Arhivă pentru 16 noiembrie 2014

16
nov.
14

Familiile care nu se întemeiază pe credinţă vor accepta greu regulile Bisericii

iubirea_dintre_sotiDin cauza vremurilor dificile, unele familii se opresc la unul sau doi copii. Inclusiv relaţiile trupeşti din perioada de nefertilitate este păcat înaintea lui Dumnezeu?

Problema este delicată, deoarece priveşte intimitatea familiei. Singura modalitate acceptată de Biserică, de oprire de a avea copii, rămâne înfrânarea soţilor. Însă această abstinenţă între soţi poate fi până la un timp, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel.

Este important de subliniat faptul că numai duhovnicul îşi dă seama dacă soţii sunt în stare să se înfrâneze. Abstinenţa, fără încuviinţarea duhovnicului, poate să ducă la alte păcate. Eu văd folosirea perioadei de nefertilitate ca un fel de ascundere după deget şi încercare de a vicleni natura, care este făcută tot de Dumnezeu, o fugă de responsabilitate, căutând doar plăcerea. Familiile care nu se întemeiază pe credinţă vor accepta greu regulile Bisericii.

De cele mai multe ori doar unul dintre soţi se întoarce la credinţă, şi atunci începe o întreagă dramă pentru că aceluia îi este foarte greu. Soţul credincios îi va reproşa mereu celuilalt că nu l-a ştiut aşa, că îşi vrea partenerul înapoi, că este fanatic. Va fi o luptă teribilă, copiii vor balansa între cei doi părinţi, cel credincios încercând să le deschidă sufletul spre tainele credinţei, iar celălalt spre cele ale lumii.

Din fericire, ca duhovnic, cunosc multe familii care au plecat încă de la începutul prieteniei pe principii curat creştine, reuşind să le păstreze şi în căsnicie. Nu recomand căsătoria imaturilor duhovniceşti, care pentru a păstra aşa-zisa armonie în casă, sunt în stare să facă curvii şi crime. Cui foloseşte o astfel de pace? Este un război cu Dumnezeu şi o pace mincinoasă cu lumea. Până nu demult aproape toate familiile îşi îndeplineau îndatoririle creştine, iar acum ne mirăm că mai există astfel de familii.

Din Interviul cu părintele Ştefan Negreanu a fost realizat de profesoara Manuela Codrean

“Familia Ortodoxa”

16
nov.
14

Iubește-L pe Domnul

47598_14_1371736688Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt și cel în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: “De ce nu este și în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăiești după voia ta.

Privește pe cel ce-și iubește voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet și e mereu nemulțumit: “Asta nu e așa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuși în chip desăvârșit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubește pe Domnul, și toate ale lui sunt dragi și plăcute.

 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 120

16
nov.
14

Să fie mai întâi atenţia zilelor vieţii noastre pentru înfricoşata Judecată

parintele-arsenie-papacioc-viata-adevarata-e-dincolo-5372472Ce fapte bune se cuvine să facă un călugăr ca să dobândească din belşug nădejdea mântuirii?
– “Să ştii să aduci pe Duhul Sfânt în tine”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul şi mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelşugat pentru nevoinţe, oricum ar fi ele. Ni se dau de sus pentru curăţirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbeşti de rău, în tine, pe fratele tău şi mai ales în afară de tine.
Aceasta să fie cea mai grabnică preocupare a noastră: iubirea, căci, trăind în această mireasmă, nici celelalte fapte cu chip frumos nu rămân neîmplinite. Şi, chiar dacă ar mai rămâne unele, rânduiala divină nu-şi va retrage harul de la tine. Motivul neapărat al mântuirii noastre este să iubim pe toţi fraţii noştri, că toţi sunt răscumpăraţi. Acesta va fi criteriul de judecată al vieţii noastre la răspântia cea din urmă, care va începe cu această gravă întrebare: “De ce n-ai iubit, dacă ai purtat numele Meu în rânduiala vieţii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ţi păcatele tale şi de ce ai dispreţuit pe cel neînsemnat, sărac, sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat şi bătut în cuie, am zis: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, nu să vă urâţi sau să vă înstrăinaţi inimile faţă de celălalt? Şi de ce n-aţi dat, să izbăviţi pe fratele vostru sărac de ruşinea de a sta cu mâna întinsă?”
Iată, deci, unde trebuie să fie mai întâi atenţia zilelor vieţii noastre pentru înfricoşata Judecată.
 
Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 8-9
16
nov.
14

Să te rogi, şi apoi să vorbeşti

copii_10Să te rogi şi, atunci când trebuie, să le vorbeşti copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, şi mai puţine cuvinte să le spui celorlalţi. Să nu devenim stânjenitori, ci să ne rugăm tainic şi apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredinţa lăuntric dacă este primit de ceilalţi cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga numai, în taină. Căci şi prin a vorbi devenim stânjenitori şi-i facem pe ceilalţi să se împotrivească, şi câteodată să se răzvrătească. De aceea este mai bine să spună cineva în chip tainic, în inima celorlalţi, prin rugăciunea tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-i vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu.

Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilaşii. Eu Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe Cale. Pentru aceasta, Te rog, luminează-i.” Şi Dumnezeu le va vorbi.

Din Ne vorbeşte părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

16
nov.
14

Ceea ce ne aparține la sfârșitul vieţii

valizaUn om a murit subit.

Deodata L-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiza in mana si spunandu-i…

Fiul meu, e timpul sa mergem…

Omul L-a intrebat pe Dumnezeu:

De ce asa curand? Aveam atatea planuri…

Imi pare rau, fiule… dar acum este momentul plecarii tale.

– Dar uită-te! Ce ai in valiză? Ceea ce ți-a aparținut?

Ce mi-a apartinut? Vrei sa spui lucrurile mele, hainele, banii?

– Imi pare rau, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ti-au apartinut niciodata. Apartineau pamantului.

Atunci sunt amintirile mele?

-Imi pare rau, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ti-au apartinut niciodata. Apartineau timpului.

… Atunci talentele mele?

Imi pare rau, fiule, dar nici acestea nu ti-au apartinut. Apartineau circumstantelor.

Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?

Imi pare rau, fiule, dar ei nu ti-au apartinut.

Apartineau drumului tău prin viata.

Dar sotia si copiii mei?

Imi pare rău fiule, ei nu-ti apartineau. Apartineau inimii tale.

Atunci trupul meu?

Nici acesta nu ti-a apartinut niciodata. Apartinea tărânei din care a fost luat.

Atunci e sufletul meu?

-Imi pare rau, fiule, dar sufletul nu ti-a apartinut. Sufletul tău imi apartine Mie.

Atunci omul smulse valiza din mana lui Dumnezeu si o deschise.

ERA GOOOOALĂ.

Cu o lacrima de dezamagire Omul il intreba pe Dumnezeu

-Nu am avut niciodata nimic?

– Ba da, fiule…

Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai și numai ale tale…

Tot ceea ce ai intreprins în viață este al tău. Numai faptele tale merg acum cu tine și vor trage de la sine după cântarul dreptății ceea ce a fost bun sau rău.

Viata este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Este o călătorie plină de libertate ce-ți dă șansă să alegi ceea ce trebuie să faci. Tot ceea ce ai făcut, ție ți-ai făcut. Dacă ai făcut bine, bine vei avea și mulțime de martori vor mărturisi pentru tine, pentru binele făcut și vei fi pomenit în veac cu bucurie de toți cei pe care i-ai bucurat.

Însă de-ai făcut rău, cu ce te vei alege? Cum vor mărturisi ce-i ce ți-au fost în preajmă despre tine. Cum ți se va arăta cu degetul faptele tale rele, care pe lângă faptul că le-ai făcut, le-ai și înmulțit printr-un exemplu prost.

Și acum hai să mergem…

16
nov.
14

Smerenia omului faţă de alţi oameni alcătuieşte „nebunia” sau ce am înţeles din nebunia întru Hristos

12_1„Supuneţi-vă… unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie…”
(I Petru, 5, 5).

Măreţia „nebuniei” se deschide din smerenia vieţii creştineşti exprimată prin lepădarea de sine; a fi fără nici o pretenţie la demnitatea exterioară, a fi mai prejos decât acei cu care trăieşti şi te cunosc.

Smerenia încununează nevoinţa „nebuniei” anume prin aceea că, cel ce şi-a asumat-o trebuie să lupte cu sine însuşi, dezrădăcinând din inima sa cel mai puternic sentiment din sufletul omului – iubirea de sine.

Smerenia omului faţă de alţi oameni alcătuieşte „nebunia”.

Sfinţii „nebuni”, prin smerenie, care le-a fost călăuză de neînlocuit în viaţa lor, au luptat cu acest duşman al omului. Desăvârşirea prin smerenie, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, este „să primeşti cu bucurie învinuiri nedrepte”. Smerenia i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se considere pe sine mai prejos decât li se cuvenea lor după cin sau rang. Din acest punct de vedere, „nebunia” este rolul (dacă putem întrebuinţa acest cuvânt) mântuitor, dar şi cel mai important al slujirii obşteşti. Ei păstrau neîncetat în inima lor mustrarea de sine, din care se năştea pocăinţa. Viaţa Sfinţilor „nebuni” a constat dintr-o exercitare neîntreruptă a pocăinţei smerite.

Smerenia Sfinţilor „nebuni” era asemenea celei întâlnite la copii. Un copil, după fire este şi plăpând, şi sărac, şi fără putere, şi fără voinţă. Dar în viaţa duhovnicească, dimpotrivă, copilul după duh „este cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Matei, 18, 4). Sfinţii „nebuni” au mers după Hristos, ca un copil mic după tatăl sau mama sa. Ei nu se lăudau cu nici un lucru, ci-l camuflau în fapte „stranii” şi în duhul smereniei se bucurau în Domnul. Se străduiau să fugă de laude şi în acest scop se ascundeau de tot ce-i lumesc, dându-se în multe cazuri drept fără de minte (asemenea sfat pentru întărirea în smerenie l-a dat încă pustnicul avva Or al Nitriei). Smerenia duhului i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se îndepărteze de tot ce putea să-i jignească pe cei din jur şi această calitate înalţă nevoinţa „nebuniei” la treapta slujirii obşteşti.

Sfinţii „nebuni” erau oamenii prin care Dumnezeu descoperea voia Lui. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni simpli, pentru că, în primul rând, prin simplitatea lor, ei spuneau numai adevărul, iar în al doilea rând, ei au suferit mult, au pătimit mult, iar suferinţele răscumpără păcatele, îl aproprie pe om de Dumnezeu. Iată de ce dreptatea era întotdeauna de partea Sfinţilor „nebuni”, cu toate că de cele mai multe ori erau socotiţi fără minte, proşti. Dar însăşi omenirea a observat demult puterea adevărului spusă de un „prost” sau de un copil. Un proverb rusesc aşa ne şi spune: „Prostul şi cel mic vor spune adevărul”. Şi experienţa de viaţă ne dovedeşte că nu există situaţie mai penibilă pentru părinţi decât atunci când sînt mustraţi de un adevăr spus aproape inconştient de copii. Viaţa Sfinţilor „nebuni” se potrivea întocmai cu adevărul pe care-l spuneau oamenilor.

„Nebunia întru Hristos” poate trezi nedumeriri pentru cei ce înţeleg „nebunia” ca o stare de boală, stranie a omului. Asemenea nedumeriri apar de cele mai multe ori la omul intelectual, puţin familiarizat cu viaţa Sfinţilor „nebuni”. Moralitatea, obiceiurile sînt diferite la diverse categorii de oameni şi ele cu anii se schimbă. Fără îndoială că un om dintr-un cerc mai înalt, aflat în sfera unor relaţii complicate şi diplomatice cu alţi oameni, va găsi multă naivitate în viaţa ţăranilor simpli şi deschişi la suflet. În zilele noastre, când societatea este plină de minciună şi de nedreptate, a nimeri în tagma „nebunilor” – e un lucru uşor. E de ajuns să te hotărăşti numai a spune tuturor şi întotdeauna adevărul în faţă, fără făţărnicie, e destul să gândeşti fără a minţi, să fii sincer şi îndată vei auzi că eşti un anormal şi un nebun.

„Nebunia” nu se tratează numai prin prisma faptelor ciudate făcute de Sfinţii „nebuni”, care se pare că nu pot fi modele de urmat, cum ar fi spre exemplu purtarea necuviincioasă în biserică. Aşa, despre Sfântul Simeon nebunul se ştie că el, venind odată în biserică, a început să stingă lumânările aruncând cu nuci, iar când au vrut să-l scoată afară, el a început să arunce cu nuci în femei. Mulţi nu mergeau la biserică. Aici trebuie să menţionăm următoarele: nu orice lege are putere obligatorie pentru toate stările omului. Legea este un mijloc ce-l duce pe om spre viaţa duhovnicească. Dar treptele vieţii duhovniceşti sînt diferite şi, prin urmare, nici mijloacele care înalţă de la o treaptă la alta nu-s la fel. Deci, în afară de legile principale, esenţiale, obligatorii pentru toate vârstele vieţii duhovniceşti, există legi care, la trecerea de la o treaptă la alta, îşi pierd importanţa lor. În viaţa nouă – lege nouă, deci legea trecută, dată pentru treptele inferioare ale vieţii, pentru omul care a atins treptele ei superioare, nu mai are puterea de mai înainte. De aceea, nu-i de mirare faptul că Sfinţii „nebuni”, care au atins treapta înaltă a desăvârşirii duhovniceşti, uneori nu îndeplineau cerinţele legilor bisericeşti. Nevoinţa „nebuniei” este pentru cei aleşi şi se primeşte sub insuflarea harului dumnezeiesc. În această nevoinţă intrau bărbaţi maturi din punct de vedere moral; unii dintre ei se pregăteau către această nevoinţă prin asceză (ca de exemplu Sfântul Simeon, care a trăit 29 ani în pustie până la „nebunia” sa).

Proslăvirea Sfinţilor „nebuni” ne arată clar că „nebunia pentru Hristos” este plăcută lui Dumnezeu şi prin urmare este mântuitoare. Dar această importanţă a „nebuniei” în lucrarea mântuirii se deschide şi mai clar atunci, când intrăm mai adânc în esenţa nebuniei, ca stare deosebit de înaltă a lepădării de sine, în care Sfinţii „nebuni” au respins acea parte a minţii, care-i apropia de firesc, de pământesc, de „viaţa veche”, adică de păcat.

Sfinţii „nebuni” şi-au dedicat viaţa duhului, cunoaşterii de sine şi cu încetul ei mureau pentru lume, înălţându-se la aşa o libertate a duhului, încât pentru ei însăşi „viaţa este Hristos şi moartea câştig” (Filipeni, 1, 21). Anume o astfel de lepădare de sine au înfăptuit Sfinţii „nebuni” şi probabil nu vom greşi, dacă vom spune, că o astfel de lepădare şi cunoaştere de sine este proprie adevăratului Creştinism, deoarece viaţa creştinească nu este a noastră proprie, ci viaţa lui Hristos, viaţa Duhului lui Dumnezeu în noi şi ea se va manifesta numai atunci, când firea şi persoana noastră vor ceda locul ei şi, astfel, nimic al nostru, nimic vechi şi firesc nu o va împiedica şi activitatea noastră peste tot va fi nu una a firii, ci de la Hristos şi de la harul Sfântului Duh.

Protodiacon Ioan MUNTEANU

16
nov.
14

Biserica apreciază faptele omului și nicidecum persoana, la fel precum Dumnezeu nu caută la fața omului, ci la inima lui…

IMG_0168Când trebuie să sfătuim și să certăm pe unul din frații noștri, să ne amintim spusele Apostolului: „Și el este om!”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Singurul lucru constant este  învățătura creștină. Guvernările au venit și au plecat, însă Biserica este cea care a reușit prin credință să ne țină alături.

Mai bine de două milenii Biserica este atacată, hărțuită, discreditată, dar nu poate fi distrusă. Căci Cel de Sus zice: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Astăzi, ca de altfel în toate timpurile, se lovește mai mult în slujitori, căci acolo unde se bate păstorul, se risipesc oile.

Începând cu anul 1999, când am primit ascultarea de a conduce așezământul monastic de la Curchi, și până în prezent, am depus împreună cu confrații și credincioșii noștri mult efort, dăruire și jertifire pentru a ne bucura cu toții de ceea am realizat până acum.

Bineînțeles, aceasta o pot percepe mai bine doar cei care au participat activ și ne-au fost alături în toate aceste momente grele. Îmi amintesc în acest sens cuvintele Apostolului Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii” (1 Corinteni 9,22b).

Toți care au dorit să ne susțină într-un anumit mod  la procesul de restaurare a Mănăstirii, au fost bine primiți, indiferent de clasa lor socială sau politică. Astfel, nu avem dreptul și nu putem interzice nimănui accesul la Biserică, la Hristos, fie el bogat sau sărac, conducător  sau om de rând.

Toți oamenii sunt chemați să devină mădulare ale Bisericii, căci Mântuitorul „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4), deoarece „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi” ( 1 Timotei 2,6).

Biserica nu dorește să concureze cu nimeni. Să nu uităm că Ea se roagă „pentru unirea tuturor”, „ca într-un gând să mărturisim”; așadar Ea nu dorește să-i împartă pe oameni, ci doar să se exprime în legătură cu calitatea morală a celor propuși spre a ne conduce.

După cum spunea cunoscutul și pururea-pomenitul Stareţ, Gheron Iosif  Isihastul, adesea : „Precum nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi reuşitelor, ispitele de încercare”, trebuie să fim răbdători și tari în fața oricăror lovituri ce vin asupra noastră, chiar și în cazul când acestea vin din partea fraților noștri. Căci acolo unde există dragoste, înfrânare, pocăință și rugăciune, orice dificultate și nedumerire se destramă.

Biserica apreciază faptele omului și nicidecum persoana, dar încurajează și laudă pe cei ce fac binele, și mustră pe cele rele, așteptând  întoarcerea  și pocăința lor. Dumnezeu nu caută la fața omului, ci la inima lui, după cum mărturisește teologul Christos Yannaras că „la Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viață, nu printr-un anume fel de a gândi”.

Nu putem neglija și îndemnul Prea Fericitului Patriarh Kiril adresat  monahilor la una dintre recentele întruniri cu ei: „Rugăciunea, viața duhovnicească la care vă chem, nu trebuie să rămână doar averea voastră. Voi trebuie să acumulați putere interioară, ca această putere în orice moment să poată servi Bisericii, să depășească scindările, despărțirile, ereziile, deoarece monahii sunt păstrătorii Ortodoxiei. Această putere trebuie să înceapă a lucra, dacă va fi nevoie, în orice clipă, pentru a uni poporul, pentru a birui diferența de idei și conflictele civile.”

Cu smerenie, Arhim. Siluan Șalari

16
nov.
14

Soţul meu m-a părăsit pentru iubitul lui homosexual, apoi mi-a luat şi copiii

suferinta1Agenda de prezentare a unei imagini pozitive a familiilor formate de cupluri de același sex a ascuns suferința pe care multe dintre acestea sunt clădite. Trebuie să susținem căsătoria – și viețile prețioase pe care căsătoria le creează. Un articol de Janna Darnelle (SUA) – mamă, scriitoare și militantă pentru susținerea căsătoriei între un bărbat și o femeie. Ea este mentor pentru alte persoane ale căror familii au fost afectate de homosexualitate. În original la The Public Discourse.

De fiecare dată când un nou stat redefinește căsătoria, știrile abundă de povești fericite cu cupluri homosexuale și lesbiene și noile lor „familii”. Dar în spatele zâmbetelor până la urechi și fotografiilor însorite se ascund alte povești, mai dureroase. Acestea sunt păstrate în locuri secrete și întunecate. Sunt suprimate, iar cei care doresc să le spună sunt reduși la tăcere în numele „egalității căsătoriei”.

Dar eu refuz să păstrez tăcerea.Eu îi reprezint pe aceia ale căror povești de viață reale sunt ținute în umbră. Am simțit personal durerea și suferința aduse de propaganda pentru distrugerea familiei naturale.

Divorțul

În toamna anului 2007, soțul meu, cu care eram căsătorită de aproape 10 ani, mi-a spus că este homosexual și că vrea să divorțeze. Într-o clipă, lumea pe care eu o știam și o iubeam – viața pe care o construisem împreună – s-a zdruncinat.

Am încercat să îl conving să-mi rămână alături, să reziste și să lupte ca să salvăm căsnicia noastră. Dar vocea mea, dorințele mele, nevoile mele – și ale copiilor noștri mici – nu mai contau pentru el. Devenisem dispensabili, fiindcă el luase în brațe un cuvânt mititel care devenise întreaga lui identitate. A fi gay era mai important decât angajamentul, jurămintele, responsabilitatea, credința, calitatea de tată, căsnicia, prieteniile și comunitatea. Toate acestea au fost lepădate în favoarea noii sale identități.

Oricât am încercat să salvez căsnicia noastră, soțul meu nu putea fi oprit. Divorțul nostru nu a fost hotărât prin mediere sau cu ajutorul avocaților. Nu, s-a mers până la proces. Soțul meu dorea custodia principală asupra copiilor noștri. Întreaga sa pledoarie poate fi rezumată într-o singură propoziție: „Sunt homosexual și merit să primesc drepturile mele”. A funcționat: judecătorul i-a dat practic tot ce a dorit. La un moment dat, chiar i-a spus soțului meu: „Dacă ai fi cerut mai mult, ți-aș fi dat”.

Cred, sincer, că judecătorul emitea legi prin intermediul instanței, ignorând faptele din cazul nostru particular și pur și simplu folosindu-ne pe noi – folosindu-i pe copiii noștri – ca să poată influența cazuri viitoare. În societatea noastră, cetățenii LGBT sunt percepuți ca victime marginalizate, care trebuie protejate cu orice preț, chiar dacă aceasta presupune spolierea drepturilor celorlalți. Ignorând nedreptatea comisă împotriva mea și a copiilor mei, judecătorul părea să creadă că îndreaptă o nedreptate mai mare.

Soțul meu ne-a abandonat pentru iubitul său homosexual. Ei fac mai mulți bani decât mine. Ei sunt doi, eu una singură. Chiar și așa, judecătorul a considerat că ei sunt victimele. Indiferent ce spuneam sau făceam, nu am avut nicio șansă să îi salvez pe copiii noștri de la a fi pasați dintr-o parte în alta ca niște bagaje.

O nouă familie a unui cuplu de același sex – construită pe ruinele familiei mele

După aceea, fostul meu soț și partenerul său s-au căsătorit. Prima lor ceremonie s-a desfășurat înainte ca statul nostru să redefinească căsătoria. După crearea căsătoriei între persoane de același sex, au ales să repete spectacolul. În ambele ocazii, copiii mei au fost obligați – împotriva voinței mele și a lor – să participe. La a doua ceremonie, care a inclus peste 20 de cupluri, posturile de știri și ziarele locale au fost la fața locului pentru a documenta primele căsătorii homosexuale oficiate în statul nostru. USA Today a realizat o ședință foto-jurnal cu fostul meu soț și partenerul său, copiii mei și chiar bunicii. Eu nu am fost înștiințată că se petrecea acest lucru și nici nu mi s-a dat ocazia să obiectez față de utilizarea copiilor noștri ca „recuzită” pentru promovarea căsătoriei între persoane de același sex în presă.

La momentul primei ceremonii, căsătoria nu era recunoscută de statul nostru, de națiunea, de biserica noastră. Iar noua căsătorie a fostului meu soț, ca și majoritatea relațiilor între bărbați, este o relație „deschisă”, „neexclusivă”. Aceasta transmite un mesaj clar copiilor noștri: ceea ce simți surclasează toate legile, promisiunile și autoritățile supreme. Poți face orice vrei, oricând vrei – și nu contează pe cine rănești pe parcurs.

După publicarea fotografiilor cu copiii noștri, au apărut un potop de comentarii și postări. Lumea exclama ce frumoasă este această familie homosexuală și îi felicitau pe fostul meu soț și partenerul lui pentru familia pe care o „creaseră”. Dar o persoană importantă lipsește din fotografii: mama și soția abandonată. Acea „familie homosexuală” nu ar putea exista fără mine.

Nu există nici măcar o singură familie homosexuală pe lume care să fi fost creată în mod natural.

Fiecare familie a unui cuplu de același sex poate exista numai prin manipularea naturii. În spatele fațadei fericite a multor familii conduse de cupluri de același sex, se constată relații construite prin distrugere. Ele reprezintă legămintele nerespectate, dragostea abandonată și responsabilitățile strivite. Sunt construite pe o temelie de trădare, minciuni și răni adânci.

Acest lucru este valabil și pentru cuplurile de același sex care folosesc tehnologii de reproducere asistată, cum ar fi mama-surogat sau donarea de spermă, pentru a avea copii. Astfel de procese exploatează bărbații și femeile pentru potențialul lor reproducător, tratează copiii ca produse ce pot fi cumpărate și vândute și refuză intenționat copiilor o relație cu unul sau ambii părinți biologici ai acestora. Plenitudinea și echilibrul nu sunt de găsit în astfel de familii, fiindcă ceva mereu lipsește. Eu lipsesc. Dar eu sunt reală și reprezint sutele și miile de soți și soții care au fost trădați și respinși.

Dacă soțul meu ar fi ales să rămână lângă noi, știu că nu ar fi fost ușor. Dar aceasta înseamnă căsnicia: să faci un legământ și să alegi să trăiești conform acestuia, zi după zi. La bine și la rău, soții trebuie să aleagă să îl pună pe celălalt înaintea lor, să îl iubească, chiar și când este greu.

O căsnicie bună nu depinde doar de dorința sexuală, care poate să vină și să treacă și adeseori nu o putem controla. Ea depinde de alegerea iubirii, respectului și fidelității pentru o persoană, în ciuda tuturor celorlalți. Se întâmplă frecvent ca soții să fie atrași de alte persoane – de obicei de sex opus, dar uneori, de același sex. Soții care își prețuiesc căsnicia nu acționează pe baza acestor impulsuri. Pentru cei care sunt atrași de persoane de același sex, fidelitatea față de soțul sau soția de sex opus nu reprezintă o trădare adevăratei lor identități. Mai degrabă, constituie o decizie de a nu se lăsa conduși de patimi. Este o dovadă de profunzime și tărie de caracter când acești oameni își respectă jurămintele, străduindu-se conștient să rememoreze, să cinstească și să reînvie dragostea pe care au avut-o pentru soț sau soție atunci când s-au căsătorit.

Copiii mei merită ceva mai bun

Cei doi copii mici ai noști au fost aruncați voit, intenționat într-o lume a disputelor și a unor credințe, stiluri de viață și valori combative, totul în numele „drepturilor homosexualilor”. Tatăl lor s-a mutat în apartamentul noului său partener, aflat într-un complex unde locuiesc 16 bărbați homosexuali. Unul dintre bărbați are un băiat de 19 ani care se prostituează și care vine să îi ofere „servicii”. Un alt bărbat, figura paternă a acestei comunități, are aproape 70 de ani, iar partenerul său are 20 și ceva. Copiii mei sunt duși la petreceri ale homosexualilor unde ei sunt singurii copii și unde se servesc numai băuturi alcoolice. Sunt duși la jocuri de baseball ale persoanelor transgender, evenimente de strângeri de fonduri pentru lobbyul homosexual și festivaluri de film LGBT.

Amândoi copiii mei se confruntă cu probleme identitare, ca și alți copii. Dar există anumite probleme profunde și unice cu care se vor confrunta drept consecință directă a acțiunilor fostului meu soț. Fiul meu este acum un adolescent în curs de maturizare și este foarte interesat de fete. Dar cum să învețe să gestioneze acest interes, când el este înconjurat de bărbați care caută gratificarea sexuală de la alți bărbați? Cum să învețe să trateze fetele cu grijă și respect, când tatăl său le-a respins și le devalorizează? Cum își va îmbrățișa masculinitatea în curs de dezvoltare fără să îl vadă pe tatăl său trăind ca un bărbat autentic și tratându-și soția și familia cu dragoste, respectându-și jurămintele căsătoriei, chiar și când este greu?

Și fiica mea suferă. Are nevoie de un tată care să o încurajeze să își îmbrățișeze feminitatea și frumusețea, dar aceste calități sunt parodiate și distorsionate în lumea tatălui său. Tatăl ei se machiază și poartă curele de tip sado-masochist de Halloween. Este adeseori expusă la bărbați care se îmbracă în femei. Pereții din apartamentul lui sunt „împodobiți” cu fotografii mari, înrămate, cu femei în poziții provocatoare. Ce ar trebui fetița mea să creadă despre feminitatea și frumusețea ei? Tatăl său ar trebui să îi protejeze sexualitatea. În schimb, el i-o deformează.

Fără îndrumare din partea ambilor părinți, mamă și tată, cum pot copiii mei să își parcurgă identitățile și sexualitatea în curs de dezvoltare? Mă doare sufletul să îmi văd copiii chinuindu-se, încercând cu disperare să înțeleagă lumea.

Copiii mei și cu mine am suferit mari pierderi din cauza deciziei fostului meu soț de a se identifica drept homosexual și a se descotorosi de viața sa alături de noi. Timpul aduce la lumină profunzimea acestor răni, dar eu nu le voi permite să ne distrugă, pe mine și pe copiii mei. Refuz să îmi pierd credința și speranța. Cred în puterea legământului căsătoriei între un bărbat și o femeie cu o pasiune înmiită astăzi, față de când m-am căsătorit. Există o altă cale pentru persoanele atrase de același sex. Distrugerea nu este singura opțiune – nu poate să fie. Copiii noștri merită ceva mult mai bun de la noi.

Acest tip de suferință nu ar trebui să se întâmple niciodată altui soț, altei soții sau altui copil. Vă rog, vă implor: apărați căsătoria ca fiind între un bărbat și o femeie. Trebuie să apărăm căsătoria – și viețile prețioase pe care căsătoria le creează.

16
nov.
14

Părintele i-a dat medicamentul: rugăciunea

sf-porfirie-upPărintele recomandă rugăciunea pentru înfruntarea cu succes a tuturor greutăților.

Cineva i s-a plâns că e chinuit constant de insomnii. Părintele i-a dat medicamentul: rugăciunea. Cel în cauză i-a respectat rețeta și, în cele din urmă, s-a vindecat de insomnie și a câștigat, pe deasupra, și ceva mult mai înalt: a învățat să se roage pentru orice problemă.

– De ce Domnul ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat? Poate vrea să stăm smirnă în fața Lui? Nici vorbă, nu vrea așa ceva! Nu vrea decât să dobândim folos. El știe că, lăudându-l pe El neîncetat, zi și noapte, prin voința noastră proprie, așa cum fac îngerii, sufletul nostru se odihnește cu adevărat, fiindcă doar aici găsim folos.

Din Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, p. 384

16
nov.
14

Cum poate începe un tânăr viața de familie corect?

roadele_familieiMai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare.

Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul femeiesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii.

Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, cred că este bine ca mai întâi să facă aceasta cunoscut părinţilor ei printr-o oarecare rudă, şi după aceea să discute şi el personal cu ei şi cu fata. În continuare, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc, este bine ca logodna să nu țină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă, să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte.

Dacă amândoi se vor nevoi cu mărime de suflet să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încununează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul loan Gură de Aur, cununiile sunt simbolul biruinţei asupra plăcerii.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 37-38

16
nov.
14

Despre Uniunea Europeană și propaganda sodomiei: “Am scăpat de comuniști, dar cei de acuma sunt și mai înfricoșați

ue-totalitarianUniunea Europeană se osărduieşte să dezrădăcineze tot ce a fost vechi si să „modernizeze” toata omenirea. Conducerea Uniunii Europene lu­crează expres ca să-şi îndeplineas­că dorinţele sale, face propagandă ca să vină Antihrist mai degrabă. Asta vor să facă – tot ce-i bun să sfărâme, ca să fie ce zic ei, ce vor ei.

Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. Tu nu mai eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na… ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare. Răbdare şi, dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trait. Dar, dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea. (septembrie 1999).

Am scăpat de comunişti, de ateismul lor, dar cei de acuma, europenii, sunt şi mai înfricoşaţi. Da. Vezi, timpurile-s grele. Cine va mai trăi va vedea că cei din Uniunea Europeană au acuma ca scop, la două mii de ani după Hristos, să schimbe cu totul omenirea. Adică nu-i vorbă de credinţă sub nici un motiv.

Uniunea asta Europeană vrea ca să nu mai fia graniţe, să nu mai fie Grecia şi România şi cutare. Toţi europeni! Dar n-o să reuşească în felul ăsta. Că vezi, câte războaie!… cu NATO, după cum au fă­cut în Serbia. Da’ ce-o rezolvat în Serbia? Numai au omorât omenirea desăvârşit şi problemele tot aşa au rămas. Şi-acuma se luptă sârbii cu albanezii. Albanezii fac urgii… Acolo se putea face pace după adevăr, nu cum vroiau neîndumnezeiţii ăştia, NATO, ţările astea ateiste…

Dar cu Ardealul o să fie – cine va mai trăi va vedea -, o să fie mare tulburare cu ungurii, că cer autonomie ungurii. Ei au şi propagandă mare în America, cum au avut şi albanezii. De acolo vine toată răutatea. De aceea s-a făcut atâta tulburare aici, că au avut propagandă mare şi prin ziare şi prin oamenii lor. Ei, ce să zici? Vezi, s-a luat pacea de pe pământ fiindcă oamenii s-o depărtat de Dumnezeu şi ascultă de ispititorul. Egoismul! (septembrie 1999).

***

Îmi spunea cineva venit din ţară că s-o dus cinci demnitari de afară la Patriarh [Teoctist] şi i-au spus:

„- Noi suntem toţi sodomişti, niciunul n-avem femeie. Aşa vrem noi, aşa ne place, şi aşa să le daţi voie tuturor, ca să vă băgăm în Uniunea Europeană.”

Patriarhul le-ar fi zis:

,,- Voi faceţi ce vreţi, eu sub nici un motiv nu aprob lucrul ăsta.”

„- Dacă n-aprobi, n-o să te mai băgăm în Uniunea Europeană.”

„- Eu sunt apostolul neamului, apostolul Bisericii, sub nici un motiv nu aprob asta.”

Au zis: „ – Ei, nu-i nimica”, şi apoi s-au dus la conducătorii Parlamentului. Vezi? Sunt lucruri înfricoşat de serioase, adică clar ne declarăm împotriva lui Dumnezeu. Ce să mai zici? O venit timpurile din urmă, o venit timpurile acelea.

– Dar sunt oameni, atei, care spun:”Eu nu vreau să cred în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu. Ε dreptul meu, nu?” Cum vine asta?

– Cum îi asta? Na, drepturile omului. Vezi că o proorocit Sfinţii Părinţi că în timpurile astea, al optulea veac, lumea va ajunge să spună… „eu nu vreau să cred”. Dar pe ei nu i-a silit nimeni, cum a fost în timpul comuniştilor. Ei singuri se declară aşa.

– Cum poate omul să facă asta când el e creat de Dumnezeu? Dumnezeu e izvorul vieţii lui, e totul pentru el.

– Pentru cel care crede. Cel care nu crede în Dumnezeu crede că aşa trebuie să fie, cum fac acuma ăştia, „europenii”. Dacă nu crede omul în Dumnezeu s-a terminat, orice i-ai face. Eh, să lăsăm astea, să nu iscodim noi astea, că ne dărâmăm. Aşa-i, aşa-i, că acuma-i libertate. „Libertate”.

Acuma-i o diplomaţie satanicească. Vezi, în timpurile de demult şi-o vărsat sângele atâtea sute de mii şi milioane de oameni, fiindcă credeau in Hristos. Aşa era atuncea, era idolatrie şi, dacă nu erai ca idolatrii, îţi tăiau capul. Dar conducătorii de acuma, toată răutatea aceea au luat-o cu diplomaţie. Nu-ţi mai taie capul, dar te conving sa zici ca ei, să te atragă de partea lor, ca tu singur sa lepezi adevărul şi să te întorci după dânşii. Când s-o mai pomenit sau cine ar fi prooro­cit vreodată ca neamurile astea care conduc acum omenirea – ştim că sunt oameni depărtaţi de adevăr – să dea miliarde de euro; unde? In Sfântul Munte, să se reînnoiască mănăstirile. Vezi ce diplomaţie? Astea toate vin de la Uniunea Europeană. Dar ce face Uniunea Europeană? Cele mai mari fărădelegi. Conducătorii Uniunii Europene sprijină făţiş păcatul ăsta, cu sodomia. Cică aşa trebuie: „Aşa am plăcerea eu, nu-mi trebuie femeie, dă-o încolo că-i spurcată. Eu vreau băiat, vreau bărbat”. Dar te convinge în aşa fel, e aşa un curent satanicesc, că lumea acuma mai mult iubeşte fără­delegea asta cu bărbaţii decât cu femeile. (18-11-2003).

Lumea în cel rău zace. Mântuitorul însuşi a zis: „Iată, vine stăpânitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu află nimic”. Vezi? Stăpânitorul lumii acesteia este ispititorul. De aceea trebuie să ne osârduim să nu ne depărtăm de adevăr, că acuma conducăto­rii lumii acesteia vor ca omenirea să meargă după ideile lor. Nu mai ţin cont de păcat, şi nici oame­nii nu mai ţin cont decât numai de ceea ce ordonă conducătorii. Cum îmi spunea un părinte: „O să devină tim­pul ca noi, creştinii, să nu mai zicem: «Aşa zice Sfânta Scriptură, ş-aşa zice şi în Sfânta Evanghelie.» O să zicem: «Aşa ne ordonă Uniunea Europeană.» Acolo au ei scopul să aducă omenirea.

Dar noi să facem răbdare, că nădejdea-i la Bunul Dumnezeu, cum a hotărî Părintele ceresc. Totuşi, noi trebuie să ne osârduim. ,,Osârduiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor”, ne spune Mântuitorul. Ştim. Da’ acestea trebuie să fie, căci după toate proorociile Sfinţilor Prooroci, trebuie să vină împărăţia lui Antihrist. Vezi? S-o apropiat. Si acuma, conducătorii şi ascultătorii împărăţiei lui Antihrist se osârduiesc să îngenuncheze Ortodoxia, că, dacă ar îngenunchea Ortodoxia, mai uşor ar veni împărăţia lui Antihrist. Eh!… Bunul Dumnezeu să ne fie de ajutor şi să avem nădejde la Bunul Dumnezeu. (26-12-2003)

Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na!… fac şărlătăniile lor.

– Ei mai susţin că Biserica n-are voie să se ames­tece în treburi politice.

Apoi vezi? „N-are dreptul”. Biserica n-are drep­tul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu e fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.

– Dar Biserica are voie să se amestece în tre­buri de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii? Conducătorii lumii spun că nu are voie.

– Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşni­cie, ci numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate poftele. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. Incet, încet…

– Despărţirea Bisericii de problemele sociale, de stat, asta a cui lucrare e?

– Asta e direct lucrarea Satanei, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei, nu vezi că deoda­tă au pus „Drepturile Omului”, ca prin ele să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia. Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului ar face, aşa zice: „Aşa e dreptul omu­lui, aşa doresc eu“. N-a fost poate de când lumea legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi „Drepturile Omului” contra nedreptăţilor care se fac pe faţa pă­mântului, atuncea da… Da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău. Orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nime­nea să-i zică ceva.

Dacă te amesteci în treburi de-astea politice de-acuma, te omoară, da’ dacă mergi după drep­turile omului, astea trupeşti, nu, nu! Ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, toate acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Impărăţia lui Antihrist este, părinte. (19-01-2004)

Lumea acuma s-o amestecat, naţiuni cu alte naţiuni, şi încep oamenii a spune: „Nu-i nimic cuta­re, nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare”. Avorturile le fac întru nimic, fel de fel de necuraţii de mici copii… Ei, cum să se pogoare harul Sfântului Duh peste tine dacă tu, de mic copil, eşti spurcat, eşti dedat în mâinile vrăjmaşului? „Fiţi sfinţi“, zice Sfânta Scriptură, însuşi Mântuitorul. „Fiţi sfinţi”, adică fiţi curaţi, „fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt, şi aşa puteţi veni către Mine“. Da’ dacă lumea merge după cum e moda astăzi…

Vezi, chiar conducătorii omenirii, astăzi, nu se gândesc deloc la adevăr. Ei fac propagandă titanica că aici e iadul şi aici e raiul. Nu zic asta pe faţă, dar ăsta e scopul lor. Cele mai mari păcate, strigătoare la cer, păcate de care Biserica nici să n-audă, nici cu gândul, acuma conducătorii omenirii, Uniunea Europeană le socoteşte o nimica toată. „Dreptul omului!” Ei, se poate? Cum dreptul omului? Dreptul omului, adică omul s-o dedat în braţele Satanei. Şi ce-i zice Satana, aceea vrea să facă omul: „Ei, şi, daca vreau să fac orice fărădelege, aceea o fac, că aşa îmi place mie! Nu vreau să mă căsătoresc cu o fată cu frica lui Dumnezeu, vreau să mă căsătoresc cu alt bărbat”.

Şi ceea ce nici prin gând n-o fost până acuma in omenire, acuma îţi dă voie să faci, cea mai mare fărădelege pe faţa pământului. Asta învaţă conducătorii actuali, cu Uniunea Europeană. Ei, ce aştepţi? Aştepţi mila lui Dumnezeu? O făcut Dumnezeu aşa de mare minune, Sodoma şi Gomora le-o afundat în fundul iadului, toată omenirea ştie că acolo o fost fărădelegile cele mai mari, şi acum ei zic: „Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimica asta.” Şi lumea îi ascultă.

Vezi? E sfârşitul. Am intrat în al VIII-lea veac. Să ştii că urgiile cele mai mari încep de-acum înainte. Aşa scriu Sfinţii Prooroci, aşa scriu Sfinţii Apostoli. Aşteptăm pe Antihrist. Dar apostolii lui Antihrist ştiu cum să se poarte ca să îngenuncheze adevărul, să îngenuncheze Ortodoxia. Cât timp va fi Ortodoxia la înălţime ei ştiu că nu poate împărăţia lui Antihrist să guvernele, să conducă, şi se osârduiesc cu fel de fel de meşteşugiri ca foarte cu înlesnire să vină Satana ca să conducă omenirea.

Eh!… Cât putem şi cât am auzit şi cât ne luminează Dumnezeu, să ne ţinem de adevăr. Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie. (2003)

din: Staretul Dionisie Ignat, Lumea în vremurile de pe urma, Editura Prodromos, 2010

16
nov.
14

Este trebuință de duhovnici buni

1395351_544982905581000_1087511735_nAstăzi oamenii sunt obosiți, amețiți și întunecați de păcat și de egoism. De aceea este trebuință mai mult decât în orice vreme, de duhovnici buni și experimentați, care să se apropie de oameni în mod simplu și cu dragoste adevărată și să-i povățuiască cu discernământ, ca să se liniștească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă şi care vindecă suflete şi trupuri fără medica­mente, doar cu harul lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumnezeiască, are Duhul lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect. Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limiteze de Fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. Dar nici cel ce se spovedeşte nu trebuie să-1 încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-1 întrebe care casă anume s-o închirieze sau la ce meditaţii să-şi trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le hotărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povăţuirea sufletului. Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Extras din Vol. 3 – Nevoința duhovnicească, Cuvinte duhovnicești, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos Bucureşti, 2003

16
nov.
14

Singura cale corectă spre vindecare de depresie este îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu

depresia2Depresia (de la cuvântul latinesc depressio-„constricție”, „apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajată – pesimistă a evenimentelor. Această suferință este cunoscută omenirii din timpuri îndepărtate, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Conform unui studiu făcut în anul 1983 s-a calculat că în lume la momentul dat au fost peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acestora a crescut simțitor. Cel mai des tulburările depresive se întâlnesc la împătimiții de băutură și droguri, dar pe lângă aceasta mai sunt și alte aspecte negative astfel ca divorțurile, certurile, conflictele etc.

Mulți își argumentează descurajarea și posomorârea prin cerințele vieții zilelor noastre, care sunt superioare puterilor omului. Conflictul dintre pretenții și realitate lasă în suflet întristare, amărăciune și supărare, de aceea în timpurile noastre, noi vedem tot mai mulți oameni care suferă de această boală. Aproape în fiecare ză auzim de cazuri de sinucidere, nu numai între cei vârstnici dar și printre minori. Adolescența este o perioadă extrem de vulnerabilă în care situațiile dificile sunt percepute ca și probleme care nu-și au rezolvarea. Eșecurile la școală, lipsa părinților, decesul unei persoane dragi creează adolescenților stări emoționale greu de controlat. Unii nu-și mai văd rostul lor în viață și astfel recurg la gesturi greu de înțeles de către cei apropiați.

Știința posedă o complexitate de cunoștințe despre apariția tulburărilor depresive, însă oamenii de știință neglijează aspectul duhovnicesc care stă la baza apariției depresiei, și anume starea de întinare a sufletului – păcatul. Despre acțiunile disctructive a păcatului asupra sufletului omenesc ne vorbesc Sfinții Părinți și chiar întreaga ortodoxie.

În  Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova 13-16 august 2000) se spune: „Biserica privește bolile psihice ca pe una din manifestările vătămătoare generale a păcatului față de natura umană”. De aceea trebuie de făcut o distincție între boală „de la natură” și cele provocate de lucrarea diavolească.

Depresia îi pândește cel mai des pe cei ce s-au lepădat de cele cerești și s-au lipit cu tărie de cele pământești, după cum afirmă Sfinții Părinți, că întristarea vine atunci când patima nu a fost satisfăcută; de pildă când omul nu a primit banii doriți, când a suferit un eșec în dragoste, când cariera sa stagnează, fără vre-o oarecare perspectivă de promovare, etc. În acest moment omul făcându-se „nebun” nu poate primi un sfat bun, fuge de oameni considerându-i pe ei vinovați și pătrunde în esența problemei, nu vede că suferința lui zace în el, înlăuntrul său. De cele mai multe ori, acești oameni nu aleargă la Biserică, la tainele pe care le dă Dumnezeu Cel întreit în persoană, dar la diferite practice străine duhului ortodox: meditație, masaj, yoga, shopping, ședințe la psiholog (în trecut anume acel psiholog la care se recurge în prezent a fost exclusiv persoana preotului).

Adevăratul leac de toate bolile este Hristos și credința în El, însă oamenii deseori se încred în diferite programe TV, ascultă sfaturile celebrităților, caută în diverse izvoare de informație, ziare, broșuri, blogguri, caută cu disperare sfaturile experților nutriționiști, psihologi, dar uită, sau poate nici nu cunosc, că toate aceste sunt seci și oarbe din cauza duhurilor mute și surde de la care se inspiră. Singura cale corectă spre vindecare de depresie, de trândăvire și întristare este adevărata credință ortodoxă, prin îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu.

Cel mai important pentru om este să înțeleagă că sursa bolii sale este păcatul, astfel să urască păcatele diavolești ale trufiei, slavei deșarte, mâniei, curviei, minciunii și să se întoarcă cu fața la Dumnezeu.

Părinților, fiți atență la viața voastră și a copiilor voștri. Nu vă mai gândiți la pretențiile care nu se realizează în viața această, dar fiți cât mai mult alături de copii. Copilul învață de mic de la părinții săi, astfel că deseori astăzi copiii își văd părinții indisponibili pentru ei,  începând a crede că nu sunt protejați și că nu pot avea încredere în ei. De fapt contează mai puțin numărul de ore, ci „calitatea” timpului petrecut împreună. Pentru copilul școlar, care devine agresiv sau dimpotrivă retras, cel mai important este să i se vorbescă, dar și să fie ascultat. La vârsta adolescenței principala problemă este anxietatea de performanță: teama de note proaste care poate duce chiar și la depresie.

Pentru fiecare creștin este necesar participarea (nu asistarea) la sfintele slujbe ale Bisericii, citirea de mic copil a Sfintei Scripturi, a literaturii patristice. Măcar un singur cuvânt de rugăciune, un semn al crucii și se poate mântui sufletul prin puterea lui Dumnezeu.

Să ne amintim totdeauna de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tes5, 16-18).

Protodiacon Valeriu Balan

16
nov.
14

Mâinele mamei

mama-si-copil-w2Pe prispa însorită a unei căsuţe, pierdută sub potopul de flori de glicină, şedea o tânără mamă, la măsuţa de lucru. Împletea de zor un şal pentru fetiţa care se juca alături de ea cu păpuşile.

De la o vreme, fetiţa se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale. Ochişorii albaştri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mame, s-au umplut de nedumerire şi, nemaiputând răbda, fetiţa a izbucnit:

-Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

Lăsând lucrul deoparte, şi privind înlăcrimată chipul drăgălaş al fetiţei, mama cuprinde căpşorul bălai cu amândouă mâinile şi, sărutându-şi copila, îi spune:

-Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâte mâinile mele.

Ceva mai la o parte — martor tăcut la această întâmplare, tatăl îşi citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, în timp ce fetiţa îşi reluase jocul, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină.S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriţi.

-Ţie îţi plac poveştile, Mărioară?, a întrebat-o el.

-Atât de mult că nu m-aş mai sătura ascultând, a răspuns fetiţa.

-Atunci, ascultă, că-ţi voi spune chiar acum una:

O mămică tânără şi frumoasă, cu mâini albe de domniţăavea un singur copil, o fetiţă, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Părinţii copilei nu erau bogaţi şi de aceea nu puteau ţine nici măcar o servitoare. În timp ce tatăl se ducea la lucru, mama făcea singură toate treburile gospodăriei. Copila creştea văzând cu ochii, sub privirile pline de dragoste ale lor. Într-o zi, mama a plecat la băcănia din apropiere ca să cumpere ceva. Fetiţa dormea liniştită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune şi a cuprins toate lucrurile din cameră. Un fum negru şi des a umplut toată casa. La ţipetele sfâşietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul şi limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva. Mama, care tocmai se înapoia de la băcănie, îngrozită, și-a aruncat pachetele din braţe. Alergând disperată, fără a ţine seamă de pericol, s-a repezit prin mulţime spre camera copilei. Toţi au încercat s-o oprească, ştiind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau braţe puternice ca s-o ţină din drumul ei. Avea un singur gând: „să-şi scape copilul”. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A pătruns în odaie şi din doi paşi a fost la patul copilei. A cuprins-o în braţe şi cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiţei. Cu fetiţa strânsă la piept, făcăndu-i pavăză din braţele sale, a ieşit în curte. Înăbuşită de fum, fetiţa era mai mult moartă decât vie. Ajutoarele ce i s-au dat au readus-o la viaţă. Copila a scăpat, însă cu preţul rănirii mâinilor mamei sale. A stat multe luni în spital. La întoarcerea acasă, mâinile ei frumoase erau acum vinete şi zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau şiroaie lacrimile din frumoşii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în faţa ei şi sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:

-Măicuţă bună şi sfântă, mâinile tale sunt cele mai frumoase mâini din lume.

Extras din Flori în calea tineretului, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008

16
nov.
14

„Iartă-mi mie, Doamne, cum iert şi eu”

parintele_paisie_0Unui ucenic apropiat i-a spus Părintele Paisie aceste scurte sfaturi:

– Ocara să-ţi fie ca lauda. Când ne rugăm, trebuie repetat mereu: „Iartă-mi mie, Doamne, cum iert şi eu”. Minciuna este de trei feluri: stârnită, auzită şi bănuită. Iar răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească.

Unor călugări dintr-o mănăstire le-a dat bătrânul acest cuvânt de folos:

– Moartea pune capăt la toate! Cum te gândeşti la moarte, le-ai terminat pe toate. Căci trebuie să ne pregătim întotdeauna, să fim uniţi cu Hristos şi să ne rugăm mult, ca să ne săvârşim în pace şi să dobândim colţişorul de rai… Dar este greu până acolo!

Iar pentru dragostea în Hristos, spunea ucenicilor:

– Vedeţi pe Sfântul Arhidiacon Ştefan? Dacă nu se ruga pentru fraţii lui, care îl ucideau cu pietre, ca să-i ierte Dumnezeu, nu vedea cerurile deschise! Aşadar şi noi să ne rugăm nu numai pentru bunii noştri fraţi şi prieteni care ne iubesc, ci şi pentru cei care nu ne iubesc, ca să dovedim că suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi să vedem uşa Raiului deschisă pentru noi.

 

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 111

16
nov.
14

„De ce nu mă iubeşte cel pe care îl iubesc eu?”

slozhnye„De ce nu mă iubeşte cel pe care îl iubesc eu?”. De ce? Pentru că nimeni nu răspunde la o pretenţie. Dacă pretinzi cuiva să te iubească pentru că tu îl iubeşti, e un abuz şi omul se apără cum poate. Iubirea nu se pretinde, ci se dăru­ieşte.

Iar ceea ce ai numit adineauri iubire poate fi doar o pretenţie de a ţi se răspunde la dorinţele tale. Sun­tem cu toţii bolnavi de nevoia de iubire, dar nu ştim ce înseamnă iubire. Vom învăţa-o numai în clipa în care vom învăţa să respectăm creaţia lui Dumnezeu, să vedem pre­zenţa lui Dumnezeu în toate făpturile, să vedem în cel din faţa noastră taina lui Dumnezeu. Până nu vom vedea că acolo e o taină, o minune, nu avem cum să iubim.

De obicei, când doi tineri, doi copii sau doi adolescenţi se întâlnesc, aşteaptă să-şi împlinească toate frustrările pe care le-au avut: mama nu m-a înţeles, tata nu m-a iubit… Fiecare aşteaptă să i se răspundă la aşteptările lui. Aproape că nu-l vede pe celălalt. Proiectează pe el toate nevoile pe care le are şi asta aduce foarte multă sufe­rinţă. Iubirea înseamnă, când te simţi atras de cineva, când îţi place cineva, să-L priveşti pe Dumnezeu prin acea icoană. Fiecare om este o icoană. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 149

16
nov.
14

Predica la Pilda Samarineanului Milostiv

Predica la Pilda Samarineanului MilostivPredica la Duminica a 25-a dupa Rusalii

„Pilda Samarineanului milostiv”

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti.” (Luca 10, 27)

In duminica a 25-a dupa Rusalii, Sfanta noastra Biserica a randuit ca sa se citeasca in cadrul Sfintei Liturghii o pericopa din Evanghelistul Luca, si anume aceea cu Pilda samarineanului milostiv. Daca in duminica precedenta, adica a 24-a dupa Rusalii, Mantuitorul a inviat-o pe fiica lui Iair aratandu-ne ca prin El putem biruii moartea, in aceasta duminica prin Pilda samarineanului milostiv, Mantuitorul ne arata o cale de a mostenii viata vesnica.

Universul pe care il deschide aceasta parabola este foarte larg. Este mai larg decat noi vedem la prima vedere. in toate invataturile si faptele Sale Mantuitorul ne-a deschis nenumarate perspective de a intelege si de a constientiza conditia noastra ca oameni. Felul in care El ne-a expus adevarurile de credinta este unul potrivit modului si nivelului nostru de intelegere. Unul dintre modalitatile de propovaduire preferate de Mantuitorul au fost pildele. Inspirate si adaptate realitatii contemporane in care si-a desfasurat activitatea, pildele aveau avantajul de a fi usor de retinut, de transmis si mai apoi de inteles.

Pilda Samarineanului milostiv a fost rostita in contextul unei provocari a unui invatator de lege care incerca sa-L ispiteasca. Nu de putine ori carturarii si fariseii au incercat sa-L prinda pe Mantuitorul „in cuvant” insa niciodata nu au avut sorti de izbanda. Ar fi fost paradoxal ca insusi Logosul lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat sa fie „prins” in cuvant !

Provocarea acestui invatator de lege vine in contextul in care Mantuitorul le vorbeste celor 72 de ucenici trimisi la propovaduire prin cetati, si care intorcandu-se isi exprimau bucuria pentru faptele pe care le-au savarsit in numele lui Iisus Hristos. Spune Scriptura ca acestia „s-au intors cu bucurie zicand: Doamne, si demonii ni se supun in numele Tau” (Lc. 10, 17), iar Mantuitorul vazandu-le bucuria le spune ” nu va bucurati ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri.”(Lc. 10, 20). Mare lucru le spune Mantuitorul. Le spune sa se bucure pentru ca numele lor sunt scrise in ceruri. Le da certitudinea mantuirii ca rezultat al lucrarii bune la care au fost trimisi si pe care si-au asumat-o. Asistand la aceasta discutie invatatorul de lege ii cere miseleste Mantuitorului solutia magica a mantuirii: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?”(Lc. 10, 25)

Intrebarea, in cazul acestui carturar este inutila si denigranta. El un talcuitor al Torei, un specialist al Legii lui Moise il intreaba pe Fiul unui teslar ce sa faca ca sa mosteneasca viata de veci. Este ca si cum un profesor si-ar intreba studentii cum si ce trebuie sa le predea la curs.

Mantuitorul, cunoscand miselia acestui carturar nu ii da un raspuns si il face pe el sa isi raspunda, il confrunta cu legea pe care el o invata in popor. Raspunsul acestuia il stim cu totii: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti.” Carturarul a fost batut cu propriile sale arme. Mantuitorul i-a aratat ca solutia salvatoare i-a fost la indemana tot timpul. Scriptura ne spune ca invatatorul „voind sa se indrepteze pe sine” ii adreseaza Mantuitorului o alta intrebare si anume: „Cine este aproapele meu?”

Grea intrebare dragi colegi. Foarte grea. Oare cati dintre noi am putea sa raspundem obiectiv? Cati am putea sa ne identificam aproapele? Cei mai multi dintre noi am fi tentati probabil sa-i nominalizam pe parinti sau pe prieteni ca apropiati, sau pe cineva cunoscut. Totusi Mantuitorul ne ofera o viziune diferita, si ii da un raspuns pe cat de clar pe atat de plin de sensuri.

Cunoastem cu totii pilda. Cu omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari care dupa ce l-au pradat de bunuri l-au lasat abia viu. Cu preotul si levitul care coborand din intamplare pe acea cale si vazandu-l cazut au trecut pe alaturi. Cu samarineanul care facandu-i-se mila se opreste din drumul sau, si ingrijindu-l ce acel om il si duce la o casa de oaspeti unde mai plateste 2 dinari pentru cheltuiala viitoare, si stim si concluzia invatatorului de lege cum ca aproapele celui suferind a fost acela care a facut mila cu el.

Dragi colegi,

La trei intrebari as vrea sa gasim raspunsul referindu-ne la aceasta pilda si anume:

De ce levitul si preotul vazandu-l pe cel cazut ca este abia viu au trecut pe alaturi, l-au ocolit?

Care a fost meritul cel mai mare al samarineanului?

Si cine este aproapele nostru?

Ca sa raspundem la prima intrebare trebuie sa tinem cont de contextul politic si de geografia acelei regiuni. Drumul dintre Ierusalim si Ierihon avea in acele vremuri o faima nu foarte buna. Era un drum care facea legatura intre 2 centre comerciale puternice, Ierusalimul, capitala provincie romane si Ierihonul, faimos pentru mirodeniile si miresmele care se produceau si se comercializau acolo, si era strabatut de multi negustori cu bunuri si bani. in acest context si datorita zonei muntoase era un drum preferat de hoti care nu iertau nici o prada. Cei mai multi negustori se deplasau in grupuri tocmai pentru a se putea apara mai bine in cazul unei tentative de talharie.

Omul nostru din pilda era din pacate singur fiind o prada usoara pentru talhari. Acestia nu l-au iertat si dupa ce l-au pradat l-au batut lasandu-l abia viu.

Mantuitorul ne spune ca „din intamplare” pe acest drum a trecut si un preot tot singur care vazandu-l pe cel ranit il ocoleste. Trece pe alaturi. La fel actioneaza si un levit care trece prin acel loc tot singur. il vede si trece pe alaturi. Oare chiar asa de tare se grabeau acestia doi incat nu se puteau opri macar sa vada daca mai traieste, sau aveau o inima asa rece incat nu s-au sensibilizat la suferinta acelui muribund? Sau au trecut pe alaturi de frica talharilor care puteau fi in zona si care se puteau folosii de omul ranit ca de o momeala. Motivul indiferentei preotului si a levitului a fost frica. Frica de moarte. Incapacitatea lor de a-si risca propriile vieti pentru a o salva pe a altuia. Au preferat doar sa vada de departe si sa treaca in graba pe alaturi.

Samarineanul insa, facandu-i-se mila, s-a oprit din drum, i-a ingrijit ranile turnandu-i pe ele vin si untdelemn, probabil hrana lui, s-a abatut de la drum ca sa il duca pe ranit la o casa de oaspeti si a platit pentru el doi dinari, ca sa fie ingrijit in continuare si ca sa aiba certitudinea ca se va face bine. Si-a asumat datoria pana la capat. Si-a riscat avutul pe care il purta cu el, bani, asinul si chiar viata din dragoste pentru omul ranit. Adevarata jertfa a samarineanului, mai presus de vinul si untdelemnul si cei doi dinari dati gazdei a fost faptul ca si-a riscat viata. A fost capabil de sacrificiul suprem fara sa astepte vreo rasplata. Ce sa astepti de la un muribund talharit?

Cu siguranta ca si preotul si levitul au fost incercati de un sentiment de mila fata de bietul om insa infaptuirea milei in cazul de fata era riscanta. Nu aveau nimic de castigat si mai mult. Puteau pierde totul.

Acum dragi colegi, vazand aceste aspecte putem sa raspundem la cea de a treia intrebare? Cine este aproapele nostru? Pe cine trebuie sa iubim ca pe noi insine? Cu siguranta pe cineva care ne iubeste la fel.

Cine dintre cunoscutii nostri si-ar risca viata din dragoste pentru noi? Probabil ca am putea gasi cativa. Poate chiar mai multi. Dar cati dintre noi am fi dispusi sa ne riscam vietile pentru un strain? Teoretic am fi multi, practic nu stiu, eu unul cu siguranta ca as gasi o scuza. Cu toate acestea este cineva care si-a lasat intreaga maretie de dragul nostru si a murit in locul nostru pentru ca noi sa traim.

Hristos s-a rastignit, de buna voie ca noi sa nu mai fim nevoiti sa murim. Hristos nu a trecut pe alaturi. El s-a aruncat in mainile talharilor si tot el a platit gazdei cei doi dinari in locul nostru. Ne-a platit datoria ca noi sa fim liberi si ca sa ne bucuram ca numele noastre sunt scrise in ceruri.

Acum sa ne mai intrebam odata. Cine este cu adevarat aproapele nostru? si langa cine am vrea sa fim apropare? Cu siguranta ca Mantuitorul ne sta aproape. Se jertfeste pentru noi in fiecare Liturghie ca noi sa primim „painea cea spre fiinta” si sa mostenim viata cea vesnica. La fel cum ne iubeste Hristos trebuie sa ne iubim aproapele. „Sa va iubiti unul pe altul asa cum V-am iubit pe voi”.

Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa fim mereu aproape de El in toate gandurile si faptele noastre si sa nu trecem pe alaturi. Iar daca o facem sa ne intoarcem la Hristos pentru ca el ne asteapta mereu cu bratele deschise pregatit sa ne plateasca datoria.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururi si-n veci vecilor.

Amin.

16
nov.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-16

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(X, 25-37)

n vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ Iar El i-a zis: „Ce este scris în lege?, cum citeşti?“ Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi“. Iar El i-a zis: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu“. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, I-a zis lui Iisus: „Şi cine este aproapele meu?“ Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Iar din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, şi văzându-l, a trecut pe-alături. Tot aşa şi un levit, ajungând în locul acela şi văzând, a trecut pe-alături. Iar un samarinean care mergea pe cale a venit la el şi, văzându-l, i s’a făcut milă; şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. Şi a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu când mă voi întoarce. Care din aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?“ Iar el a zis: „Cel care şi-a făcut milă cu el“. Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea!“
16
nov.
14

Apostolul Zilei : 2014-11-16

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Efeseni 4,

1-7

F-150x150raţilor, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos



Blog Stats

  • 323.284 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte