Arhivă pentru 18 noiembrie 2014

18
nov.
14

Înainte ca ispititorul să imprime un gând în mintea ta, anulează-l prin Rugăciunea lui Iisus!

ganduri_buneÎnainte ca ispititorul să imprime un gând în mintea ta, anulează-l prin Rugăciunea lui Iisus! Nu îngădui gândului să te pătrundă!

Îndulceşte-ţi sufletul cu gânduri de mângâiere şi de speranţă, înflăcărează-ţi cuvintele cu arondarea dragostei faţă de Mirele tău şi adu-ţi aminte de suferinţele pe care El le-a îndurat pentru tine.

Astfel, tu vei rămâne ferm, dăruit lui Hristos şi smerit. Fii mereu atent la minte, pentru a alunga gândurile rele din momentul în care vin, fără a le îngădui să locuiască în ea nicio secundă! Căci dacă gândurile rele întârzie în minte este păcat şi este pericol că coboare în inimă. Înainte ca ispititorul să imprime un gând în mintea ta, anulează-l prin Rugăciunea lui Iisus! Nu îngădui gândului să te pătrundă!

Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 48

18
nov.
14

De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu?

tristeteDe ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care  L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nici o nădejde în izvorul cel pururea-curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi cei care credem în Dumnezeu cel viu și nădejdea noastră în El o avem trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă, ca să ne facă vrednici de El.

Dar greșim în fiecare clipă. Da, nu neg aceasta, dar știu că firea noastră este din lut și de aceea pe cele de pe pământ le dorește și pe cele josnice le caută; că cugetul omului „se pleacă spre cele viclene din tinerețile lui”[1] și că vedem înlăuntrul nostru o lege care caută să ne robească voința liberă, să o supună și roabă a păcatului să o facă.

Cu toate acestea însă biruiește voința cea bună. Dumnezeu ne-a dat arme duhovnicești prin care respingem orice atac satanic, cu slăvitul stindard al crucii nădejdii, cu nădejdea vie în Acela Care a spus: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi”[2]; cu nădejdea în Hristos al nostru, Care a fost atârnat pe Cruce, astfel încât tot cel ce privește către El și nădăjduiește în El nu va fi rușinat.

Preacuratul Sânge ce s-a vărsat pe Cruce a șters păcatele omenirii și a izvorât viață. „Fericit este omul cel ce nădăjduiește întru Tine[3].

Îndrăznește, fiul meu, căci această întristare a ta întru bucurie se va preface; această întristare un mare bine îți pricinuiește; te îngrădește ca o platoșă de fier, ca nu cumva săgețile cele viclene ale alipirii de cele pământești să-ți desprindă mintea de la grija pentru cele cerești și nemuritorul tău suflet.

Bucuriei îi va urma întristare și întristării îi va urma bucurie, precum noaptea urmează zilei. Astfel a fost rânduită de către Părintele luminilor calea pentru cei ce se mântuiesc. Numai răbdare și nădejde, numai pe acestea încrustează-le în adâncurile inimii tale; prin acestea vor fi înfruntate toate cele potrivnice.

Prinde-te de dulcele nostru Iisus, strigă către El în necazurile tale; încredințează-I Lui grija necazurilor tale, iar El va săvârși cu tine cele bineplăcute Lui. Precum Ana, mama Proorocului Samuil, care era foarte întristată pentru nerodirea ei, a căzut înaintea Domnului vărsându-și rugăciunea ei. Și cererea ei nu a rămas deșartă.

Cine a nădăjduit în Dumnezeu și a fost rușinat? Desigur, nădejde lucrătoare, iar nu vrednică de osândă; adică nădejde  însoțită de lucrarea duhovnicească după putere. Altminteri nu este nădejde, ci dispreț. De o astfel de nădejde vicleană izbăvește-ne, Dumnezeule!

Cât de mult se păgubește omul când nu cugetă că este certat ca un fiu al lui Dumnezeu, ci își uită înfierea. O îndatorire absolut necesară este impusă de dragostea adevăraților părinți, și anume aceea de a a-și mustra fiii. Tot astfel și Dumnezeu, Care este Părintele nostru, ceartă pe fiii Săi spre înțelepțire, pentru a se împărtăși și ei de sfințenia Lui.

„Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici slăbi fiind mustrat de Dânsul”[4]. Uitarea de către creștini a Părintelui lor, a lui Dumnezeu, este un mare rău, fiindcă atunci când toiagul părintesc îi lovește (dureri, necazuri, ispite) cad în descurajare, sunt biruiți de mii de gânduri, iar pedeapsa devine și mai aspră, fără nici o mângâiere.

Cât de frumos ne vorbește Apostolul Pavel: Și ați uitat îndemnul care vă grăiește ca unor fii[5].

Este de neocolit certarea Domnului făcută fiilor Săi pe care El îi cunoaște. Dumnezeu nu dăruiește; Dumnezeu este străin de dragostea bolnăvicioasă,  pe care mulți părinți o au către fiii lor și care mai târziu le va aduce acestora distrugerea  și veșnicul iad. El nu Se lasă amăgit , ca Unul ce este sfânt și fără de patimă, astfel încât să nu îi mâhnească pe fiii Săi cei iubiți, să treacă cu vederea greșelile și  nesocotința lor. Nu, de mii de ori nu! Este Dumnezeu Care are dragoste curată față de fiii Săi; îi va pedepsi, îi va sfătui, va încătușa libertatea lor și îi va mustra în diferite chipuri, pentru a schimba însușirile cele rele în însușirile Sale cele sfinte, către slava și lauda în Hristos Iisus.

Iar Hristos, atunci când Se afla pe pământ, Fiu iubit al Tatălui,   S-a iscusit întru învățătura Domnului; nu fiindcă ar fi avut nevoie Dumnezeu, Cel ce este fără de păcat, ci a făcut aceasta pentru mântuirea omului și pentru a ne sfătui și a ne da pildă, ca să mergem pe urmele Sale; „ De este cu putință, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești[6].

[1] Facere 8,20.

[2] Evrei 13,5.

[3] Psalmul 83,13.

[4] Pildele lui Solomon 3,11.

[5] Evrei 12,5.

[6] Matei 26,39.

18
nov.
14

Despre învinuirea pe nedrept și despre cei care învinuiesc pe nedrept

Învinuirea pe nedrept este o acuză mincinoasă, iar cel care învinuiește pe nedrept este un minci­nos.

Un înțelept spune: „Să nu socotești pe nimeni mincinos decât pe cel care învinuiește pe nedrept căci între minciună și acuză nedreaptă nu este nici o diferență.”

Şi cei de demult, precum și cei de astăzi îl numesc pe cel care învinuiește pe nedrept și defăi­mează calomniator.

Fără îndoială că diavolul este cel care a înven­tat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denunțătorul este nezdruncinat în lucrarea sa, de vreme ce și-ar dori ca și stăpânitorii să iubească calomnia; tâcluiește minciuni și defaimă tot și toate.

Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigrează urăște ade­vărul. Calomnia a nimicit tineri și bătrani, domni și cârmuitori. Calomniatorul se bucură cu atât mai mult cu cât lucrarea sa are sorți de izbândă.

 din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p.246

 

 

18
nov.
14

Spune-i copilului tău ce e bine, învaţă-l cine este Dumnezeu!

jkÎntunericul, ca urmare a căderii omului, nu duce niciodată la lumină. Lumina risipeşte întunericul, deoarece întunericul e fără ipostas, nu are fiinţă. Există însă o situaţie pe care Dumnezeu cel Atotlucrător o pune în valoare în mod înţelept spre binele nostru, scoţând şi dintr-un rău bine, din întuneric lumină. Cum? Prin pocăinţă. Îmi văd răutatea, păcatul, mă pocăiesc, plâng, mă jelesc, sunt con­dus la Dumnezeu, îmi iau asupră-mi datoriile, lucrez trez­via, fac răbdare, şi înlăuntrul meu se cultivă omul cel nou, care iese din pocăinţă. Deci binele nu iese din rău, ci din pocăinţă, care este altă minte, mintea pe care Dumnezeu o aşază în inimă.

Când, de exemplu, tatăl sau mama se neliniştesc de­oarece copilul păcătuieşte şi, de aceea, îl plesnesc, cu si­guranţă că vor avea un rezultat contrar. Fiindcă dacă face păcate copilul înseamnă că vrea păcatul şi se va certa cu tine care eşti predicatorul virtuţii. Acum, pe de o parte, se teme să păcătuiască, dar imediat ce va scăpa de tine, va fi condus îndată la rău. Sila, răul nu pot să scoată nici un bine.

Spune-i deci copilaşului tău ce e bine, învaţă-l cine este Dumnezeu. Vorbeşte-i din plinătatea inimii tale, lu­minează-i puţin conştiinţa cu propria ta dorinţă şi experi­enţă dumnezeiască şi intrând în el Dumnezeu, Îl va iubi. Se poate să înjure, să păcătuiască, dar având seminţele lui Dumnezeu, care sunt atât de puternice, Dumnezeu le va cultiva şi va ieşi o plantă nou, un vlăstar nou, care are o viaţă nouă, aceasta este pocăinţa. Adică acest copil, fiindcă l-ai lăsat liber, fiindcă îl cinsteşti, fiindcă i-ai spus adevărul, fiindcă i-ai descoperit ce are inimioara ta şi ce frumuseţi există în ea, va zice apoi: “Dar ce viaţă infricoşată duc! Ce sunt păcatele acestea! «Mă voi scula şi mă voi întoarce la tatăl»” (Lc. 1 5, 18). Iar vlăstarul pocăinţei scoate rodul vieţii celei noi. Aşa reuşeşte Dumnezeu să scoată şi din gura lupului mântuire.

Din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie, cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie, p. 101-103

18
nov.
14

Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste!

5580Odată l-a întrebat ucenicul său de chilie:

– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.

De multe ori spunea ucenicilor:

– Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!

Alteori zicea: “Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare!”

Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: “

Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 106-107

18
nov.
14

Tot ceea ce faceţi poate să fie mântuitor

ascultare._muncaScopul pe care îl dăm vieţii noastre pătrunde toate activităţile noastre. Dacă, de exemplu, vom căuta mai întâi să câştigăm bani, tot ceea ce vom face va decurge din aceasta.

Munca, poziţia socială, ar trebui să nu aibă nici o importanţă în relaţiile dintre persoane. Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care iubeşte cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă cel mai mult, cel care se sileşte să împlinească cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul. Este foarte important. Eliberaţi-vă mintea de orice gând de carieră. Nu există carieră în viaţa duhovnicească.

 

Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem devine act de rugăciune, liturghie.

Tot ceea ce faceţi, lucrul vostru, poate să fie mântuitor. Aceasta depinde de voi, de felul în care îl faceţi. Istoria abundă de călugări deveniţi mari sfinţi, fiind bucătari sau spălând cearşafurile. Calea mântuirii constă în a lucra fără patimă, cu rugăciune.

Nu vă pierdeţi timpul trăind fără rugăciune, fără meditaţie. În viaţa noastră totul are un sens duhovnicesc. Aşadar, mai întâi să căutăm cum putem să lucrăm păzindu-ne inima, mintea, judecata nostră în Dumnezeu.

Din Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 55-56

18
nov.
14

Iubirea egoistă care ucide copii

vitroPractica medicală de fertilizare in vitro are ca risc uciderea unor fiinţe umane în faza de început a existenţei lor şi presupune asumarea unor riscuri din partea mamei, cel mai grav fiind moartea. Nu se poate încuraja realizarea acestor fiinţe umane în laborator, care, dacă nu sunt implantate în corpul femeii, sunt fie congelate, fie distruse, dacă nu folosite în industria cosmetică.

Un interviu cu pr. prof. dr. Vasile Răducă.

Părinte prof. dr. Vasile Răducă, metoda de fertilizare in vitro a devenit o practică medicală curentă, prezentă şi în ţara noastră. În ce constă această operaţie medicală care ajută cuplurile sterile să aibă copii?

Fertilizarea in vitro este una dintre performanţele medicinei contemporane. La om, ea s-a realizat pentru prima oară în anul 1978. Constă într-un proces biomedical destul de complicat: cei doi gameţi, masculin şi feminin, sunt uniţi în afara trupului femeii printr-o procedură medicală specială şi după aceea zigotul obţinut este introdus în trupul femeii, unde el urmează să ajungă la maturitate. Explicaţia aceasta, în câteva cuvinte, este simplă, dar, de fapt, este foarte greu de realizat. Ca ovocitul să poată fi fertilizat, va fi nevoie ca el să fie obţinut. Fertilizarea in vitro presupune costuri şi riscuri deosebite şi nu totdeauna se reuşeşte fertilizarea ovocitului. De aceea, trebuie ca să fie supuse procesului de fertilizare mai multe ovocite. Or, ştim că organismul femeii produce în mod normal un singur ovocit pe lună. Va fi nevoie, aşadar, ca ea să producă într-un timp-record mai multe ovocite. Pentru a se realiza acest lucru, femeia este supusă unui tratament cu substanţe gonadotropice. Acestea au menirea de a forţa trupul femeii ca acesta să producă într-o lună mai multe ovocite. S-a reuşit ca femeia să producă până la 15 ovocite. Altfel spus, organismul ei este stimulat, ca să nu spun forţat, să depună un efort ca într-o lună să producă ceea ce în mod normal el produce în mai mult de un an. Tratamentul acesta nu demarează fără ca femeia să semneze, asumându-şi orice risc. Imaginaţi-vă că tratamentul cu gonadotropice nu presupune efort numai pentru aparatul reproducător, ci toate organele sunt supuse unui efort deosebit pentru producerea respectivelor ovocite. Aceasta presupune mari riscuri pentru sănătatea femeii. Acest tratament nu este demarat înainte ca femeia să semneze un act prin care îşi asumă orice risc, chiar şi moartea. Inima este organul cel mai expus în această situaţie. În tratatele de specialitate se cunosc aceste riscuri, inclusiv maladiile pe termen imediat, mediu şi lung. Dar performanţele ştiinţifice trebuie să se realizeze cu orice preţ. În numele ştiinţei ştim că au fost sacrificate multe vieţi. Dorinţa de a procrea presupune nu numai dragoste de viaţă, ci şi sacrificii. Că aceasta presupune distrugerea sau deteriorarea altor vieţi nu contează în ochii multora, dacă, per total, se poate merge înainte sub flamura fluturândă a ştiinţei.

Odată obţinute aceste ovocite, ele sunt conservate în mediul prielnic, urmează să fie recoltaţi şi gameţii masculini, fie prin operaţie, fie prin masturbare a bărbatului. Iar după aceea se procedează la unirea „recoltelor“ din trupul femeii şi din trupul bărbatului în laborator. Timp de 38 de ore, gameţii masculini şi feminini sunt aşezaţi împreună într-un recipient special şi se obţin zigoţii, care sunt implantaţi în uterul femeii. Acum depinde câţi zigoţi se obţin, dar din momentul în care două celule germinale sunt unite şi formează un zigot, considerăm că avem de-a face cu viaţă umană.

În practica medicală se obişnuieşte să se implanteze aproximativ trei zigoţi, dar sunt situaţii în care se implantează şi mai mulţi. De ce?

Pentru că nu există siguranţa că introducerea unui zigot în uterul femeii înseamnă şi nidarea acestuia şi maturizarea lui până la naştere. Din cauza tratamentului pe care l-a suportat femeia, pereţii uterului acesteia nu mai sunt, să zicem, pufoşi, adică pregătiţi în mod natural pentru ca pe ei să se nideze zigotul, să devină embrion. Ştim că într-un interval de 14 zile zigoţii se implantează, devin embrioni, după aceea o perioadă de timp se vor numi feţi până când se vor naşte ca prunci. Deci, din cauza tratamentului respectiv, pereţii uterului femeii devin oarecum sticloşi şi refractari, nemaipermiţând nidarea zigotului. De aceea se introduc în uterul femeii mai mulţi zigoţi, deci mai multe ovocite fertilizate, în speranţa că se vor nida. Uneori se întâmplă ca să nu se nideze nici unul, prin urmare, toţi aceşti zigoţi, cu alte cuvinte fiinţe umane, sunt avortaţi spontan. Alteori se întâmplă ca doar unii să se nideze. Ceilalţi zigoţi, care nu au fost introduşi, sunt păstraţi, congelaţi în condiţii speciale, în azot lichid pentru eventuale noi transferuri în uterul femeii, sau sunt distruşi pur şi simplu.

Care sunt, din punct de vedere moral, problemele pe care le ridică fertilizarea in vitro?

Pentru noi, pentru creştini, sunt probleme serioase, dat fiind faptul că Biserica, prin excelenţă, preţuieşte şi apără viaţa umană la toate nivelurile ei şi indiferent de împrejurările în care aceasta s-a creat. Chiar şi viaţa umană obţinută pe cale artificială, adică prin crearea condiţiilor ca cei doi gameţi să se întâlnească şi să se unească. Din momentul în care omul este conceput până la moartea acestuia, Biserica respectă viaţa umană ca pe ceva sacru. Pe de-o parte, Biserica nu poate recomanda unei femei să se expună tratamentului cu gonadotropice, date fiind riscurile pe care acest tratament le presupune. Pe de altă parte, nu recomandă crearea unor fiinţe umane in vitro ca apoi acestea să fie avortate spontan sau eventual selecţionate după ce s-au nidat ori distruse sau congelate până la o eventuală implantare sau folosite în alte scopuri (cum ar fi industria cosmetică).

La ce mă refer? Sunt situaţii în care e posibil să se nideze toţi zigoţii introduşi în uterul femeii. Unii dintre ei par a fi mai viguroşi, alţii mai puţin viguroşi şi specialistul întreabă mama: „Vreţi să-i păstraţi pe toţi?“, „Vreţi să aveţi o naştere multiplă sau vom lăsa pe cel mai viguros?“ În situaţia în care mama îşi propune să nu aibă tripleţi sau gemeni, se procedează la selecţia embrionară şi se elimină acei embrioni care, chiar dacă sunt nidaţi, nu sunt doriţi de mamă; cu alte cuvinte, se ucid micile fiinţe omeneşti, lăsându-se să meargă mai departe una dintre ele. Biserica nu-şi poate permite, aşadar, să recomande o asemenea operaţie specială, spectaculoasă, cu riscul deteriorării sănătăţii mamei, din cauza tratamentului cu gonadotropice, cu riscul uciderii unor fiinţe umane în faza de început a existenţei lor.

Pe de altă parte, Biserica nu poate încuraja realizarea acestor fiinţe în laborator, ca după aceea unele dintre ele să fie congelate şi eventual distruse din momentul în care genitorii nu se mai interesează de ele sau nu mai plătesc chiria la băncile specializate în acest sens.

Viaţa umană a fost creată într-un moment de taină de Dumnezeu. În ultimă instanţă, cu toată simplitatea pe care o putem avea în limbajul nostru, recunoaştem că viaţa umană este o mare taină. Şi morala creştină respectă această taină. Nu putem reduce şi transforma tainele – în mijlocul cărora ne mişcăm şi datorită cărora noi înşine suntem adevărate mistere – în fenomene pur biologice, controlabile, determinabile după modelul altor fenomene pe care le controlăm în natură. Deci, din respect pentru demnitatea omului, din respect pentru sănătatea femeii, din respect pentru tot ceea ce înseamnă taina umană şi taina fiinţei umane, Biserica nu încurajează asemenea operaţie medicală.

Se cunoaşte că în urmă cu mai bine de 20 de ani zigoţii dintr-o anumită bancă de acest gen au fost daţi unei fabrici de cosmetice din Elveţia. Aceştia pot fi folosiţi în alte zone sau pot fi efectiv distruşi. În felul acesta distrugem tot atâtea fiinţe umane câte au fost congelate.

Mai nou s-a constatat că din embrionii criocongelaţi la iepure au ieşit iepuri care au prezentat cam 80 de maladii neuromotorii. Nu ştim dacă fiinţele umane obţinute în felul acesta până acum suferă de anumite boli, dar ţin să vă spun că Biserica, nu doar cea Ortodoxă, ci şi cea Romano-Catolică, nu încurajează această practică, ci recomandă înfierea de copii şi angajarea cuplului familial în iubirea Bisericii.

Cuplurile care apelează la fertilizarea in vitro invocă sterilitatea, ştiut fiind că fertilizarea in vitro este socotită ca tratament împotriva sterilităţii. Cum trebuie să se raporteze un cuplu creştin la sterilitate?

Cam 15% din cazurile de sterilitate sunt determinate de cauze de care nu suntem responsabili. De restul cazurilor de sterilitate sunt responsabili tinerii care formează cupluri familiale. Se ştie că utilizarea pilulelor anticoncepţionale, după o perioadă de ani, induce sterilitatea. La această sterilitate sunt expuse toate tinerele care folosesc pilulele anticoncepţionale. Ajung să se căsătorească, la un moment dat, şi vor constata că sunt sterile. Sunt, aşadar, cazuri de sterilitate indusă, pe care persoanele respective ar trebui să şi le asume ca pe o penitenţă. În situaţia în care e vorba de o sterilitate de care cuplurile nu sunt responsabile şi nu pot sau nu au posibilitatea să înfieze copilul altuia, este de recomandat să-şi canalizeze dorinţa de a oferi afectivitate în viaţa celorlalţi, să se implice în viaţa caritativă, în viaţa de dragoste cultivată în şi de Biserică. Important este să iubim şi să ne mântuim. Scopul căsătoriei este mântuirea prin iubire, nu reproducerea biologică cu orice preţ. Înţelegem că sunt situaţii când Dumnezeu rânduieşte ca iubirea noastră să se manifeste cu intensitate şi în altă manieră decât faţă de urmaşii noştri biologici. Omul, prin firea lui, este o fiinţă care trebuie să iubească, care este şi trebuie să fie generoasă. Poate cultiva aceste predispoziţii în diverse forme în trupul Bisericii. Dacă din motive cu totul speciale la un moment dat nu poţi avea copilul tău, poţi activa dragostea faţă de oricine în trupul mistic al Bisericii, unde şi tu şi celălalt sunteţi organe vii într-un Trup viu şi etern. În felul acesta sentimentul de împlinire există cu adevărat şi sporeşte cu toată certitudinea.

Dar în măsura în care tu nu te integrezi în acest trup tainic al Bisericii, cu sentimentul de mulţumire că participi activ la viaţa ei, vei ţine morţiş să ai fii naturali, să perpetuezi în istorie exclusiv biologic şi vei recurge la toate posibilităţile să ai „copiii tăi“ cu riscurile pe care le presupun eforturile de a avea numai fii „naturali“. De aceea, noi avem mari rezerve în această privinţă, chiar dacă există performanţe în reproducerea umană pe cale biomedicală. La ora actuală sunt câteva mii de fiinţe umane obţinute prin fertilizare in vitro cu transfer de embrioni, probabil sunt alte sute de mii omorâte prin selecţie embrionară sau în urma criocongelării sau a renunţării la ele. Şi sunt şi persoane, mame, care au rămas cu sechele în propriul lor trup din cauza tratamentului pe care l-au suportat ca să aibă un copil.

Putem vorbi de o formă de fertilizare care să nu ridice probleme morale?

Există fertilizarea in vivo. La comisia de bioetică, atunci când ea funcţiona, noi am avut în studiu la primul nivel şi problema fertilizării. Nu s-a ajuns să se finalizeze acest studiu şi nu a fost sancţionat cu hotărârea Sfântului Sinod, aşa cum s-a petrecut în cazul transplantului de organe, al avortului şi al eutanasiei. Aşadar, există fertilizare in vivo, când din motive speciale se facilitează fertilizarea ovocitului în trupul femeii fără să se creeze embrioni şi numai creând condiţiile propice ca spermatozoizii să fertilizeze ovocitul, dat fiind faptul că din cauze diverse, cele mai multe şi naturale (nu induse), spermatozoizii nu reuşesc să fertilizeze ovocitul. În această situaţie, dat fiind faptul că în cazul acestui tip de fertilizare nu se pune problema unui tratament cu totul special al femeii, nu se pune problema creării de zigoţi suplimentari, nu se pune problema criocongelării zigoţilor şi nu se pune problema selecţiei embrionare. Fertilizarea in vivo cred că nu este păcat şi asupra acestui tip de fertilizare Biserica nu are, din câte cunosc eu, rezerve, dat fiind faptul că, prin ea, se facilitează un proces care, de fapt, este natural şi efectul lui este benefic. Numai în situaţia fertilizării in vitro cu transfer de embrioni apar riscurile de care v-am vorbit, de unde şi rezervele Bisericii, mai ales că rata de reuşită a acestui procedeu este cam de 12%, chiar mai puţin.

Situaţia aceasta există şi este încurajată, mai ales că ea aduce bani mulţi. Sunt persoane care, pentru a-şi perpetua existenţa biologică în lume, recurg la această practică, iar biotehnologia modernă este gata să-şi ofere contra cost serviciile, dar cu toate riscurile, şi de ordin moral, social, medical, şi de ordin cultural.

Există o carte, scrisă de o englezoaică, cu titlul „Cine sunt eu?“. Autoarea cărţii şi fratele ei au fost născuţi prin fertilizarea in vitro cu transfer de embrioni. După ce au reuşit să aibă cei doi copii, părinţii lor au divorţat, iar copiii au crescut cum au putut. Autoarea cărţii îşi pune întrebări foarte serioase cu privire la identitatea ei. Simte că este marcată de un sentiment al lipsei de apartenenţă reală la cineva. Din câte ştiu eu, s-a constatat că la persoane născute în felul acesta apare un sentiment al singurătăţii ciudat, mai ales în cazul când gameţii nu aparţin mamei şi tatălui oficiali, pentru că sunt situaţii în care fie femeia nu poate avea ovocite sănătoase, fertile sau nu poate ţine sarcina, fie sunt situaţii în care bărbatul suferă de anumite neputinţe, încât nu poate avea copii. Şi atunci se recurge la mamă de împrumut, fie la donator de spermă sau de ovocite, şi în felul acesta apar copii în familii care, de fapt, n-ar fi trebuit să fie. Sunt nefireşti, în medii nepregătite să-i aibă.

La ora actuală operaţia sau performanţa aceasta a început să devină una cvasicurentă şi dă rezultate, dar aceasta nu înseamnă că Biserica nu are serioase rezerve cu privire la acest procedeu de a avea copii. Rezervele ei sunt serioase, de aceea nu încurajează această metodă de procreere, încurajează însă toate mămicile şi eventualele mămici să nu recurgă niciodată la metode anticoncepţionale sau la metode avortive, ci să lase fructul dragostei să ajungă la maturitate şi să se bucure că au fost în stare să-l aibă.

sursa Ziarul Lumina

18
nov.
14

Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu

parintele-calciu-660x330Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte venim la tine, Doamne, cu pocăinţă şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul nostru românesc. Ascultă cererea noastră, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare.

Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat. Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne, nu numai cu buzele ci şi cu inima.

Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă suntem nevrednici de mila Ta. Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii. Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul! Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc.

Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil sau vânduţi odată cu teritoriile cedate, şi-i miluieşte pe ei. Reunifică poporul Tău. Repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile, îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta. Rugători aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile Cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit Ţie cu credinţă curată. Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică şi Neam; adu-Ţi aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre.

Redă poporului nostru pământul care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mânăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum Îi vrei Tu, Milostive. Auzi-ne Doamne întru îndurarea Ta! Nu intra Stăpâne la judecată cu robii tăi, ci întoarce-Ţi iar privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Şi trecând prin patimile toate, curăţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere Iisuse slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

18
nov.
14

Ori creștini buni, ori pierim!

23982În viață să fiți oameni care să sfințească un loc, o casă, o societate, o generație, un cartier și locul de muncă unde veți lucra. Prin comportament creștin, mai întâi. Ori ești creștin azi, ori ești păgân, una din două. Și creștin ortodox, căci România e țară ortodoxă. Țineți cont ce vă spune un călugăr bătrân și rău: dacă nu vă țineți serios de Biserică și de ortodoxie, prăpad e cu noi. Ne mănâncă vecinii și străinii și păgânii. Dacă vă țineți de Biserică, nici rușii, nici tătarii, nici nemții, nici alte țări din Răsărit sau Apus nu vor putea să ne scoată din Carpați și să ne dezlipească de Hristos.

Nu mai aveți acces la Sfânta Spovedanie, nu vă mai faceți vreme de Sfânta Împărtașanie, nu aveți bucuria vieții cum o au cei care trăiesc întru Hristos. Veți avea bucuria plăcerilor, a sexualitătii, a ispitelor și patimilor trupești, dar nu bucuria întru Hristos. Bucurii trupesti, orizontale, care se consumă într-o zi, și nu bucurii veșnice, verticale, axate pe Hristos. Treziți-vă! Sunteți tineri și nouă ne e milă de ce se va întâmpla cu țara asta care se cheamă încă România. Vreți să mai rămână România Românie? Întoarceți-vă la ortodoxie, la Biserică, la ținută morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna.

Faceți un comitet, mergeți duminica pe la spitale, la casele de bătrâni, ajutați cu cuvântul, mângâiați, sfătuiți, combateți casele de desfrâu. Mergeți la mănăstiri, la preoți bătrâni care să vă lumineze, să vă binecuvinteze, să vă călăuzească. Ortodoxia activă e o misiune. Misionarismul se face de la om la om. Dar pentru asta trebuie să vă curățiți de păcatele tinereții, să citiți cât mai multe cărți teologice. Să știți voi întâi câte ceva din frumusețea Ortodoxiei, din trăirea întru Hristos, ca să puteți trage și pe alții spre Hristos, să puteți fi o luminiță aprinsă acolo unde veți trăi. Trebuie să faceți ceva. Eu sunt un om mai de baricade. Ori facem ceva, ori ne ducem la plimbare.

Sfânta Evanghelie spune că la sfârșitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci nația rămâne până la sfârșitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam și țară are îngerul său păzitor.

Neamurile creștine trebuie să rămână. Iar creștinii trebuie să fie la locul lor, echilibrați, serioși și sa nu se dezlipească pentru nimic în lume de pământul străbun în care i-a născut Dumnezeu. De ce există tentația de a pleca în altă țară? Credeți că, afară de Dumnezeu, ne vrea cineva din lume? Cine își pune nădejdea în Răsărit și Apus se înșeală amarnic. Numai în Dumnezeu, în smerenia, răbdarea și credința părinților noștri, a românilor dintotdeauna, ne putem pune speranta. Nu ne-au scos de aici nici turcii, nici tătarii, nici rușii, nici nemții, nici austro-ungarii, si nici de-acum înainte nu ne va scoate nimeni. Doar Dumnezeu, dacă ne vom îndepărta de El. Așa că, treziți-vă, luați aminte și, cot la cot cu preoții, cu călugării, treceți la post, la rugăciune, la spovedanie. Așa trebuie să fie o țară creștină care poartă Crucea de două mii de ani.

Treziți-vă, frați români, până nu-i prea târziu! Ori creștini buni, ori pierim! Luați aminte ce vă spun: numai Dumnezeu din cer ne salvează. Priviți în sus, fraților, nici într-o parte, nici în alta! Fericirea noastră este să rămânem aici, unde ne-a născut Dumnezeu, cu Hristos în brațe și în brațele lui Hristos!

Consemnat de Crina Palas
VEGHEA, Publicatie a Generaţiei Neaşteptate
18
nov.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-18

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XIV, 25-35)

n vremea aceea mergeau cu Iisus mulţimi numeroase; şi, întorcându-Se, le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copil şi pe fraţi şi pe surori, până şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi cel ce nu-şi poartă crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu poate fi ucenicul Meu. Cine dintre voi, vrând să-şi zidească un turn, nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l termine?, ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l isprăvească, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească şi n’a putut isprăvi!… Sau care împărat, plecând să se bată’n război cu alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă e’n stare să-l întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotrivă-i cu douăzeci de mii? Iar de nu, fiind acela încă departe, îi trimite solie şi se roagă de pace. Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu. Bună este sarea; dar dacă şi sarea îşi va pierde gustul, cu ce va fi dreasă? Nu mai e bună de nimic, nici în pământ, nici în gunoi, ci se aruncă afară. Cel ce are urechi de auzit, să audă!“
18
nov.
14

Apostolul Zilei : 2014-11-18

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. I Tesaloniceni 3,

8-13

F-150x150raţilor, acum noi suntem vii, dacă voi staţi neclintiţi întru Domnul. Şi ce mulţumire pentru voi putem să dăm în schimb lui Dumnezeu, pentru toată bucuria cu care ne bucurăm pentru voi, înaintea Dumnezeului nostru? Noaptea şi ziua ne rugăm cu prisosinţă, ca să vedem faţa voastră şi să împlinim lipsurile credinţei voastre. Dar însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Iisus Hristos să îndrepteze calea noastră către voi! Iar pe voi, Domnul să vă înmulţească şi să prisosiţi în dragoste unul către altul şi către toţi, precum prisosim şi noi faţă de voi, spre întărirea inimilor voastre, ca să fiţi fără de prihană întru sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, cu toţi sfinţii Săi. Amin.
18
nov.
14

Când sunt istovit de truda zilei, nu am poftă de rugăciune…

2_0„Seara, când sunt istovit de truda zilei, nu am poftă de rugăciune. De altfel, pentru ce să mă rog?…”

Dar cum este cu putinţă să nu ai nicio dispoziţie să comunici cu Domnul, chiar şi când eşti istovit trupeşte? Nu cumva crezi că doar petrecerile îl revigorează pe om? Nu, acestea îl istovesc mai mult, în vreme ce rugăciunea atrage harul dumnezeiesc, care odihneşte sufletul şi trupul!

Deci, nu vă rugaţi pentru că …sau sunteţi mânioşi pe Dumnezeu, sau credeţi că nu aveţi nevoie de El. Pentru ce să mă rog? Vă întrebaţi din nou. Simţiţi suficientă şi satisfacţie de sine. Sunteti sătui si nu vreţi să cereţi…

În fiecare seară, oricât de obosiţi aţi fi, nu pregetaţi să alergaţi la Acela. Să vă rugaţi în genunchi sau şezând. Şi, când puteţi, să vă ridicaţi în picioare. Nu are atâta importanţă poziţia, este suficient să faceţi rugăciune. Să vă rugaţi Domnului pentru ziua care a trecut, oricât de grea a fost, să-l rugaţi pentru o noapte bună şi să cereţi iertare, cu pocăinţă adâncă, pentru greşelile voastre!

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Editura Egumenița, p. 54

18
nov.
14

Cum ne închinăm când intrăm în biserică

COMPORTAMENTUL IN BISERICAÎn Tradiţia Bisericii noastre, intrarea credinciosului într-un sfânt lăcaş presupune o anumită pregătire trupească, dar şi sufletească, deoarece biserica este “casă de rugăciune” (Mt. 21,13) şi “lăcaş sfânt” (Evrei 9, 2-3). Această pregătire se face chiar şi atunci când mergem doar într-o simplă vizită la o biserică sau mănăstire, fără a participa la slujbă. Aşadar, în cultul Bisericii există un ritual al închinării la intrarea preoţilor şi a credincioşilor în sfânta biserică, ce constituie o parte din această pregătire. Această rânduială a închinării se găseşte la începutul liturghierului sau în cărţile de rugăciuni.

Astfel, când se intră în sfântul lăcaş, se fac trei închinăciuni sub policandrul din mijlocul bisericii şi se zice rugăciunea: “Intra-voi în casa Ta…”, apoi se merge la iconostas, numit şi tetrapod, unde se fac două închinăciuni şi se zice rugăciunea: “Învierea Ta Hristoase…” dacă este duminică, iar dacă este altă sărbătoare se zice troparul sfântului sau al praznicului a cărui icoană este acolo; la sfârşit făcându-se încă o închinăciune (aceste închinăciuni se fac la toate icoanele la care urmează să ne închinăm), după care se merge la icoana împărătească a Mântuitorului şi se rosteşte rugăciunea: “Preacuratului Tău chip…”, apoi se merge la axioniţă, dar ocolind iconostasul, fară să se treacă prin faţa sfintelor uşi, unde se zice rugaciunea: “Ceea ce eşti mai cinstită…”, urmând a merge la icoana împărătească a Maicii Domnului şi se zice rugăciunea “Ceea ce eşti izvorul milei…”, după care se merge la icoanele din partea stângă şi la cele din partea dreaptă a icoanelor împărăteşti, zicându-se troparele sfinţilor sau praznicelor reprezentate de acele icoane.

Dacă biserica respectivă deţine şi moaşte ale sfinţilor, mergem şi ne închinăm şi acolo, apoi în pronaos să ne închinăm la icoanele de acolo, bineînţeles în bisericile care au aceste icoane, după care ne retragem, bărbaţii în partea dreaptă a bisericii, iar femeile în partea stângă.

Persoanele clericale (preoţi, diaconi, arhierei), paraclisierii sau orice credincios (ce are binecuvântarea preotului), la intrarea în sfântul altar, rostesc rugăciunea: “Intra-voi în casa Ta…” ca şi la intrarea în biserică.

Această rânduială a închinării este bine să se facă înaintea începerii Sfintei Liturghii, tocmai pentru a nu se crea deranj în timpul slujbei, dar, cum este aproape imposibil ca toată lumea să ajungă la timp, este preferabil, mai ales la sărbătorile mari, când este aglomeraţie, ca închinarea să se facă la icoanele din pronaos, astfel evitându-se tulburarea de la slujbă a celorlalţi credincioşi, dar şi deranjarea slujbei în sine.

La ieşirea din biserică se zice rugăciunea: “Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez toata viaţa mea…”.

Acest ritual al închinării reprezintă înfăţişarea credinciosului în faţa Sfintei Treimi, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, cu care va deveni coliturghisitor (împreună slujitor) prin strânsa comuniune dintre liturghia cerească şi cea pământească.

sursa Ziarul Lumina

18
nov.
14

Răbdarea adevărată este să simți vinovăție pentru starea aproapeluilui și să te doară pentru el

Dragostea1Răbdare nu este suportarea cuiva. Când spun că suport pe cineva, este ca și cum aș spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine și-l suport”.

Răbdarea adevărată este să simt vinovăție pentru starea lui și să mă doară pentru el. Aceasta are multa smerenie și dragoste, și atunci primesc harul lui Dumnezeu și este ajutat și celălalt.

Să presupunem că văd pe cineva șchiop sau surd sau drogat; trebuie să gândesc: “Dacă aș fi fost eu într-o stare duhovnicească bună, aș fi rugat pe Dumnezeu și l-ar fi făcut bine“, pentru că Hristos a spus: “Vă voi da putere să faceți minuni mai mari decât Mine”, și astfel vine durerea, dragostea pentru acela.

În timp ce, dacă spun: “Ei, ce să-i fac, este infirm, să stau puțin alături de el; de altfel voi avea și plată“, atunci îl suport pe aproapele și ma îndreptățesc pe mine însumi că mi-am făcut datoria.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003)

18
nov.
14

Despre mărire și despre cel ce se mărește pe sine

2264878490_bfcd578522Mărirea înseamnă a cugeta cele înalte, dar din vanitate și mândrie.

Cel ce se mărește pe sine se socotește deasupra tuturor prin izbânzile sale [închipuite] și se înfumurează pentru virtuți, refuzând să fie numărat printre cei simpli și umili; omul care se mărește pe sine este fanfaron, arogant, egoist, narcisist, iubitor de sine, disprețuitor.

Omul care se mărește pe sine se afunda în pofte absurde și trezește în inima sa patimi nesătule; urmărește satisfacerea lor și, atunci când eșueaza, soarbe pahare neântrerupte de tristeți. Zădărnicia îl stăpânește și l-a îmbătat, adăpându-l din pocalul pe care-l ține-n mână. Cel ce se mărește pe sine duce o viață plină de necazuri.

(din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p. 262)

18
nov.
14

Hristos ne cheamă la desăvârşire şi la sfinţenie

d191a851a949Fără îndoială, nu e uşor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ţi se face rău. Teoretic ne declarăm de acord cu învăţătura Sa, dar dacă e vorba să trecem la aplicarea ei, de îndată descoperim că ne e aproape imposibil.

Pornirea noastră, când cineva ne face rău, e să-i răsplătim şi noi cu rău. Şi păcătuim. Mântuitorul ne cere un mare efort de autodepăşire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume şi să ne ajute să încercăm această autodepăşire. E aproape supraomenească, dar suntem chemaţi să devenim desăvârşiţi (Matei 5, 48).

Chiar Dumnezeu pe care Îl descoperea Moise îndemna la desfăvârşire: „Să-mi fiţi sfinţi” (Levitic 20, 26).

Chemarea la desăvârşire şi la sfinţenie nu e uşor de împlinit. E mult mai comodă mediocritatea. Unii confundă mediocritatea cu „calea de mijloc“, cea recomandată de sfinţii trăitori ai virtuţilor creştine. Sunt lucruri total diferite.

„Calea de mijloc“ e evitarea exceselor care ne pot face rău. De pildă, evitarea postului excesiv care ar duce la îmbolnăvirea trupului şi la mândrie, adică la îmbolnăvirea şi a sufletului. Tot un exces care ar face rău ar fi eliminarea totală a postului, care ar duce la îmbuibare şi lenevire, rău pentru trup şi rău pentru suflet. A fi pe calea de mijloc e a fi pe calea înţelepciunii, a echilibrului, a bunului-simţ.

Tendinţa firească a oamenilor întregi e spre mai mult, spre mai bine, spre mai frumos. Tinderea spre desăvârşire nu e o invenţie artificială a Mântuitorului, o recomandare lipsită de realism. S-o verificăm prin cel mai la îndemână mijloc.

Când un copil merge pentru prima oară la şcoală, învăţătorul e pentru el cel mai mare om din lume. Întrebat ce vrea să se facă, va zice: „învăţător“. Când mai târziu vede şi aude la televizor artişti sau jucători de fotbal, doreşte să se facă artist sau jucător de fotbal. Dar nu oricum. Întrebat „ca cine?“, va spune întotdeauna numele celor mai buni, ale celor mai lăudaţi. Nu va dori să ajungă ca cei mai slabi.

De ce să fie atunci nepotrivit îndemnul: „Fiţi desăvârşiţi“ şi încă: „precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este“? Deci la nivelul Celui Mai Mare!

Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Sophia, București, 2011

18
nov.
14

Copiii îndrăciţi, neascultători, necredincioşi şi desfrânaţi

a764244cfa906d89db63f8b7733c0a6aToţi părinţii luaţi aminte, ceilalţi de asemenea, fiţi cu mare băgare de seamă, ca să nu cădeţi în astfel de greşeli, când vă va veni rândul. Copiii îndărătnici vin din următoarele pricini:

1)   Părinţii nu au păzit niciodată postul şi nu s-au putut înfrâna de la poftele trupeşti şi aşa au călcat zilele şi timpurile neîngăduite care sunt: Miercurea, Vinerea, Duminica, sărbătorile de peste an şi posturile întregi. Toţi copiii care rezultă sunt neascultători, îndărătnici, pentru că nici părinţii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu de a păzi zilele sfinţite.
Întrebaţi-vă cugetul şi vă va spune ce este îngăduit. Astfel, îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare, dacă nu le-aţi fi făcut nici nu v-ar fi durut.

2)    Mamele nu s-au păzit până la curăţenie deplină şi aşa se nasc copii plini de bube şi pot muri. Şi, dacă în vremea aceea tata a mai fost şi beat, se naşte un copil ce va fi slăbănog, fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amândouă. Iată cum vei avea pocania de la Dumnezeu cu propriul tău rod.

3)    În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat. De aceea mulţi copii se nasc morţi sau mor de tineri sau, dacă trăiesc alunecă în curvie, pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din pântecele mamei lor (aşa spune Sfânta Scriptură).Toate prin câte trece mama, în vremea celor 9 luni de sarcină, fie bune, fie rele, se întipăresc şi în copil. Când va creşte mare, toate îi vor răsări în cale.

Pr. Arsenie Boca

Extras din Tinerii, Familia şi Copiii Născuţi în Lanţuri

18
nov.
14

Trebuie să înţelegem că vom trece prin această viaţă prin multe şi felurite ispite

ispite_0Copilul meu, trebuie să înţelegem că vom trece prin această viaţă prin multe şi felurite ispite. Adesea vom stropi fiecare pas al vieţii noastre cu lacrimi şi suspine amare. În acest mod a voit Atotînţeleptul Dumnezeu ca omul să trăiască.

Dar chiar El Însuşi nu a făcut excepţie de la această lege, câtă vreme întreaga viaţă a Hristosului nostru a fost o viaţă plină de necazuri şi încercări.

Care dintre oameni poate cere de la Dumnezeu să-l scape de împlinirea acestei legi de obşte? Nimeni. Prin urmare, să fim curajoşi, luptând cu bărbăţie în orice restrişte a acestei vieţi, până când porunca divină ne cheamă să abandonăm lucrurile de aici şi să plecăm la veşnicele lăcaşuri.

Uneori, omul caută voia lui Dumnezeu sau să fie slobozit de vreo patimă, iar Dumnezeu îngăduie ca vreo situaţie grea să ni se întâmple şi care ne va aduce rezultatul dorit. Dar, la prima vedere, lucrul pare greu, iar omul crede că e vorba de o ispită venită din pricina nepăsării sau a neglijenţei. Totuşi, atunci când folosul ce apare în urma pătimirii situaţiei grele sau a ispitei se dezvăluie, se vede limpede că în spatele acestora a fost voia lui Dumnezeu sau slobozirea din patima pentru care se rugase la Dumnezeu. Astfel, învăţăm că în orice ispită avem nevoie de răbdare şi înfrânare pentru a constata ce este ascuns în ea după ce va fi trecut. De multe ori apare o ispită care, la prima vedere, nu pare să tăinuiască nimic mântuitor în ea. Totuşi, mai târziu, vedem că înăuntrul ei se află viaţa veşnică!

Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 238

18
nov.
14

Hai, să ne iubim!

загруженноеFraților, la judecată vom fi întrebați: de ce n-ai iubit?

Pentru că am dușmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptați, de ce nu vreți să cereți harul lui Dumnezeu?

Când vin ispite de tot felul, strigați la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu stați în virtutea inerției, trăiți fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înțelege, vrea să vă ajute. Ne urmărește pentru că ne iubește. Hai să ne iubim!

Extras din Învățăturile Părintelui Arsenie Papacioc ( Ziarul Lumina)




Blog Stats

  • 312.199 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Ajunul Bobotezei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria darul lui Dumnezeu De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Familia Familia creştină Focsani fraților! Hristoase Hristos Icoana Icoanele in cultul ortodox Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi Nu te atinge de Mine omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Purtarea crucii Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Epitaf Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Omul „Părinte