Arhivă pentru 23 noiembrie 2014

23
nov.
14

Cuvinte folositoare sufletului de copil, de citit când merge seara la culcare

tumblr_mx1sd5rv3h1rrnekqo1_1280Dragul meu copil,

Să știi și să nu uiți niciodată că Domnul nostru Iisus Hristos te iubește foarte mult, așa cum iubește toți copiii, și de la El avem aceste cuvinte rostite odinioară unor mame ca a ta și către Sfinții Apostoli: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor” (Matei 19,14).

El îi lua în brațele Sale dumnezeiești pe copii, îi mângaia, Își punea mâinile peste ei și-i binecuvânta și le spunea celor din jurul Său că Îngerii păzitori ai copiilor văd pururea Fața lui Dumnezeu,îin ceruri.

Această purtare a Mântuitorului ne arată cât de mult îi iubește Dumnezeu pe copii și de câtă cinste se învrednicesc, încât, chiar în clipa Botezului lor, le trimite câte un înger păzitor, care-i însoțește și-i ocrotește de-a lungul vieții lor, îndrumându-i pe calea cea bună. (…).

Să nu uiți, dragul meu (draga mea), că Dumnezeu te iubește și că pentru toate acestea ești dator să-i arăți recunoștința ta, rugându-te în fiecare zi, dimineața și seara, cu rugăciunile din cărțile tale de rugăciuni.

Dupa rugăciunile de seară și de dimineață, poți spune și această scurtă rugăciune, compusă și spusă de un copil de șase ani, care se ruga așa:

“Doamne, ajută-mă să mă fac

Dintr-un copil rău, un copil bun;

Dintr-un copil neascultător, un copil ascultător,

Dintr-un copil necuminte, un copil cuminte;

Ca să nu-i mai supăr pe mama mea și pe tatăl meu

Sau pe învățătorii mei,

Iar pe Tine, Doamne, Te rog să mă ajuți să Te iubesc din toata inima mea, așa cum și Tu, Doamne, ne iubești pe noi.

Amin!”.

Editura Bizantina – Arhimandrit Sofian Boghiu, Chemarea Credintei nr 37, 1996

23
nov.
14

Ziua de Duminică – ziua lui Dumnezeu

IMG_5169Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvântat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfânta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pământ! Ajunge o săptămână de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămână, Duminica, în Biserica Domnului la Sfânta Liturghie.

Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curând vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrânări? Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mântuitorului Hristos. De vom face aşa, şi pe pământ vom fi fericiţi şi mulţumiţi, şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.

Din Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 263

Cel dintâi lucru pe care îl cer credincioşilor care vor să fie îndrumaţi de mine este să meargă la biserică, să ia parte la Sfânta Liturghie în zilele de duminică şi sărbători, pentru că duminica nu este a noastră, ci este a lui Dumnezeu. Dacă duminica este considerată numai zi liberă, nu-i destul. Într-o zi liberă poţi face ce vrei, îţi poţi organiza orice fel de program. Într-o zi care nu-i a ta, ci este a lui Dumnezeu, trebuie să faci lucrul lui Dumnezeu. Numai cel care face lucrul lui Dumnezeu în ziua lui Dumnezeu are credinţă în Dumnezeu, acela chiar dacă se numără la credincioşi, nu-i de fapt un credincios adevărat.

Din Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, Editura Deisis, p. 101

23
nov.
14

Despre prietenie

1281601347_u9644_3151_love_4Prietenia este iubirea sufletului sănătos față de un alt suflet sănătos.

Prietenia este sfântă, curată, nevinovată, fidelă, neschimbătoare, sinceră, temerară, adevărată, veșnică. Prietenia este o virtute, pentru că își are sălașul în ethos și în buna educație a sufletului sănătos; căci nu se unește decât cu virtutea și este iubitoare de virtute, îmbățtișand-o și rămânând cu ea în veci. Prietenia, ca virtute, se lasă atrasă de ceea ce-i este asemenea și își află odihna în virtuțile care se înrudesc.

Prietenia este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o pătimire a sufletului dreptcugetător, care se leagă printr-o iubire puternică de cei care-i sunt dragi, unind prin dorință, într-o singură realitate, sufletele care prin firea lor au tendința să fie despărțite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Prietenia este un anume fel de plăcere morală care îndulcește sufletul. Prietenia îndură orice, prin compasiune și solidaritate. Aristotel a spus:„Prietenia este un suflet care locuiește în două trupuri“.

Prietenia este mai puternică decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesității, pe când prietenia aparține liberei alegeri. Prietenia impune evlavia față de cele pe care prietenii le consideră a fi sfinte, curație în modul de viețuire, integritate în ceea ce privește deprinderile morale, fidelitate în caracter, statornicie în decizii, sinceritate în cuvinte, îndrăzneală în susținerea a ceea ce este corect și folositor și în a spune adevărul. Prietenia este susținătoarea pe pământ a bunăstării și fericirii a doi oameni buni, pentru că prietenia nu poate să se nască prin firea ei decât între oameni buni. Platon spune:

„Prietenia este armonia în cuget, cât privește rele bune și drepte, alegerea aceluiași mod de viață, a aceluiași fel de gândire în ceea ce privește opțiunile [de viață] și faptele, unirea în cuget în ceea ce privește împreunăviețuirea în respect, părtășia atât la bine, cât și la rău“.

Exista trei feluri de prietenie: în acord cu virtutea, din interes și din obișnuință, dar cea mai bună este cea în acord cu virtutea; pentru că cea mai statornică iubire este cea întemeiată pe virtute.

 din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p. 328-330

23
nov.
14

Tinere creștine răpite din Siria și Irak, scoase la licitație

femei_isisMai multe canale media accesibile în Asia și Africa au postat, de luna trecută, anunțuri prin care erau scoase la licitație fete creștine răpite din Siria și Irak. Vârsta tinerelor răpite era cuprinsă între 9 și 16 ani, iar prețul cerut era de aproximativ 200 de dolari, așa cum notează jurnalistul Raymond Ibrahim pe pagina sa personală de internet.

Drama acestor tinere, multe dintre ele răpite în drum spre școală sau biserică, se accentuează prin faptul că ele sunt vândute sub numele de „sclave sexuale”. Veniturile realizate din vânzarea acestor tinere intră, așa cum informează IraqiNews.com, în conturile Califatului Islamic, cunoscut și sub numele de ISIS.

Un cunoscut cleric jihadist justifică într-un clip video această practică inumană, în logica susținerii războiului sacru: „În numele lui Allah, cel mai milostiv și îndurător. Cererea de femei și de vite pe piață a crescut brusc. Luptele pe care le  ducem de mai mult de un an au afectat veniturile noastre, necesare la  finanțarea mujahedinilor în câmpul de luptă. Este voia lui Allah!”.

23
nov.
14

Mărturiile unei fete care a suferit dintr-o dragoste grăbită

reWalls.com-58548De multe ori mi se întâmplă să întâlnesc fete care au suferit mult sau încă mai suferă din cauza unei dragoste grăbite, devenite de mult la modă datorită mesajelor de romantism şi aventură trasmise prin mijloacele Mass-Media.Dintr-o dragoste nevinovată cultivată de imaginaţie şi susţinută de pofta cărnii, tinerii se dezic de învăţătura Bisericii de a trăi în curăţenie până la căsătorie, alegând plăcerea conveţuirii trupeşti înainte de a primi Taina Sfintei Cununii care este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru începerea unei vieţi de familie.

Trebuie să recunoaştem că în astfel de cazuri sunt vinovaţi în primul rând cei ce ar trebui să-i prevină pe copii, pe tineri de pericolul neascultrii de glasul Bisericii care strigă şi îi cheamă pe tineri la o viaţă curată, la o viaţă morală, duhovnicească susţinută prin respectarea postului, prin rugăciune, care contribuie şi mai mult la dobândirea biruinţei asupra curviei, dar şi la păstrarea liniştii interioare care iată că astăzi devine deficit chiar şi în cazul tinerilor, a adolescenţilor.

Cea mai mare bucurie pe care poate s-o aibă un tânăr este aceea de a vieţui cu Hristos şi după învăţătura Lui. Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? – ne întreabă Sf. Prooroc David. Şi tot el răspunde: prin păzirea cuvintelor lui Dumnezeu! (Psalm 118, 9).

Indiferenţa părinţilor, nepăsarea unor slujitori ai Bisericii, crează în societate aşa numitul context de ruptură psihologică şi spirituală dintre tineri şi Biserică, dintre tineri şi Dumnezeu. Majoritatea tinerilor, mai ales fetele suferă foarte mult din cauza dragostei care de cele mai multe ori se stinge la fel de repede cum s-a şi aprins. Este foarte dureros să auzi de cazuri de sinucidere. Ea l-a iubit pe el, dar el e a respins-o. În scurt timp fata s-a decis să se sinucidă. Au trecut câteva zile de chin, iar ea nu a găsit alinare nicăieri.

Toţi sunt ocupaţi, toţi sunt „tari în credinţă”, sunt atât de tari duhovniceşte încât nu pot să călăuzească un suflet ameţit de Mass-media şi de mirajul sentimentelor creat de aceasta. Negăsind alinare din partea nimănui, neputând să-şi liniştească sufletul, acel om, acel chip al lui Dumnezeu care mai înainte fusese botezat în cristelniţă în numele Prea Sfintei Treimi, care era voios şi plin de viaţă astăzi, se decide să facă pasul care nu va mai putea fi corectat niciodată. O fată frumoasă, deşteaptă, poate cea mai bună din clasă, ajunge acum în pragul morţii pe care o doreşte ca pe o curmare a suferinţei sale provocate dintr-o dragoste grăbită.

Nu în zădar spunea renumitul stareţ Antonie că în ultimii ani „tinerii căzând sub stăpânirea păcatelor nu vor putea rezista în faţa ultimei ispite de a se arunca în iad, şi îşi vor sfârşi viaţa prin sinucidere. Numărul de sinucigaşi va creşte atât de mult încât un astfel de sfârşit nu va mai stârni mirarea nimănui” (Duhovnâie nastavlenia starţa Antonia).

Dar să nu uităm că cei ce se sinucid nu vor fi iertaţi nici acum nici în viaţa cea viitoare, pentru că s-au dezis de cel mai mare dar dat lor de Dumnezeu: viaţa, dar pe care îl puteau înmulţi prin răbdare şi chibzuinţă spre dobândirea Vieţii celei Veşnice. Tinerii care ajung să se sinucidă, dau dovadă în primul rând de lipsa dragostei de Dumnezeu, punând pe primul loc în viaţa lor: dragostea pentru persoana îndrăgită, dragostea pentru o făptură în locul dragostei faţă de Creator.

De aceea am hotărât să vă prezentăm în continuare mărturiile acestei fete care a suferit foarte mult din cauza unei dragoste care nu a avut binecuvântarea Bisericii Ortodoxe – a tainei Sfintei Cucunii şi care a fost alimentată doar de curiozitatea şi romantismul proprovăduit de Mass-Media, de filmele romantice şi de toate revistele moderne care îi îndeamnă pe tineri să caute aventuri şi să aibă „relaţii protejate”.

Din mărturiile Elenei:

„Iubirea este un sentiment puternic, plăcut, un sentiment incontrolabil, care vine atunci când te aştepţi mai puţin. Îţi inundă sufletul şi inima ca roua dimineţii, ca un vulcan… dar iubirea merge mâină în mâină cu durerea şi adeseori în locul iubirii, vine durerea, suferinţa, neliniştea, îndoiala. Sunt nişte stări care urmează mai ales păcatului conveţuirii fără binecuvântarea Bisericii.

Era o zi frumoasă de iarnă, afară ninsese mult, era foarte frig, soarele cu dinţi făcea ca ziua să fie mai frumoasă decât ca de obicei. Iubirea a pătruns în viaţa mea la fel de frumos ca soarele. A fost un sentiment profund, îl simt şi acum cu aceeaşi intensitate.

Un băiat chipeş, modest, simplu s-a apropiat încet de mine şi mi-a spus: „de mult mă uit după tine, te urmăresc, dar nu am îndrăznit să mă apropii până azi”. La început nu simţeam nimic pentru el. Aveam doar sentimente de simpatie, dar în scurt timp am ajuns să-l iubesc, cum n-am iubit niciodată în viaţa mea şi nu ştiu dacă voi mai avea curajul să mai iubesc. Mi se părea că trăiesc o poveste.

Eu sunt o fire deschisă, simplă, modestă, iubitoare. L-am îndrăgit şi i-am acordat toată dragostea mea. Totul părea un vis atât de frumos încât uneori mă team că voi deschide ochii într-o dimineaţă şi îmi voi da seama că totul s-a sfârşit. Am simţit dragostea şi am dorit din tot sufletul să nu-l pierd niciodată.

Ne plimbam prin parcuri visători… Îmi spunea cuvinte frumoase, ne făceam planuri pentru viitor, ne vedeam soţ şi soţie, ne vedeam crescând copii împreună.

Dar niciodată nu am mulţumit Domnului pentru că ne-a binecuvântat cu aşa dragoste. Eu cred până astăzi că Dumnezeu a vrut să ne întâlnim şi să ne îndrăgim, dar nu şi să trăim în păcat. Noi am trăit în păcat şi pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat să ne acopere.

După doi ani de prietenie, de viaţă conjugală fără binecuvântarea lui Dumnezeu, am aflat că sunt bolnavă, am fost diagnisticată cu hepatită cronică. A fost o lovitură puternică pentru mine, dar Îl imploram pe Dumnezeu pentru prietenul meu să nu se îmbolnăvească şi el de aceeaşi boală.

Apoi viaţa mea s-a schimbat mult, eu m-am schimbat…, gândul că sunt bolnavă mă sufoca şi nu mă lăsa să mă liniştesc. Prietenul meu era alături de mine, dar ceva se schimbase. El devenise foarte tăcut, iar tăcerea lui adeseori vorbea pentru el. Cu toate aceastea speranţa pentru dragostea dintre noi nu mă lăsau să mă îndoiesc de seriozitatea lui şi sinceritatea lui. Au mai trecut trei ani, ne iubeam, dar ceva se schimbase, se răcise, când vroiam să vorbesc cu el nu aveam cu cine.

La un moment dat am început să-i amitesc că nu demult ne vedeam soţ şi soţie, că vorbeam mai înainte despre căsătoria noastră şi…, am primit cea mai mare lovitură din viaţa mea. „Iubitul” meu nu mai vroia să se căsătorească cu mine. După ce a păcătuit cu mine, du-te ce s-a distrat… a devenit rece, nu era sigur că voi naşte un copil sănătos. M-a făcut „monstru” şi a plecat. A cerut timp să se gândească – două săptămâni, care s-au transformat în luni de aşteptare şi chin.

Până în ultima zi m-a îmbrăţişat cu dragoste, mi-a vorbit tandru, şi dintr-odată s-a întors şi a disăprut din viaţa mea, nu ştiu pentru cât timp….

Am renunţat la prieteni pentru a nu-l face gelos, m-am izolat pentru el ca să nu-l fac să sufere, iar când a plecat a rămas doar durerea insuportabilă şi pustietatea unei vieţi fără Dumnezeu. Durerea este insuportabilă, neliniştea sufletească este mai grea decât orice altă suferinţă trupească. Aveam senzaţia că SUNT ÎN IAD, aruncată în întuneric, uitată de toţi şi acest coşmar nu mai are sfârşit. Viaţa mea s-a oprit în ziua în care el a plecat. Zilele trec unele după altele, dar nu mai aceeaşi valoare şi farmec. Ceva s-a rupt în mine, ceva a disăprut, s-a făcut praf.

Câteodată am impresia că am strâns la pieptul meu şi am ţinut în braţe un ŞARPE, care m-a muşcat şi mi-a luat viaţa, că mă zbat între viaţă şi moarte, simţeam cum balanţa vieţii mele se înclină mai mult spre moarte. Au fost zile când Îl rugam pe Dumnezeu să mă ia la El, că sunt pregătită să las această lume, pentru ca durerea să ia sfârşit. Să vină iarăşi liniştea şi pacea în viaţa mea.

Vă spun sincer doar rugăciunile preoţilor Bisericii şi rugăciunile mele m-au salvat de la moarte, eram gata să mă sinucid. Mă trezeam dimineaţa în friguri, tremuram toată, aflându-mă într-o nelinişte de neuitat, mă rugam până mă linişteam şi apoi mergeam la lucru.

Senzaţia că cineva mi-a înfipt cuţitul în spate şi mi-a tăiat inima în mii de bucăţi aruncând-o la gunoi nu mă lasă nici pâină în ziua de azi. Ştiu că este o încercare de la Dumnezeu pentru mine, pentru toate păcatele care le-am făcut, pentru că nu i-am mulţumit niciodată Domnului pentru dragostea cu care ne-a înzestrat şi nu ne-am păzit curaţi până la cununie.

Cred că cu ajutorul Domnului voi ieşi din această stare. Se spune că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. M-am încrezut în om, nu în Dumnezeu şi am fost pedepsită, am crezut că există dragoste curată şi sinceră, oameni sinceri, serioşi responsabili, dar… , dacă există pe undeva nu i-am întâlnit…”.

Iată aşadar cât de grea şi amară este suferinţa unei relaţii de „prietenie modernă”, unei relaţii în care tinerii nu au ştiu să se înfrâneze până la căsătorie, fapt care a şi produs multă suferinţă mai ales fetei care fusese sinceră cu prietenul ei.

Astfel de cazuri sunt zeci şi poate sute la noi în ţară. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că credinţa în Dumnezeu, învăţătura Bisericii este prigonită direct de toate filmele prornografice, de toate mesajele desfrânate difuzate în sânul societăţii în care trăim.

La televizor poţi vedea multe şi mărunte, dar o emisiune în care să fii învăţat CUM SĂ TRĂIEŞTI, cum să te comporţi în societate şi cum să-ţi păstrezi nepătată dragostea faţă de o fată saun băiat – despre această nu spune nimeni nimic.

Fiind rupt de Biserică şi de Hristos, tânărul care obişnuieşte să vină la biserică numai de Paşti, rămâne singur în faţa provocărilor duhlui lumii acesteia – o fiinţă mică în faţa a legiuni de demoni.

Prin acest articol mi-am propus să-i îndemn pe toţi tinerii să se gândească bine înainte de a–şi întemeia o prietenie pentru ce doresc acest lucru, pentru o aventură sau pentru un gând serios? Viaţa este un dar de la Dumnezeu care însă este supus stăpânirii timpului. Fiecare lucru îşi are timpul său, şi atunci când tânărul încalcă acest timp el îşi atrage în suflet o stare de nelinişte şi tulburare care mai târziu se va materializa în viaţa de zi cu zi în tot felul de probleme şi necazuri.

Cum să dobândeşti pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu pe care ai pierdut-o prin păcatul desfrânării sau a conveţuirii conjugale înainte de a primi Taina Sfintei Cununii?

Când cineva necăsătorit se împreunează cu altă persoană el săvârşeşte păcatul CURVIEI. Chiar şi mirele cu mireasa, înainte de a se cununa în biserică, nu au voie să se împreune. Dacă se împreună, fac păcatul curviei. Mireasa, când se îmbracă în haina albă, simbolizează curăţenia ei sufletească şi trupească şi deci dacă s-a împreunat, chiar cu viitorul ei soţ, şi-a întinat acea haină albă şi nu mai are voie să o îmbrace.

Atât băiatul, cât si fata, dacă s-au împreunat cu alte persoane înainte de căsătoria lor, au făcut păcatul curviei. De asemenea femeile văduve sau bărbatii văduvi, dacă gresesc cu alte persoane fac păcatul curviei. Pentru a primi iertarea lui Dumnezeu şi a ne tămădui suferinţa în cazurile în care am greşit săvârşind păcatul curviei, Biserica îl cheamă pe tânăr la pocăinţă, rânduind următoarele canoane de pocăinţă:

Canunul 14 al Sf. Ioan Ajunătorul: „Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrânat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani.

Cel ce desfrânează cu logodnica, după Vasile cel Mare, se exclude de la împărtăşanie pe 11 ani; noi zicem că pe doi ani, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea mănâncă mâncare uscată şi face în fiecare zi 300 de metanii. Dar neglijând să facă aceasta, va îndeplini anii hotărâţi de Părinţi.

Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împreună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.

Ioan Ajunătorul 14: „Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrânat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani” (POCĂINŢA PENTRU DESFRÂUL CELUI NEÎNSURAT).

Extrase din ” ÎNDRUMĂTORUL BUNULUI CRESTIN ” (editia 1997) –

de Arhimandrit GHERONTIE GHENOIU

23
nov.
14

„M-ai chemat! Am să te ajut!”

maica_domnului_glikofiloysaSă vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că a avut şi el greşelile lui – dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt. O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă!”.

Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!”. Şi a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord  undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.

Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om  ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, p. 63-64

23
nov.
14

Rugăciunea în vreme de ispite şi necazuri

Ori de câte ori credincioşii au necazuri mari, judecăţi, boli grele, operaţii etc, sunt datori să facă rugăciuni cu post, ziua şi la miezul nopţii, sau când poate fiecare, citind câteva catisme la Psaltire şi Paraclisul Maicii Domnului.

Care este cea mai puternică rugăciune a creştinilor în vreme de ispite, pagube, judecăţi, primejdii, vrăjitorie şi tot felul de necazuri?

– Este citirea psalmilor, cu post şi cu lacrimi, mai ales la miezul nopţii. Psaltirea, ajutată de post, are mare putere asupra diavolilor şi asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. De aceea, ori de câte ori credincioşii au necazuri mari, judecăţi, boli grele, operaţii etc, sunt datori să facă rugăciuni cu post, ziua şi la miezul nopţii, sau când poate fiecare, citind câteva catisme la Psaltire şi Paraclisul Maicii Domnului. Apoi să facă metanii după putere și numaidecât vor simţi harul şi ajutorul Sfântului Duh şi se vor izbăvi de toată primejdia.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate II,  Ediția a III-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători Neamț, 2010, p. 107

23
nov.
14

Cine are dreptul sa practice exorcizarea?

Cine are dreptul sa practice exorcizarea?Slujba de exorcizare o săvârşeşte fiecare episcop sau preot, având această datorie, canonică şi legală, prin misiunea pastorală şi sfinţitoare primită odată cu Sfânta Taină a Hirotoniei. Deci aceasta nu este o practică nouă, introdusă întâmplător în rânduiala vieţii creştine de unii slujitori bisericeşti, ci este o practică moştenită din activitatea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, transmisă prin Sfinţii Părinţi şi legiferată de canoane.

In Evangheliile Sfinţilor Matei şi Luca citim că, după coborârea de pe Munte, pe Hristos L-au înconjurat mulţimile de oameni, iar unul a zis către El: Invăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut, şi orhinde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut… Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ti milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamnei Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el, şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a ridicat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deosebi: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post (Marcu 9,14-29).

Pe lângă pregătirea preotului şi harul dumnezeiesc prin care se efectuează exorcizarea, un rol foarte mare îl are credinţa celor apropiaţi persoanei demonizate. Am văzut că Iisus l-a vindecat pe copil datorită credinţei tatălui său. La fel s-a petrecut şi în părţile Tirului şi ale Sidonului, unde a fost întâmpinat de o femeie canaaneancă, adică păgână, care striga zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon! Iisus i-a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela (Matei 15, 21-28). Am văzut că Iisus Hristos practica exorcizarea sau alungarea duhurilor necurate prin cuvântul Său plin de putere dumnezeiască. Sfântul Matei scrie că, făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizati şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat (Matei 8, 16); pe duhul necurat, ce intrase în omul din Capernaum, l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el. Şi scuturându-se duhul cel necurat şi strigând cu glas mare, a ieşit din el. Şi s-au spăimântat toţi, încât se întrebau între ei zicând: Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere; că şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun (Marcu 7, 25-27). Când a vindecat pe tânărul lunatic, a zis duhului: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el, şi să nu mai intri în el! (Marcu 9, 25).

Uneori Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi punea şi mâinile peste cei demonizati, cum citim la Sfântul Evanghelist Luca: Iisus, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi. Din mulţi ieşeau şi demoni (Luca 4, 41). La fel au procedat şi Sfinţii Apostoli, care au primit această putere vindecătoare.

Urmaşii Sfinţilor Apostoli acţionau tot în numele lui Iisus Hristos. Scriitorul bisericesc Tertulian zice că „aceste duhuri rele sunt supuse slujitorilor lui Dumnezeu şi lui Hristos. Prin atingere sau prin suflare, obligându-le să ne asculte, ele ies din corpurile oamenilor”. De asemenea, Minucius Felix afirmă că demonii sunt scoşi din trupurile oamenilor prin puterea rugăciunii şi a cuvintelor: „Conjuraţi în numele unicului şi adevăratului Dumnezeu, ei încep fără voia lor să tremure, şi după aceea sau ies imediat, sau dispar cu încetul, în timp ce credinţa celui suferind creşte şi harul vindecător devine activ.”

Despre Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, aflăm că exorciza prin acţiunea mâinii şi a rugăciunii, scoţând duhurile rele. Sfântul Grigorie de Nyssa, în Viaţa Sfântului Efrem, vorbeşte despre „suflarea asupra celui demonizat”, iar Sfântul Grigorie de Nazianz scrie despre „însemnarea lui cu semnul Sfintei Cruci”.

– Dar mireanul sau monahul poate să citească exorcisme?

Biserica Ortodoxă nu permite ca mireanul sau monahul să se substituie preotului şi să îndrăznească să citească molitvele Sfântului Vasile cel Mare sau alte rugăciuni copiate din Molitvelnic şi preluate în cărţile de rugăciuni unde apare formula: „dezleagă…”, căci numai arhiereul sau preotul, ca slujitor al Altarului, este învestit cu Sfânta Taină a Preoţiei. Credinciosul mirean sau monahul are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta Cruce, smerenia, rugăciunea (psalmii lui David), postul, apa sfinţită, spovedania, împărtăşania, precum şi tot harul Bisericii primit prin intermediul Sfintelor Taine.

Un exemplu concret este citirea de către mirean a unei versiuni a Acatistului Sfântului Ciprian care are ataşată la sfârşit o rugăciune preluată dintr-un Molitvelnic mai vechi şi care cuprinde formula: „Aşa, Doamne, Stăpâne a toate, auzi-mă pe mine, nevrednicul slujitorul Tău (arhiereu sau preot – n.n.) şi dezleagă…” (Cf. Rugăciunii Sfântului Sfinţitului Mucenic Ciprian, de dezlegare de farmece, vrăji şi a tot felul de lucrări satanice). Deci se înţelege că aceasta se adresează harului preoţiei, nu faptelor creştinului. Am întâlnit o familie care citea acest acatist şi în momentul în care ajungeau la rugăciunea respectivă şi pronunţau cuvintele: „dezleagă…” (această formulă se repetă de patru ori în cuprinsul acestei rugăciuni- n.n.) le săreau scântei din ochi, ceea ce de fapt confirmă cele subliniate mai sus.

– P.S. Ioan Mihălţan: Am fost şi sunt convins despre ce spune Antonie Plămădeală în cartea Tradiţie şi libertate, că omul se îndreptează aritmetic, dar pretenţiile îi cresc geometric. Doar ce-a plinit ceva din poruncile sfinte, că vine cu pretenţii, ca să-şi impună punctul său de vedere, de multe ori peste preot şi peste Biserică, uitând că este numai un om.

Articol preluat din cartea „Sfinti si mari duhovnici despre Exorcizare si tamaduire”, Editura Sophia

Cumpara cartea „Sfinti si mari duhovnici despre Exorcizare si tamaduire”

23
nov.
14

Despre Botez

Despre BotezCe este Botezul ?

Botezul este Taina prin care credinciosul, prin întreita cufundare a trupului în apă şi chemarea lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, moare pentru această viaţă trupească păcătoasă şi renaşte de la Duhul Sfânt într-o viaţă duhovnicească şi sfântă. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Când şi cum îşi are începutul Botezul ?

Mai întâi: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos” (Fapte 19, 4). Apoi, Iisus Hristos a sfinţit prin pilda Sa botezul primit de la Ioan. în cele din urmă, după înviere, El le-a dat apostolilor Săi poruncă solemnă: „… mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28, 19).

Care este principalul act în lucrarea sfinţitoare a Botezului ?

Intreita cufundare în apă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ce le este de trebuinţă acelora care doresc să se boteze ?

Pocăinţa şi credinţa. De aceea se şi rosteşte, înaintea Botezului, Simbolul de credinţă. „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38). „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui…” (Marcu 16, 16).

Atunci cum de se botează pruncii ?

Pentru credinţa părinţilor şi a naşilor care, prin aceasta, se obligă să-i înveţe şi pe ei credinţa atunci când vor fi mai mari.

Cum se poate dovedi din Sfânta Scriptură că pruncii trebuie botezaţi ?

in perioada Vechiului Testament, tăierea împrejur era săvârşită la prunci după opt zile, iar în Noul Testament, Botezul a luat locul tăierii împrejur; prin urmare, trebuie să fie botezaţi şi pruncii.

De unde ştim că Botezul a luat locul tăierii împrejur ?

Din următoarele cuvinte ale apostolului către credincioşi: „… aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos… îngropaţi fiind împreună cu El prin botez…” (Coloseni 2, 11, 12).

De ce este nevoie de naşi la Botez ?

Pentru a da chezăşie în faţa Bisericii despre credinţa celui botezat. Prin Botez, naşii îl primesc pe prunc în grija lor până la întărirea lui în credinţă (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească).

De ce îi este de trebuinţă celui ce se botează să facă lepădările ?

Pentru izgonirea diavolulului de la el care, încă de la păcatul adamic, a primit asupra oamenilor trecere şi oarecare înrâurire asupra lor, ca asupra unor slujitori şi robi ai săi.

Sfântul Apostol Pavel spune că toţi oamenii care sunt în afara harului, umblă „… potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stă-pânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării…” (Efeseni 2, 2).

In ce constă puterea lepădării ?

In numele lui Iisus Hristos, chemat prin rugăciune şi credinţă. Iisus Hristos a dat credincioşilor această făgăduinţă: „… în numele Meu demoni vor izgoni” (Marcu 16, 17).

Ce putere are întrebuinţarea acum şi cu alte prilejuri a semnului Crucii ?

Aşa cum este numele lui Iisus Hristos Cel răstignit rostit cu credinţă, tot astfel este şi semnul Crucii făcut cu credinţă prin mişcarea mâinilor sau în alt fel.

Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „Să nu ne ruşinăm a-L mărturisi pe Cel răstignit, pecetluindu-ne cu îndrăzneală cu mâna pe frunte. Să facem semnul Crucii în toate împrejurările: peste pâine când o mâncăm, peste pahar când bem, atunci când intrăm şi ieşim; cei ce se culcă şi cei ce se scoală, cei ce sunt în călătorii şi cei ce se odihnesc. Căci mare pază este semnul Crucii, primită în dar şi neostenitoare pentru cei credincioşi, şi spaimă pentru duhurile rele se arată aceasta” (Sfântul Chirii al Ierusalimului, Cateheze).

Când a început să se folosească semnul Crucii ?

Chiar din timpurile apostolice (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească; Tertulian, Despre înviere).

Ce semnifică hainele albe în care sunt îmbrăcaţi cei care s-au botezat ?
Curăţia sufletească şi viaţa creştinească. De ce se foloseşte crucea la Botez ?
Ca semn învederat ce ne aduce aminte mereu de porunca Domnului, care spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Ce simbolizează mersul celui botezat în jurul cristelniţei cu lumânarea aprinsă ?

Bucuria duhovnicească, unită cu luminarea duhovnicească.

Ce se înţelege prin porunca mărturisirii ; unui singur Botez din Simbolul de credinţă ?

Trebuie să înţelegem că Botezul nu se repetă.

De ce nu se repetă Botezul ?

Botezul este naştere duhovnicească şi, după cum omul se naşte o singură dată, aşa şi Botezul nu se face decât o dată.

Ce trebuie să credem despre aceia care păcătuiesc după Botez ?

Ei sunt vinovaţi pentru păcatele lor mai mult decât necreştinii, pentru că au avut de la Dumnezeu ajutor deosebit spre bine şi l-au lepădat. „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi” (II Petru 2, 20).

Dar, după Botez, nu mai există mijloace de iertare pentru păcătoşi ?

Ba da, pocăinţa.

Sfantul Filaret al Moscovei

Articol preluat din cartea „Catehismul Ortodox”, Editura Sophia

Cumpara cartea „Catehismul Ortodox”

23
nov.
14

Apologia casatoriei

Apologia casatorieiCând eram şcolar, băieţilor şi fetelor nu trebuia să li se demonstreze că e bine şi corect să te căsătoreşti, că e bine şi corect să faci copii. Nimănui (sau aproape nimănui) nu putea să-i treacă prin cap că n-o să-şi întemeieze niciodată o familie, că n-o să aibă niciodată copii, nepoţi. Omul care nu şi-a întemeiat o familie era considerat ori bolnav, ori ratat. Acum situaţia este alta.

Nu fără ajutorul mass-mediei, oamenii au început să se teamă de căsnicie. Revistele pentru tineret îi educă pe adolescenţi în aşa fel încât aceştia, în principiu, să nu-şi poată întemeia vreodată o familie trainică.

Este propus un model de comportament incompatibil cu căsnicia. Potrivit acestor reviste, tânărul trebuie să fie iresponsabil, grosolan, independent, cinic, să intre cât mai târziu în viaţa adultă. Fetele sunt formate ca viitoare „scorpii”, care se pricep să se „aranjeze” bine în viaţă, să manipuleze bărbaţii, să se „descurce”. Şi, bineînţeles, principalele lor lozinci sunt faimoasele devize: „Ia de la viaţă totul!” şi: „Tu meriţi ce-i mai bun!”.

Orice om cu scaun la cap îşi va da seama că urmând acestor sfaturi nu poţi obţine fericirea familială.

Să discutăm puţin despre motivele pentru care oamenii se căsătoresc. Răspunsul este foarte simplu. Să deschidem din nou Cartea Facerii: Nu este bine să fie omul singur (Fac. 2, 18). Ce înseamnă asta? Dumnezeu face două fiinţe foarte diferite: bărbatul şi femeia. I-ar fi fost foarte uşor să facă un hermafrodit, care să cuprindă ambele principii – şi pe cel masculin, şi pe cel feminin. Se ştie că modul unisexuat de reproducere este cel mai simplu, cel mai productiv şi eficient. Fiinţele unisexuate sunt cele mai viabile. Savanţii biologi au căzut pe gânduri în anii ’60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?” Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur: „Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” – ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste omul nu poate fi fericit.

Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani -dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar – însă şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-1 vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată – toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. Il credem pe Dumnezeu fiindcă îl iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.

Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă la un moment dat se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.

Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă care stătea în mica sa bucătărie înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!” Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!

Iubirea, sentimentele autentice sunt posibile între bărbat şi femeie doar în căsătorie – şi iată de ce: nici simplele relaţii sexuale şi nici măcar convieţuirea cu un partener permanent în concubinaj nu presupun adevărată dragoste şi responsabilitate pentru cel iubit, pentru copii. Ce fel de dragoste e aceea când oamenii parcă se înţeleg de la bun început: „Astăzi suntem împreună, mâine o luăm care încotro” sau: „Suntem soţi fără documente, dar nu ne leagă nimic, uşa este deschisă pentru amândoi”? La baza unor asemenea relaţii se află întotdeauna neîncrederea. Ori unul dintre parteneri, ori ambii par a spune: „Nu sunt convins(ă) că voi putea trăi cu tine toată viaţa.”

„Funcţiile pe care le avea înainte căsătoria s-au depreciat acum. Statutul social, banii, sexul, chiar şi copiii – toate acestea există în societatea contemporană şi în afara căsătoriei, şi de aceea tinerii spun adesea: «La ce-mi trebuie mie căsătoria? Se poate şi fără ea, ba chiar mai bine!» Ba nu se poate mai bine, fiindcă lumea s-a schimbat nu doar în sensul deprecierii căsătoriei, ci şi în sensul că oamenii, în ansamblul lor, au devenit mai indiferenţi unul faţă de celălalt, nu reuşesc să construiască relaţii profunde. De regulă, acum îi leagă afacerile şi ocupaţiile, nu relaţiile interumane.

Intrăm într-o lume în care singurătatea psihologică devine o adevărată epidemie, şi numai în căsătorie rămâne posibilitatea de a găsi acea apropiere spirituală care nu ne lasă să ne simţim singuri. Lucrul acesta trebuie ţinut minte.” Cuvintele de mai sus aparţin nu unui preot, nu unui familist ortodox, pentru care familia şi căsnicia sunt lucruri sfinte, ci aparţin unui om aflat foarte departe de problemele credinţei şi duhovniciei: cunoscutul psihoterapeut A. Kurpatov. Până şi psihologii profani realizea-ză că negarea căsătoriei este o cale a egoismului, care duce într-o fundătură. Pe această cale omul nu va dobândi niciodată adevărata dragoste şi fericire.

Cel mai trist este că tineretul nu vede că există familii fericite, armonioase, nici la televizor, nici la cinematograf, nici din exemplul propriilor părinţi sau prieteni. Aceste familii există, slavă Domnului, dar acum nu este la modă să se vorbească despre ele. Propaganda vieţii „libere şi vesele” fără căsătorie e orientată în primul rând către tineri, şi lucrul acesta e înfricoşător, fiindcă tocmai la tinereţe trebuie omul să pună temelia vieţii sale de mai târziu. Fără căsătorie, numai la început ţi se pare că ai o viaţă reuşită: ai un serviciu bun, bani, carieră, prieteni, dar în a doua jumătate a vieţii vezi că prietenii tăi din şcoală au de acum nepoţi, iar tu eşti singur cuc. Deosebit de greu suportă asta femeile. Ca preot, pot da mărturie că oamenii care nu s-au căsătorit ori n-au putut să-şi realizeze dragostea într-un alt mod binecuvântat suferă foarte mult din această cauză, fiindcă am fost făcuţi ca să iubim.

Deseori poţi auzi chiar de la ortodocşi că scopul căsătoriei este naşterea şi creşterea copiilor. Dacă cei ce se căsătoresc îşi fixează doar acest scop, cred că nici nu ar trebui ca ei să întemeieze o familie. Scopul căsătoriei este absolut identic cu scopul vieţii creştine în general, adică îndeplinirea celor două porunci principale: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22,37-39). Şi soţilor li se dă posibilitatea să îndeplinească total această poruncă despre dragoste, fiindcă aproapele meu se află cu mine, câteodată, 24 de ore din 24, şi în tot acest răstimp pot să-l iubesc şi să am grijă de el – iar prin dragostea faţă de chipul lui Dumnezeu, adică faţă de om, învăţăm să-L iubim pe însuşi Dumnezeu Cel nevăzut.

De ce familia înseamnă fericire? Fiindcă familia ne ajută să simţim zilnic că există cineva pe care îl iubim mai mult decât pe noi înşine. Se ştie, de pildă, că părinţii îşi iubesc, de regulă, copiii mai mult decât îi iubesc copiii pe ei, dar asta nu îi face pe părinţi mai puţin fericiţi, deoarece copiii sunt capabili să ne dea nouă mult mai multă bucurie, mult mai multă bună dispoziţie decât suntem noi capabili să le dăm lor. In plus, fericirea depinde de felul cum preţuim ceea ce ne dă Dumnezeu. In cazul nostru, este vorba de dragoste, de familie.

Poate că va suna întrucâtva patetic, însă voi spune că raportul dintre forţele binelui şi cele ale răului din această lume depinde de următorul lucru: dacă în fiecare familie este pace sau domnesc păcatul şi răul. Este foarte simplu să înjuri guvernul, reformatorii, oligarhii, iar în acelaşi timp să-ţi înşeli soţia, să faci avort ori să abandonezi copiii în maternitate, sau chiar să-ţi otrăveşti propria viaţă şi viaţa celor apropiaţi prin continue certuri şi conflicte.

Cum poate ţara noastră să devină mare şi înfloritoare când anual se fac cinci milioane de avorturi oficiale şi încă un milion de avorturi ilegale, iar mamele abandonează o sută de mii de copii? După toate acestea, merităm noi să trăim bine? De fapt, nu este uimitor că mai suntem în viaţă? Familia e un indicator, o hârtie de turnesol, care arată starea societăţii în ansamblul ei, dacă aceasta e sănătoasă ori într-o stare de boală gravă. Iată de ce problema păcii şi a dragostei din familie reprezintă cea mai importantă problemă care se pune înaintea societăţii şi a fiecăruia dintre noi.

Numai de noi depinde însă cum va fi „starea vremii” în casa noastră, în familia noastră. In mod intenţionat voi lăsa deoparte problema relaţiilor dintre copii şi părinţi şi a educării copiilor, fiindcă aceasta e o temă extrem de importantă şi necesită un studiu separat, poate chiar o carte separată. Vorbind însă la un mod cu totul general, dacă între soţi domneşte pacea, dacă au o căsnicie fericită, aceasta este educaţia cea mai importantă şi e suficientă să-l educe pe copil mai bine decât orice metode pedagogice şi orice învăţături morale. După cum spunea Apostolul Pavel, fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia (I Tim. 4, 12). Cuvintele acestea aduc aminte fiecărui preot că trebuie să fie un model pentru păstoriţii săi – şi ce este tatăl pentru familie dacă nu un păstor şi preot al Bisericii din casa lui?

Pr. Pavel Gumerov

Articol preluat din cartea „EL ŞI EA. ÎN CĂUTAREA ARMONIEI CONJUGALE”, Editura Sophia

Cumpara cartea „EL ŞI EA. ÎN CĂUTAREA ARMONIEI CONJUGALE”

23
nov.
14

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii ( Despre patima iubirii de averi )

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: „Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.

Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!”

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,

Cîtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: „Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

23
nov.
14

Predica la Bogatul caruia i-a rodit tarina

Bogatul caruia i-a rodit tarinaCELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si „pilda”. Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare „vorbeste in pilde”, adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des. S-o ascultam. Se numeste „Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina”.

„Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu” (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.

Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: „Vai voua, bogatilor!” Sau: „Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor”. Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul „Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina”. Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: „Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?” Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: „Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui” (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit

tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv. Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: „Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te”.

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau – fiindca nu le convenea – ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale. Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: „Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane”? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu”, adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: „Cine da, lui isi da!” sau „Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”. Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele. Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta in Iisus Hristos.

A auzit ca regele locului cauta un arhitect care sa-i faca un palat. S-a prezentat la rege dandu-se drept arhitect. Regele, crezandu-l pe cuvant, i-a pus la dispozitie o mare suma de bani. Sa-mi faci un palat cum numai exista in lume. Sfatul Toma a luat banii, a plecat si a incercat sa faca din ei milostenie in dreapta si in stanga, propovaduind milostenia, propovaduind dreptatea, propovaduind fratietatea si iubirea intre oameni, in numele Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a intrupat, a fost rastignit si ingropat si care a treia zi a inviat. Chiar el, Toma, le-a spus ca L-a vazut inviat!

La un moment dat regele a auzit cele ce se intamplau. L-a chemat pe Toma si l-a intrebat’ „Cum stam cu palatul’ – „E aproape gata”. – „Cum adica?” – Iata, in numele tau am facut milostenie si am impartit toti banii la saraci. Ti-am facut un palat in ceruri”. Regele n-a inteles nimic din toate acestea. Inchizandu-l, l-a judecat si l-a condamnat la moarte.

S-a intamplat ca intre timp sa moara fratele regelui si murind acesta, s-a dus in lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit sa traiasca intr-un palat extraordinar, zican-du-i-se: „Uite, in acest palat ai putea locui, daca ai avea invoirea fratelui tau, pentru ca acest palat ii apartine lui”. Atunci el a intrebat: „Dar cum sa fac sa am invoirea fratelui meu?” Atunei ingerul cu care statea de vorba i-a spus Du-te inapoi in viata si spune fratelui tau despre aceasta. Si, revenindu-si din moarte, i-a spus fratelui sau cele ce i se intamplasera. I-a descris palatul, fara sa cunoasca intamplarea cu Sf. Toma: „Uite, frate, ce mi s-a intamplat: am trecut dincolo; am vazut acolo un palat extraordinar si mi s-a spus ca e palatul tau. Cum poti tu sa ai un asemenea palat dincolo?”

Si atunci regele si-a zis: „Acesta trebuie sa fie palatul despre care spune Toma ca mi l-a zidit prin impartirea banilor mei la saraci”. L-a chemat la sine si l-a eliberat din inchisoare. Sfantul Toma si-a continuat opera sa misionara de increstinare in India.

Dincolo de legenda, realitatea confirma miezul ei. Biserica Sf. Toma din India de sud exista pana in ziua de astazi.

Parabola e desigur o legenda pioasa, dar ea ne arata ce se intelege prin zicala: „Cine da, lui isi da”. Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.

Parabola despre Sfantul Toma in India ne clarifica inca un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui sa ne oprim asupra lui, daca n-ar fi unii care cu nechibzuinta zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. „Intrucat ati facut unora dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de apa, „nu-si va pierde plata sa” (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de „rasplata” din ceruri. Dar sa nu prierdem din vedere nuanta. Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al Ierusalimului explica acest lucru asa: „Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere. Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile, daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor” (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate sociala a crestinismului. De aici porneste „Biserica slujitoare”. Aici este temeiul preocuparii crestine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.

E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. „Cine m-a pus pe Mine judecator intre voi?” le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.

Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.

Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii „dincolo”. Dincolo se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici. Viata celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe pamant.

Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie? Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.

Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe pamant!

Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet personajul „Mos Grandet”, un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: „Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri”, in loc s-o binecuvanteze, i-a spus: – „Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele. Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic”. E un exemplu despre marginile pana la care poate ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.

Leon Tolstoi s-a intebat odata: cat pamant ii trebuie unui om? Stiti ca pe vremuri grija cea mare a unora era sa cumpere cat mai mult pamant. Numarul de hectare insemna prestigiu, desi el insemna intotdeauna si lipsirea altora de aceeasi suprafata, din care ei si-ar fi scos hrana zilnica.

Tolstoi a scris o parabola in legatura cu aceasta tema, intituland-o chiar asa: Cat pamant ii trebuie unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice ca un anume Pahomie ar fi auzit ca undeva prin Siberia un mare proprietar de pamant vinde oricat pamant poate cuprinde cineva cu pasul intr-o zi, dus-intors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vanzarea, s-a dus la proprietarul de pamant si i-a spus ca vrea si el sa cumpere. Proprietarul i-a spus: Iata, suntem in acest punct. Pleci de aici drept inainte, si atata cat vei cuprinde cu piciorul, va fi al tau, cu o singura conditie: ca sa fii inapoi tot in acest punct, inainte de apusul soarelui. Deci te duci inainte si le intorci inapoi. Cat de mult cuprinzi, e al tau. Dar daca nu ajungi aici inainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble.

Si omul a pornit sa-si cucereasca pamantul, si a mers, si a mers, si a mers. Se uita si la soare, se uita si la pamantul din fata. Si a mers, si a mers. Si-si tot zicea mereu. Am timp sa ma intorc si inapoi, dar trebuie sa cuceresc cat mai mult pamant. Si a mers pana cand si-a dat seama ca, daca merge mai departe, nu mai are timp sa se intoarca inapoi. A pornit inapoi, dar intorcandu-se, soarele tot scapaia, se apropia de asfintit, iar el era inca departe de locul de intalnire.

In sfarsit, cu cateva clipe inainte de apusul soarelui, alergand cu sufletul la gura, gata sa piarda, a reusit sa faca ultimul pas si, intinzand mana, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros in inima lui ca reusise sa cucereasca o atat de mare intindere de pamant. Dar in clipa cand a atins mana si a atins piciorul proprietarului, i-a stat si inima, si a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Sa-pati-i o groapa de doi metri lungime si un metru latime, ca de fapt de atata pamant are nevoie un om, si nu de atata cat cu lacomie a venit el sa cucereasca!

Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de dragul de a avea.

Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci toata viata.

Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo. Cine da, lui isi da! Cat ai, atata dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo. Iata o parabola care ne va lamuri si mai bine cam cum stau lucrurile. Am intitulat-o: Doamna cea buna.

Intr-un tinut veni de undeva o doamna bogata care isi cumpara mult pamant isi cladi un castel, se inconjura de servitori si lucratori si se imprieteni cu toti boierii si boiernasii din partile locului, vizitandu-se reciproc. Spre deosebire de ceilalti, se arata a fi si o buna crestina. Il cinstea pe preot, care se dovedea a fi patruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserica si ajuta intotdeauna parohia cand era nevoie de vreo contributie pentru reparatii, pentru intretinere pentru orice. Ajuta si saracii. Preotul facea adesea apeluri la crestinii prezenti, mai ales la cei mai avuti, sa fie generosi, sa ajute nu numai biserica, ci si pe cei saraci din comunitate, si de oriunde ar fi, in asa fel incat toti sa traiasca intre ei ca fratii si sa se iubeasca, precum porunceste Mantuitorul. Doamna noastra se dovedise sensibila la aceste apeluri, uneori chiar in asa masura, incat cei din jur cam radeau de ea. O banuiau de bigotism. Ei, in general, nu prea luau in seama apelurile preo tului, desi el repeta mereu invatatura Evangheliei, ca grija tuturor trebuia sa fie sa-si trimita comori in ceruri, nu sa-si adune bunuri, adesea inutile, pe pamant. Cele din ceruri ii vor ajuta la Judecata, precum este scris: „Ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut’ (Matei 25, 40). Si mai zicea preotul

voua va faceti. Cine da, lui isi da! Vazand doamna ca predica preotului nu prea era ascultata, s-a gandit sa-l ajute in propovaduire si sa-si faca prietenii sa inteleaga mai concret apelurile si promisiunile lui. Intr-o zi se deghiza cu multa arta intr-o cersetoare, isi schimba vocea si porni prin sat dupa cersit, prefacandu-se a fi bolnava, si neputincioasa, si caindu-se ca e singura si ca are o casa de copii. Isi repeta istoria la fiecare poarta si in fata fiecarui trecator pe care il intalnea. Unii au dat-o afara, altii au refuzat-o brutal, asmutind cainii dupa ea, altii i-au dat ceva din resturile servitorilor sau din mancarea cainilor. Unii, ca sa scape de ea, i-au dat cate o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita, un pumn de faina, o rosie stricata, de obicei nu ceea ce le prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind si asa gata de aruncat. Ea multumea si strangea totul in traista. Si venea si a doua zi.

O saptamana intreaga a cersit astfel, batand la portile conacurilor boieresti, ale notabilitatilor satelor, ale gospodarilor, dar si ale saracilor, din mainile acestora alegandu-se adesea cu daruri mai bogate decat cele capatate de la cei avuti. Saracii intelegeau mai bine saracia si, adesea, isi cereau iertare ca nu puteau fi mai darnici.
Pentru duminica urmatoare, cersetoarea redeveni doamna care era de fapt, si anunta o mare receptie la castelul ei. Trimise invitatii tuturor marilor familii din imprejurimi si tuturor notabilitatilor. Invitatia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masa si oameni mai saraci.

Incepusera sa soseasca cei bogati, cu trasuri scumpe, imbracati in haine alese, doamnele in toalete elegante, si toti fura primiti intr-un salon imens unde doamna, gazda, precum se si cuvenea, facea in persoana onorurile casei, salutan-du-i si primindu-i pe invitati. Saracii stateau mai pe la usa, neindraznind sa intre inauntru. Doamna ii chema pe toti. Si, cand toti invitatii sosisera, se deschisera usi mari intr-o parte si intr-alta. Acolo unde se vedeau mese incarcate de toate bunatatile, fura invitati saracii. Si intrara, cam stanjeniti, cam nelalocul lor. Dar doamna insista. Vis-a-vis, intr-o sufragerie si mai mare, si mai somptuoasa, erau mese deocamdata goale si fiecare loc era marcat cu numele fiecarui invitat din cei mari, din cei bogati. Intrara infumurati si mandri de marea cinste. Luara loc, si atunci intrara servitorii, imbracati sarbatoreste si inmanusati, purtand tavi de aur si argint. Depusera in fata fiecarui invitat o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita din mancarea servitorilor si a cainilor, o rosie stricata, un cartof si cate alte nimicuri de care te apuca scarba numai vazandu-le, incat toti ramasera inmarmuriti. Nu stiau ce sa creada. Gandeau ca gazda a incurcat saloanele, caci vazusera mesele la care se instalasera saracii. Erau gata sa se scandalizeze, sa protesteze ofensati de marea batjocura.

– Nu, n-am incurcat saloanele, ii lamuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din saracia lor, ba mi-au cerut si iertare pentru ca nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cersetoarea care am cersit pe la portile voastre zilele trecute. Va amintiti acum de mine? Si aruncand de pe ea o mantie aurita, redeveni pe loc cersetoarea incovoiata pe care toti o cunosteau. Iar voua, domnilor si doamnelor, v-am pus inainte, fiecaruia, exact ceea ce mi-ati dat si voi cand am fost pe la portile sau usile voastre, sau la mesele servitorilor vostri, la care m-ati indrumat. Nu cred ca ma veti judeca prea aspru. Fiecare din voi are in fata si primeste inapoi ceea ce a dat el insusi pentru acest banchet. Ce a dai, lui si-a dat! Cum s-a onorat, e onorat si la masa mea. Dupa dreptate.
Asa va fi si in imparatia cerurilor!

Zicand acestea, cersetoarea a parasit incaperea si, spun cei care au vazut-o, ca, mergand spre usa, si-a indreptat din nou spatele incovoiat si a redevenit mareata, iar pe umeri i-a reaparut mantia stralucitoare topind chipul cersetoarei, in cel al doamnei, si vazandu-se bine acum ca erau una si aceeasi persoana. Cand sa se apropie de ea, n-au mai vazut-o. Acolo nu s-a mai intors niciodata, dar credinciosii spun ca chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu poate spune ca asa a fost si inainte si n-au observat-o ci, si acum s-a reintors acolo, sau numai dupa ce s-a facut nevazuta, doamna cea buna de la castel s-a ascuns in chipul din stanga usilor imparatesti, de unde ii priveste mereu si parca le-ar spune: – Asa va fi si in Imparatia Cerurilor! .

Aceasta este si invatatura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astazi. Macar aceasta simpla sintagma romaneasca: „cine da, lui isi da'” s-o tinem minte. Trecatori si straini suntem pe acest pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne trimitem o rezerva si dincolo.

La intrebarea: „Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?”, se poate raspunde in doua feluri: ale altora, daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!

IPS Antonie Plamadeala

23
nov.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-23

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XII, 16-21)

is-a Domnul această parabolă: „Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n’am unde să-mi adun roadele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!… Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte“.
23
nov.
14

Apostolul Zilei : 2014-11-23

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. Efeseni 5,

8-19

F-150x150raţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.



Blog Stats

  • 325.206 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte