Arhivă pentru 13 noiembrie 2014

13
nov.
14

Vrajba în casă

cearta2Des, mult prea des vedem şi trăim probleme în familie: de la neînţelegeri, tensiuni, certuri, până la violenţe verbale sau fizice. Care sunt cauzele lor? Pătrunzător al tainelor sufletului omenesc, Părintele Arsenie Boca ne face o sinteză:

Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neapărat vine vrajba în casă, dacă:

1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;
2. Mai vine apoi, dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa;
3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă, cu o pecete drăcească pe trupul şi pe sufletul lor şi pentru că nu şi-au mărturisit acel păcat, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;
4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat  sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cuminţiţi-vă, părinţilor, cu sfaturile, când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii!
5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care-şi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea? Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine, ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de Spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care dacă nu se păzesc, păzesc pe ale diavolului şi nu pot să aibă linişte;
7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă carne multă şi nu posteşte. Plin de fiere fiind, te umpli de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt;

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Din Părintele Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura: Credința Strămoșească 2009
13
nov.
14

Nu va grăiți de rău unul pe altul, fraților!

kubaClevetirea înseamnă învinovățire, vorbire de rău. Clevetitorul îl vorbește de rău și-l învinovățește pe aproapele său. Sfântul Vasile cel Mare zice:

„Clevetirea este a vorbi în lipsa fratelui, cu scopul de a-l defăima, chiar dacă ceea ce se spune este adevărat.“

Iacov, ruda Domnului, povățuieste, zicând:

„Nu vă graiți de rău unul pe altul, fraților. Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău legea și judecă legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii și Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască și să piardă. Iar tu cine ești, care judeci pe aproapele?“

„Cel care clevetește se hrănește din însăși carnea fratelui său“ (Pateric).

Sfântul Vasile cel Mare îi socotește vrednici de blestem atât pe cel care clevetește, cât și pe cel care pleacă urechea, zicând: „Dacă cineva s-a aflat clevetind pe un altul și dacă cel care îl ascultă pe cel care clevetește nu-l ceartă, să fie afurisiți împreună.”

Clevetitorul ia cinstea omului, așa cum ucigașul îi ia viața; ambii sunt în aceeași măsură ucigași de oameni.

(din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p.245-246

13
nov.
14

Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei sa-l goneşti pe satana!

admin-ajax.phpDacă prin suferinţă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

Nici nu se pune bine problema. Trebuie să mă agăţ de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt. Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiţi şi un lucru: dacă aţi şti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune, nu aţi mai pune aşa problema!

Orice creştin e atacat, şi vă spun, ca duhovnic, n-am întâlnit să nu-mi spună: Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăştiate etc“. Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atenţie. Este o mare greşeală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-l goneşti. Zi „Doamne lisuse…“ şi stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneşte. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă.

Se întâmplă, uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi. Asta-i o greşeală. Lui îi convine dialogul, că îl recunoşti. Dar aşa, prin rugăciune, îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când eşti atacat. Si atunci, sigur că el – am spus de mai multe ori – a învăţat foarte multă lume să se mântuiască.

Extras din Dialoguri cu părintele Arsenie, Editura Mănăstirii Sihăstria

13
nov.
14

Patriarhia Română: Decizia CCR privind ora de religie este discriminatorie şi umilitoare

Patriarhia-RomânăPatriarhia Română consideră că decizia Curţii Constituţionale (CCR), în urma căreia nu ar mai trebui făcută cerere pentru ca un elev să nu participe la ora de religie, ci ar trebui făcută o solicitare de cei care vor să studieze disciplina, este “discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie”.

“Patriarhia Română ia act cu mâhnire de decizia Curţii Constituţionale a României, discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie. Nu comentăm acum contextul sau împrejurările în care a fost luată această decizie, ci aşteptăm publicarea motivaţiei acestei decizii”, spune Patriarhia, într-un comunicat.

Conducerea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) apreciază că “o majoritate a Curţii Constituţionale, neprecizată încă”, a cărei motivaţie urmează a fi cunoscută “oficial”, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial, “a schimbat jurisprudenţa existentă într-un mod surprinzător şi contrar tradiţiei constituţionale şi legislative a României de până la acest moment”.

“Astfel, decizia Curţii Constituţionale induce ideea solicitării în scris de către părinţi a studierii religiei de către copiii lor în şcolile de stat”, spune Patriarhia.

În cazul unei alte speţe cu acelaşi reclamant şi având acelaşi obiect, Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 306/2012, a respins aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate fără nici o opinie separată.

Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, prevede articolul 9, alineatele 1 şi 2 din Legea 84/1995.

Articolul 18 din Legea educaţiei cuprinde aceleaşi prevederi, precum şi că “elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii”. Sesizarea de atunci privind aceste articole a fost respinsă de CCR.

“Considerăm că, în lipsa oricărei modificări legislative sau constituţionale în domeniu de la ultima hotărâre având acelaşi obiect, schimbarea radicală a jurisprudenţei Curţii Constituţionale constituie o substituire a acesteia în activitatea legiuitorului, renunţând la modelul deja consacrat în România”, spune Patriarhia.

Potrivit Patriarhiei, decizia de miercuri a Curţii Constituţionale “transferă responsabilitatea de decizie asupra părinţilor doar în cazul orei de religie, nu şi al altor discipline şcolare”.

“Este evident că se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie. (…) Desigur, Biserica nu poate contesta juridic în România această decizie, dar ea nu se lasă intimidată şi descurajată, ci va intensifica atenţia şi acţiunea ei pe diferite planuri pentru apărarea şi promovarea valorilor credinţei creştine în societatea românească de azi, agresată sistematic de secularismul antireligios, sub pretextul apărării libertăţii de conştiinţă”, se mai spune în comunicat.

Reprezentanţii Patriarhiei mai spun că, în mai multe ţări ale Uniunii Europene, precum Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Malta, “este asumată o perspectivă similară cu cea precizată în legislaţia românească în care religia este disciplină obligatorie, predată confesional, cu posibilitatea de a nu participa, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor”.

sursa http://activenews.ro

13
nov.
14

De ce m-ai lipsit de partea mea?

lumanare-inmormantareUn scriitor în vizită la Sfântul Mormânt a cunoscut un călugăr de acolo. Acesta, referindu-se la părinţii săi, i-a spus următoarele: „Tatăl meu era sărac dar foarte evlavios şi când se săvârşea Liturghia îl aştepta pe preot la poarta bisericii. în schimb mama nu era credincioasă şi rar dădea pe la biserică.

Duminica prefera să stea acasă, să gătească pentru familie şi să facă treburile casei. Când au murit părinţii mei, i-am văzut pe amândoi în vis. Tatăl meu se găsea într-o grădină frumoasă, minunată şi acolo se bucura de fericirea Raiului, mama însă îmi zicea cu mare durere: dă-mi copilul meu şi mie să mănânc puţin din farfuria ta. Mi-e foame!

A doua zi când m-am trezit, mă gândeam că dacă mama este moartă, ce fel de mâncare mai poate să poftească? Cu siguranţă avea nevoie de hrană duhovnicească!
Fără ezitare am mers la Mănăstirea sfântul Sava şi am dat cele necesare, cu rugămintea să facă 40 de Liturghii pentru mama, ca Dumnezeu s-o înalţe puţin şi să fie împreună cu tata, să se bucure şi să aibă parte de fericirea Raiului.

Inainte, însă, să se încheie cele 40 de Liturghii l-am văzut în somn pe tata zicându-mi cu o figură posomorâtă:

– De ce m-ai lipsit de partea mea?

Vă asigur, a zis călugărul, că am roşit, de jenă. N-am ştiut ce să răspund!

A doua zi am anunţat să adauge imediat şi numele tatălui meu la sărindar şi când s-a terminat am mai dat încă unul pentru amândoi. După aceea am văzut că sunt liniştiţi şi mulţumiţi, fără să mă mai tulbure. De atunci au trecut mai mult de 20 de ani şi continuu fac parastase pentru ei şi dau sărindare, ca să aibă mai multă odihna în Domnul”

Sotirhos P. M., „Calea Odihnei”, Atena 1991 2, pag. 41-42

13
nov.
14

Aceasta nu este iubire…

652x450_074527-conflictele-in-cupluVă rugăm să ne explicați ce se înțelege prin spiritualizarea iubirii conjugale și cum se poate ajunge la ea?

Cum se poate ajunge este mai greu de explicat, dar ce înseamnă spiritualizarea iubirii conjugale? Înseamnă să vedem prin iubirea de soț/soție iubirea lui Dumnezeu și atât; înseamnă să nu facem caz de nimic din tot ce este omenesc. Trebuie să ne uzăm de tot ce este omenesc, dar care nu este păcat.

Sunt foarte multe familii despărțite din cauza asta, din cauza neînțelegerii acestora. Ce înseamnă viața conjugală, ce înseamnă că suntem împreună, iar pe urmă ne trezim că unul este mai însemnat și uităm de celălalt. Nu vedem neputința lui de a se ridica, iar pe noi ne apucă postul, ne apucă rugăciunea, ne apucă tămâierea, ne apucă mersul la mănăstiri și apoi disprețul față de celălalt care n-a vrut să meargă la mănăstire, n-a vrut să țină post etc. Aceasta nu este iubire, ci dimpotrivă.

Preot Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 75

13
nov.
14

Să alergăm la Maica Domnului

maica_domnului_glikofiloysaCine nu vrea, nu se vindecă. Cine vrea, este vindecat de Harul lui Dumnezeu. În cele din urmă înţelegem cine este de vină, înţelegem ce se întâmplă înlăuntrul nostru şi ne lăsăm convinşi să se vindecăm.

Să alergăm la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Să alergăm la Maica Domnului, dar cu credinţă. Credinţa se manifestă prin voinţă. Dacă omul vrea să se facă sănătos: „Vrei să te faci sănătos?”, să răspundă: „Da, vreau să mă fac sănătos!”. Când vrea cu adevărat, manifestă credinţă adevărată. Când are credinţă adevărată, va manifesta şi voinţă adevărată. Ceilalţi oameni care trăiesc cu dumnezeii lor se chinuiesc, nu-şi găsesc odihna, nu-şi găsesc vindecarea.

Creştinii adevăraţi au această şansă, îl au pe Hristos, o au pe Maica Domnului. Cei care credem în Hristos, cei care suntem membri vii ai Bisericii şi credem în Maica Domnului, o considerăm Maică a noastră, să alergăm cu îndrăzneală la ea.

Să alergăm şi să o rugăm. Să o rugăm din tot sufletul nostru, din toată inima noastă, cu toată credinţa şi puterea din noi. Să-i arătăm evlavie, să facem metanii, să-i sărutăm icoana, să ne ungem trupul cu untdelemn din candela ei ca să se tămăduiască trupul şi sufletul nostru, să ne vindecăm de bolile trupeşti şi sufleteşti.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufeltul meu , temnița mea, Editura Bizantină, p. 100-101

13
nov.
14

Rugăciune pentru naștere ușoară

220114115.238078687O, Preaslăvită Maică a lui Dumnezeu!

Miluieşte-mă pe mine păcătoasa roaba ta, vino intru ajutorul meu în vremea durerilor mele pe care le rabdă toate fiicele Evei în timpul naşterii.

O, ceea ce eşti binecuvântată între femei, adu-ţi aminte cu ce bucurie şi dragoste te grăbeai să ajungi la ruda ta Elisabeta când aceasta a rămas însărcinată şi ce minune s-a arătat cu mama şi cu pruncul din pântecele ei şi, din nesecsts milostivire a ta, dă-mi şi mie, umilei tale roabe, naştere uşoară!

Dă-mi harul ca acest copil ce se află lângă inima mea să strige cu bucurie aşa cum Sfântul prunc Ioan s-a inchinat Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Care din iubire pentru noi, păcătoşii, nu S-a ruşinat, ci a aceptat să fie prunc. Bucuria negrăită de care s-a umplut inima ta feciorelnica la naşterea Fiului şi Dumnezeului tău să-mi aline durerea! Mântuitorul tău născut de tine, să mă păzească de moartea care curmă viaţa multor mame la naştere şi să se numere rodul pântecelui meu în rândul aleşilor lui Dumnezeu!

Auzi, Preaslăvită Impărăteasă a Cerurilor, smerita mea rugăciune, întoarce faţa ta spre mine şi nu mă ruşina, nădejdea mea, ci acoperă-mă, ajutătoarea creştinilor şi tămăduitoarea bolnavilor cu acoperământul tău in ceasul chinurilor şi al durerilor, ca să mă învrednicesc să cunosc că tu eşti Maica milostiviri şi să slăvesc bunătatea ta, căci tu nu nesocoteşti niciodată rugăciunile celor sărmani şi îi izbăveşti pe toţi cei ce te cheamă în ceasul necazurilor. Amin.

13
nov.
14

Desfrânarea – dragoste sau instinct primar?

impreuna_0Materialismul societăţii de azi şi depărtarea de dreapta credinţă au născut multe şi grave probleme. Una din ele şi încă una foarte complicată, din mai multe motive, este desfrâul.

Prin fire, bărbatul are nevoie de un ajutor «pe potriva lui» (Fac. 2: 18), adică de femeie, şi aceasta e ceva normal, lucru pe care îl întâmpină nu numai bărbatul, ci şi femeia. Dar de aici intervin o sumedenie de asaltări ale păcatului pentru denaturarea firii şi rânduielii puse de Dumnezeu. Acestea sunt patimile, care înveninează şi sufocă viaţa sufletului omenesc. Ele închid percepţia minţii în sfera trupescului şi a răutăţii josnice, nelăsând-o să se bucure şi nici măcar să se gândească la o viaţă în duh, cu pace şi dreptate şi curăţie a inimii.

Desfrânarea este una din patimi care îmbată cumplit mintea şi toată fiinţa, suflet şi trup, cu vinul plăcerii ticăloase, iar urmările sunt cumplite, însă meşteşugit ascunse, ceea ce o face şi mai periculoasă.

În viaţa de zi cu zi, fiecare, după o vârstă, simte nevoia să-şi găsească un partener cu care să trăiască şi să aibă urmaşi. Este o rânduială de la Dumnezeu dată, chiar dacă unii biruiesc această nevoie prin dragostea lui Hristos şi aleg fecioria, călugăria. Bineînţeles că afinităţile se vor crea în funcţie de preocupările noastre. Cum păcatul începe să prindă putere în suflet, şi relaţiile cu ceilalţi vor fi păcătoase. Dragostea atinsă de păcat va fi una stricată, trupească, pătimaşă. Aceasta este desfrânarea.

Patima desfrânării este împletită cu multe patimi: ură, ceartă, nestatornicie, iuţime, aroganţă, gelozie, viclenie, iubire de arginţi şi de desfătări… Mai mult, cel desfrânat e în stare de mult rău pentru a-şi împlini patima în chip voit sau nu, chiar şi faţă de persoana iubită. Un păcat grav este cel al avorturilor şi al întreruperilor de orice fel a sarcinilor, care sunt crime de la care nu se poate abţine omul pentru dulceaţa cea stricată a curviei. Apoi desfrânatul e prefăcut, mincinos, aprins, e ca un ieşit din minţi din pricina patimii. Acestea arată limpede că desfrânarea nu este decât o pornire dobitocească spurcată, pe care am numit-o instinct primar, animalic. Dar, fiind cuvântători, desfrânarea ia chipul vicleniei, al linguşelii, al amabilităţii prefăcute şi toată viaţa omului aproape numai din asta se alcătuieşte, pentru că patima îndobitoceşte mai întâi mintea şi inima, apoi trupul.

Ceea ce vreau să arăt în continuare este că desfrânarea e o sălbăticire a minţii, iar nu dragoste. Mai întâi, însă, să vedem ce este dragostea şi apoi va fi evidentă opoziţia în care stă desfrânarea.

«Dragostea îndelung-rabdă, e bine-voitoare; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă, nu e necuviincioasă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată»(1 Cor. 13:4-8). «Dragostea nu face rău aproapelui»(Rom. 13: 10), căci e fără de răutate. Dragostea e paşnică, blândă, plină de bunătate, fără ascunzişuri; ea este dezinteresată. Foarte rari sunt oamenii care au aceste calităţi ca să poată spune că au dragoste pentru că foarte puţini primesc asupra lor osteneala pocăinţei, singura care poate îmbuna sufletul. Pentru a dobândi cineva dragostea, trebuie să lase lumea, interesele sale, egoismul, părerea sa de sine. Singurul Care ne poate da puterea să ne lepădăm de răutatea din noi este Dumnezeu. Iar această putere o primim prin credinţa neşovăielnică, curată în El. Fără credinţă omul e individualist, nu poate face binele dezinteresat, cu inimă simplă pentru că n-ar avea rost să facă aceasta, dumnezeul, filosofia lui fiind tocmai traiul pe cont propriu, pentru sine. Iar de este cineva care face binele din principiu sau pentru vreo credinţă a sa, tot nu poate avea dragoste, pentru că numai Dumnezeu cel adevărat o poate insufla în suflet prin atingerea harului Său, nu doar prin credinţa simplă, ci prin cea care ne leagă viu de El. «Dumnezeu este iubire»(1 In. 4:8) şi fără El nu poate fi dragoste adevărată. Noi doar putem dori sincer să fim buni şi curaţi şi să ne smerim, să recunoaştem cu sinceritate că nu suntem nici pe departe aşa, cerând de la Dumnezeu înmuierea sufletului nostru. Altfel, în depărtarea de Dumnezeu, care a survenit prin păcatele noastre mari sau mici, nu putem fi paşnici, liniştiţi, ci reci şi goi de orice bine.

În legătură cu dragostea pentru femeie (bărbat), doar un om credincios o poate avea curată, unul care nu urmăreşte să înşele, să tragă foloase, ci are dragoste nesilită, firească. Un astfel de om iubeşte nu trupul, frumuseţea, calităţile celuilalt, ci pe acela, caracterul lui, felul lui de a fi, iubeşte compania celuilalt. Dragostea aceasta, ca de altfel oricare alta, se vădeşte mai ales în situaţii de necaz, de întrajutorare. În acest sens, Părintele Stăniloae spune: „Ortodoxia vrea să ne înălţăm la o trăire spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să nu uităm de duh, de spirit, în legătura trupească. Aceasta ar însemna o coborâre la animalitate. Omul nu poate coborî aici şi este o misiune pentru el să înalţe tot mai mult legătura prin trup la o legătură transfigurată spiritual. (…) Cred că legătura între un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi trupească, dar este trupească nu fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Geneză: «şi vor fi amândoi un trup»(Fac. 2: 24), dar trup aici nu are sens numai de trup material, ci vor fi amândoi o unitate”. Doar creştinul poate face aceasta cu ajutorul harului, iar ceilalţi nu pot pentru că tocmai în aceasta stă nevoinţa creştină, în a înduhovnici viaţa noastră, chiar şi trupul, în a ne despătimi, a ne dezrobi de legătura pătimaşă de cele ale acestei lumi. Acest lucru nu se poate face decât prin puterea cea curăţitoare a lui Dumnezeu, altfel omul singur nu se poate împotrivi aţâţărilor trupeşti necurate.

De altfel, când intervine dragostea curată pentru cineva, e alungată desfrânarea, atunci nu se mai pune problema sexualităţii, ci a dragostei, care se concretizează în căsătorie. Dar şi aprinderea trupească faţă de orice femeie piere când intervine dragostea, mai ales cea pentru Dumnezeu. Spre exemplu, Părintele Paisie Aghioritul a fost închis de răzvrătiţii comunişti într-o noapte cu două femei aproape goale ca să-l spurce. Iată cum a scăpat el de ispită „«Maica Domnului, ajută-mă!», am strigat. Şi îndată am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Le vedeam fără patimă, cu nevinovăţie, ca şi cum nu ar fi fost goale. Aşa cum vedea, să spunem, Adam pe Eva în rai înainte de cădere. Cu nevinovăţie, în chip firesc, fără viclenie trupească”, adică nu avea gând rău, profitor asupra lor. În altă parte, tot el spune despre Sfinţii Ioachim şi Ana că „după rugăciunea fierbinte către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai”, pe când era în pustie. Desigur că dragostea adevărată, viaţa în Hristos exclude împreunarea trupească, duce la feciorie, la curăţie sau la vieţuire curată între soţi. Iar cei ce nu-L au pe Hristos măcar se luptă cu patima ca să-L poată dobândi.

În Hristos sufletul trăieşte o stare de curăţie, de dragoste duhovnicească pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru toate lucrurile, are o simţire curată, nevinovată. Fecioria, aşadar, este o latură a dragostei, este o sensibilitate curată, nevinovată. În zilele noastre, desfrânarea este de nestăvilit pentru că oamenii sunt răi şi fără de Dumnezeu, trupeşti, pătimaşi, nevolnici. De aceea se caută să se spună că desfrânarea este ceva normal pentru a se dezvinovăţi această patimă. Însă, adevărul este altul. Părintele Paisie spune: „A venit aici un medic străin, care merge la conferinţe mondiale, şi spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. Sămânţa este foarte întăritoare. «Tinerii care au multe legături, dacă îşi rup vreun os, nu se vindecă uşor pentru că nu au măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». (…) Memoria le slăbeşte mult şi ajung mai rău ca bătrânii. (…) Această dorinţă trupească este patimă! Ce altceva să fie? PATIMĂ… Izvorăşte din cugetarea trupească a omului. Dacă cineva este om duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu din neputinţă, nu că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte pofta”. Adică putinţa de împreunare este firească, este de la Dumnezeu pentru naştere de prunci, dar omul poate trăi şi fără a o împlini. Fără mâncare nu poate trăi, dar fără desfrânare poate. Însă omul trupesc, cu minte împâclită în gânduri trupeşti, lipsit de mângâierea lui Dumnezeu, nu-şi poate birui poftele. Omul trupesc, fără harul întăritor al Duhului Sfânt, este lipsit de îndulcire lăuntrică şi nu poate să nu-şi împlinească această nevoie decât cu dulceţi pământeşti, stricăcioase şi stricătoare. El nu are ce să pună în locul dulceţilor pătimaşe, care-l asaltează cu putere grozavă, ca să le biruiască.

Desfrânarea, însă, fiind o patimă, e foarte încurcată şi împâclită. Ea nu există la copii, care nu au răutate şi nici trupul suficient dezvoltat. Apare pe la vârsta pubertăţii şi mai cu putere la cei ce nu au parte de dragoste adevărată, curată. Curvia se cuibăreşte cu precădere în sufletele obraznice, răzvrătite, mânate de curiozitate rea, iar asupra celor cuminţi, aşezaţi, are putere mică. Condiţiile favorabile desfrânării sunt create de viaţa trupească: de îmbuibare, de lux, comoditate, lăcomie, iubire de stăpânire, viclenie, necredinţă… Răutatea, păcatele răvăşesc sufletul, care devine aprins, înfocat, nestăpânit. Un astfel de suflet nu-şi poate stăpâni aţâţările trupului, mai ales ale trupului dezmierdat, ci chiar se hrăneşte cu ele. Zăpăceala, ameţeala patimii „hrăneşte” mintea turbată de păcat. Desfrânaţii fie nu cunosc suferinţa, necazurile, durerea şi au un suflet împietrit, fie vor să uite de amarul lor.

Duhul de desfrânare este unul drăcesc, voluptos. El poate învălui mintea şi perverteşte gândirea. Acest duh stăpâneşte foarte mult societatea de azi în toate laturile ei: reclame, mâncăruri, haine, muzică, relaţii inter-umane… Dar cele mai grave sunt formele avansate ale desfrânării, dobitoceşti: aventuri amoroase, orgii, homosexualitate, gomorie, pedofilie. Acestea dovedesc cu prisosinţă caracterul demenţial şi bolnav al desfrânării, chiar dacă cei cuprinşi de patimă au ajuns la nesimţire (neobrăzare) totală.

Cel mai mult învederează caracterul întunecat al desfrânării stăpânirile drăceşti, demonizările. Cei atinşi de desfrânare intră sub influenţa diavolilor şi greu pot scăpa pentru că păcatul cu pâcla lui sălăşluieşte în propriul trup, nu în afară, şi e greu de suportat. Cei ce vor să se dezbare de curvie trebuie să facă faţă deznădejduirii pricinuită de gândurile necurate ce nu pleacă degrabă, ci trebuie răbdate până se topesc, cu multă smerenie, fără consimţire, cu nevoinţă duhovnicească. Dar fără ajutorul harului nimeni nu izbuteşte nimic.

Pentru că este foarte molipsitoare, ca orice patimă, cei sensibili la ea trebuie să fugă de orice prilej, de vederi ispititoare pentru a nu intra în foc. Dar trebuie să fugă nu de femei (bărbaţi), ci să-şi păzească propria privire şi minte, căci răul nu stă în ceilalţi, chiar dacă vine prin ei, ci în sine. Lucrul e dovedit de cei ce şi-au curăţit inima şi nu se primejduiesc de vederile provocatoare, ci rămân netulburaţi, pe când alţii se aprind şi fără pricină exterioară.

Din cele spuse cred că este mai mult decât evident că desfrânarea e o patimă urâtă lui Dumnezeu, cumplită pentru oameni, care n-are nimic comun cu dragostea, ci e silnică şi tiranică şi înşelătoare. Dragostea dintre tineri nu are nimic de-a face cu desfrânarea (numai să fie dragoste), însă curvia îi luptă foarte puternic şi, de nu păzesc poruncile lui Dumnezeu, desfrânarea intervine pe nesimţite în ei şi le aduce blestemul ei cumplit, de care fie să ne păzească Dumnezeu pe noi toţi.

Ierod. Lavrentie

ROST – Revista de cultura crestina si politica

13
nov.
14

Diavolul niciodată nu poate face binele

IMG_0161– Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?

– Vrăjitor şi să vindece un om bolnav? Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimiţând diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul şi diavolul sunt asociaţi şi de aceea îi spune diavolului: ieşi din acesta şi du-te în cutare!. Şi astfel îl scoate pe diavol din acela şi, de obicei, îl trimite la vreo rudă de-a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine, şi astfel se face reclamă. Şi în cele din urmă diavolul se învârte pe la rude sau cunoscuţi. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte şi ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.

Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfinte. Când am auzit ce face, am rămas uimit de meşteşugul diavolului. Ţinea o cruce în mână şi cânta diferite tropare. Cânta, de pildă, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, iar când ajungea la binecuvântat este rodul pântecelui tău, scuipa pe lângă cruce, adică hulea pe Hristos şi de aceea o ajuta aghiuţă. Astfel, pe unii care sunt bolnavi, suferă de melancolie etc., din înrâurire diavolească şi medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuieşte boala îl trimite în altul, iar aceia se slobozesc de mâhnire. Şi mulţi o au de sfântă! Îi cer sfaturi şi, puţin câte puţin, le vatămă sufletul, îi distruge.

Este trebuinţă de multă luare-aminte. Să fugi departe de vrăjitori şi de vrăji, precum fugi departe de foc şi de şerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele, numai bolile pe care le pricinuieşte el însuşi, le poate vindeca.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 200-201

13
nov.
14

Pentru vremurile noastre doar o singură cale ni s-a mai lăsat: îndelunga răbdare a necazurilor

430Pace ţie, (N),

Cum te simţi? Eşti deprimat? Nu ar trebui să cădem victime deznădejdii, cârtind pentru bolile şi necazurile noastre, fiindcă Dumnezeu a rânduit o lege mai trainică decât cerul şi pământul ca doar prin multe încercări să fie cu putinţă a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Am ajuns acum într-o astfel de epocă din istoria umanităţii când omul se mântuieşte în chip exclusiv prin răbdarea necazurilor fără cârtire, cu – credinţă în Dumnezeu şi nădejde în mila Sa.

Astazi nu mai există alte cai prin care să se dobândească mântuirea. Pentru vremurile noastre doar o singură cale ni s-a mai lăsat: îndelunga răbdare a necazurilor. Sfantul Isaac Sirul scrie: „Mai de preţ la Dumnezeu decât orice rugăciune şi jertfă sunt necazurile răbdate din pricina Sa şi din dragoste pentru El”. Noi ar trebui să primim orice încercare fara discuţii, cu gândul tâlharului celui înţelept că noi primim aceste necazuri pe drept, pentru păcatele noastre, pentru curăţirea şi mântuirea sufletelor noastre. Având această atitudine orice necaz ia forma unuia asumat din dragoste pentru Domnul, iar crucea noastră personală se transformă în Crucea lui Hristos, şi prin ea aflăm mântuirea. „.Dacă rămânem intru fel, vom şi împăraţi împreuna cu El” (II Tim 2-12), spune Apostolul Pavel.

In clipe de necaz şi deznădejde e bine să ne amintim de povaţa Sfântului Isaac Sirul: Pururi aminteşte-ti cele mai dureroase suferinţe răbdate de cei aflaţi în situaţii grele de viată (de pildă în inchisori,in exil etc.) astfel încât sa-I puteti aduce multumiri lui Dumnezeu aşa cum e cazul pentru micile şi neînsemnatele necazuri pe care le afli inlauntrul tău şi prin aceasta să fii in stare de a le purta cu bucurie”.

In necazuri cu bucurie şi cu mulţumiri indreptate către Domnul, Care ne mântuieşte prin suferinţa, se află ascunsă o bucurie duhovnicească,bucuria inaltarii din putere în putere în viata noastră duhovnicească.

Cu cât se osteneşte o persoană de a se curăta pe sine de tot păcatul prin curăţarea gândurilor a simţammtelor şi chiar a dorinţelor deşarte, cu atât mai mult unul ca acesta se sileşte către rugăciunea evlavioasa, pornită din inimă, cu trezvia mintii curată, neîncetată, cu atât mai slabe devin necazurile si cu atat mai uşor este a le pătimi. Aceasta se intampla deoarece scopul pentru care ne sunt trimise necazurile de care avem nevoie se împlineşte în chip diferit pe o cale diferita:calea propriului nostru efort , silindu-ne să urmăm poruncile cu o permanentă frângere a inimii pentru neputinţa noastră de a le implini în chip adecvat. Această „durere” a inimii şi constrângerea de sine spre a lucra binele pot lua locui, necazurilor şi a altor mijloace spre a ajunge la mântuire.

E mai ales important sa te urmăreşti pe tine spre a căuta să fii blând şi bun cu fraţii, tăi. „Mântuirea noastră este legată de aproapele nostru” spunea Sfântul Pimen cel Mare. Aceasta înseamnă că dacă o persoană are atitudinea corecta faţă de aproapele său (adică, urmând sfânta poruncă: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”), prin aceasta va afla desigur tăria de a urma toate celelalte porunci, cuprinzând-o pe cea mai importanta dintre toate – porunca iubirii faţă de Dunnezeu. Nu-L poti iubi pe Dumnezeu dacă ai sentimente lipsite bunatate,chiar si pentru o singură fiinţă umana. Acest lucru este intru totul raţional. Dragostea şi ura nu-şi pot face sălaş într-un singur suflet; trebuie să existe ori una, ori cealaltă. Dacă există dragoste pentru aproapele, aceasta va da naştere la dragostea pentru Dumnezeu.Amândouă sunt o taină şi sunt departe de ceea ce vedem in relaţiile umane de zi cu zi ale omului căzut. Doar experienţa îi poate arăta omului profunzimea poruncilor – până acolo, încât sufletul tău e reînnoit prin împlinirea lor.

Luptă pentru mântuire, nu deznădăjdui, nu carti, nu jigni pe nimeni cu vreun cuvânt aspru.

Roagă-te şi pururi încearcă să păstrezi dinaintea ta chipul lui Dumnezeu.

Din Ne vorbeste staretul Nikon, Editura: Egumenita 2006

13
nov.
14

În România Religia nu mai este obligatorie în școală

image-2013-02-18-14254945-70-religia-scoliCurtea Constitutionala a decis la 12 noiembrie 2014 ca este neconstitutional articolul din legea educatiei care spune ca “La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie”. Judecatorii Curtii au apreciat ca cei care trebuie sa faca o solicitare sunt parintii care doresc ca aceste cursuri de Religie in scoala sa fie urmate de copiii lor, transmite Agerpres. Surse oficiale au declarat pentru HotNews.ro ca argumentatia Curtii porneste de la ideea ca cel care vrea sa faca ceva trebuie sa ceara acel lucru, si nu cel care nu vrea.

Curtea Constitutionala a Romaniei (CCR) anunta intr-un comunicat de presa ca astazi, 12 noiembrie 2014, “a luat in dezbatere exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii invatamantului nr.84/1995 si ale Legii educatiei nationale nr.1/2011″.

“In urma deliberarilor, Curtea Constitutionala, cu majoritate de voturi, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.9 alin.(2) teza intai din Legea invatamantului nr.84/1995 si dispozitiile art.18 alin.(2) teza intai din Legea educatiei nationale nr.1/2011 sunt neconstitutionale”, anunta CCR.

Decizia este definitiva si general obligatorie. Curtea Constitutionala a fost sesizata in acest caz de Judecatoria Buzau-Sectia civila, exceptia fiind ridicata de profesorul Emil Moise, care a dat in judecata Liceul de Arta “Margareta Sterian” din Buzau, potrivit Mediafax.

Argumentatiile retinute in motivarea solutiei pronuntate de Plenul Curtii Constitutionale vor fi prezentate in cuprinsul deciziei, care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Ce spun articolele de lege declarate neconstitutionale de CCR

Legea invatamantului nr. 84/1995, art.9 alin.(2) teza intai: “La solicitarea scrisa a parintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie.”

Legea educatiei nationale nr. 1/2011, art. 18 alin. 2 teza intai: “La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie.”

Ce spune Constitutia referitor la Religia in scoli

Articolul 32 – (7) Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege.

Profesorii de religie nu mai pot fi angajati permanent in scoli, ci doar prin contracte temporare, pe an scolar

Amintim ca Csaba Asztalos, presedintele Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD), a declarat pentru HotNews.ro in urma cu un an ca inscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie incalca dreptul la libertatea constiintei. “Daca s-ar recunoaste (cum ar fi legal) faptul ca religia poate fi doar facultativa, atunci profesorii de religie nu ar putea fi angajati permanent in scoli, ci doar prin contracte temporare, pe an scolar”, a explicat atunci pentru HotNews.ro Csaba Asztalos.

Potrivit acestuia, “inscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie – adica de catre stat – incalca dreptul la libertatea constiintei, dreptul parintilor sau al tutorelui legal de a asigura potrivit propriilor convingeri educatia copilului. Nicio persoana din Romania nu este obligata sa raspunda la o intrebare cu privire la apartenenta sa la un cult”.

Presedintele CNCD afirma la acea vreme ca “legal ar fi daca s-ar oferi dreptul oricarui parinte sa isi inscrie sau nu copilul la ora de religie, adica dreptul de a alege, tocmai ce prevede si Constitutia in art. 29 alin. (6)” [Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine – art. 29 alin. (6) din Constitutie – n.red.]. Detalii aici

Problema libertatii religioase in Romania si declaratiile presedintelui CNCD au fost tratate pe larg si in Raportul pe 2013 al Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucuresti.

sursa hotnews.ro

13
nov.
14

Nebunii pentru Hristos

156823.pNebunii pentru Hristos sunt oameni care au atins sfințenia. Ei au primit darurile Duhului Sfânt. Sfântul Serafin de Sarov spune că nebuni pentru Hristos (cei care și-au renegat rațiunea) sunt mulți, dar dintr-o mie de oameni ca aceștia, doar unul este cu adevărat nebun pentru Hristos.

Un astfel de om se roagă neîncetat și poate face lucrări mari cu o putere duhovnicească deosebită; are darul proorociei, deși se comportă ca un om care nu mai are rațiune. Dar aceștia sunt în aparență nebuni, fiindcă, de fapt, Domnul le dă cunoștințe superioare. De aceea, nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul.

Omul fericit a atins, de asemenea, sfințenia, dar comportamentul lui nu este neaparat ciudat. El este liniștit, zâmbitor și rabdă cu ușurință orice jignire, deoarece are o stare de fericire în suflet. Un astfel de om are sufletul smerit, după cum se spune în Scriptură, „Fericiți cei săraci cu duhul…” (Mt. 5, 3). Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică, cei sfinți.

Din Arhimandrit Ambrozie Iurasov, Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol.1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 220

13
nov.
14

Rugăciunea copiilor

copil-rugaciuneE greu de insistat asupra unei rugăciuni zilnice de dimineaţa şi de seara în familie având o anumită durată în timp. Copiii se deosebesc unii de alţii prin vârstă, caracter şi dispoziţie zilnică. Important e ca părinţii să dea exemplu în rostirea rugăciunii zilnice, fară ostentaţie, ca o parte integrantă firească a zilei, şi copiii să o simtă în folosul lor.

O rugăciune scurtă şi sinceră spusă la intervale regulate e mai importantă decât cantitatea rugăciunilor. E mai bine ca „regula” de rugăciune să fie foarte scurtă (chiar de câteva minute), copilul putându-şi prelungi timpul rugăciunii în funcţie de inspiraţia proprie. Odată ce s-a obişnuit să se roage singur şi a simţit nevoia de a cere binecuvântare de la Domnul, nu mai e nevoie să-i aducem aminte de rugăciune. Sigur că nu trebuie să-l cicălim pe această temă.

Când e vorba de copiii preşcolari, e bine ca părinţii să nu insiste asupra rugăciunii zilnice şi să nu se neliniştească dacă această regulă nu poate fi ţinută întocmai zilnic. O rugăciune scurtă la căpătâiul patului spusă de unul sau ambii părinţi înainte de culcare e mult mai uşor de împlinit, ca şi rugăciunile dinainte şi după mese.

Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 55-56

13
nov.
14

O minune cu Sfânta Euharistie trăită de Parintele Ioan Iovan

ioan iovanO minune legată de Sfânta Împărtășanie trăită și relatată de Parintele Ioan Iovan, minune cu o femeie care trecând de la ortodoxie la sectari (penticostali) s-a îndrăcit (demonizat) și revenind din nou la ortodoxie, pentru rugăciunile soțului și familiei, prin lucrarea și mila lui Dumnezeu, arătând totodată și că adevărata credință este cea ortodoxă.

După această grozava minune mai mult de un sfert din sat ce trecuse la penticostali au revenit la ortodoxie, înțelegând înșelarea în care căzuseră cu toții.

 

13
nov.
14

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie

copil._carteSfinţenia este desăvârşirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească şi dovada nemărginitei sale puteri.

Sfinţii au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin viaţa de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice iubirea de Dumnezeu şi slujirea omului. Viaţa lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită.

Sfinţenia vieţii tuturor creştinilor, a celor retraşi ca şi a celor ce trăiesc în lume, e nu numai posibilă, dar şi necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieţii noastre cu Iisus, prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să poată duce „razboiul nevăzut” împotriva duhurilor răutăţii (Efeseni 6, 12). Dar pentru aceasta se cere ca viaţa lui Hristos să se oglindească şi în viaţa creştinului, cu toate momentele sale.

Există multe forme de sfinţenie şi acestea se pot dobândi în diferite moduri de viaţă ale oamenilor. Oriunde eşti, proslăveşte pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în iubire, în cuminţenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni măcar la o viaţă creştină, cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea lui Dumnezeu”.

Să nu socotim sfinţenia vieţii ca un vârf de munte cu neputinţă de a-l urca, ci să ne apropiem cu încredere, cu ajutorul harului şi vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne lăsăm răpiţi de urgiile şi păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinţii Părinţi şi, într-un glas şi cu o inimă, să strigăm:

„Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pe noi”. Amin.

Preot Octavian MOŞIN

13
nov.
14

Ce înseamnă civilizaţie?

Odeon of Herodes AtticusToţi sunt de acord cu faptul că o ţară, cu cât este mai civilizată, cu atât mai bine stau lucrurile în ea. Ce înseamnă civilizaţie? Pentru mulţi aceasta nu înseamnă decât televizorul, vila, automobilul sau hainele de ultima modă.

…La teatrul din Atena antică erau rezervate locuri şi sectoare aparte pentru spectatorii din diferite regiuni ale Greciei. Sparta îşi avea şi ea sectorul său. Odată, înainte de începutul spectacolului, un bătrân atenian îşi căuta un loc liber. Când a ajuns în dreptul spartanilor, ei s-au ridicat cu toţii, ca la comandă, şi fiecare i-a oferit locul său bătrânului.

Este un atribut incontestabil al civilizaţiei, pe care noi, în goana noastră după valori, îl cam uităm.

Se zice că la acest gest mărinimos al spartanilor, galeria spectatorilor din Atena a început să aplaude, iar cineva a zis: “Atenienilor le sunt pe plac virtuţile, însă singuri nu doresc să le practice.”

 Pr. Alexandru Iamandii

13
nov.
14

În familie nu există nimic particular

familie_0Ce se poate face atunci când exigența religioasă a unuia dintre soți este mai mare decât a celuilalt?

Nu se poate face altceva decât să rabzi pe cel care are puțin și aceasta este o chestiune care ar trebui rezolvată de la început, adică să nu pornești la drum cu un om care nu poate merge pe același drum cu tine. Să știi de la început pe ce se poate conta.

De ce? Pentru că altfel nu poți avea un program religios, un program de viață în familie. Ești un însingurat în propria ta familie. Și așa se întâmplă de foarte multe ori, pentru că de cele mai multe ori oamenii nu pornesc pe temelia credinței, ci pornesc oricum și după aceea unul dintre soți, eventual, găsește calea credinței și celălalt nu poate să-l urmeze și asta duce la disensiuni și în orice caz la situații care nu odihnesc.

În familie nu există nimic particular. Toate sunt de obște. Și rugăciunea trebuie făcută împreună, și nu numai rugăciunea de la masă, ci și la rugăciuni de seară, de dimineață, în măsura în care lucrul acesta se poate realiza; dar, în orice caz, trebuie găsite și momente din acestea de rugăciune comună, pentru că viața comună se întemeiază pe fapte comune. Altfel, nu ajung să fie doi conjugați, ci doi înjugați.

Extras din Arh. Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, pp.233-234

13
nov.
14

Să nu te preocupi de greșealele altora, ci cunoaște-ți slăbiciunea ta

40297_1298298392673_1686785793_607759_6407628_n– Părinte, adeseori văd slăbiciunile altora îi judec.

– Boala ta ți-o știi?

– Nu.

– De aceea știi boala celorlalți. Dacă ți-ai fi știut boala ta, nu ai fi știut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșealele lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alții. Dar dacă face treaba în el însuși, atunci se cunoaște și pe sine și-l cunoaște și pe celălalt. Altfel, prin concluziile greșite pe care le scoate din sine judecă greșit și pe alții.

– Părinte, ce îl ajuta mai mult pe cineva ca să se îndrepte?

– La început, voința. Voința este într-un fel pornirea cea bună. Apoi, unul ca acesta trebuie să înțeleagă că este bolnav și să înceapă tratamentul corespunzator. Pentru că dacă este bolnav și își ascunde boala, cândva va cădea grămada deodată, fără să-și dea seama, și nu se va putea ajuta medical. De pildă, cineva știe că are un început de tuberculoză pulmonară din pricina căreia nu are poftă de mâncare. Îl întreabă: “De ce nu mănânci?”. “Ei, nu-mi place mâncarea aceasta!”, răspunde el. Apoi are dese slăbiciuni și nu poate merge bine. “De ce mergi așa?”, îl întreabă. “A, îmi place să merg încet-încet, zice. Ce, să alerg ca un nebun?”. Nu spune că are slăbiciuni și de aceea nu poate merge. Apoi începe tusea. “De ce tușești?” “Ei, din pricina alergiei!”Nu spune că plămânii îi sunt stricați. Apoi mai scoate câte un scuipat cu sînge. “Ce este aceasta?”, îl întreabă. “Ei, mi s-a iritat laringele”.

– Și toate acestea, Părinte, deoarece nu vrea să-și descopere tuberculoza?

– Da, deoarece o acoperă. O acoperă, o acoperă și după aceea moare de tuberculoză galopantă. Se sparge plămânul, se umplu lighene de sânge, cade jos și în cele din urmă se descoperă boala lui, dar foarte greu mai poate fi ajutat. În timp ce, daca ar înțelege că simptomele care apar sunt de la tuberculoză și ar primi tratamentul corespunzător, s-ar face mai sănătos decât cel sănătos. Vreau să spun că și în viața duhovnicească, acela care își justifică patimile sale primește în cele din urmă o înrâurire diavolească și nu se poate ascunde. Știi ce înseamnă să primească omul înrâurire diavolească? Se sălbăticește, se face fiară, se împotrivește, vorbeste urât, cu obrăznicie și nu primește ajutor de la nimeni.

De aceea toată temelia cea bună este ca mai întâi de toate omul să-și cunoască boala pe care o are și să se bucure că a cunoscut-o. De aici înainte trebuie să primească tratamentul, medicamentele potrivite și să simtă recunoștința față de medic – de duhovnic sau de starețul sau – iar nu să se împotrivească. Iată, acela își întinde mâna ca să-i facă transfuzie; îl înțeapă, îl doare, dar primește, deoarece aceasta îl va ajuta. Sau o operație, câtă chinuire nu are! Dar omul primește s-o facă pentru a se însănătoși.

– Părinte, atunci când știu că, de pildă, o observație aspră mă va ajuta, de ce oare nu o primesc cu plăcere?

– Ascultă, se poate să nu o primești cu plăcere, dar cel puțin îți dai seama că ceea ce ai făcut nu este bine?

– Da, îmi dau seama.

– Ei, dacă îți dai seama, este ceva și aceasta. Vezi, bolnavul ia un medicament care este amar, dar îl primește mai cu plăcere decât o bomboană pentru că își dă seama că îl va ajuta. Dacă nu primește medicamentul amar, nu se vindeca. Trebuie ca omul să-și cunoasă neputința sa, să primească medicamentele, ca după aceea să-l întărească Hristos“.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Nevoința Duhovnicească, Ed. Evanghelismos, 2003)

13
nov.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-13

JOI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XIII, 1-9)

n vremea aceea au venit unii la Iisus care I-au spus despre Galileenii al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: „Credeţi oare că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi Galileenii, fiindcă au pătimit acestea? Vă spun Eu vouă: Nu!, dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul în Siloam şi i-a omorât, credeţi oare că au fost ei mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiesc în Ierusalim? Vă spun Eu vouă: Nu!, dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel“. Şi le-a spus această parabolă: „Cineva avea un smochin sădit în via sa şi a venit să caute rod în el şi n’a găsit. Şi a zis către vier: Iată, sunt trei ani de când vin căutând rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l: de ce să ţină pământul degeaba? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce-l voi săpa împrejur şi voi pune gunoi; poate că va face rod în cel viitor; iar de nu, îl voi tăia“.
13
nov.
14

Apostolul Zilei : 2014-11-13

JOI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. I Tesaloniceni 2,

9-14

F-150x150raţilor, vă aduceţi aminte de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană ne-am purtat între voi credincioşii; ca un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa. De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi, cei ce credeţi. Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi, de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei.



Blog Stats

  • 312.842 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? ce să fac?” cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria darul lui Dumnezeu De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Omul „Părinte