Arhivă pentru 15 noiembrie 2014

15
nov.
14

De ce să asculte femeia de bărbat?

miriTeribil de interesant este faptul că bărbații în majoritatea lor își doresc să fie ascultați de femeile lor (soțiile lor). Adesea la sluba cununiei când se citește apostolul, la auzul cuvintelor: „și femeia să se teamă de bărbat”, majoritatea bărbaților jubilează căci Biserica îi îndreptățește autoritatea față de femeie.

Aceasta se întâmplă pentru simplul fapt că fiecare aude ceea ce vrea fără să cunoască voința lui Dumnezeu. Sfinții Părinți potrivesc foarte bine lucrurile și ne explică ce presupune teama la care se referă apostolul. Este vorba despre teama de a nu pierde iubirea celuilalt, aceeasi teamă pe care trebuie să o avem și față de Dumnezeul iubirii.

Pe de altă parte ni se pun în față câteva analogii despre ascultare, fiindu-ne propus pe deoparte felul în care Biserica cea adevărată ascultă de Hristos, și ascultarea pe care trebuie să o aibă femeia de bărbat iar pe de altă parte felul de jertfire pe care l-a făcut Hristos față de Biserică și jertfa pe care trebuie să o facă soțul pentru soție. Știm foarte bine că între soți nu există grade de rudenie, iar Biserica ne învață că amândoi sunt un trup, deci grad zero de rudenie, deplinătatea unirii dintre două persoane sub binecuvântarea și puterea lui Dumnezeu.

Dar iată ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur:

-,,Vrei să te asculte femeia, așa cum ascultă Biserica de Hristos? Atunci străduiește-te și tu să te îngrijești de ea precum Hristos face pentru Biserică. Și dacă va trebui să-ți dai viața pentru ea sau să te ostenești de multe ori peste putere sau să suferi și să pătimești multe, să nu le eviți. Deoarece nu trebuie să uiți că deși vei suferi toate acestea, în esență nimic nu ai făcut, în comparație cu cele pe care le-a făcut Hristos pentru Biserică.”

-Pricinile tuturor relelor sunt păcatele. Din pricina păcatelor vin întristările; din pricina păcatelor, războaiele; din pricina păcatelor, bolile și toate patimile greu de vindecat, care ne necinstesc.”.

-Un cuvânt care a fost spus în mod simplu a răsturnat case întregi și a distrus și înecat suflete. Paguba pricinuită de bani este cu putință să o îndrepți, însă un cuvânt scăpat o dată din gură nu este cu putință să fie retras…”

-Ce ar fi putut exista mai paradoxal decât aceasta? Cele care sunt adunate se pierd, iar cele care se împrăștie rămân. Și pe bună dreptate, pentru că cele care se împrăștie prin milostenii le primește Dumnezeu și nimeni nu le poate lua din mâna Lui. În timp ce celelalte sunt așezate în visteriile omenești, unde mulți le poftesc și le invidiază.

Sfântul Ioan Gură de Aur

15
nov.
14

Nu a regretat niciodată că a iertat-o pentru greseala făcută

terapie_1 Doi tineri care trăiau împreună au venit la biserica părintelui Constantin. Au fost foarte impresionati de întâlnirea cu părintele si după slujbă s-au spovedit. Vroiau să se căsătorească după terminarea facultătii. S-au hotărât să nu mai păcătuiască. Cu o lună înainte de examenele de licentă, Eliza s-a dus la o petrecere dată de sora sa, care se măritase cu un arab. Daniel era acasă, la părinti.

La petrecere, un alt arab, cel mai bun prieten al cumnatului Elizei, s-a îndrăgostit de ea si, din vorbă în vorbă, a convins-o să bea cu el niste tărie. Prinsă în joc, fata a cerut din ce în ce mai multă băutură si, în cele din urmă, a picat în bratele arabului. Ba chiar a păcătuit cu el după plecarea musafirilor. Sora ei nu părea mirată de aceasta.

Când l-a revăzut pe Daniel, pe Eliza au năpădit-o lacrimile:

– Totul s-a terminat. Nu mai are rost să fim prieteni. Duminică dimineată m-am culcat cu Ahmed, cel mai bun prieten al cumnatului meu. Nu stiu dacă m-ai putea ierta, si nici nu mai are rost să mă ierti. Între noi s-a terminat totul.

După trei zile, Eliza a primit un telefon:

– Crezi că există pocăintă?

– Da, există.

– Atunci hai la părintele Constantin. Tie o să-ti dea un canon, iar mie o să-mi spună ce rugăciuni să fac pentru tine.

Eliza s-a spovedit si, cu dragostea lui Daniel si cu sfaturile părintelui, sufletul ei s-a curătat de păcat.

S-au căsătorit, asa cum plănuiseră. Eliza era o sotie minunată. Daniel nu a regretat niciodată că a iertat-o pentru greseala făcută.

Din Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004 

15
nov.
14

Iubirea se mărturiseşte prin cuvinte!

1360165635_0_8d8b3_bec4d14d_xlEste laşitatea mai gravă decât cruntul adevăr? Crezi că iubeşti, dar nu eşti sigur şi, de teamă să nu răneşti persoana despre care crezi că te iubeşte, eviţi să-i spui adevărul…

Fiţi atenţi cum o complicăm noi: Măria îl iubeşte pe Gheorghe – doar se vede pe ea, Doamne, iartă-mă! O femeie, când iubeşte, schimbă ţinuta, ridică sprâncenele, se uită înainte, e luminoasă. Nu poţi să iubeşti şi să-ţi pută gura, decât dacă eşti bătut în cap! Se schimbă ceva în atitudini… Şi Gheorghe vede asta, dar el e parşiv, pentru că, în timp ce iubirea femeii este absolută dăru­ire, iubirea bărbatului e ca ecluza, mai ia o ţâră, mai trăieşte un pic, o mai deschide, mai foloseşte puţin, că ăsta e sistemul – n-ai ce-i face! – scurtcircuitării adamice.

Şi, la un moment dat – doar fata asta emite, prin toţi porii, dragostea ei; îi zâmbeşte, numai nu-i duce cafeaua, supiţa, ciorbicuţa, biletul de film – băi, nărodule, hai odată! Ăsta, nimic! De ce? Pentru că iubirea se mărturiseşte prin cuvinte! Ca nărodul să priceapă, trebuie să-i scrii cu majuscule: Bă, te iubesc şi când eşti prost, că de aia te iubesc! Este însă valabil şi invers.

Spuneţi-i celui pe care îl iubiţi, că nu pierdeţi nimic – dacă nu vă iubeşte şi nu-l interesează, va spune: eşti liberă, nu mai pierde timpul! Şi să ştiţi că într-o iubire cel mai preţios element este timpul. Nu because time is money, ci pentru că timpul este ireversibil.

Extras din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 51-53

15
nov.
14

Bărbatul care avortează

news_img_file_2042_bBarbatul pare sa nu aiba nici o legatura cu crima avortului, asociata de cele mai multe ori numai cu femeia. Adesea, lucrurile sunt vazute in modul urmator: daca femeia este cea care ramane insarcinata, tot ea trebuie sa fie si cea care avorteaza; daca femeia savarseste pacatul, tot ea trebuie sa fie si cea care primeste canon. Dar, oare, femeia ramane insarcinata de una singura ?!
Taina Cununiei, in totalitate, este o slujba care-i uneste pe cei doi miri, pe barbat si pe femeie, “intr-un trup”, precum Dumnezeu a hotarat inca dintru inceput: “Si a zis Adam: Iata aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup” (Facere 2, 23-24).

Atata timp deci cat barbatul si femeia formeaza un singur trup, iar nasterea de prunci este, in egala masura, lucrarea amandurora, pacatul trupesc al avortului nu poate fi socotit decat tot al amandurora, daca nu chiar mai mult al barbatului.

Barbatul si femeia avorteaza, iar nu numai femeia

Precum copilul se zamisleste prin conlucrarea a doi parinti, barbat si femeie, tot asa, el se afla si in responsabilitatea si purtarea de grija a amandurora dintre ei, iar nu numai a unuia, adica a mamei. Pentru aceasta, avortul se arata a fi o crima savarsita de ambii parinti, iar nu numai de unul dintre ei. Avortul este deci o crima savarsita de mama si de tata (calitati atat de nepotrivite pentru acest caz), iar nu numai de mama.

Fiind incredintat unei familii si asezat aproape de inima mamei lui, pruncul este adesea vazut ca o piedica in calea fericirii pamantesti si a comoditatii egoiste a parintilor sai, motiv pentru care avortul apare ca o solutie foarte la indemana. Avortul este o crima mai odioasa chiar decat cea a uciderii unui om nascut deja, caci pruncul, aflat inca in pantece, este complet lipsit de aparare si de libertate.

Barbatul se face vinovat de crima, trebuind a fi supus canoanelor potrivite avortului, nu numai datorita intelegerii atitudinii lui ca nepasare, indiferenta, incuviintare sau chiar fortare a femeii, ci si datorita participarii lui directe la luarea deciziei de “viata sau moarte” asupra copilului sau.

Barbatul este mai vinovat de avort decat femeia

Sfantul Ioan Gura de Aur il face responsabil de avort mai ales pe barbat, care de multe ori urmareste numai desfranare, iar nu unirea curata cu sotia lui, si precum desfranarii i se pun in cale, ca un frau, sarcinile si nasterea de prunci, aceasta se razbuna pe copii, pierzandu-i.

“De ce semeni acolo unde tarina incearca a strica rodul, unde sunt multe doctorii de starpire si unde de multe ori copilul este omorat mai inainte de nastere? Nu am cuvinte indeajuns pentru a numi asemenea fapta criminala, de vreme ce nu numai ca pe copilul nascut il omoara, ci il impiedica chiar de a se naste.

Deci de ce iti baţi joc de darul lui Dumnezeu si te lupti impotriva legilor Lui, iar ceea ce este binecuvantare tu alungi ca pe un blestem? De ce, apoi, prefaci camara nasterii in loc de omor, iar pe femeie, care este data spre facerea de prunci, tu o pregatesti pentru ucidere? Fiindcă pentru a fi placuta si dorita de tine, si pentru a atrage la sine mai mult aur (bunastare materiala), femeia nu se fereste de a face si aceasta (avort), gramadind prin asemenea fapt un foc mare asupra capului tau; caci daca indrazneala este a ei, in acelaşi timp insa si tu esti cauza principala a indraznelii ei.

Cu toate acestea, dupa o asemenea purtare necuviincioasa (desfranare, avort), totusi lucrul acesta pare indiferent multora, ba chiar si multor barbati care isi au femeile lor, de unde apoi si rezulta cele mai mari rele. Caci de multe ori se pun in miscare fel de fel de doctorii pentru starpire, doctorii pregatite nu pentru pantecele unei desfranate straine, ci pentru al femeii nedreptatite; si aici se intind fel de fel de curse” (Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilia 24 la “Epistola catre Romani”).

Barbatul trebuie supus (cel putin) acelorasi canoane privind avortul

Cercetand seria de canoane apostolice, sinodale si patristice, referitoare la avort, am fost intristat vazand ca nu exista nici un canon care sa pedepseasca, in aceeasi masura, pe barbat, ca si pe femeie, pentru aceasta crima cu premeditare.

Dintre toate canoanele referitoare la avort, care au in principal datoria de a arata gravitatea acestei fapte, mentionez aici numai Canonul 21, dat la Sinodul local de la Ancira (314), care precizeaza: “Pe femeile care sunt desfranate si isi omoara fatul si se indeletnicesc cu pregatirea mijloacelor de avort, hotararea de mai inainte (pana la acest sinod) le-a oprit (de la Impartasanie) pana la iesirea din viata si aceasta hotarare se tine indeobste, dar, gasind ceva spre a le trata mai bland, am hotarat ca vreme de 10 ani sa implineasca in penitenta, potrivit treptelor hotarate.”

Nici un canon privitor la avort, din cele parcurse de mine, nu face referire la barbat (la sot), ca la un copartas la crima savarsita de femeie (de sotie). Putem considera ca face referire la barbat, ca vrednic de pedeapsa, numai Canonul 2 al Sfantului Vasile cel Mare, care zice: “Cei care dau medicamente avortive sunt ucigasi. Si ei si cele care primesc otravuri ucigatoare de embrioni.” Printre “cei care dau medicamente avortive” il numar si pe barbat, ca unul care o indeamna sau o ajuta pe femeie la savarsirea avortului.

Inteleg ca femeia este elementul cheie intr-un avort, ea putand sa gaseasca in ea hotararea si puterea de a renunta la toate pentru viata sadita in pantecele ei, inclusiv la insasi viata ei, daca barbatul ar ameninta-o cu moartea, in cazul hotararii ei de a nu-l omora pe prunc, dar asta nu il scuteste pe barbat de pedeapsa (canonul) hotarat criminalului.

Urmand mustrarilor adresate de Sfantul Ioan Gura de Aur barbatului, indraznesc sa spun ca mai mult barbatul, decat femeia, ar trebui sa fie pedepsit pentru avort, ca unul care este cap al familiei si deci inzestrat cu puterea de a-si conduce familia pe calea cea stramta care duce in Imparatia lui Hristos.

Barbatul este vazut de Sfintii Parinti intotdeauna ca fiind mai intarit decat femeia, care este numita “vas slab”. Inca dintru inceput, femeia a fost asezata sub autoritatea barbatului ei, caruia i s-a incredintat datoria suprema de a ii purta de grija si a o iubi in adevar. “Atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani” (Facere 3, 16). Motiv pentru care, in timp, s-a ajuns la ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: “Femeia care s-a maritat poarta de grija de cele ale lumii, cum sa placa barbatului” (I Corinteni 7, 34).

Barbatul are deci imputernicirea divina si puterea de a o opri pe femeia lui de a savarsi crima avortului. Din pacate insa, de cele mai multe ori, chiar barbatul este acela care o obliga pe femeie sa-l omoare pe pruncul inca nenascut, precum spune si Sfantul Ioan Gura de Aur: “Caci daca indrazneala este a ei, in acelasi timp insa, si tu esti cauza principala a indraznelii ei.” Nu este deci mai vrednic de pedeapsa barbatul, decat femeia?!

Cred ca, in multe cazuri, sangele varsat al unor prunci nenascuti (avortati), se va cere din mana preotilor duhovnici care nu au avut curajul de a propovadui pe fata faptul ca avortul este o crima ce manjeste intreaga familie, adica atat pe sotie, cat si pe sot, amandoi trebuind sa se pocaiasca cu o pocainta pe masura crimei savarsite.

Deoarece barbatul nu constientizeaza faptul ca avortul este o crima familiala, savarsita de el insusi, in comun acord cu sotia, la Spovedanie, el ar trebui sa fie intrebat de preotul duhovnic: “Avorturi ai facut?”

15
nov.
14

A îmbrăţişa Ortodoxia înseamnă a îmbrăţişa credinţa Evangheliei

tumblr_m5vojnhFUA1qkynm4Ortodoxia este adevărata mireasă a lui Hristos, „fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci sfântă şi fără prihană”. Aceasta este Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, singura Sa Biserică, „adevărata Biserică Sobornicească, care se luptă împotriva tuturor ereziilor. Să lupte, se poate. Să fie înfrântă, însă, niciodată.

A îmbrăţişa Ortodoxia nu înseamnă altceva decât a îmbrăţişa credinţa Evangheliei în limpezimea ei iniţială, în timp ce, dimpotrivă, a o nega şi a apostazia de la Ortodoxie înseamnă a nega şi a apostazia de la creştinism, în întregime.

Biserica Ortodoxă este singura care, ca un paznic credincios al credinţei evanghelice, „nu a schimbat vreodată ceva din aceasta, nici nu a scos, nici nu a adăugat”; „nici nu a tăiat cele esenţiale, nici nu le-a adunat pe cele secundare, nici nu a pierdut ceva al ei, nici nu a apucat ceva străin, rămânând întotdeauna înţeleaptă şi credincioasă celor pe care le-a moştenit”, întrucât ştie că în credinţa ce i-a fost dată o dată pentru totdeauna nu e îngăduită nici cea mai mică schimbare, nici măcar făcută de „un înger din cer”, cu atât mai puţin de un om pământesc, mincinos şi păcătos!…

Ortodoxia este adevărata mireasă a lui Hristos, „fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci sfântă şi fără prihană”. Aceasta este Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, singura Sa Biserică, „adevărata Biserică Sobornicească, care se luptă împotriva tuturor ereziilor. Să lupte, se poate. Să fie înfrântă, însă, niciodată. Deşi toate ereziile şi schismele din ea au răsărit, ca mlădiţe nefolositoare, tăiate chiar din viţa de vie însăşi, ea rămâne statornică prin rădăcina sa, prin unirea sa cu Dumnezeu”. Cine o urmează, pe Dumnezeu Îl urmează; cine ascultă glasul ei, glasul lui Dumnezeu Îl ascultă; şi cine nu i se supune, se face păgân.

(Pavel de Ballester, Episcop de Nazianz, Convertirea mea la Ortodoxie – mărturia unui călugăr franciscan, Editura Nepsis, 2010, pp. 74-75)

15
nov.
14

Cel ce dă săracilor pune darul său în mâna Domnului

personally-help-the-poor Odată, cum mergeam cu Sfântul Nifon prin piaţa oraşului, văd la dreapta mea pe un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el, facându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am observat, l-am tras de mână pe Cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis: Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit aceasta străină minune:

Eram copil, cam de 12 ani, mi-a zis el şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma, să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit acest cuvânt m-am mirat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatalui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci.

Deci, pe când mergeam şi mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sarac zdrenţăros care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea saracul, s -a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerşetor, a întins şi Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea şi a mulţumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut nimic. M-am minunat şi am crezut. De aici ştiu că cel ce dăruieşte fraţilor celor nevoiaşi, pune darul său cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor şi de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului.

Din Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 79

15
nov.
14

Așa cum m-a văzut greșind, tot așa mă va vedea pocăindu-mă

o_femeie_ce_s-a_pocaitO fată care în timpul liceului trăise cu prietenul ei si care, după ce rămăsese însărcinată, făcuse un avort de frica părintilor ei, a simtit că fără Dumnezeu viata nu are rost si s-a apropiat de biserică. Vreme de trei ani a trăit în curătie, după ce Îi promisese lui Dumnezeu că nu se va mai culca decât cu sotul ei, după nuntă.

Dar, într-o seară, fiind apăsată de singurătate, a iesit să se plimbe în parc. A făcut cunostintă cu un doctor, nu foarte frumos dar prezentabil, si plimbarea s-a terminat în patul doctorului.

Dimineata, când a ajuns acasă, s-a dus în fata icoanei si s-a rugat:

– Doamne, iartă-mă, că desi am căzut încă o dată, am să pun din nou început bun. Mă voi spovedi si voi lupta din toate puterile să nu mai cad.

După rugăciune, a văzut în camera ei un drac mare si urât:

– De ce te mai rogi? Gata, de acum vei fi a noastră…

– De unde stii tu că voi fi a voastră? Puternic este Dumnezeu să mă ridice iar si să mă ierte.

– De unde stii că te va ierta?

– Dumnezeu stie că nu am mintit când i-am spus că nu vreau să mai cad niciodată. Stie cât m-am luptat. Si, asa cum m-a văzut gresind, tot asa mă va vedea pocăindu-mă.

Auzind acestea, dracul a plecat rusinat. Iar fata, mirată că diavolul a lăsat-o în pace, a căpătat si mai mare nădejde în mila lui Dumnezeu. Fără să mai amâne, în loc să meargă la serviciu, a alergat la părintele ei si s-a spovedit cu inimă frântă. Si, primind canon, a plecat cu nădejdea că Dumnezeu o va ierta.

Extras din Danion Vasile, Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004
15
nov.
14

Viaţa religioasă a creştinului trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie

IMG_0026Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii.

Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul.

De asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos.

Din Ieromonah Adrian Făgeţeanu, Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 46

15
nov.
14

Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi (Omilia Mitropolitului Augustin de Florina)

InviereaFiceiLuiIair4„Credinţa ta te-a mântuit…”
„Doar crede şi se va mântui”
(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

***

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.

Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.

Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).

În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de ce Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

***

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.

Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu.

Acestia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? – Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) – Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem:

„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Amin.

15
nov.
14

Suntem tovarăşi de drum toţi, ne putem urî unul pe altul?

nastojashhaja_druzhba_pravdiva_i_otvazhnaEste foarte mare darul să ai pe cineva lângă tine! În iad este o mare fericire, cum zice Sfântul Macarie, când se vede unul cu altul. Căci zice: „În orice ceas te  vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin!”. Iar Avva Macarie l-a întrebat: „Care este mângâierea şi care este chinul?” I s-a răspuns: „Pe cât este departe cerul de pământ, atât este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi tu pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt! Aceasta este mângâierea noastră!”. Auzi ce bucurie?

Acum, când suntem tovarăşi de drum toţi, ne urâm unul pe altul? Ai în traistă un lucru bun, care ţine de foame, şi celălalt nu are, şi tu mergi cu el şi  nu-i dai şi lui? Îi dai şarpe? Îi dai răutate? Vă daţi seama cât de mult se greşeşte în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu preţuim faptul că suntem împreună? Vorbiţi-vă de bine!

Spuneam şi sunt foarte convins, că în iad sunt cei mai mulţi care vorbesc de rău. Vorbesc de rău şi se  motivează: „Ce, numai eu vorbesc?” „Da’ ce, eu n-am dreptate?”

Nu! N-ai dreptate! Şi ce te interesează că vorbeşte acela de rău? Că poate dracul vorbeşte prin acela!

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 123

15
nov.
14

Măi, omule, nu te atinge !

136990_schitul-nifon-secu-1Undeva în munţii României se nevoiesc trei călugări la un schit construit recent. Au un tractor cu care îşi fac aprovizionarea, căci locul este greu accesibil.

Într-o zi au chemat un taf care să le tragă doi stejari pe care-i tăiaseră şi să-i ducă la un gater pentru scândură. Pe când treceau prin satul din apropiere, s-a rupt un vârf de la un stejar şi a rămas pe marginea drumului. Părintele care venea cu tractorul în urma tafului, nu l-a observat. După plecarea lor, un om oarecare din sat, care avea casa nu departe de locul acela, văzând acel stejar, a vrut să-l taie şi să-l ducă acasă. Alt vecin, văzându-l, i-a zis: „Măi, omule, nu te atinge de lemnul acela, că aparţine părinţilor de la schit şi o să ai probleme!”. „Lasă-i încolo de popi, că ăştia au de toate”, a zis el supărat.

Apucându-se de treabă, a încercat să taie lemnul, dar de la prima încercare a eşuat, deoarece i s-a rupt lanţul de la drujbă. Ducându-se acasă, a adus altă drujbă, dar şi aceasta s-a stricat. Pe când se chinuia el acolo, tocmai apăruse un copil de-al lui şi-i zice: „Tată, hai repede acasă că moare mama!”. Întorcându-se acasă, soţia lui era pe moarte. A dus-o de urgenţă la spital şi a internat-o.

Vecinul lui, fiind un om de bună credinţă, i-a spus: „Măi, omule, dacă vrei ca toate lucrurile să fie bune şi soţia să se însănătoşească, du-te la părinţii de la schit să-ţi facă câteva rugăciuni”.

Atunci omul a urcat la schit, şi-a cerut iertare de la părinţi, i-au citit câteva rugăciuni şi l-au binecuvântat.

Întorcându-se acasă, a doua zi i-a venit şi soţia de la spital, sănătoasă.

Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010

15
nov.
14

Sensul morții (predică la Învierea fiicei lui Iair) – Mitropolit Bartolomeu Anania (2009)

123319_ips-bartolomeu_ananiaÎn vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit, ci doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit. Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

LUCA 8, 41-56

15
nov.
14

Diluarea de sens a ceea ce în­seamnă odihna creştinului

9_0Aici este drama acestei diluări de sens a ceea ce în­seamnă odihna creştinului. Dar mai este şi varianta cealal­tă, pe care o ştim cu toţii: ce bine sforăie creştinul dumini­ca dimineaţa şi zice că Domnul îl iartă, că doar a muncit toată săptămâna! E drept că aseară a stat până târziu de tot cu nişte prieteni la sacrul grătar, la ieşirea la iarbă ver­de — noile terapii psiho-sociale pentru întărirea relaţiilor intra-familiale.

Fără îndoială că dracul grătarului şi dracul mersului exact duminica dimineaţa la cumpărături prin mall-uri, pe colo, pe colo, nu e un drac nou, el e vechi, e bătrân, e dracul împrăştierii în orice altceva decât în Hristos, e dracul mersului la cumpăratul lumii, împotriva propriei tale firi, împotriva propriei tale fiinţe, împotriva propriului tău destin creştin. Şi atunci, Biserica e pentru babe, e pentru fraierii de preoţi. Nu e pentru noi, ăştia, dăştăpţii, care avem maşini cu mii de cai putere, cât lo­comotivele dacă se poate, de nici nu mai avem unde să le parcăm, vedeţi?

Nu-i român fără o maşină! Ce român e ăla fără maşină? Cum poţi tu să-ţi manifeşti naţionalismul pentru petrolul naţional, dacă nu-ţi iei o maşină să o ţii în curte?! Ce frumos scrie un vlădică rus: „Iubitule! Doreşti şi cauţi cinstea de om deştept. Iţi aminteşti oare, cine este deştept cu adevărat? Om cu adevărat deştept este cel care se străduie pentru un singur lucru: să se supună în toate lui Dumnezeu şi să placă Lui, dând mulţumită purtării Lui de grijă dumnezeieşti pentru orice întâmplare din viaţa aceasta, plăcută sau amară, fiindcă este lucru înţelept să-i mulţumim doctorului şi atunci când ne dă doctorii ama­re: şi atunci, nu-I vom mulţumi, oare, în inimile noastre lui Dumnezeu pentru necazurile prin care înţelepciunea şi harul Lui ne vindecă sufletul?

Mântuieşte-te! Prietene! Nu-i de nici un folos să înveţi ştiinţele, dacă nu vei trăi cum Îi place lui Dumnezeu şi cu frică de Dumnezeu. De­prinderea vieţuirii celei bune şi străduinţa pentru curăţirea şi îndreptarea sufletului îl fac pe om luminat şi înţelept cu adevărat. Cine e străin de virtute nu ştie nimic aşa cum tre­buie şi nici nu poate cunoaşte, fiindcă – zice Sfântul Anto­nie cel Mare – singurul mijloc de a-L înţelege pe Atotbunul Dumnezeu şi lucrurile dumnezeieşti este bunătatea şi viaţa neprihănită, prin care este atras harul Sfântului Duh, care povăţuieşte la tot adevărul. Mântuieşte-te!” (Preasfinţitul Ieremia Zăvorâtul, Doctorie duhovnicească adunată din lume sau Reţetar duhovnicesc, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 52).

În supra-saturarea aceasta de bunuri, am ascuns Bise­rica după garsonieră, casă, maşină, carieră, bani, afaceri, împrăştieri, grătare, mititei, toate celelalte. Abia undeva, aşa, departe în zare – îi faci cu mâna din când în când —, Biserica! Şi toate astea când, de fapt, adevărata odihnă nu poate veni decât de la Dumnezeul Care Se odihneşte în Liturghie.

Teama mea cea mai mare este că, atât de tare ne-a cuprins duhul acesta al vacanţării, încât am uitat şi să ne mai privim unii pe ceilalţi! Căutăm doar să ne satisfa­cem micile noastre tabieturi personale, să ne satisfacem poftele noastre, şi în niciun caz nu mai suntem capabili să creştem în sensibilitate în raport cu dorinţele celor­lalţi din jurul nostru, cu dorinţa lor de a ne avea, de a vorbi cu noi, de a se plimba, de a comenta împreună cu noi, ştiu eu, filmele văzute, concertele ascultate, cărţile citite… Doamne, ce-am zis! Cărţile, adică e mai mult de una! Asta începe să fie deja o problemă!

Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism în vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 92-94

15
nov.
14

Să nu ne băgăm singuri în ispite

woman-church_2553390bDumnezeu intervine numai când omul nu mai poate. De aceea când suntem bolnavi trebuie să mergem la doctor. Hristos a făcut ca din câteva pâini şi peşti să se sature mii de oameni, a făcut o minune, însă atunci când mergeau pe cale, Iisus şi ucenicii cumpărau cele necesare pentru hrană, cum vedem şi din întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă. Evanghelistul Ioan ne spune: că ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană (Ioan 4, 8). Sigur că cel ce săturase atâtea mii de oameni nu ar fi avut nevoie să cumpere, dar Hristos lucra şi ca Dumnezeu şi ca om, iar dumnezeirea intervine doar atunci când omul nu mai poate.

Părintele Rafail Noica: „de la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin decât imposibilul, pentru că mai puţin decât imposibilul putem şi noi”. Atât cât putem din punct de vedere omenesc trebuie să facem, apoi să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru un bolnav, dar trebuie dus şi la doctor, ne rugăm pentru un examen, dar trebuie să şi învăţăm, ne rugăm pentru împăcare, dar trebuie să şi iertăm.

Trebuie din punct de vedere al omenescului să facem cât ne stă în putinţă, nu las un lucru în drum şi spun: lasă că are Dumnezeu grijă. Aceasta este ispitire şi Dumnezeu spune: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Apostolii, când erau urmăriţi, fugeau şi se ascundeau, nu aşteptau ca Dumnezeu să-i facă invizibili. Sfinţii Părinţi mărturisesc toţi că cel ce se bagă singur în ispite greşeşte. Sunt mulţi care se chinuiesc fără nici un rost, după cum spunea şi sfântul Ignatie Briancianinov despre aşa numiţii asceţi care fac nişte nevoinţe suprafireşti fără nici un rost, ispitind în felul acesta pe Dumnezeu.

Mâncarea o binecuvântezi, dar dacă ai făcut-o rău ea te vatămă, pentru că îşi păstrează partea firească chiar dacă este sfinţită. La fel cu toate lucrurile sfinte: poţi să te îneci în aghiasmă, poţi să-ţi spargi capul cu o cruce sau cu o icoană, pentru că ele îşi păstrează şi proprietăţile fireşti, lucrarea firească, alături de cea harică.

Extras din Deşertăciunile lumii, Ierom. Ioan Buliga, Măn. Jacul Românesc, 2008

15
nov.
14

„Să nu trăieşti în desfrânare”

admin-ajax.phpCei ce trăiesc necununaţi, mai întîi calcă porunca a 7-a „să nu trăieşti în desfrânare”. Deci, toată bălăciunea curvărească este asupra lor şi pe haina botezului.

În al doilea rând, se socotesc ca cei ce sunt potrivnici Sfintelor Taine şi harului lucrător prin Sf. Taine. De aceea cei ce trăiesc necununaţi nu se pot împărtăşi până ce nu se cunună la preot dărâmând zidul vrajbei dintre ei şi Dumnezeu, chiar dacă se spovedesc şi fac canon. Nu le folosește canonul dat de preot dacă trăiesc în continuare în păcatul curviei şi se împotrivesc tainei Sf. Cununii. Nu pot merge alături păcatul nepărăsit şi canonul de căinţă pentru păcat, pentru că păcatul batjocoreşte căinţa. Trebuie părăsit sau desfiinţat păcatul pentru ca roadele căinţei să se vadă. Tot din acest motiv nu le sunt primite darurile la Sf. Altar: pomelnicele, lumânările, făina, uleiul şi alte daruri. Tot din această cauză, la rândul lor nu pot cununa ca naşi pe alţii. Mai întâi trebuie să se cunune ei şi apoi să cunune pe alţii. Nu pot fi martori la săvârşirea unei Sf. Taine atâta timp cât ei s-au dovedit a fi vrăjmaşii Sfintelor Taine. Înainte ca aceştia să se cunune trebuie să facă o spovedanie generală, iar preotul le poate da canon: să postească o săptămână, să se păstreze curaţi până la cununie, să păstreze discreţie la cununie, fără alai şi petrecere, îmbrăcaţi obişnuit, şi canon de pocăinţă după canonicitatea Sf. Biserici.

Cunosc foarte multe cazuri, perechi de tineri şi chiar oameni în vârstă, care au trăit o vreme îndelungată necununaţi din diferite motive (5-10 ani), iar după ce s-au cununat n-a durat un an sau doi şi s-au despărţit. Au trăit mai mult împreună necununaţi decât după ce s-au cununat, de ce se întâmplă lucrul acesta ?

Aşa se întâmplă. În loc să asculte de sfatul părinţilor şi de porunca lui Dumnezeu să nu păcătuiască înainte de cununie, unii încep viaţa şi petrec o bucată din ea împreună în păcatul curviei. Aceştia pentru că nu s-au păzit, i-a aprins diavolul desfrânării cu focul si dulceaţa păcatului, după care le-a dat mereu amânare si apoi ruşinea. Au amânat primirea Sf. Taine a Cununiei sub diferite motive: că nu ar fi părinţii de acord pentru unii, că este prea devreme să se cunune pentru alţii, că este mai bine să trăiască de probă pentru a se convinge dacă se potrivesc ca nu cumva mai târziu să constate că nu se potrivesc şi să se despartă şi alte motive, toate nejustificate din punct de vedere moral-religios. După ce a trecut timpul, au apărut copiii, lumea îi ştie şi le dă ruşinea ca să moară în starea aceasta, pentru osândă la judecată: „în ce te voi găsi în aceea te voi judeca.”

Extras din Pr. Ilarion Argatu, Despre căsătorie, Editura Mila Creștină, Fălticeni, 2007

15
nov.
14

Nu trebuie să ne întristăm atunci când păţim ceva rău, ci atunci când săvârşim ceva rău

637Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite, distrugându-ne astfel sănătatea sufletului şi a trupului, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc! De aceea, nu trebuie să ne întristăm atunci când păţim ceva rău, ci atunci când săvârşim ceva rău. Însă noi am făcut totul pe de-a-ndoaselea.

Astfel, chiar dacă am săvârşi nenumărate rele, nu ne întristăm, nici nu ne pare rău. Dar dacă păţim şi cel mai mic rău, cădem în cea mai adâncă mâhnire şi nu ne mai gândim că tristeţile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are faţă de noi.

Dar de ce vorbesc numai despre tristeţile acestei vieţi? Oare ameninţarea osândei veşnice nu este tot un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, mai mult chiar decât făgăduinţa bucuriei veşnice? Pentru că dacă n-ar exista ameninţarea chinurilor fără sfârşit, puţini ar fi aceia care ar câştiga mântuirea. Pentru noi, leneşii, nu ajunge făgăduinţa bunătăţilor cereşti. Trebuie să ne temem, ca să ne mişcăm spre virtute.

Din Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 251

15
nov.
14

Pr. Cleopa Ilie – Despre îngerul păzitor (video)

inger-pazitorOdată a venit un grup de credincioşi la Părintele Cleopa:

– De unde sunteţi voi, mamă?

– De la Bârlad.

– Ei, tocmai de acolo! Voi ştiţi că de când v-aţi pus în gând să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor prezenta la dreapta judecată, că aceşti bănuţi nu i-aţi cheltuit la discoteci, la cârciumi şi la nunţi cu lăutari, ci i-aţi dăruit lui Hristos! Ei! De-aţi vedea îngerii voştri păzitori lângă voi cum sunt, aţi muri de bucurie!

Extras din Părintele Cleopa Ilie, Douăzeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 11

15
nov.
14

Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată

viataAzi-noapte am deschis o carte, deși mă culcasem decis ca să nu mai citesc. După miezul nopții mi-am zis: „Totuși, hai să deschid cartea asta, numai două pagini să citesc”. Și m-am pomenit că s-a făcut ora 7 dimineața. De două-trei nopți citesc dintr-o carte celebră, unde scrie cum unei femei credincioase i-a murit copilașul, iar femeia era disperată și plângea. Și a trecut pe acolo o femeie desfrânată, care a văzut-o pe mama aceea și i s-a făcut milă de ea când a văzut-o cum suferea. Și a început să se roage: „Doamne, tu știi cât îs de păcătoasă Dar, te rog, de data aceasta să mă asculți, cel puțin o dată ascultă-mă și pe mine: învie copilul acestei femei!” Iar copilul a înviat.

Iată, deci, că rugăciunile făcute pentru alții, dacă sunt spuse cu pocăință și cu dragoste, ajung la tronul lui Dumnezeu, indiferent de ce păcate am făcut.

Uneori ne rugăm, dar nu vedem rezultatul. Spune apostolul Iacov: „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iac. 4, 3). Uneori cerem ceea ce este în dauna noastră sau a semenilor noștri, și Dumnezeu nu ne ascultă, așa cum un tată nu-și ascultă copilul care îi cere: „Tată, dă-mi să mă joc cu șarpele ăsta”.

Cât despre rugăciunea inimii, m-au întrebat și niște mari învățați din America, în urmă cu doi ani. Și le-am răspuns: „Părintele Cleopa a fost întrebat și el: Vorbiți‑ne despre Rugăciunea lui Iisus. Ce-a răspuns Cleopa? Eu nu știu ce‑i aia”. Rugăciunea neîncetată nu este o lucrare prea ușoară. Dar fiecare o poate face la măsura lui și este bine ca toți creștinii să încerce să spună rugăciunea minții. Există o rânduială, dar eu nu merg la rânduială. Le-am spus și celor din America și vă spun și vouă: întotdeauna când pomenim numele lui Iisus, fug toți dracii, pentru că demonii se cutremură când aud numele Domnului Iisus Hristos.

Poate că întreaga rugăciune – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” – e mai dificilă. Poți să zici doar: „Iisuse, mântuiește-mă pe mine, păcătosul”. Sau cum se spune în Acatist: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Satana e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată.

Într-o mănăstire, unde era program foarte precis, la miezul nopții se trăgeau clopotele pentru Miezonoptică.

Dar, de câteva ori, înainte de miezul nopții cu o oră, începeau clopotele să sune. Și era o gâlceavă. Ieșeau călugării de la chilii să meargă la Miezonoptică, dar biserica era închisă. Și atunci îl certau pe clopotar:

– Măi, de ce-ai sunat mai repede?

– Dar eu n-am sunat!

– Nu ai tras tu clopotele!?

Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!” Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!” Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule”. Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, iar apoi se oprea. „Termină cântarea!”, îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi”. Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici”. E o istorioară cu un mare înțeles.

Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” sau doar „Doamne, miluiește-mă”. Poți începe să o rostești mai întâi mecanic, doar cu buzele: „Iisuse, Doamne, miluiește-mă; Iisuse, Doamne, miluiește-mă”. După un an, doi, te-ai obișnuit și această rugăciune scurtă îți vine de la sine. După aceasta n-o mai zici cu buzele, o zici numai în minte. Apoi, dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine. Și, când mintea se încălzește, iar inima tresare de bucurie la numele lui Hristos, atunci e bine. Dar puțini ating această performanță.

Extras din Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna 2014

15
nov.
14

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet

copilÎntr-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

– Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să… fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…

– Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

15
nov.
14

Parintele Amfilohie Branza: “Astăzi s-a ajuns la un creştinism de internet”

pr. amfilohieAstăzi s-a ajuns la un creştinism de internet. Omul se uită la ştiri, se uită la internet, în maiou cu picioarele goale stă şi la icoană cum stă şi la internet. În aceeaşi ţinută. Omul nu mai are un sentiment religios, o trăire duhovnicească corespunzătoare. Înaintea lui Dumnezeu nu e aşa. Sugerează o cu totul altă trăire.

Cu cea mai mare uşurinţă, în ţinută lejeră, relaxat, cu cafeaua în faţă, omul citeste sau asculta lucruri înalte duhovnicesti. Nu e aşa, trebuie să ai o atitudine. Până la un timp merge, dar mai adânc nu poţi să te cobori, e nevoie să ai un timp, un loc şi o lucrare.

15
nov.
14

A judeca preotul înseamnă a-L judeca pe însuşi Hristos!

news12112013_7_originalxqDupă poruncile Bisericii şi testamentul Apostolilor trebuie să respectaţi preoţii, care sunt slujitorii altarului şi ai tainelor dumnezeieşti, deoarece fără ei nu e posibil să ne mântuim, aşa că daţi-le după puterea voastră pentru nevoile lor, căci «cei ce slujesc altarului au parte de la altar» (1 Cor. 9, 13). A-i judeca după păcatele lor nu este nicicum treaba voastră. Oaia nu îl judecă pe păstor, cum ar trebui să fie el şi n-a fost. A judeca preotul înseamnă a-L judeca pe însuşi Hristos; cum e posibil să se întâmple acest lucru?

(Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

 

Era odată, nu demult, într-un oraş de provincie, un preot.
Şi era acel preot deosebit de prosper… Oamenii îl socoteau îngânfat şi pus pe căpătuială şi clătinau din cap rânjind când treceau pe lângă vila pe care şi-o ridicase, undeva aproape de centru… În curte strălucea o maşină nouă şi scumpă, iar preoteasa era mereu foarte elegantă… Părintele îşi petrecea, în fiecare an, concediul în străinătate şi făcea mereu mare caz, în conversaţii, de călătoriile şi cunoştinţele sale…
După faţa prea intens vascularizată părea că se înţelege bine şi cu vinul, deşi nimeni nu-l văzuse beat… Era catalogat ca preot “de meserie”, uns cu toate alifiile birocratice şi administrative, care a prins o parohie bună şi s-a pus pe viaţă dulce…
Şi iată că deodată, fără ca nimic să-i prevestească sfârşitul, părintele a închis ochii. Familia l-a înmormântat ca pe un om de seamă… Parohienii l-au mai bârfit o vreme: ca pe un om de nimic…Apoi vremea, precum frunzele toamnei, a început să îngroape şi amintirea lui…
După vrea două săptămâni unul din oamenii din parohia acestui preot a mers la un pustnic. După ce şi-a mărturisit necazul, pustnicul l-a întrebat:
– Înainte de a veni la mine ai fost la preotul tău?
– Păi, n-am fost… Că preotul cel vechi abia s-a dus, iar cel nou încă n-a fost instalat… Iar răposatul nu era om duhovnicesc…
– Măi, creştine, i-a spus pustnicul cu ochi scăpărători…. Să nu mai spui aşa despre preotul acela pentru că, să ştii că el petrece acum în Rai, cu îngerii!
Omul a rămas cu gura căscată. După câteva clipe, revenindu-şi din uluială, a spus cu glas tremurat:
– Păi, cuvioase… Părintele era om lumesc, îi plăcea averea şi băutura… Iar dacă îl supărai cu ceva se mânia foarte tare şi te făcea albie de porci… Pe deasupra era foarte îngâmfat, îi plăcea să pară cel mai deştept …. Pe toţi ne trata de sus şi ne jumulea de parale….
– Măi, creştine… Asta aţi văzut voi… Dar, la marginea oraşului era o femeie văduvă, cu cinci copii, căreia , cu vre-o 10 ani în urmă i-a murit bărbatul… Şi a lăsat-o fără nici un venit şi fără casă, pentru că era ipotecată la bancă… Preotul vostru i-a plătit ipoteca şi i-a dat casa înapoi… Ba i-a şi întreţinut pe toţi până au crescut copiii şi au început să lucreze… Iar femeia a stat de vreo câteva ori în spital… Părintele i-a plătit operaţiile şi a angajat o femeie ca să stea cu copiii cât a lipsit ea….
Cu o săptămână înainte de moartea preotului, a murit această văduvă… Şi pentru că Dumnezeu a zis:” ” Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca, atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.” ( Luca 19,9), aşa şi văduva cea credincioasă care cu suferinţele ei şi-a agonisit casă în cer, l-a primit pe părintele la dânsa… Căci cine are milă, are parte de milă…
Şi dacă ai şti tu, măi omule, de câte ori l-a ispitit diavolul pe părintele ca să se îndreptăţească în faţa oamenilor cu fapta lui cea bună! Dar el răbda şi tăcea, deşi toate patimile lui văzute îl chinuiau să spună binele făcut şi să-l piardă… Căci binele văzut, mai devreme sau mai târziu, îl dărâmă laudele oamenilor…
Aşa că nu mai judecaţi, măi, după cele văzute… Lăsaţi judecata Celui Care cunoaşte inimile…Si rugaţi-vă pentru fiecare suflet de om ca să-l biruiască pe vrăjmaşul diavol întru cele ascunse…
15
nov.
14

În cine să ne punem nădejdea?

Paisie-OlaruMândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.

Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.

Extras din Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei Iași – 1993

15
nov.
14

Care trebuie să fie atitudinea ortodoxă față de religiile necreștine?

f-serafim_rose003Hristos a venit să lumineze omenirea. Există numeroase religii în afara revelației Sale printre ai căror adepți nu sunt doar practicanți ai unui cult demonic, ci și suflete sincere care încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu.

Vreau să spun că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii, atât cât pot ele, au fost bune, dar ele nu pot duce la atingerea adevăratului țel. Țelul este viața veșnică și Împărăția Cerurilor și Dumnezeu a venit în trup pentru a ne deshide această cale. De aceea, creștinismul este adevărat. Făcând comparații, se pot găsi diferite elemente de adevăr și in celelalte religii, elemente care, de multe ori, sunt foarte profunde, dar ele nu deschid cerurile.

Numai când Hristos a venit pe pământ și a spus tâlharului: Astăzi vei fi cu mine in Rai, s-au deschis cu adevarat cerurile pentru oameni. Așadar, oamenii care n-au auzit de Hristos nu au acces la adevăr? Este treaba lui Dumnezeu să-i judece. Nici în Vechiul Testament nu auziseră oamenii de Hristos, dar El a venit și le-a predicat în iad. Și Sfântul Ioan Botezătorul a ajuns înaintea lui Hristos în iad și, credem noi, a predicat că Hristos va veni acolo ca să-i elibereze pe toți cei care doreau sa fie eliberați, care doreau să creadă în El.

Așa că Dumnezeu poate dezvălui adevărul celor ce n-au avut niciodată șansa să-l audă: adică celor care n-au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce am acceptat revelația devenim, bineînțeles, mult mai responsabili. O persoană care acceptă revelația lui Dumnezeu-întrupat și apoi nu trăiește în conformitate cu ea, este mai rea decât orice preot păgan sau ceva asemănator.

Ieromonah Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Christiana, București, 1996, p. 23

15
nov.
14

Ieromonah Rafail Noica – doar ortodocşii se mântuiesc?

IMG_6647As vrea sã mai iasã o turã din cartea aceea a lui Homiakov („Biserica este una”), de care m-am bucurat foarte mult, cã acum doi ani a iesit aici, la „Reîntregirea”. Homiakov zice: „Omul din Bisericã nu poate judeca în afara Bisericii. Tot ce lucreazã Dumnezeu în afara Bisericii este subiect de iconomie dumnezeiascã”. Ce putem judeca noi, la o adicã, dacã putem judeca, sunt cele  dinlãuntrul Bisericii. Dacã sunt moaste si sfinti în afara Bisericii? Am întâlnit multi oameni „vii”, si am citit câteva vieti ale celor din trecut, care mã uimesc prin apropierea lor de cele pe care le pot judeca, în mãsura în care pot, în Bisericã. Dar nu m-as aventura sã mã pronunt cã sunt sfinti si moaste, si nu m-as aventura sã spun nici cã nu sunt. Sunt de competenta Unuia, Dumnezeu.

Însã stim de la Hristos si cuvântul acesta: „Si alte oi am, care nu sunt din staulul acesta, si pre acelea trebuie sã le aduc”. Acestea sunt în puterea lui Dumnezeu. Vedem cã un Apus, care de 1000 de ani cã n-a mai cunoscut Bisericã, de când Roma s-a despãrtit de Bisericã, si a cãzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplitã din istorie. Am „vãzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din aceastã erezie, în mii de feluri: am vãzut în literaturã, am vãzut în toatã cultura apuseanã, am vãzut-o în politicã, am vãzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totusi, acum, Apusul, în mare mãsurã, vine la ortodoxie, sau poate nu în mãsurã asa mare, dar în comparatie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cât de neortodocsi au fost strãbunii lor?”, care n-au stiut de ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacã ar fi stiut de ortodoxie, asa cum stiu fii lor de astãzi.

Sunt întrebãri la care nu ne putem da rãspuns, dar zic: În baza cuvintelor dumnezeiesti, a vietii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrãjmasi (când noi eram vrãjmasii, el ne-a iubit si s-a jertfit), cum putem gândi cã Dumnezeu lasã sã se nascã oameni pe pãmânt, numai spre pierzanie [pentru cã nu-s ortodocsi]? Însã, am vãzut-o, tot pe pielea mea, cã nu numai ce numim noi ortodoxie, este ortodoxie! Vã spun cã Ortodoxia nici nu ar trebui sã aibã nume în istorie, nici mãcar Bisericã. Ortodoxia am vãzut-o ca pe firea adevãratã a omului, cãtre care tânjeste tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, ortodoxia, noi suntem ortodocsi, dar vai de ortodoxia noastrã! Pãrintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, si pe Acela l-au rãstignit”.

Dar, când zic cã ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o sã vã fie greu sã întelegeti aceasta. Eu am trãit-o (iarãsi vã zic) tot pe pielea mea, cã am tot cãutat, cât am fost în protestantism, si întrând înapoi în Bisericã, revenind la Bisericã, dupã prima spovedanie si împãrtãsanie, a început în mine sã trãiascã o viatã si sã-mi dezvãluie niste lucruri de unde am înteles cã numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pãmântul în care pot trãi plantele acestea, pãmântul pe care toti îl cautã, drept si strâmb.

Asa cã, greutatea Bisericii si greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, cã nu trebuie sã micsorãm importanta a ceea ce numim „ortodoxia” […] (ortodoxia este rãspunsul lui Dumnezeu prin întrupare si prin jertfã dumnezeiascã, rãspunsul tuturor cãutãrilor omului, prin care ne gãsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arãtat-o Hristos; dacã Dumnezeu a trebuit sã se întrupeze si, prin cinstit sângele Lui sã ne descopere ce este omul, apoi trebuie sã bãgãm de seamã sã nu pierdem ortodoxia) iar, pe de altã parte, a fi ortodox înseamnã a iubi lumea întreagã, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiascã dragoste, pânã si pe vrãjmas. Nu ne încumetãm, la nivel ascetic, sã iubim pe draci sau asa ceva, fiindcã sunt prea puternici fatã de noi, si riscãm sã cãdem în plasele lor, asa cum a suferit pãrintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantã experientã ne-a dezvãlui el (las carte sã ne spunã mai departe), însã în nevointa noastrã ne limitãm la lucruri mai pe mãsura noastrã. Cu harul lui Dumnezeu, sfintii ajung la mãsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoarã si Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnicã, care nu sileste pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileste sã iasã dintre aceia. I-ar dori cu pretul jertfei lor, i-ar dori mântuiti.

Deci, apãrarea ortodoxiei înseamnã sã ne apãrãm singura cale în care ne putem regãsi pe noi si îl putem întelege pe Dumnezeu cel adevãrat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni si pe vrãsmasi, si a avea încredere în Dumnezeu. Dacã cineva îsi pune problema, si multi, poate toti si-o pun: oare numai ortodocsii se mântuiesc? – eu întrezãresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar rãbda gândul cã cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu as putea fi în afara ortodoxiei, si aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adicã, dacã cel din afara ortodoxiei neapãrat se pierde, cum zice o anumitã idee, un fel de gândire, mã vãd eu în starea lui si nu pot rãbda lucrul acesta. Rãspunsul meu la întrebare este: Dacã în mine, pãcãtosul, se gãseste destulã dragoste sã mã gândesc si la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai putinã dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost rãspunsul, si cu constiinta cã Dumnezeu iubeste mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta si atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toti, si îmi caut în ortodoxia pe care am gãsit-o si în care mã aflu si în care cred, îmi caut mântuirea.

Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi însine, si unii pre altii, si toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm”. Dacã încrederea pe care o avem în Dumnezeu si în dragostea Lui, o încredintãm la toti cei din alte confesiuni, ba si religii, ba si pe atei (ce stim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arãtat în istorie) si ne ocupãm de mântuirea noastrã, si, dacã nu vrem sã fim egoisti, purtãm în rugãciune si pe acestia (Doamne, mântuieste-ne pe noi, si lumea Ta întreagã!), mântuirea noastrã nu este si nu poate fi egoistã, si dacã ne mântuim se va rãsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmã peste întreaga lume.

Extras din Conferinta “Ce este omul?”, Alba Iulia, 23 Nov. 2006

15
nov.
14

Să fii sincer cu oamenii!

in-cer.ro_Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fii niciodata nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.
Omule vătămat de patimi, ce-ţi mai trebuie? Zici că să ai zile, să tră­ieşti. Pentru ce te zbaţi? Pentru ca să trăieşti. Dar oare viaţa pe care o trăieşti este ea cea adevărată? Inteligenţa şi experienţa te-ar putea îndemna să spui că nu. Spune-mi din ce se alcătuieşte viaţa. Eu ştiu – îmi spune experienţa şi raţiunea – că din credinţă, nădejde şi dragoste. Viaţa sufletului este Dumnezeu, credinţa vie în El, dragostea faţă de El, dragostea faţă de aproapele, acestea dau inimii şi linişte, şi largheţe, fără ele sunt un osândit al păcatului, un rob nevolnic al patimilor. Viaţa mi se scurge în tristeţe şi strâmtorare.
Imi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăj­maşii de pe pământ? Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va înde­părta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.
Să nu uiţi niciodată că umbli în faţa Dulcelui Iisus. Spune-ţi mai des: vreau să trăiesc în aşa fel încât de viaţa mea să se bucure Cel ce este iubirea mea, Cel ce S-a răstignit pentru mine pe cruce. Iată de ce, umblând pe calea vieţii, îmi voi lua, înainte de toate, drept tovarăşă de drum iubirea cea sfântă, cea care mă face să-i cuprind în inimă pe toţi oamenii, cea care doreşte mântuirea tuturor, cea care se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng. Aceasta mai cu seamă va mângâia pe Mângâietorul meu, Hristos.

Extras din Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos
15
nov.
14

Valea morţii

valea-mortiiPe insula Java, Asia de Sud-Est, există aşa-numita “Vale a morţii”, nume primit în urma unii fenomen neobişnuit. Pâmântul elimină aici un gaz otrăvitor, care, din fericire, se aşterne pe fundul ei şi niciodată nu se ridică mai sus de circa un metru.

Animalele ce trec prin valea aceasta se asfexiază şi mor, de aceea toată valea e semănată de schelete de diferite fiare.

Omul matur, însă, poate trece fără nici un pericol, deoarece nivelul gazului nu atinge căile lui respiratorii, dar vai de acela care s-ar culca sau s-ar aşeza în această vale. Foarte rar aceluia ce se înăbuşă i-ar trece prin cap să se ridice, salvându-şi astfel viaţa.

Un asemenea loc se află şi în Italia, lângă oraşul Napoli. Acolo se află o peşteră, în care acest gaz atinge nivelul de jumătate de metru.

***

Să ştiţi că lumea în care trăim noi reprezintă tot o “Vale a morţii”. Prea multă lume se înăbuşă în ea şi doar cei ce au putere de voinţă să se înalţe deasupra ei şi să respire cu aerul curat al iubirii lui Hristos – doar ei trec prin această “vale” nevătămaţi. Acei care odihnă în această vale în această vale sunt sortiţi pieirii.

Pr. Alexandru Iamandii
Extras din 153: Veniti de pranziti, Editura Cu drag, Chişinău 2012, p.168-169
15
nov.
14

De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi?

serafim rose“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”, credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”. Majoritatea acestor sfaturi au rămas în inimile şi în minţile fiilor săi duhovniceşti, însă unele s-au păstrat şi în scris: este vorba de scrisorile sale pastorale, pe care Părintele Gherman i-a dat ascultare să le scrie la indigo şi să păstreze o copie.

In 1973, după ce Maggie, fiica lui Vladimir şi a Silviei Anderson, a murit şi a fost înmormântată pe Noble Ridge, Părintele Serafim i-a scris Silviei aceste cuvinte:

“Faptul că te gândeşti cu durere la Maggie este firesc – însă aceasta ţine de cele pământeşti. Sufletul ei este la Dumnezeu, iar încercările pe care le-ai avut cu Maggie au fost o cercetare din partea lui Dumnezeu şi dovada că în toate cele întâmplate este ceva mai adânc decât poate să-şi închipuie logica şi sentimentul omenesc. Unii oameni par a avea un drum „uşor” şi fără ocolişuri în viaţă sau, cel pu­ţin, aşa pare din afară. În schimb, pentru unii ca tine, totul pare complicat şi greu. Să nu te nelinişteşti de aceasta. De fapt, din punct de vedere duhovnicesc, cei ce chiar au un drum „uşor”, probabil că sunt în primejdie! – tocmai fiindcă nu există câştig duhovnicesc sau sporire fără răbdarea până în sfârşit a ceea ce Dumnezeu ne trimite. Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi, orice am crede noi, El ne trimite ceea ce ne este de trebuinţă! Mormântul lui Maggie este un izvor de mare bucurie pentru noi. În marţea de după săptămâna Paştilor, când se pomenesc din nou morţii pentru prima dată, ne-am dus acolo şi am cântat, amestecând cântări pentru morţi cu cântări pas­cale; apoi am ciocnit ouă – simbol al învierii – şi am mâncat deasupra mormân­tului. Cu adevărat, viii şi morţii sunt una în Hristos şi doar din pricina orbirii noastre ajungem să uităm uneori acest lucru!”

Câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc care suferea de pe urma politicilor bisericeşti, Părintele Serafim scria:

“Cât despre încercările tale: multe dintre ele sunt părţi fireşti ale vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca unele dintre ele să se adune grămadă, tocmai pentru că eşti în stare să le duci. Letargia aceasta, ce vine mai ales de pe urma politicilor într-un loc sfânt unde nu au ce căuta, va trece. Insă trebuie să înveţi să suferi şi să rabzi – dar să nu vezi aceasta ca pe un lucru „fără sfârşit şi dezolant”, căci atunci greşeşti: Dumnezeu trimite multă mângâiere, pe care o vei cunoaşte din nou. Trebuie să te deprinzi a afla bucurie în mijlocul unor doze tot mai mari de întristare; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi îi vei putea ajuta şi pe alţii“. Unui bărbat din Anglia, care trecea prin dificultăţi asemănătoare, Părintele Serafim îi trimitea următoarele sfaturi:

“În ceea ce vă priveşte personal, nu pot, fireşte, să vă dau un răspuns defini­tiv. Cu toate acestea, ştiu că adeseori, în viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent „imposibile”; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gândească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adânc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atât a noastră, cât şi a celorlalţi”.

Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose“, Editura Sophia, 2005

15
nov.
14

Oamenii nu se mai sfinţesc pentru că nu doresc…

45Bucuria cea mai mare, slava, cinstea, precum şi bogăţia cea mai de preţ pe care o poate avea un cuplu este de a avea dragoste unul pentru celălalt. Mai bine este să fiţi săraci şi să aveţi dragoste, decât să aveţi bogăţii şi să vă lipsească dragostea. Dacă aveţi dragoste, Îl aveţi pe Dumnezeu, şi, dacă Îl aveţi pe Dumnezeu nu mai aveţi nevoie de nimic altceva, aveţi tot ceea ce vă trebuie.

Vor urma zile negre şi vremuri grele. Generaţia de acum, căreia îi aparţinem şi noi, este o generaţie pervertită (stricată). E nevoie de multă atenţie, de rugăciune continuă, de credinţă adâncă şi de dragoste deplină ca să ne mântuim în vremurile acestea tulburi.

Pocăinţa, nu doar că dă iertare de păcate celui ce a greşit, dar chiar îl transformă din păcătos, într-o clipă, într-un om drept, din potrivnic, prieten şi casnic al Lui Dumnezeu. Ori de câte ori păcătuim, trebuie să facem pocăinţă adevărată pentru a primi iertare de la Dumnezeu.

Toată omenirea trăieşte într-o mare confuzie şi neorânduială. Pe zi ce trece, se scufundă tot mai mult în întuneric şi abis. Se scufundă tot mai mult în întuneric şi este tot mai debusolată. Unde o să ajungă, oare? Acolo unde au ajuns toţi păcătoşii şi toţi cei care au încălcat poruncile Lui Dumnezeu. Generaţia aceasta de acum este vicleană şi făţarnică, iar celor vicleni Domnul le trimite pedepse pe măsură, pentru a se pocăi…

Toate mijloacele de îndreptare pe care Pronia Dumnezeiască le foloseşte (războaie, foamete, epidemii, cutremure, revărsări de ape) pentru îndreptarea, pocăinţa şi întoarcerea oamenilor de pe drumul păcatului şi al pieirii, pe drumul virtuţii şi al mântuirii, toate, dar absolut toate, cu foarte puţine excepţii, şi bărbaţi, şi femei, şi laici, dar şi clerici, şi bogaţi, dar şi săraci, şi mari, dar şi mici, pe toate le dispreţuiesc, şi, precum caii cei nărăvaşi, galopând, aleargă în calea pierzaniei. Preferă păcatul în locul virtuţii, pe diavol în locul Lui Hristos, pedeapsa veşnică în locul Împărăţiei Veşnice în ceruri…Această stare de plâns se datorează, în principal, lipsei virtuţilor şi a dragostei celei adevărate. Păcatul, cel atât de mult urât de Dumnezeu, pe toate le dărâmă, pe toate le face să dispară, pe toate le surpă.

Astăzi, oamenii nu se mai sfinţesc pentru că nu doresc, nu se silesc pe ei înşişi spre tot lucrul bun, nu mai iubesc pe Dumnezeu şi cele cereşti, şi nu păzesc poruncile Lui…Cauza tuturor acestor lucruri se găseşte în noi înşine. Provine din dorinţele noastre deşarte, din nepăsarea noastră, din puţina credinţă în Dumnezeu şi în cele cereşti, din importanţa pe care noi o acordăm celor materiale şi celor lumeşti…

Gheronda Filótheos Zervákos

15
nov.
14

“Sfinţi” contemporani

genunchi._cruceSfinţii cât au fost de sfinţi, de curaţi şi de frumoşi, spovedeau pe la părinţi că sunt primii păcătoşi. Dar acum, ce-am auzit? Că sunt unii, dragă frate, care spun la spovedit: “Eu, părinte, n-am păcate!” Aceşti oameni “preacuraţi” sunt desigur “sfinţi”, e clar, şi ei trebuie notaţi, toţi, cu roşu-n calendar.

Zis-a un părinte mare că la vremea de pe urmă, oamenii vor da-n turbare, părăsind, mulţi, sfânta turmă. Doar puţini vor mai rămâne credincioşi, curaţi şi buni. Însă cei turbaţi vor spune că aceştia sunt nebuni. Iată azi cum se-mplinesc cele spuse de străbun, căci un om duhovnicesc e considerat … nebun.

Preoţii dacă greşesc, sunt tot oameni, tot făptură. Având har dumnezeiesc, au şi lupte pe măsură. Că un preot a greşit, doar c-ai auzit şi crezi, şi de-aceea tu la dânsul, nu mai vrei să apelezi. Chiar de-ar fi să fie-aşa, să-l cinsteşti ca pe Mesia. Şi te rog, nu confunda, preotul cu… preoţia.

La biserică nu vii, tot mereu o ocoleşti, nu îi laşi nici pe copii, căci pe preot nu-l iubeşti. Dacă-ţi vine cu botezul, te ascunzi din drumul său, iar în cale dacă-ţi iese, fugi cât poţi, că-ţi merge rău. Când la moarte, ai să vezi, ce-ai făcut cât ai fost viu, ai să vrei să fugi la preot, dar atunci e… prea târziu.

Un păgân născut, crescut în credinţa lui păgână a aflat, mai de curând, de religia creştină. Şi uimit de-nvăţătura Domnului Iisus Hristos, colindat-a ţări creştine ca să capete folos. Dar în loc să vadă sfinţi, buni creştini, ce fac dovadă, a văzut că… cei mai mulţi, sunt creştini… doar de paradă.

Crucea-i dreaptă, fă-o drept ! Ca pe Domnul să nu-L superi; De la frunte pân’ la piept şi-o închei pe cei doi umeri. Unii când se-nchină, frate, dreapta-şi flutură-ntr-o doară, şi-nclinându-se de spate, zici că-ţi cântă la chitară. Tu, de-o faci cum se cuvine, ai să vezi ce supărare: cei ce nu ştiu să se-nchine zic că… prea faci crucea mare.

După-a Sa înţelepciune, Dumnezeu, Stăpân a toate, le-a făcut pe toate bune, ba mai mult, chiar, bune foarte. Dar l-auzi pe om că zice: “Vai, ce vânt e-n astă seară !”, “Vai, ce plouă !”,”Vai, ce ninge !”, “Vai, ce soare e afară !”. Doar un “vai”, iubite frate, mult să-l zici, eu te îndemn, ce-i mai vrednic decât toate: “Vai, ce… cârtitori suntem !”.

Extras din Rafail Ovidiu-Neptun, Însemnări duhovniceşti

15
nov.
14

Învă­ţaţi să fugiţi de pericole

fata._tristeteCum să te comporţi cu cineva care minte și care te acuză că nu ai încredere în el?

Păi, cred şi eu. Proiectează pe tine. Să-i spui asta cu proiecţia. Să nu-i spui: „Eşti mincinos!”, că se va apăra. Să nu judeci. E ceva atât de greu pentru mintea ome­nească. Omul te minte, şi atunci tu să nu-l judeci. Să zici: „Doamne, miluieşte-l!”. Are un motiv pentru care minte, îi e frică, îi e ruşine. Aşa a fost învăţat.

Şi acceptă ce spune, fără să îl crezi, fără să-l judeci şi fără să-i spui nimic. Doar roagă-te. „Doamne miluieşte-l Tu, spune-i Tu, fă-l (fă-o) Tu să înţeleagă că nu e adevărat ce spune.” Dar încearcă să faci asta fără nici un cuvânt, şi într-o săptămână totul se schimbă.

Nu te mai apăra, şi dacă nu se schimbă într-o săptămână, în două săptămâni de rugăciune lăuntrică şi de binecuvântare, atunci discu­taţi despre asta: „Uite, asta e o neputinţă, e o boală a ta, proiectezi pe mine lucrul ăsta, şi, dacă nu conştientizezi că e o suferinţă şi nu vrei să te vindeci, ne despărţim”.

N-ai să poţi să fii fericit sau fericită cu un mincinos. Şi atunci trebuie să fugi. Nu există altă soluţie. Aşadar: mai întâi încearcă rugăciunea, după aceea discuţia şi apoi părăsirea. Învă­ţaţi să fugiţi de pericole, nu vă lăsaţi prinşi în capcane din astea care duc la nefericiri şi mai mari.

Singurătatea este un dar.

E minunat să fii singur, decât să fii torturat într-o relaţie sau într-o căsnicie în care celălalt nu vrea să lupte pentru mântuire, sau măcar să respecte lupta ta.

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 177-178

15
nov.
14

Neglijarea prezentului

oananekf--10Oamenii ratează bucuria prezentului fiindcă trăiesc în viitor. Blaise Pascal diagnostica situaţia noastră foarte bine atunci când scria în ale sale Cugetări: „Nu ne gândim aproape deloc la prezent, iar dacă ne gândim este numai spre a-i lua lumina ca să ne orânduim viitorul. Prezentul nu ne este niciodată ţel; trecutul şi prezentul ne sunt mijloace, şi numai viitorul ne este ţel. Astfel, nu mai ajungem să trăim niciodată, ci numai nădăjduim să trăim. Pregătindu-ne mereu să fim fericiţi, este cu neputinţă să mai fim vreodată.“
 
Putem avea planuri pentru mâine, putem avea speranţe pentru mâine, dar e o greşeală să împrumutăm grija zilei de mâine, care poate să nu vină niciodată şi să o adăugăm la povara zilei de azi. „Povara zilei de mâine adăugată celei de azi îl poate face să se clatine şi pe omul cel mai puternic“, spunea Carlyle.
Când un elev de liceu a primit cartea de algebră la începutul anului şcolar, s-a uitat la ultimul capitol şi a văzut nişte exerciţii foarte complicate, pe care nici nu ştia de unde să le apuce. Era gata să renunţe la cursuri, dar pe măsură ce anul şcolar înainta, a învăţat că dacă ia cartea capitol cu capitol şi îşi face temele cu răbdare zi de zi, odată ajuns la problemele dificile de la sfârşitul cărţii, va fi dobândit iscusinţa de a fi în stare să le rezolve. Cei mai mulţi dintre noi îşi dau multă silinţă să treacă poduri la care nu vor ajunge niciodată. Noi nu facem decât să tragem norul de mâine peste soarele de azi.
Din Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, vol. 1, Editura Sophia, 2007
15
nov.
14

Ajutorul îngerului păzitor în ceasul morţii

judecata_sufletuluiÎn ce chip ajută îngerul păzitor pe suflet în ceasul morţii şi până când rămâne lângă el după moarte?

Mai întâi, îngerul păzitor se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul încredinţat lui, ca să aibă sfârşit creştinesc şi să i se ierte toate păcatele. Apoi îi dă în cuget credinciosului să se împace cu toţi, să se spovedească din copilărie la preot, să se împărtăşască cu Trupul şi Sângele Domnului, şi să-şi pună toate în bună rânduială. Iar în ceasul morţii lui, nu numai un înger îl ajută pe el, dacă a făcut fapte bune, ci mai mulţi.

Acest lucru îl spune Sfântul Efrem Sirul, zicând: „Au nu ştiţi, fraţii mei, ce fel de frică şi de nevoie avem să pătimim în ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta, când se va despărţi sufletul de trup? Mare frică, mare taină se săvârşeşte acolo. Că vin la dânsul îngerii buni şi o mulţime de oaste cerească şi toate puterile cele potrivnice şi stăpânitorii întunericului, amândouă părţile voind să ia sufletul şi să-l aşeze şi să-i întocmească locurile lui.

Deci, dacă sufletul şi-a câştigat de aici fapte bune, în ziua ieşirii lui, faptele bune pe care le-a câştigat de aici se fac îngeri buni şi îl înconjoară pe dânsul şi nu lasă nici una din puterile potrivnice să se atingă de el; ci îl iau pe dânsul cu bucurie şi veselie împreună cu îngerii, cântând cântări de biruinţă lui Dumnezeu, şi îl duc pe dânsul la Stăpânul Hristos, Împăratul slavei, şi îl închină Lui împreună cu toată puterea cerească, şi îl duc de aici în loc de odihnă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici grijă, ci viaţă nemuritoare şi veselie veşnică, împreună cu toţi care au bineplăcut lui Dumnezeu…” (Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru ca de-a pururea să avem în minte ziua ieşirii noastre din viaţă, tomul III).

La cel păcătos, spune Sfântul Efrem Sirul, faptele lui cele rele se prefac în ceasul morţii în îngeri răi şi îl însoţesc până este aruncat în focul gheenei, acuzându-l pe el de acelea ce le-a făcut şi nu s-a pocăit. După moarte, îngerul însoţeşte sufletul 40 de zile, împreună cu alţi îngeri, arătându-i întâi fericirea Raiului şi apoi muncile iadului. Apoi îl duc pentru a treia oară în faţa Preasfintei Treimi şi i se hotărăşte, până la Judecata de Apoi, fie loc de odihnă în Rai, fie loc de osândă, după faptele sale.

Din Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a doua, volumul 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 92-94

15
nov.
14

Măicuţa medic de familie care îngrijeşte 4.000 de pacienţi fără să ceară în schimb nici macăr un leu

indexMaicuta, care este medic de familie, ingrijeste aproape 4,000 de pacienti si nu cere nici un leu pentru alinarea durerilor. Bolnavii spun despre ea ca le vindeca si sufletele, nu doar trupurile.

Intr-un cabinet din centrul orasului Slobozia, maica Paraschiva primeste zilnic zeci de pacienti. Imbracata in sutana si halat alb, ii consulta cu atentie pe toti. Aceasta femeie a venit impreuna cu fetitele ei care se simteau rau.

Maicuta: Ia respira ! Hai ! Fa asa ! Hai, bravo, mai odata ! Ia spune cum te cheama ?
Pacienta: Maria!
Maicuta: Si cati anisori ai ?
Pacienta: 2!

Ne-a dat tratament de la dansa. N-aveam bani de reteta, ne dadea si bani de la dansa si cumparam reteta“, a spus mama Mariei.

Maica Paraschiva are 41 de ani, iar cand s-a inscris la medicina era deja in slujba bisericii. A ajuns la Slobozia imediat dupa terminarea facultatii, in 2007.

Maica Paraschiva: Cand am plecat de acasa la manastire, intr-o zi a venit cineva si a zis ar fi bine sa faci medicina.

Reporter: V-ati dorit sa ajungeti medic ?

Maica Paraschiva: La inceput, nu. Dar fiind sub ascultare am zis daca tot mi s-a spus hai sa facem si medicina si sa vedem ce iese si iata ca a iesit un lucru foarte bun.

Multi recunosc ca atunci cand intra in cabinetul ei, raman uimiti. “Cand am intrat prima data, am zis ca am gresit cabinetul si m-am reintors si am vazut ca intr-adevar e medic si am mers pe mana dansei. Iti ridica moralul, iti da o speranta“, a spus Lucretia Cretu, pacienta.

Dupa program, maicuta se intoarce acasa, in chilia manastirii care o gazduieste.

Avand in vedere ca activitatea mea de cabinet este activa si am foarte multa lume, automat aici ma regasesc si imbinand cele doua, merg mana in mana foarte bine“, a incheiat maicuta.

Maica Paraschiva Cornea are in prezent in jur de 4000 de pacienti.

sursa http://stirileprotv.ro

15
nov.
14

Să te întorci acolo de unde ştii că ai pierdut pacea inimii!…

pr._paisie_olaru_1Dacă cineva nu ţinea cont de binecuvântarea bătrânului şi făcea ceva după voia sa, niciodată nu-i mergea bine. Iar dacă Părintele Paisie zicea: “Gata, acum este voia lui Dumnezeu să pleci şi să faci acest lucru, ai toată blagoslovenia…”, atunci toate se săvârşeau bine, cu folos şi cu bucurie, căci erau făcute cu binecuvântarea şi rugăciunea lui şi a Sfintei Biserici.

Uneori zicea bătrânul:

– Ce nu face omul să capete pacea sufletească!

Alteori spunea celor tulburaţi:

– Să te întorci acolo de unde ştii că ai pierdut pacea inimii!…

Odată, două surori dintr-o mănăstire erau tulburate şi nu-şi aflau liniştea. Iar seara, când s-au întors de la biserică, au aflat un bileţel în uşă, adus de cineva necunoscut, de la Părintele Paisie, duhovnicul lor, pe care scria:

– Fiţi în pace, aveţi linişte, rugaţi-vă lui Dumnezeu… Măicuţa Domnului nu ne lasă…!

Cum au citit acele rânduri îndată s-au liniştit sufleteşte şi se mirau de unde ştie duhovnicul lor că ele sunt tulburate.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 117-118

15
nov.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-15

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(IX, 37-43)

n vremea aceea, când Iisus S’a coborât din munte, L-a întâmpinat mulţime multă. Şi iată că un bărbat din mulţime a strigat, zicând: „Învăţătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că numai pe el îl am; şi iată că un duh necurat îl apucă şi deodată răcneşte şi-l zguduie cu spume şi cu greu pleacă de la el, după ce l-a zdrobit. Şi m’am rugat de ucenicii Tăi să-l scoată, dar ei n’au fost în stare“. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic!, până când voi fi cu voi şi vă voi răbda?… Adu-l aici pe fiul tău!“ Şi pe când acesta se apropia, demonul l-a trântit şi l-a zgâlţâit. Iar Iisus a certat duhul cel necurat şi l-a vindecat pe copil şi i l-a dat tatălui său. Iar toţi au rămas uimiţi de măreţia lui Dumnezeu.
15
nov.
14

Apostolul Zilei : 2014-11-15

SÂMBĂTĂ
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. II Corinteni 8,

1-5

F-150x150raţilor, vă fac cunoscut harul lui Dumnezeu cel dăruit în Bisericile Macedoniei; că în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor. Căci mărturisesc că de voia lor au dat, după putere şi peste putere. Cu multă rugăminte cerând har de a lua şi ei parte la ajutorarea sfinţilor. Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.
15
nov.
14

Creștinii și alegerile. Prima preocupare în orice alegere pe care o face un creștin, trebuie să fie adevarul

alegere
Am ramas suprins acum cateva zile cand un prieten m-a intrebat cu cine votez si mi-a marturisit cu nonsalanta ca el anuleaza votul pentru ca nu l-a convins nici un candidat.

Suprinderea mi-e cu atat mai mare cu cat prietenul este un om responsabil, chiar extrem de responsabil si de asemenea destul de inteligent. Uneori are o umbra de naivitate dar cand se incordeaza este destul de cu picioarele pe pamant. Cum poate oare sa nu realizeze pericolul pe care il pune comunismul in ziua de astazi si cum mai poate avea dubii cu cine sa voteze?

Oricat de mult nu te-ai uita la stiri, nu poti sa nu stii ca PSD este mostenitorul PCR si ca revolutia ne-a fost furata de Iliescu care ulterior a si fost responsabil pentru omorarea catorva zeci de oameni in mineriade. De 25 de ani, procesul este amanat in asteptarea inevitabilei plecari pe lumea cealalta a octogenarului presedinte de onoare si idol al noii generatii de tineri social-democrati. Procesul lui Iliescu este un nod gordian al (in) justitiei din firava noastra democratie. Nu vom mai continua cu alte si nenumarate alte exemple.

Nu voi mai reaminti nici dramaticii ani ai tranzitiei care au distrus o generatie intreaga, tocmai din mentinerea status-quo-ului post-comunist de catre neo-capitalistii securisti si neamurile lor. Sistemul ticalosit nu s-a limitat doar la PSD, desi grosul baronilor niciodata nu a tradat. Ca o mica paranteza, terminologia de baron este destul de blanda. Complexitatea coruptiei din Romania si a actorilor sai post-revolutionari nu cred ca poate fi etichetata folosind termeni atat de simplificatori. Un baron era intr-adevar cel mai mare om al locului, care poate incasa birurile si randuia afacerile domnitorului sau regelui, dar nu cred ca baronul rula sume cu mult mai mari decat conducatorul si decat cei mai din proximitatea voievodului care acum ar fi sa zicem membrii de guvern. Asa-zisi baroni de la noi, cel putin financiar sunt cu mult peste protectorii lor de la Bucuresti care mai primesc si ei cate un mizilic de comision din cand in cand sau cine stie ce salariu mai acatari, fie ca parlamentar european, fie ca membru al vreunui AGA de la vreo companie de stat, fie ca salariu de cine stie de consilier etc. Inchis paranteza.

In primul rand, crestinii trebuie sa reactioneze la minciuna. Prima preocupare in orice alegere pe care o face un crestin, indiferent de celelalte argumente, trebuie sa fie adevarul. Binele nu este bine, daca nu este facut bine. Poporul roman a sintetizat perversitatea compromisului prin proverbul: “S-a facut frate cu dracul ca sa treaca puntea”. Imaginati-va cate situatii si cate contexte cuprinde acest proverb si ce gandire trebuie sa fii avut oamenii pe vremuri ca sa accepte si sa foloseasca asemenea vorbe.

In ziua de azi, in socetatea romaneasca dar mai ales in occident, compromisul este firesc. Nu doar firesc, ci este chiar obligatoriu. Pervertirea de-a lungul timpului a adevarului a dus pana la crearea de forme elaborate de minciuna care au devenit incet chiar norme si modus vivendi, cei care nu adera la ele fiind marginalizati. Ma refer aici la tot felul de cutume sociale si comportamentale. De exemplu, in strainatate a devenit aproape obligatoriu la locul de munca sa te arati fericit si sa zambesti. Oricine te intreaba ce faci, tu trebuie sa raspunzi “foarte bine, super, extraordinar”. Daca raspunzi doar OK sau, Doamne-fereste!, “nasol”, trebuie sa ai argumente solide. Nu poti pur si simplu sa te arati doar ok cand seful anunta ca ti-a promovat colegul in timp ce tu ai ramas la coada pentru ca daca eziti sa iti exprimi entuziasmul, ridici cel putin semne de intrebare si probabil esti trimis la consiliere psihologica.

Fatarnicia este doar un exemplu minor, cu siguranta sunt alte minciuni coafate mult mai grave si nu are rost sa le abordam acum. Pentru ca vorbim de politica este de ajuns sa mentionez doua subiecte: evreii si homosexualitatea. Nu veti gasi in politica din lumea “libera si democratica” prea multe variatii in raportarea la aceste doua subiecte. Adevarul este deja stabilit, singura marja de libertate pe care si-o poate asuma cineva este cat de “pro” sa fie. Peste noapte si la noi in tara, minciuna patrunde cu pasi marunti si pe nebanuite. Cat de mult am fiert precum broastele in oala, nu cred ca realizam si ca putem sa gasim vreun mijloc de a ne opune. Salvarea este individuala, desi vorba asta e poate doar un mod frumos de a spune ca nu exista salvare.

Pe langa ura fata de minciuna, crestinii trebuie sa fie insa si realisti. A fi realist nu inseamna deloc a accepta compromisuri ci mai ales a intelege rostul lucrurilor si rolul fiecarei molecule de aer care formeaza o furtuna. Furtuna este un sistem complex, exista miscari ale moleculelor in toate partile. Cate molecule nu se mira cum sunt aruncate cand intr-o parte cand intr-alta si nu inteleg nimic. Furtuna are totusi o traiectorie ferma, chiar daca putini meteorologi sunt capabili sa o prezica. Asadar, a te astepta ca Klaus sa fie Stefan cel Mare este o absurditate. Nu stiu cum pot sa explic, dar e ca si cum i-am cere lui Cristian Tudor Popescu sa fie Eminescu. Unele lucruri sunt imposibile si perfectionismul nu este deloc un ideal. A cantari lucrurile cu discernamant si a intelege cat de important este ca Romania sa se lepede o data pentru totdeauna de comunism, nu sa se afunde si mai mult in incertitudinea unui viitor rosu care ne va tine blocati pentru inca 2-3 decenii, este o provocare extrem de importanta pentru crestini. Nu putem sta cu mainile in san si nu putem visa cai verzi pe pereti cand focul este in curtea noastra.

Oare cum a fost Romania anilor 46-47, oare cati intelectuali nu au luat atitudine, nu au zbierat, nu au incercat sa faca tot ce pot pentru a trezi poporul? Stiu ca multi romani traiesc cu impresia ca comunismul era inevitabil in Romania dupa razboi si ca nu aveam ce sa facem. Cat de mutl se insala! Este paradoxal cum desi aceasta idee este atat de impregnata in putina memorie istorica a romanilor de azi – carora le mai pasa de istorie – dar faptul ca regimul comunist in Romania a atins cel mai extrem nivel, nu ridica nici un semn de intrebare si nu constituie un mister.

Ponta nu este Iliescu. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Nici PSD nu este PCR – nici nu are nevoie. Raul poate imbraca multe forme si are destula imaginatie. Dar oricat de mult fard si-ar da pe fata lui scarboasa dracul nu se poate ascunde de adevaratii crestini. De unde putem sa incepem si cum putem sa detaliem toate marsaviile si mizeriile acestui regim? Sa incepem oare cu gratierea lui Nastase pe care Ponta promisese ca nu o sa-l scoata din puscarie? Sa amintim oare de maririle de pensii perverse in prag de an electoral? Sa trecem la starea dezastruoasa a economiei si ritmul accelerat de emigratie datorat politicilor economice ale regimului Ponta? Statisticile nu arata, dar cel putin in jurul meu, mai multi oameni au plecat in ultimii 2 ani decat in anii de varf ai crizei: 2009-2010. As mai aduce vorba si de promisiunile de depolitizare ale administratiei, dar sincer nu asta consider a fi prima problema a Romaniei de astazi – nu cred ca putem visa curand la o Romania in care valoarea sa fie mai puternica ca partidul cand vine vorba de sefi de spitale, directori de scoli, de deconcetrate, de postasi etc. Nu este posibil in mileniul actual si oricum nu asta ar fi priroritatea acum.

Prioritatea acum ar fi stoparea hemoragiei. Cate milioane de romani mai trebuie sa fuga ca sa intelegem ca trebuie sa facem ceva, ca nu putem continua asa? Ma ingrozeste nonsalanta cu care unii dinozaurii de la putere declara ca cei care pleaca afara fac bine tarii pentru ca trimit bani inapoi. De asemenea, tot o dinozaura mai noua – profesoara din Caracal care a facut greva foameni la antene – declara ca romanii din afara nici nu ar trebui sa voteze pentru ca ei nu stiu realitatile din tara. Saracii de ei, daca au plecat nu sunt la curent cu marile realizari ale lui Ponta. Din pacate pentru ei, nu toti au avut sansa ei si a altora sa ajunga la ciolan, prin urmare ea nu e de acord nici macar cu existenta sectiilor de votare din strainatate, ce sa mai vorbim de constitutie si principii democratice.

Raul patrunde deci in sufletele multor romani. Oare cati pensionari nu s-au lasat hipnotizati de osul aruncat de guvern, atat de mult incat si-au pierdut mintile si nu realizeaza ca desi le-au crescut pensiile cu 10 lei, curentul s-a scumpit cu 15 lei impozitul la fel, iar de la anul se va scumpi si mai mult – deja s-a anuntat. Si cate nu s-au scumpit in ultimii 2 ani? Oare cati profesori nu se lasa inselati sa creada ca acest guvern, daca isi spune socialist le pasa de ei. Isi amintesc oare profesorii care teoretic sunt intelectuali cum cea dintai socialista a tarii – ministresa muncii si a protectiei socialie – i-a tras sotului ei pensie de handicap desi nu avea dreptul si asta fara sa mai stea la coada, intrand pe dindos? Nu mai conteaza: Ponta le-a dat banii inapoi. Din pacate pentru ei, tot Ponta le-a dat si pensionarilor de acum mariri din pensiile lor de peste 20-30 de ani. Dragi tovarasi profesori, de piramida demografica ati auzit?

Pe langa adevar si realism, crestinii trebuie insa in primul rand sa aprecieze moralitatea. Eu inca raman uimit cum in ziua de astazi cand comunicarea este ridicata in slavi si vazuta ca o solutie la propaganda oficiala, PSD-istii au putut sa ascunda atat de bine ca Ponta este divortat si casatorit cu a doua nevasta, iar viitorul prim-ministru cu a 5-a sau a 6-a. La tara, cand i-am spus matusei care m-a apostrofat ca votez cu neamtul ca Ponta e divortat, a ramas socata. Idolul ei, tinerelul frumos si destept, nu mai e la fel de alb cum l-au spalucit antenele securistului. Din pacate, PNL-istii nu au exploatat cum trebuie aspectul asta – la fiecare intalnire Klaus trebuia sa aduca subiectul si sa lase la o parte complezentele si menajamentele. La cat de mult l-au terfelit si au aruncat cu noroi in el, Iohanis a fost chiar prost daca nu i-a pus lui Ponta nici o intrebare cu privire la cum de a renuntat el la fosta sotie ca sa se insoare … si sa ajunga astfel prim-ministru. Poate omul de rand face cu greu legatura intre Ponta, divort, casatorie cu fata de fost securist care invarte lucrurile in PSD – pare cam greu. Dar lumea ar trebui macar sa stie ca voteaza un presedinte divortat, chiar daca motivul divortului si cat au cantarit politica si banii in noua lui cumetrie sunt doar speculatii. Eu unul as vrea sa stiu de la Ponta de ce a divortat. Nu am citit nicaieri si tot ce am auzit se indreapta inspre interes. Daca a fost altfel, as vrea sa stiu. Asta mai ales in conditiile in care Ponta se prezinta a fi ortodox.

In ce masura raul cel mai mic, oare chiar este mai mic? In ce masura putem sa fim indiferenti, sa ne vedem de ale noastre si sa ne izolam in zona de confort psihologic in care nu ne implicam, nu speram, nu ne intereseaza, nu gandim si nu ne consumam energia pe chestii “lumesti” atat de marunte si nesemnificative. Este foarte usor sa dam flit la politica. Mie personal mi-ar fi foarte usor sa tac din gura, sa nu am blog, sa nu ma implic etc. Oricum nu ma uit la stiri/TV, oricum nu prea citesc nici articole online si oricum nu am sperante ca va fi bine. Ba chiar sunt sigur ca va fi foarte rau si ca pentru multi romani si poate si pentru mine, in noul regim va fi greu de trait in Romania. Sunt sigur oricum ca Ponta va castiga si intuitia imi cam dezleaga deja si cursul pe care o va lua Romania. Nu detaliez acum, mentionez doar ca Ungaria/Orban au fost un mic experiment. Cred insa ca este vital ca sa ne opunem raului, mai ales cand este atat de la vedere. Nu pentru rezultate, care nu vor fi, ci din reflex. Si poate din speranta ca cine stie cum, vazand vointa noastra, Dumnezeu va pune umarul si va trezi neamul asta din amagire – pe cei inselati si din lancezare – pe cei nepasatori.

ridica romania2




Blog Stats

  • 323.284 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte