi dat capul Botezătorului. Si acum, fecioria ta va fi batjocorită asa cum a fost batjocorit si Înaintemergătorul Domnului, Sfântul Ioan. Vrei asta?

Părintele se uita la ea cu o privire blândă, dar tristă. Studenta s-a mai domolit.

– Si o să rămân tot timpul singură?

– Ar fi mai bine să fii singură decât să fii iubita unui om care nu te merită. Dar te va ajuta Dumnezeu să găsesti si tineri care să meargă pe drumul Bisericii. Vei avea de unde să alegi. Dar să nu fie acesta singurul criteriu după care îti alegi prietenul. Să nu te împrietenesti cu un băiat numai pentru că vine la Biserică. Să nu cazi dintr-o extremă în alta.

– Si cu jurământul meu, cum rămâne? M-am jurat pe ce am mai scump.

– Vedem la spovedanie. Mai bine cu un jurământ călcat decât cu fecioria pierdută….

Extras din Danion Vasile, Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004

Sfinţenia părinţilor este cea mai bună educaţie în Domnul

Să-L vedem pe Dumnezeu pe chipul copiilor, şi să dăm iubirea lui Dumnezeu copiilor. Să înveţe şi copiii să se roage. Pentru ca ei să se roage, trebuie să aibă sânge de copii rugători. Aici mulţi cad pe de lături şi zic: „De vreme ce părinţii se roagă, sunt binecinstitori, studiază Sfânta Scriptură şi copiii cresc întru învăţătura şi certarea Domnului (Efes. 6, 4), firesc este ca aceşti copii să se facă bine”, iată, însă, că vedem roade potrivnice din pricina asupririi.

Nu este de-ajuns să fie părinţii binecinstitori. Trebuie să nu-i asuprească pe copii, ca să facă binele cu sila. Este cu putinţă să-i alungăm pe copii de la Hristos, atunci când urmăm cele ale religiei cu egoism. Copiii nu voiesc asuprire. Nu-i siliţi să vă urmeze la biserică. Puteţi să spuneţi: „Cine vrea, poate să vină acum împreună cu mine, sau mai târziu”. Lăsaţi să vorbească în sufletele lor Dumnezeu. Pricina pentru care copiii anumitor părinţi, atunci când cresc, devin nesupuşi şi părăsesc şi Biserica şi totul, şi aleargă în altă parte pentru a fi satisfăcuţi, este tocmai această asuprire pe care o săvârşesc părinţii cei „buni”. Părinţii chipurile „binecinstitori”, care se îngrijeau ca pruncii lor să devină „buni creştini”, i-au asuprit prin această iubire omenească a lor şi s-a întâmplat contrariul. Adică, atunci când sunt mici sunt presaţi, iar când ajung la şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ani, aduc roade potrivnice. Ajung, din împotrivire, să lege tovărăşii rele şi să vorbească urât.

În vreme ce, atunci când cresc în libertate, văzând în acelaşi timp pilda celor mai mari, ajung să ne bucure în toate. Acesta este secretul – să fii bun, să fii sfânt, ca să insufli, să iradiezi. Se vede că viaţa copiilor este înrâurită de iradierea părinţilor. Părinţii stăruie: „Hai să te spovedeşti, hai să te împărtăşeşti, hai să faci aia…”. Nu se face nimic aşa. În vreme ce, dacă te vede pe tine… ceea ce trăieşti aceea şi iradiezi. Iradiază Hristos înlăuntrul tău? Aceasta i se împărtăşeşte şi copilului tău. Acolo se află secretul. Iar dacă se face asta atunci când copilul este mic de vârstă, nu va fi nevoie de multă osteneală atunci când va creşte. Vorbind tocmai despre aceasta, înţeleptul Solomon foloseşte o imagine foarte frumoasă, stăruind asupra începutului cel bun, buna pornire, temelia bună. El spune undeva: Cel ce se scoală pentru ea [pentru înţelepciune] dis de dimineaţă, nu se va osteni, căci o va afla şezând în poarta lui (Înţ. lui Sol. 6, 14). Cel ce se scoală pentru ea este cel ce din tânără vârstă se îngrijeşte de ea, de înţelepciune. Înţelepciunea este Hristos.

Când părinţii sunt sfinţi şi transmit aceasta copilului, dându-i educaţia întru Domnul, atunci copilul nu este vătămat de orice fel de înrâuriri rele dimprejurul său, căci afară, la uşa lui, se află înţelepciunea, Hristos. Nu se va osteni ca s-o dobândească. Pare foarte greu să ajungi bun, dar de fapt este foarte uşor, atunci când ai pornit de mic cu trăiri bune. Mărindu-te, nu este nevoie de osteneală, căci porţi înlăuntrul tău binele, pe care îl păstrezi, dacă eşti cu luare aminte la întreaga ta viaţă.

Din  “Ne vorbește părintele Porfirie” , Editura Bunavestire, Galați, 2003

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-12

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca (XII, 48-59)

is-a Domnul: „De la cel căruia i s’a dat mult, mult se va cere; şi de la cel căruia i s’a încredinţat mult, mai mult se va cere. Foc am venit s’arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va’mplini! Pare-vi-se c’am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de’acum înainte cinci într’o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei“. Dar şi mulţimilor le spunea: „Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie, şi aşa este; iar când vedeţi vântul suflând de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi s’o desluşiţi, dar vremea aceasta, pe ea cum de nu ştiţi s’o desluşiţi? Dar de ce nu judecaţi prin voi înşivă ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca pe drum să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te-arunce’n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban“.

Apostolul Zilei : 2014-11-12

MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. I Tesaloniceni 2, 1-8

raţilor, voi înşivă ştiţi că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică, ci după ce am suferit şi am fost, precum ştiţi, ocărâţi în Filipi, am îndrăznit întru Dumnezeul nostru să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui Dumnezeu. Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci, după cum am fost socotiţi vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne încearcă inimile. Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor. Nici n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos. Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi; astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi.