Prietenul nesincer poartă masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei.

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubitor, viclean, egoist, ipocrit, purtând masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci când spune că susține prietenia, și ascunde vicleșug înăuntrul lui când vorbește despre devotament.

Are pretentia ca prietenii să-l ajute, dar el însuși refuză să-și ofere sprijinul atunci când prietenul i-l cere, inventând o mie de pretexte.

Își arată prietenia atunci când prietenului îi merge bine, dar la necaz se dezice de el. Își aduce aminte de el atunci când îi merge bine și vrea să afle, fără a-l vizita, noutăți despre el, urându-i fericire celui deja fericit, sănătate celui sănătos, faceri de bine celui care săvârșește binele și slava celui care are parte de ea; trimite daruri bogate celui bogat și vrea să dea dovadă că este prieten cu orice preț, numai de ochii lumii. Dar uită de acesta de îndata ce ajunge în necazuri, nemaivrând să întrebe și să afle vești despre el; și, deși locuiește în vecinătatea lui, își pierde interesul față de el.

Îl evită și îl blestemă; îl acuză că a ajuns în necaz din cauza neroziei; iar dacă acela a cazut în vreo boală, îl uită, și dacă se află la ananghie, își întoarce fața de la el; când [prietenul lui] ajunge într-o stare umilă, îl defăimează și când devine sărac, îl trece cu vederea, iar văzându-l flămând, nu-i poartă de grijă și nu face milostenie cu el nici când este gata să moară. Unul ca acesta este un prieten nesincer.

din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p. 332-333

Povestea impresionantă a unui învăţător dintr-o comună izolată de lume

Povestea impresionantă a unui învăţător dintr-o comună izolată de lume arată că nimic nu e imposibil dacă pui suflet în ceea ce faci. Un învăţător merge zilnic peste 25 de kilometri, pentru a le preda elevilor pe care îi aduce chiar el la ore.

Aces învăţător are o misiune grea, dar extrem de importantă, pentru că e singurul din Bulzeştii de Sus, Hunedoara, o comună din munţi, izolată de restul lumii.

Învăţătorul are anul acesta patru copii, pe care trebuie să-i şcolească simultan: doi sunt de clasa I, unul în clasa a II-a şi încă unul de clasa a IV-a. Acsente Leucean e un învăţător care predă în comuna hunedoreană de 14 ani. El vine zilnic de la 25 de kilometri distanţă.

Alin, Ana-Maria, Cristina şi Cosmin stau foarte departe de şcoală. Dascălul îi aduce la şcoală cu maşina proprie, o Dacie veche de peste 20 de ani. După terminarea orelor, cei patru elevi se urcă în maşina domnului învăţător, care îi duce înapoi acasă. Părinţii îi sunt recunoscători. Dacă nu ar fi domnul învăţător Acsente, copiii lor n-ar putea învăţa carte.

Comuna Bulzeştii de Sus se află între Munţii Bihorului şi cei ai Zarandului, într-o zonă izolată. Sunt 76 de kilometri până la Deva şi 29 până în oraşul Brad.

Cum nesocotim porunca iubirii

Şi văzându-l a trecut pe alături (Luca 10,30)

În parabola bunului samarinean ne sunt înfăţişaţi mai întâi un preot şi un levit, persoane considerate evlavioase. Ambii, văzându-l pe nefericitul călător rănit, prădat de tâl­hari, au trecut nepăsători pe alături. Este limpede că aceşti oameni nu-şi puteau iubi aproapele ca pe ei înşişi.

La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au făcut omului aceluia niciun rău. Nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi simplu, uitându-se la el, au trecut mai departe. Veţi spune că nu poate fi vorba de un păcat. Adevăraţii vinovaţi au fost tâlharii, care s-au arătat atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l şi lăsându-l aruncat în drum. Nici pre­otul, nici levitul nu au fost părtaşi la această ticăloşie. N-au participat, dar au greşit împotriva poruncii iubirii, abţinându-se de a-i da o mână de ajutor aproapelui.

Nu obişnuim să ne facem reproşuri pentru ce n-am făcut. Fireşte, ne pare rău când se întâmplă să-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne învinuim de faptul că am scăpat oca­zia de a face un bine, de a da un ajutor care stătea în puterea noastră să-l dăm.

Vom răspunde pentru fiecare caz în care puteam să ne aju­tăm aproapele, dar pe care l-am ratat din neglijenţă, neatenţie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se mai întorc şi ar fi tre­buit să le folosim, fiindcă ne fuseseră trimise de Dumnezeu.

Pe drumul vieţii întâlnim la tot pasul râniţi, fraţi şi surori năpăstuiţi, lăsaţi în părăsire de toţi. Ce vom fi pentru ei: pre­otul, levitul sau samarineanul?

Extras din

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 337-338

„Punţi“ către Dumnezeu şi către oameni

O trăsătură caracteristică a societăţii secularizate este aceea că omul se simte mult mai singur decât în societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu.

Credinciosul simte, astăzi, nevoia de a se ruga, poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că, prin rugăciune, se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi, în dialog cu el, prin toate lucrurile, şi el însuşi îl vede şi îl înţelege pe Dumnezeu, prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită, a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit.

Dar, cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toţi oamenii doresc astăzi, mai mult ca niciodată, astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi, pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.

Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 33

„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“

„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“

Răspunsul este foarte simplu. De ce se teme satana și demonii lui? Este îndeobște cunoscut că satana se teme de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înainte de a continua, să vă dau drept exemplu un fapt adevărat, întâmplat în mănăstirea noastră. În urmă cu ceva vreme a venit o familie și ne-a spus că în casa ei se întâmplă ceva ciudat. Troznesc tablourile, au cârtiri și scandaluri, din punct de vedere economic nu merg bine, se îmbolnăvesc în mod frecvent fără ca medicii să le găsească ceva.

Atunci i-am întrebat:

– Duminicile mergeți la biserică?

– Nu, îmi răspund.

– Postiți miercurea, vinerea, posturile mari de peste an?

– Nu.

– Beți agheasmă și luați anafură dimineața?

– Nu.

– Sfeștanie faceți în casa voastră?

– Nu.

– Din Sfânta Scriptură citiți?

– Nu.

Ce asteptați, dragii mei? Înăuntrul vostru nu există Dumnezeu, nu există Hristos, a plecat. Doar diavolul există, drept care, pentru aceea, mergeți spre diavolul. Unde este diavolul acolo este răul, acolo sunt scandaluri, certuri, boli, acolo sunt nenorociri, etc. În timp ce acolo unde există Dumnezeu, domnește sănătatea, bucuria, pacea, fericirea, calmul, seninătatea, dragostea, blândețea, etc. Aduceți-L pe Dumnezeu în casa voastră și atunci demonii și toate uneltirile lor vor fugi. Această pildă adevărată ne arată ce trebuie să facem pentru a ne apăra de satana și de vrăjile lui. Aduceți pe Dumnezeu înăuntrul vostru și nu vă temeți. Din puternic, diavolul se transformă înaintea lui Hristos într-o ființă neputincioasă. Din leu se face furnică fără putere. Pentru aceasta creștinii credincioși care se roagă, care se spovedesc des, care se împărtășesc des, care merg la biserică în mod regulat, care stropesc casele lor cu agheasmă și împlinesc, în general, datoriile credinciosului creștin, nu numai că nu se tem de satana, ba chiar satana se teme să se mai apropie de casa lor. La acești creștini, în inimile cărora stăpânește Hristos, nu încape diavolul și slujbele lui care sunt vrăjitoriile. Astfel credincioșii sunt pentru totdeauna apărați de toate uneltirile satanicești și de însuși satana. Deoarece satana vede pe Hristos în inima lor și fuge departe. Vrei să te păzești tu și familia ta de satana și vrăjitorii? Soluția este doar una: Hristos – Spovedanie – Sfânta Împărtășanie.

Din Arhimandritul Nectarie Moulatsioti,  Despre farmece și cum pot fi ele dezlegate, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 22

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti?

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea… Ce e iubirea? Să vezi eternitatea înghesuită în ochii celui iubit. Să te rogi pentru mântuirea sufletului fiinţei iubite mai mult decât te rogi de obicei pentru propria mântuire. Ce e iubirea? Să nu-ţi pese câte defecte are. Nici unde locuieşte, câţi bani are, câte maşini, ce număr poartă la pantofi, de la ce firmă se îmbracă şi aşa mai departe. Imposibil?

Nu, nu este imposibil când iubeşti. Cum îţi dai seama că iubeşti? Atunci când ţi-e cel mai greu. Atunci când suferi cumplit. Când simţi că ai cea mai grea cruce de dus. Grea şi totuşi dulce. Usturătoare şi totuşi plină de mângâiere. Cum vine asta? Atunci când îi spui lui Dumnezeu, seara, la rugăciune: “Nu mai pot, Doamne! Fă ceva! Ia viaţa mea în mâinile Tale”. Atunci este începutul iubirii. Abia atunci descoperi adevărata iubire în toată splendoarea ei. Da, în mijlocul lacrimilor tale, în mijlocul frământărilor tale. În rugăciunea ta. Acolo e iubire.

Există o mare diferenţă între a-i declara şi a-i arăta cuiva faptul că îl iubeşti. Nu e important să-ţi declari iubirea cu voce tare. Hristos ţi-a arătat iubirea. Cum? “Pironit văzându-Te pe Cruce” cântăm cu toţii în Vinerea Mare, la Prohod. Şi mai cântăm de asemenea: “Stăpânul a toate, mort se vede acum”. Aceasta este iubirea Lui arătată nouă, păcătoşilor. Arătată ţie şi mie. Ce ne învaţă pe toţi Sfântul Apostol Pavel? “Să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” El ne face cunoscută iubirea Sa nemărginită.

Oare dacă fiinţa iubită te-ar pune pe o cruce ai putea să-i mai spui că o iubeşti? Nu ai suporta un simplu ac înfipt în palmă, dar un cui… Ai suporta oare să fii pironit/ă pentru o fată/un băiat? Ai suporta să guşti oţet amestecat cu fiere? Şi totuşi El a suportat. De ce? Din iubirea Lui negrăită. Sigur, nimeni nu te pune să te răstigneşti pentru cineva. Ştii de ce nu te pune nimeni? Pentru că iubirea este însăşi răstignire.

Pentru a ajunge să vezi acea veşnicie în ochii fiinţei iubite trebuie să treci prin multe clipe urâte. Trebuie să-ţi pui o mie de întrebări şi să descoperi de fapt că nu îţi poate răspunde nimeni la ele. Răspunsul e în inima ta. Nimeni nu-ţi poate lua ceea ce simţi. Nu trebuie să permiţi nimănui să calce peste comoara zămislită înlăuntrul tău. Iubirea nu e doar un sentiment. Iubirea e o comoară. Păstreaz-o.

Acum un an îmi amintesc că am scris într-un articol: “Iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.” Astăzi am descoperit însă, în timpul Sfintei Liturghii, viaţa. Da, în acea moarte reprezentată de iubire. Acolo e viaţă. Mori în timp ce iubeşti ca mai apoi să viezi. Ai observat ce se cântă în troparul unei Sfinte Muceniţe? “(…) mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine“. Cât de frumos! Aceasta este iubirea adevărată. Şi nu poţi iubi pe altcineva dacă pe Dumnezeu nu ai învăţat încă să-L iubeşti cât de puţin.

Iubirea desăvârşită se naşte în momentul în care renunţi la tine, pentru el sau pentru ea. Te dezrădăcinezi…de tine! Uiţi de tine! Uiţi de nevoile tale! Uiţi că eşti bolnav, uiţi că nu ai ce mânca, uiţi că stai în frig, uiţi orice fel de necaz care se abate asupra ta. Iubirea este tămăduire, iubirea este hrană. Iubirea este foc.

Nu trebuie să te duci în faţa fiinţei iubite şi să-i spui ceea ce simţi. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. El ştie ce se ascunde în interiorul fiecărui om. Când eram doar o copilă credeam că iubesc… Şi cum mi-am “demonstrat” eu iubirea? L-am bătut pe umăr urându-i: “Crăciun Fericit!”. Apoi am fugit fără să aştept vreun răspuns. E o întâmplare ce mă amuză acum. Mă amuz de această întâmplare de fapt în fiecare an, înainte de Naşterea Mântuitorului. Dar pe atunci asta credeam eu că înseamnă iubirea.

Pe tine, cel/cea care vei citi aceste rânduri… te îndemn la altceva! Vorbeşte cu Domnul despre fiinţa ta dragă. Spune-i să facă tot posibilul încât persoana respectivă să simtă Naşterea, Învierea, Înălţarea Lui. După ce va simţi acestea, va simţi cu siguranţă şi ceea ce simţi tu pentru ea. La El toate sunt cu putinţă. Nu uita asta. Nu uita nici ceea ce scrie în Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, şi anume: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (1 Ioan, 1,4) Să nu-ţi fie teamă de ceva. Să nu cumva să regreţi. Îndrăzneşte să iubeşti. Îndrăzneşte să iubeşti cu iubirea Lui. “Iubirea să se înmulţească!” ne spune tuturor şi Sfântul Apostol Iuda.

Iubirea desăvârşită persistă chiar şi atunci când fiinţa iubită te tratează cu nepăsare. Iubirea desăvârşită merge până la capăt. Iubirea…

Cât de minunată e iubirea!

Drumul iubirii – omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Pilda Samarineanului Milostiv

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

***

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

– Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

***

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zice şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina.

Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

 

+ Episcopul Augustin

(OMILIA MITROPOLITULUI DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTUL ÎN SFÂNTA BISERICĂ A SFÂNTULUI GHEORGHE – ACADEMIA LUI PLATON – ATENA, 12.11.1961)

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

A fost descoperit mormântul Sfântului Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic

In timpul săpăturilor efectuate in apropierea orașului palestinian Ramallah, arheologii au descoperit una dintre cele mai mari relicve crestine – locul de înmormântare a Sfantului Arhidiacon Ștefan, primul martir al lui Hristos, conform unui raport al publicatiei Linga.

Săpăturile intreprinse in zona ruinelor satului Taiar, situat la doi kilometri vest de Ramallah, au avut rezultate neașteptate.

Ca parte a unui proiect al Universitatii din Ierusalim, destinat descoperirii și restaurarii de antichitati, un grup de arheologi, condus de Dr. Salah Al Hudeliyya, a descoperit ruinele unui întreg complex bisericesc, care include un lacas al epocii bizantine și o mănăstire bizantină.

Potrivit unei declarații a Dl. Al Hudeliyya, această descoperire este de mare valoare pentru creștinii din întreaga lume. Sapaturile sunt efectuate de cercetători palestinieni și israelieni.

“În interiorul acestor biserici, am dat peste o inscripție care indică faptul că biserica descoperita a fost construită în cinstea sfantului si întâiului mucenic Arhidiacon Ștefan, îngropat aici, în anul Domnului nostru 35″, a mai raportat istoricul.

Cercetătorul a asigurat autoritățile locale și Biserica, ai căror reprezentanți au vizitat recent ruinele descoperite, ca a pus la dispozitie toate resursele și energiile, pentru punerea în aplicare a proiectului.

“Cercetarile vor mai dura inca cinci ani, și cand vor fi gata, aceasta biserica va deveni cu siguranță un loc de pelerinaj pentru credincioșii din întreaga lume. Turistii se vor bucura de ocazie, intrucat acest sit este un exemplu viu de continuitate culturala in Orientul Mijlociu: aici, pe sit, putem vedea moștenirea începutului și sfârșitului Evului Mediu, culturile elenistice, bizantine și islamice”, a spus arheologul in încheiere.

Un sfert din satul ruinat Taiar aparține Bisericii din Ierusalim, a precizat expertul, si va face din acest loc un loc potrivit pentru pelerini.

Sursa: http://www.lonews.ro

Rugaţi-vă mereu pentru cei răposaţi!

Rugaţi-vă mereu pentru cei răposaţi.

Nu poate nimeni să-şi închipuie cât de mult aşteaptă cei morţi să ne rugăm pentru ei.

Cei care au fost în puşcărie ştiu cum aşteptau să primească o veste, să primească un ajutor de la cei liberi; tot astfel aşteaptă şi cei plecaţi din lumea aceasta să primească mângâiere de la noi.

***

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui – un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 77

– O femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei care a plecat nepregătit la Domnul ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva.

– Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase, poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit! Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine. Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. Se poate ca omul să nu moară? Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 50

Exorcismele sau Molitfele nu sunt slujbe pentru orice nevoie

Exorcismele sunt rugăciuni de alungare a lucrării vrăjmaşului sau a diavolului, care a pus stăpânire pe o persoană, de regulă ca o consecinţă a unor păcate foarte grele, pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi nu s-a împlinit un canon pe măsură, neprimindu-se din această pricină nici iertarea de la Dumnezeu.

În trecutul Bisericii exista o categorie specială a clerului bisericesc inferior, numită exorcişti, care aveau ca atribuţie tocmai exorcizarea unor astfel de persoane posedate de cel rău şi a catehumenilor care urmau să primească Taina Sfântului Botez – pentru aceştia din urmă, rânduiala exorcizării fiind o treaptă necesară în vederea primirii Tainei Botezului.

Astăzi, exorcismele sau dezlegările, alcătuite de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, pot fi citite de orice preot duhovnic, însă numai cu pregătirea necesară, care impune post, rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Rugăciunile de exorcizare se citesc însă numai atunci când situaţia o impune, adică atunci când avem de-a face cu persoane demonizate, care se manifestă ca atare, hulind şi blasfemiind tainele şi lucrarea lui Dumnezeu. Ele nu sunt rugăciuni bune pentru orice nevoie, menite să rezolve probleme dintre cele mai diverse, precum: reuşita în afaceri, dezlegarea farmecelor sau a blestemelor, dobândirea sporului material în casă etc. Scriem lucrul acesta pentru că, de foarte multe ori, creştini din biserică solicită citirea acestor rugăciuni pentru probleme banale sau care nu ţin de rânduiala şi de împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa lor. Exorcismele nu au acest scop şi de ele nu trebuie uzat pentru astfel de probleme. Alcătuirea lor de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur) a avut în vedere situaţii foarte clare, în care persoane anumite se manifestau ca fiind stăpânite de lucrarea diavolului, exorcismele fiind alcătuite tocmai pentru a-i elibera pe aceşti stăpâniţi de sub puterea celui rău, prin lucrarea şi mila lui Dumnezeu.

De asemenea, creştinii trebuie să ştie faptul că nu este bine ca aceste rugăciuni de exorcizare să se citească în comun, adică pentru mai multe persoane în acelaşi timp, din cel puţin două motive. În primul rând, nu toţi cei care stau la citirea dezlegărilor sunt demonizaţi, aşa încât să fie necesar să participe la o rânduială de exorcizare. În al doilea rând, citirea dezlegărilor se face cu o pregătire prealabilă (post, rugăciune, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine) nu numai de către cel care citeşte aceste rugăciuni, adică de către preot, ci şi de către cel pentru care ele se săvârşesc. Or, de foarte multe ori, cei care doresc sau solicită să li se citească aceste rugăciuni nu vin pregătiţi şi aşezaţi într-o rânduială de vieţuire creştinească, ceea ce poate aduce tot felul de ispite şi pătimiri de la diavol în viaţa lor.

Tocmai de aceea, exorcismele sunt slujbe individuale, care trebuie citite doar persoanei care este posedată de diavolul şi numai atunci când se constată o astfel de stăpânire demonică, persoana aceasta pregătindu-se mai dinainte prin post, rugăciune, spovedanie şi măcar şederea la săvârşirea Sfintei Liturghii, dacă nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine, în cazul în care n-a primit această dezlegare la Taina Spovedaniei de la preotul său duhovnic.

În concluzie, Dezlegările sau Molitfele nu sunt rugăciuni pentru orice nevoie din viaţa omului, ci ele au un scop bine determinat, fiind folosite numai pentru persoanele care sunt stăpânite de lucrarea vrăjmaşului, citirea lor trebuind făcută numai cu pregătirea prealabilă.

Sursa Ziarul Lumina

O mamă mucenică şi un copil care se naşte cu ajutorul Sfântului Nectarie

Mă numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S.

După moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II, insulino-dependent, de la vârsta de 12 ani. După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie, polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să trăiască precum un om normal.

Visul ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă, creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată. Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o cunoştinţă, erau că va avea un bebe!

Când a urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta – reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă – i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil, explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i întrerupe sarcina.

Daniela nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.

A avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca vomita şi adesea intra în comă (asta se întâmpla la câteva zile). A fost de multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie, făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă se mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie bine, să nu fi păţit ceva rău”.

În luna ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale. S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate. Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni.

Îmi spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu bebeluşul, cea mai mare realizare a mea”. Îmi spunea alteori: „Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă mor”.

În data de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie, având binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.

Bucuria ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte!

Când i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât de fericită încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună că şi-a ţinut puiuţul în braţe.

Dar după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai rezistat, făcând stop cardio-respirator.

Anişoara Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e cea mai fericită că a dus pe lume un copil.

Copilaşul este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Nectarie, căruia îi mulţumim!

Din Sfântul Nectarie minuni în România, Ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 136-138

Inima voastră să fie simplă

Lucrarea duhovnicească pe care o faceţi în adâncul sufletului vostru să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă. Tot ceea ce face sinele vostru cel bun să nu fie cunoscut de către cel rău. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Stânga este sinele vostru cel potrivnic care, atunci când prinde de veste, le va strica pe toate. Potrivnicul este sinele nostru cel rău, îi spunem aşa din nobleţe. Nou este sinele nostru cel în Hristos, iar celălalt este cel vechi. E nevoie de meşteşug, ca să nu prindă de veste cel vechi. E nevoie de meşteşug şi, întâi de toate, de harul lui Dumnezeu.

Există câteva secrete. Evanghelia şi Hristos Însuşi ne îndeamnă cum trebuie să ne ferim de anumite lucruri, care altfel ne vor îngreuia în lupta duhovnicească. Pentru aceea zice: Să nu ştie stânga ta… De pildă, vreţi să gustaţi o bucurie de la Dumnezeu? Care este aici secretul? Chiar şi dacă credeţi şi cereţi acea bucurie, şi ziceţi: „Nu se poate să nu mi-o dea Dumnezeu”, cu toate acestea El nu o dă. Iar pricina sunteţi voi înşivă. Nu că Dumnezeu nu vrea să-ţi dea această bucurie, dar tot secretul este simplitatea şi delicateţea noastră. Când lipseşte simplitatea şi ziceţi „O să fac asta şi Dumnezeu o să-mi dea ceea ce cer, voi face aia, voi face ailaltă…”, nu se împlineşte. Da, să fac asta, cealaltă, dar atât de tainic, cu atâta simplitate, atât de lin, încât nici măcar eu însumi, care cer, să nu prind de veste.

Simplu, lin să le faceţi pe toate. Să nu faceţi nimic cu scop. Să nu spuneţi „O să fac aşa, ca să obţin acest rezultat”, ci să lucraţi aşa, lin, fără să o ştiţi. Adică să vă rugaţi simplu şi fără să vă gândiţi la ce vă va dărui Dumnezeu înlăuntrul sufletului. Nu faceţi socoteli. Ştiţi, fireşte, ce dăruieşte Dumnezeu atunci când vii în atingere cu El, dar e ca şi când n-aţi şti. Să nu vorbiţi despre asta nici măcar cu voi înşivă.

Astfel, când ziceţi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să o ziceţi lin, lin, şi să nu vă gândiţi la nimic altceva în afară de rugăciune. Acestea sunt lucruri foarte delicate şi este nevoie să lucreze harul lui Dumnezeu. Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.

Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui.

Extras din Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 231-233

Copiii odihnesc şi refac omul!

Copiii odihnesc şi refac omul! Ei rezumă gingăşia şi frumuseţea, puritatea şi nevinovăţia, şi credinţa. Chiar ei sunt o refacere a omului.

Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Îl amărau mereu. Nu ieşise bine din necredincioasa Betsaidă unde abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de “milostivirea” satanei, când a precizat curajul în riscurile mântuirii, când, iată, altă surpriză, o micime omenească. În drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau şi se întrebau, care e mai mare între ei? Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie? Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut, semn că au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă, a celor omeneşti.

Luând Iisus un copilaş în braţe, le-a zis: “Oricine va primi în numele Meu pe unul din aceşti prunci, pe Mine mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Marcu 9,37). Cuvântul ar putea fi lărgit. Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străvezii ar fi ei în chipul lui Iisus! Abia atunci şi-ar putea da seama mamele pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu fiindcă sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii Îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copiii Îl au ca pe un Tată de pe celălalt tărâm. Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfinţii sunt nişte mari copii. Şi ce departe ne ţinem de ei!

Părintele Arsenie Boca

Extras din Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Credinţa Strămoşească, 2004, p. 180

Amprenta unui suflet sănătos sau bolnav este întipărită pe chipul fiecărui om

Desigur, amprenta unui suflet  sănătos sau bolnav este întipărită pe chipul fiecărui om. Ochii celui sănătos sufleteşte sunt plini de lumină şi oglindesc o privire blândă. Din lăuntrul său izvorăşte bucuria. Pe când privirea celui bolnav duhovniceşte este una iritată, încordată, iar ochii sunt uneori roşii. Şi comportamentul său exterior vorbeşte despre faptul că el n-are linişte şi reacţionează brusc la anumite evenimente, fiind agitat.

Prin mănăstiri am văzut mulţi oameni sănătoşi duhovniceşte. Ei pot fi bătrânei şi cu capul aplecat spre pământ, iar în momentul în care îşi ridică capul şi-i priveşti în ochi, observi  dragostea mare de care sunt plini. Când întâlneşti un asemenea stareţ şi-i ceri binecuvântarea, sufletul ţi se umple de bucurie! Iar cuvintele lui sunt pline de bunătate, de curăţie, de lumină şi har.

Alteori se întâmplă să vezi şi altceva, cum ar fi privirea soţilor când se întorc acasă de la serviciu. Soţia se uită să vadă în ce stare este soţul său, iar el, ca să-şi dea seama de dispoziţia soţiei. Dacă soţia are o privire dură, care prevesteşte că „imediat se va întâmpla ceva”, soţul este nevoit să tacă şi să caute cuvinte care ar mai ameliora situaţia.

Din Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Ed. Sophia, 2009, p. 351-352

Aşa precum voia Ta, Doamne, este făcută de îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne!

„Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail şi Gavriil, să-i lăudăm noi toţi, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amândurora şi din nevoile cele de multe feluri ne izbăvim; unuia grăind: Bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: Bucură-te, îngere al darului!”

Ziua de 21 noiembrie, este foarte cunoscută pentru Biserica Ortodoxă, deoarece este consacrată cinstirii Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, și al tuturor cereștilor puteri. Sfinții arhangheli și îngeri se bucură de o cinste deosebită  în rândurile credincioșilor noștri, atât din circumscripția Protopopiatului Orhei, cât și din întreg cuprinsul țării noastre ortodoxe; aceasta vădindu-se mai ales în faptul că multe comunități și familii creștine îi au ca ocrotitori cerești pe Marii Voievozi Mihail și Gavriil, iar mulți credincioși poartă numele acestora.

Din învățătura Bisericii noastre cunoaștem că Arhanghelii sunt așezați de Dumnezeu  peste cetele îngerești, având misiunea cea mai înaltă, împlinind voia Lui Dumnezeu pe pământ și ajutând oamenilor să împlinească poruncile Lui. Cuvântul „înger” înseamnă  „trimis”, iar cuvântul „arhanghel”, înseamnă „mai mare peste îngeri”. Ei au fost creați de Dumnezeu  mai înainte de om și de lumea văzută, dar nu prin cuvânt, ci numai cât a gândit. Despre îngeri, Biserica ne învață că ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase Lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai noștri, puși de Dumnezeu pe drumul anevoios de la Sfântul Botez, spre Împărăția cea Cerească.

Sf. Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare având numele și misiunea sa. Acestea sunt împărțite în trei ierarhii și anume: Ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfânta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjurați în văpaie de foc, și fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri și Stăpânii, cum îi numește și Sf. Ap. Pavel. Ei domnesc peste îngerii de mai jos și biruiesc puterile iadului,  având sub stăpânire întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhangheli și Îngeri. Aceștia sunt cei mai aproape de oameni, facându-le cunoscută voia Lui Dumnezeu și ajutându-i să scape de cursele, ispitele și amăgirile diavolilor.

Sfinții Arhangheli sunt în număr de șapte, și anume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil și Varahiil. Dintre toți aceștia, cei mai cunoscuți sunt Arhanghelii Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail este numit „puterea Lui Dumnezeu” și are slujba de a păzi Legea lui Dumnezeu și de a birui puterea văzuților și nevăzuților vrăjmași, iar Sfântul Arhanghel Gavriil este împlinitorul poruncilor dumnezeiești de mare importanță pentru sufletele noastre. El este cel care s-a arătat Fecioarei Maria, aducându-i Vestea cea bună, fiind mesagerul păcii și al bunăvoirii  dintre oameni; din acest motiv apare reprezentat în iconografie purtând mereu un crin în mână.

Să nu uităm că Sfinții Arhangheli sunt cei dintâi mijlocitori între Dumnezeu și oameni, sunt păzitorii noștri, ai familiilor creștine, ai mamelor, ai văduvelor și orfanilor. Să ne străduim să trăim o viață cinstită, pentru a fi mai aproape de îngeri, iar la judecată să ne fie martori faptelor noastre și să ne ajute la mântuirea noastră.

Cu acest prilej, Sfânta Biserică ne îndeamnă să cinstim sfinții îngeri precum îi cinstim și pe sfinți, chemându-i în ajutor, rugându-ne fiecare la Bunul Dumnezeu, să ne dea înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre, iar celor care poartă numele Sfinților Arhangheli și îngeri, le dorim multă sănătate, lungime de zile și împlinirea dumnezeieștilor porunci!

Încheiem exclamând împreună cu Sfântul Chiril al Ierusalimului această scurtă rugăciune: „Aşa precum voia Ta, Doamne, este făcută de îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne!”. Amin.

Arhimandrit Siluan (Șalari)

Rolul deosebit al mamei în viața copiilor

E mai bine pentru prunc ca, în afară de cazul când mama suferă de o neputinţă fizică, să fie hrănit natural, cu laptele mamei. Acest lucru e astăzi tot mai mult acceptat şi recomandat medical; dar aici mă refer şi la aspectul spiritual al hrănirii copilului. E mai bine ca hrana pe care o primeşte copilul şi care va constitui trupul său să fie energia dătătoare de viaţă a unei persoane care trăieşte în duhul dragostei şi al rugăciunii.

Mama ar trebui să încerce să fie totdeauna în pace şi în stare de rugăciune atunci când îşi hrăneşte pruncul, în aşa fel încât el să primească nu numai hrana trupească, ci şi duhovnicească.

În zilele noastre rolul mamei e foarte adeseori desconsiderat – dar aceasta este rezultatul unei profunde ignoranţe duhovniceşti. În calitate de creştini, e de ajuns să ne gândim la Maica Domnului şi la maicile sfinţilor pomeniţi în calendarul bisericesc pentru a ne elibera de îndoială în privinţa sfinţeniei acestei îndatoriri.

Maternitatea este un exemplu de dragoste kenotică. Orice zi din viaţa unei mame este închinată în întregime copiilor ei, mai cu seamă atunci când aceştia sunt mici; într-un anumit sens ea renunţă la viaţa ei proprie în folosul familiei – dar această iubire o împlineşte pe ea ca persoană după chipul lui Hristos.

Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p.29-30

Ce sunt Acatistele şi ce trebuie să ştim despre ele

Foarte mulţi credincioşi nu înţeleg întotdeauna la ce se referă cuvântul Acatist, confundând slujba în sine a Acatistului cu unele pomelnice cu cereri speciale pe care ei le alcătuiesc, înşirând în conţinutul lor nevoile vieţii lor personale.

Prin cuvântul Acatist se înţelege în primul rând slujba liturgică alcătuită de Biserică întru cinstirea unui sfânt, aducându-i acestuia laudă pentru viaţa sa minunată şi pentru minunile pe care le lucrează în viaţa credincioşilor. Slujba Acatistului unui sfânt se citeşte de regulă în ziua prăznuirii sale, fie dimineaţa, înaintea săvârşirii Sfintei Liturghii, fie seara, după slujba Vecerniei. Pe lângă Acatistele închinate sfinţilor, avem şi Acatiste închinate Mântuitorului sau Maicii Domnului.

Cuvântul Acatist înseamnă a sta în picioare, fiind opusul cuvântului Catismă, care indică faptul că, în timpul citirii ei, credincioşii stau jos. Aşa de pildă, în timpul citirii Catismelor din cadrul slujbei Vecerniei sau a Utreniei, credincioşii pot să stea jos în străni. Spre deosebire de Catisme, în timpul slujbei Acatistului se stă în picioare, sau chiar în genunchi, arătând prin aceasta evlavia, dragostea şi rugăciunea noastră stăruitoare faţă de sfântul pe care-l prăznuim.

Unii credincioşi, după cum spuneam, numesc Acatiste şi pomelnicele speciale pe care ei le trimit la Sfântul Altar, pentru a fi citite după slujba Acatistului. În aceste pomelnice ei scriu atât numele lor, cât şi multe dintre problemele cu care se confruntă, de cele mai multe ori în formule total nepotrivite, având pretenţia ca preotul să citească cu voce tare întreg textul înscris în acest pomelnic.

Desigur că pomelnicele îşi au rostul şi importanţa lor, ele fiind citite fie în taină, fie cu voce tare de către preot. Însă a avea pretenţia ca preotul să citească la slujbă, chiar cu voce tare, pe lângă nume şi problemele cu care credincioşii se confruntă, şi cererile alcătuite de fiecare după bunul său plac, multe dintre ele fiind neîntemeiate sau lipsite de bună cuviinţă, este o exagerare.

Cel mai potrivit ar fi să adăugăm, eventual, la pomelnicul cu numele noastre formule precum “Mulţumim pentru tot ajutorul primit de la Dumnezeu şi ne rugăm pentru iertarea păcatelor, dobândirea celor de trebuinţă vieţii, ajutor şi mântuire”.

Biserica face rugăciuni şi cereri pentru toţi oamenii şi pentru toate trebuinţele vieţii credincioşilor ei. A solicita însă împlinirea întocmai de către Dumnezeu strict a voinţei noastre, care de cele mai multe ori nici măcar nu este în acord cu voinţa lui Dumnezeu, vădeşte superficialitate şi chiar necredinţă.

Dacă există situaţii sau nevoi speciale în viaţa credincioşilor, ele pot fi trecute în pomelnicul personal trimis la Sfântul Altar, însă aceste probleme cu care credinciosul se confruntă vor fi citite în taină de către preot, acesta mijlocind înaintea lui Dumnezeu împlinirea celor ce ne sunt de folos în lucrarea mântuirii.

Aşadar, Acatistul se referă în primul rând la o slujbă specială de laudă, alcătuită întru cinstirea Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a unui sfânt şi abia după aceea la pomelnicele în care sunt înşirate toate nevoile şi trebuinţele vieţii noastre personale.

Sursa Ziarul Lumina

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor.

Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el.

Aşa încât smerenia înseamnă în primul rând bunăcuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.

Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi buna-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui.

De aceea, sinceritatea şi bunacuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.

Extras din Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe

Fundatia Traditia Românească, Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români, Bucuresti, 2002

Să te căsătoreşti la timp util

Aceasta ar fi etapa prieteniei. Există o altă etapă – aceea a punerii problemei. Cei care sunt foarte apropiaţi Bisericii şi care sunt grupaţi, cum ar fi într-o asociaţie, sunt deja foarte apropiaţi, foarte precişi; nu poartă uniformă, dar se poartă ca unii în uniformă.

Ei bine, de obicei aceşti băieţi nu reuşesc să spună fetelor cu care au o relaţie de prietenie partea finală: cererea în căsătorie. Pentru ei, totul merge foarte bine, până la propunere. Dacă, însă, reuşesc să facă acest pas, după aceea, lucrurile sunt ca şi rezolvate: nu mai urmează decât o vizită acasă şi o înţelegere.

Eu cunosc problemele fetelor pentru că discut foarte mult cu ele şi spun aceste probleme pentru că, spunându-le, le transfer, de fapt, băieţilor. Despre băieţi – vorbesc de băieţii cuminţi şi orientaţi – spun că sunt moi şi că nu au iniţiativă, pentru că amână ani de zile căsătoria.

Cunosc băieţi care fac o facultate, apoi mai fac încă o facultate, două masterate şi patru doctorate. Mult, mult! La Bucureşti există moda aceasta. Şi, atunci, prietena lui ce să facă? Face şi ea încă o facultate. E bine, e foarte bine, pentru că se formează intelectuali de clasă. Dar ce te faci, că se căsătoresc la 28 de ani şi apoi constată că, de fapt, este foarte complicat să nască un copil sau că nu ştiu ce probleme au avut la naştere. Sigur că la 28 de ani ai probleme la naştere. Eu nu sunt de acord cu atâta şcoală sau, mai bine zis, sunt de acord cu multă şcoală pe care să o faci până la 60 de ani, dacă te căsătoreşti în timp util.

Din 

Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-25

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (VIII, 22-26)

n vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Şi au adus la dânsul un orb şi L-au rugat să Se atingă de el. Şi luându-l pe orb de mână, l-a scos afară din sat; şi scuipând pe ochii lui şi punându-Şi mâinile pe el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: „Văd oamenii umblând, îi văd ca pe nişte copaci…“. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui şi el a văzut bine şi şi-a revenit şi pe toate le vedea limpede. Şi l-a trimis la casa sa, zicându-i: „Să nu intri în sat, nici să spui la cineva din sat“.

Apostolul Zilei : 2014-11-25

MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Tesaloniceni 1, 10-12; 2, 1-2

raţilor, mărturia noastră către voi a găsit crezare. Pentru aceasta, ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa şi să împlinească, cu putere, toată pornirea voastră spre bunătate şi orice lucrare a credinţei voastre, ca să se preaslăvească în voi numele Domnului nostru Iisus şi voi întru el, prin harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Iisus Hristos. În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi, nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit.