Arhivă pentru 27 noiembrie 2014

27
nov.
14

Cum castiga diavolii sufletele

Diavolii

Eu sunt diavolul desfrâului, al luxului și al sulemenirii. Pe toate drumurile mă plimb vesel, zâmbesc la toate răspântiile, mă odihnesc şi mă răsfăț cel mai mult la petreceri, îndulcesc ochii tinerilor, sparg vasele cele mai cinstite, înşel minţile cele mai lăudate. Stau neizgonit chiar în casele căsătoriţilor, nu sunt departe nici de casele văduvelor, umblu peste tot şi intru nepoftit dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniilor din Biserică. Aşa îmi bat joc de trupurile cele mai tinere, pătez obrajii cei mai curaţi, amăgesc pe mamele cele mai tinere, iar uneori umplu de necinste şi pe cele mai în vârstă. Eu, duhul desfrânării, bat la poarta fiecărui muritor, deschid uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoi cugetele cele mai tari şi şoptesc tuturor la ureche.

Eu le învăț pe femei cum să se împodobească mai frumos, să stea cât mai mult în fața oglinzii, ca să atragă pe bărbați în păcatul desfrânării. Eu le învăț să-și cumpere haine luxoase, să umble cât mai dezgolite, să se machieze și să se sluțească. Ele sunt cele mai bune unelte ale noastre prin care câștigăm cele mai multe suflete pentru iad. Eu le învăț pe femei cum să-și omoare pruncii în pântece. Eu aprind trupurile și înfierbânt mințile. Pe cei tineri îi învăț să trăiască necununați. Pe cei căsătoriți îi învăț să se spurce în zilele cele mai sfinte, în posturi și sărbători. Îi învăț să se uite după femeile altora. Nici cei bătrâni nu sunt scutiți de gândurile cele spurcate, căci deși nu mai trăiesc cu femeile lor, mă au în casă prin televizor, le joc pe masă cum vreau, iar ei privesc cu plăcere filme pornografice și tot ce le ofer eu. Alții mă au expus la vedere, căci și-au lipit pe pereți nuduri cu femei și mă văd ori de câte ori trec prin camere. Eu sunt icoana curvarilor și sunt mulțumit că oamenii mă iubesc, mă încălzesc, mă primesc în casele și în inimile lor, căci nici nu trebuie să mă lupt cu ei prea mult. Eu mai mult stau deoparte și îi învăț pe oameni cum să-și întindă curse unii altora și să-i atragă pe alții în desfrâu. O mică parte de oameni mi-a rămas, dar mă lupt din răsputeri s-o câștig și pe aceasta. De acești oameni nu am reușit să mă ating deloc până acum și oricât m-aș lupta, nu am putere asupra lor. Când le săgetez un gând spurcat în minte, aceștia nu-l primesc, căci au mintea ocupată cu rugăciunea, fredonând neîncetat numele Hristosului lor. Se împărtășesc, iau anaforă și agheasmă, se ung cu miruri date de popii lor și poartă la gât lemnul Celui răstignit. De aceștia nu mă pot atinge.

 Eu sunt duhul necurat al vrăjilor, al farmecelor și al descântecelor. Am trimisele mele pe pământ, căci vrăjitoarele sunt uneltele mele cele mai bune, prin ele lucrez, prin ele spurc omenirea. Ele îmi sunt foarte credincioase și tocmai de aceea le ajut la lucrul lor, le îndeplinesc orice cerere. Și-au dat sufletul lor, mie, îmi slijesc și mi se închină, iar eu fac cele mai grozave minuni prin ele. Eu le învăț să practice spiritism, să cheme spiritele morților. Eu îi învăț pe oameni să meargă la vrăjitoarele mele, și după ce îi spurc cu tot felul de necurății, îmi fac lăcaș în sufletul și în trupul lor, și eu le voi stăpâni mintea și voința lor pe mai departe. Duhul Sfânt ce îi păzea până atunci l-am alungat și am pus eu stăpânire pe sufletul lor. Ori eu, ori Dumnezeu. Iar când văd că s-au înșelat, se duc și pe la biserică, pe la popii lor, să mă alunge ei din oameni. Dar dacă ei înșiși și-au dedat sufletul și trupul lor, mie, eu nu mă depărtez așa ușor de la ei. Mă tem de preoții lor care numai ei au puterea să ne alunge din oameni, prin posturi, ajunări, masluri, rugăciunile Sf. Vasile cel Mare – acestea mă ard.

Eu sunt demonul mândriei. Eu îi învăț pe oameni să se încreadă în puterile lor proprii, că nu au nevoie de Dumnezeu, și că fiecare dintre ei poate fi un dumnezeu. Am, desigur, slujitorii mei: maeștrii, yoghinii, fachirii, guru… I-am învățat să practice ședințe de meditații transcedentale, să creadă că sunt una cu universul, că au puteri spirituale neobișnuite… iar acum sunt învățători ai lumii, căci au ajuns să înșele lumea întocmai cum i-am învățat eu. Unii sunt atât de iscusiți, încât m-au întrecut și pe mine în viclenii. Eu îi învăț pe oameni să se mândrească cu talentele lor, cu frumusețea și cu hainele lor. Eu îi învăț să se trufească după ce fac fapte bune, pentru ca să nu le mai fie primite și să beneficiez tot eu de pe urma lor.

Eu sunt demonul amânării. Eu îi învăț pe oameni să păcătuiască, apoi le amân de la o zi la alta vremea pocăinței lor. Le trimit rușine pentru ca să n-ajungă să se spovedească. Celor tineri le spun că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserică?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii. Celor bătrâni le spun că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi. Îi dau înapoi şi pe unii şi pe alţii, îi amân pe toţi din zi în zi, până când îi va apuca moartea aşa, nepregătiţi.

27
nov.
14

O reţetă a Sf. Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului

biserica-batranCele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.

Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgeşi înfrânarea, să ai fri­că de Dumnezeu, şi vei birui.

Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.

Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea.

Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei.

Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.

Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să bi­rui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cin­stirile, nici hainele bune, nici şederea pe locuri­le de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.

Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând me­tanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil de­cât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea ace­luiaşi Efrem: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”

Extras din Reţetar duhovnicesc sau doctorie duhovnicească adunată din lume”, Ed. Sophia, 2010, p.102-104

27
nov.
14

Ispitele creștinului de astăzi

hgAstăzi Ortodoxia tânjește după perioada bizantină, când elementul religios era dominant în conștiința umană și era promovat la nivel de stat.

Este un veritabil act eroic să trăiești cu adevărat creștinește. Societatea de azi devine tot mai laicizată, mai materialistă și mai consumistă, iar un creștin nu mai știe cum ar fi posibilă o viață în duhul învățăturii și moralei creștine.

Mai mult în cărți descoperi modele de trăire duhovnicească, căci în jur lumea îți oferă alte opțiuni și îți propune alte idealuri. Chiar cei mai râvnitori în ale credinței mărturisesc că le este dificil să trăiască credința, pentru că sunt atâtea norme, reguli și principii noi, de care trebuie să țină cont pentru a fi în pas cu lumea.

Toate pornesc de la simplul calendar, care, afară de Crăciun și de Sf. Paști, nu mai ține cont de sărbătorile bisericești. Unii nu au posibilitatea să se rupă de la serviciu, chiar dacă e sărbătoare, post sau alt eveniment din viața bisericească. Pentru alţii cele mai aglomerate zile sunt tocmai când ar fi bine să petreacă în rugăciune. Uneori piețele sunt în plină forfotă, iar bisericile semipustii, și asta în ziua Domnului.

Și în biserică lumea e grăbită, fiind cu gândul la grijile cotidiene. Seara, la priveghere, vezi doar o mână de oameni, iar dimineața, la Liturghie, vin cu mare întârziere și pleacă în mare grabă, chiar după rugăciunea Tatăl nostru… Nici nu apuci să le transmiți vreun mesaj scripturistic, căci creștinii pleacă, nu au timp, pur și simplu sunt grăbiți.

Rar cine mai trăiește zilnic cu rugăciunea, deci cu Dumnezeu. De aici alte griji și preocupări, care le sunt mult mai importante decât sufletul. Am impresia că cele lăuntrice sunt lăsate la un desert. Unii spun: „Lasă că va veni vremea și vom avea grijă doar de suflete, dar mai târziu… la pensie…”. Însă scufundându-se în griji lumești, greu revin la cele duhovnicești. Pe mulți îi prinde ultimul ceas în zbucium, nepregătiți.

Acesta-i pulsul vieții și pe mulți îi iau valurile cotidiene, aşa încât nu mai au timp pentru slujbă, rugăciune, aproape… pentru fapte bune.

Acasă, la serviciu, chiar și în biserică nu totdeauna este această atmosferă de dragoste și unitate. Oamenii se izolează și nu mai știu (nu vor) să comunice între ei. Dacă nu comunică, și mai puțin trăiesc cu durerea, cu grijile sau cu necazurile altora. Nici vorbă de ajutor! Rar când cineva este gata să-ți fie alături la nevoie! Cât de mult ne trebuie dragoste jertfelnică…

Mulți se uită de sus în jos la cei din jur și la tot ce-i înconjoară. Ce bine ar fi dacă lumea s-ar uita de pe Crucea Mântuitorului!

Patimile robesc omul de astăzi și-l fac să tindă spre tot felul de deșertăciuni, iar nu spre limanul mântuirii. E vremea să lucrăm virtuțile!

Ispite au fost și vor fi, și sunt bune dacă rezistăm, dacă nu cădem pradă acestora… Să dobândim forțe și înțelepciune pentru a înfrunta încercările.

Preot Octavian MOȘIN

27
nov.
14

Rolul femeii în familie, Biserică şi societate

mama_0Femeia trebuie să fie cea care-l odihneşte pe bărbat. Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie nu e aceasta. Nici să-i facă îmbrăcăminte bărbatului, nici să-i ţese, nici să-i coasă, nici să-i facă mâncare.

Cea mai mare misiune a femeii în familie – rostul ei – e să fie mamă de copii! Să ferească Dumnezeu pe femeia aceea care vrea să înlăture durerea naşterii (de dureri veşnice vei da), pentru că primul canon acesta a fost: „în dureri vei naşte fii”. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă fugi de durerea naşterii, de durere veşnică vei da, cea din iad”.

Dumnezeu a pus împreună, cu măsură, dulceaţa unirii trupeşti cu durerea naşterii. Iar dacă fugi de durere spre plăcere, vei da de durere veşnică, pentru că nu vrei durerea pe care a rânduit-o Dumnezeu. Vrei să trăieşti în plăcere şi să omori copiii? Ferească Dumnezeu, mai bine nu te năşteai decât să omori copiii, pentru că e păcat împotriva Duhului Sfânt.

Apoi unde trebuia să găsească Dumnezeu copilului mai bun sălaş ca în pântecele maicii lui? Şi de acolo îl scoţi şi îl dai la câini şi îl omori? „Care balauroaică – spune Sfântul Efrem Sirul -, care leoaică, care ursoaică şi-ar omorî vreodată puiul său? Şi tu, fiinţă raţională şi cuvântătoare, faci mai rău decât animalele cele sălbatice, când ai ajuns să-ţi omori copiii. Asa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama să-şi apere fiii săi. Dar omul raţional să fie mai rău decât toate fiarele şi dobitoacele şi să-şi omoare copiii? Vai şi amar de acele mame!

Din Părintele Cleopa Ilie, Rolul femeii în familie, Biserică şi societate, Editura Trinitas, Iaşi 2003, p. 5

27
nov.
14

Cum vorbeste Dumnezeu

Cum vorbeste DumnezeuDumnezeu vorbeste in multe chipuri oamenilor. Face acest lucru ca noi sa ajungem sa intelegem cele dumnezeiesti. Daca oamenii nu s-ar deosebi in ceea ce priveste cunoasterea lucrurilor, sa fim siguri ca Dumnezeu nu ar mai fi grait in chipuri diferite. Inainte de caderea in pacat Dumnezeu nu vorbea intr-un anumit fel lui Adam si in altul Evei.

Dumnezeu vorbeste uneori imediat, alteori mai tarziu. Dar fie ca vorbeste, fie ca tace, noi ne purtam ca si cand El nu ar exista. Si spun asta pentru ca foarte putine din cele venite de la Dumnezeu ne ating sufletul. Dumnezeu face minuni, iar noi ne purtam ca si cand nu le-am vedea.

Cel mai important lucru este ca noi sa avem dispozitia de a-L primi pe Dumnezeu in noi. Si El va veni in noi fie graind, fie tacand. Ne va ridica intr-un mod intelept si mantuitor din starea pacatoasa in care ne aflam. Si pe masura ce vom iesim din pacat, ne vom vedea si mai pacatosi, semn ca trebuie sa ne incredem si mai mult in lucrarea Sa.

Din vietile sfintilor aflam ca e de ajuns uneori un cuvant pentru a ne schimba viata. Alteori de tacere. Da, de tacere. In Pateric, avva Pamvo le spune la un moment dat fratilor care cereau de la el pentru un vizitator de seama un cuvant de zidire: „Daca nu-l zideste tacerea mea nu-i va folosi nici cuvantul meu”. Tacerea acestuia era chipul in care a gasit de cuviinta sa graiasca Dumnezeu. Si pentru a intari acest cuvant, voi aminti cuvintele parintelui Sofronie Saharov din rugaciunea sa de dimineata: „Arata mie, Doamne, calea in care voi merge, Insuti ma invata ce mi se cade sa graiesc; iar de este voia Ta sa tac, invata-ma cum, in duhul pacii sa tac, nu scarbind, nici smintind pe fratele“.

Fiti dornici de a va uni cu Dumnezeu si o sa primiti puterea de a va lepada de voi insiva si de a cunoaste chipurile nesfarsite in care graieste Domnul.

27
nov.
14

Despre nevointele trupesti si sufletesti

Despre nevointele trupesti si sufletesti In vremea pribegiei Sale pe pământ, în valea asta a surghiunului şi pătimirilor noastre, Mântuitorul lumii a cercetat două femei evlavioase, surori de sânge – pe Marta şi pe Maria, care aveau casa lor într-un sat vecin cu Ierusalimul, şi anume Vitania. Fratele lor, Lazăr, fusese învrednicit numirii de prieten al Dumnezeu-Omului şi al Apostolilor Lui (In. 11, 11). Din Evanghelie se vede că Domnul cercetase nu o dată casa acestei familii evlavioase. Cu prilejul uneia dintre aceste cercetări, El l-a înviat pe Lazăr care zăcea în mormânt de patru zile.

Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte că Marta se îndeletnicea atunci cu ospătarea Oaspetelui dorit, iar Maria şedea la picioarele Lui şi lua aminte la cuvântul Lui. Marta, îngrijindu-se doar ca ospătarea să fie cât mai mulţumitoare, I-a cerut Domnului ca El să-i poruncească Mariei să o ajute – dar Domnul a răspuns: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un singur lucru trebuieşte. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea (Lc. 10, 41-42).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, după înţelesul de taină Marta închipuie nevoinţa trupească evlavioasă, iar Maria — pe cea sufletească. Istorisirea despre această cercetare a celor două surori de către Domnul se citeşte, potrivit rânduielii bisericeşti, în toate praznicele Maicii lui Dumnezeu. Din aceste două pricini, o privire amănunţită asupra întâmplărilor şi învăţăturilor cuprinse în această pildă trebuie să fie deosebit de însemnată si deosebit de ziditoare.

Marta era sora mai mare şi este înfăţişată de către Evanghelist ca stăpână a casei. Ea II primeşte pe Mântuitorul în casă, ea e cu ospătarea: ea face de mâncare, ea pune masa, ea aduce bucatele. Slujirea ei este necontenita făptuire. Şi osteneala trupească este prima care vine în viaţa de nevoinţă a fiecărui ucenic al lui Hristos.

„Lucrarea trupească”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „merge înaintea lucrării sufleteşti aşa cum facerea trupului lui Adam a mers înaintea facerii sufletului lui. Cel ce nu a agonisit lucrarea trupească nu poate să aibă lucrare sufletească: cea de-a doua se naşte din cea dintâi ca spicul din grăuntele semănat”.

Nevointa trupească stă în împlinirea trupească a poruncilor evanghelice. Aici intră: împărţirea milosteniei materiale, primirea de străini, împărtăşirea de feluritele nevoi si suferinţe ale omenirii nevoiaşe si suferinde. Aici intră întreaga înţelepciune [fecioria] a trupului, înfrânarea de la mânie, de la răsfăţ, de la distracţii şi răspândire, de la batjocorirea şi judecarea aproapelui, de la toate cuvintele prin care se vădeşte răutatea şi necurăţia inimii. Aici intră postirea, privegherea, cântarea psalmilor, plecarea genunchilor, starea în picioare la rugăciunea din biserică şi din chilie. Aici intră ascultările mănăstireşti si celelalte nevoinţe dinafară.

Nevointa trupească cere necontenită lucrare a trupului: ea trece de la o faptă bună trupească la alta, iar câteodată împreunează în sine mai multe fapte bune, săvârşindu-le totodată. Nevointa trupească curăţeşte treptat sufletul de patimi şi-i face cunoştinţă cu duhul Evangheliei. Fiind împlinite cu lucrul, poruncile evanghelice îi dau puţin câte puţin împlinitorului lor adâncul gând şi adâncul simţământ care trăiesc în ele, împărtăşesc împlinitorului lor Adevărul, Duhul şi Viaţa. Nevointa trupească are hotarul şi sfârşitul său: acest hotar si acest sfârşit stau în trecerea definitivă, hotărâtoare a nevoitorului la nevoinţa sufletească. Prin trecerea hotărâtoare este încununată trecerea treptată. Când ospătarea Domnului s-a încheiat, slujirea Martei s-a sfârşit.

Maria, şezând lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvântul Lui (Lc. 10, 39). Felul in care s-a aşezat Maria zugrăveşte starea sufletului ce s-a învrednicit să intre în nevointa duhovnicească. Starea aceasta e stare de linişte şi totodată stare de smerenie, precum a zis Cuviosul Varsanufie cel Mare: „Din lucrarea lăuntrică unită cu durerea inimii (cu plânsul inimii) ia naştere adevărata linişte a inimii: din această linişte se naşte smerenia; smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu“.

Cel care a ajuns să slujească lui Dumnezeu cu duhul părăseşte lucrările dinafară, părăseşte grija altor mijloace de a bineplăcea lui Dumnezeu ori le foloseşte puţin şi rar, când este deosebită nevoie. El este aruncat cu duhul său la picioarele Mântuitorului, ia aminte doar la cuvântul Lui, se vede pe sine ca pe o zidire a lui Dumnezeu, nu ca pe o fiinţă de sine stătătoare (Ps. 99, 3), se vede pe sine lucrat, iar pe Dumnezeu lucrător (In. 15, 1), se dă în întregime voii şi călăuzirii Mântuitorului. Este limpede că starea aceasta este adusă sufletului printr-o nevoinţă trupească mai mult sau mai puţin îndelungată. Nici Maria n-ar fi putut să şadă la picioarele Domnului şi să îşi tindă toată luarea-aminte spre învăţătura Lui, dacă Marta nu ar fi luat asupra sa grija ospătarii. Slujirea şi închinarea lui Dumnezeu în Duh şi în Adevăr sunt partea cea bună, sunt starea fericită care, începută din timpul vieţii pământeşti, nu va înceta, cum încetează nevointele trupeşti, odată cu încetarea vieţii pământeşti. Partea cea bună rămâne avut de nerăpit al sufletului în veşnicie, primeşte o nouă sporire în veşnicie. Partea cea bună nu se ia de la sufletul care a dobândit-o, rămâne pentru totdeauna un bun al lui.

Nevoinţă trupească este foarte adeseori furată de un neajuns foarte însemnat. Neajunsul cu pricina se întâmplă atunci când nevoitorul se nevoieşte fără dreaptă socotinţă, când pune prea mult preţ pe nevoinţă, când săvârşeşte nevointele trupeşti de dragul nevoinţelor trupeşti, cuprinzând în ele şi mărginind la ele în chip greşit toată vieţuirea sa, toată strădania sa de a bineplăcea lui Dumnezeu. Această nedreaptă preţuire a nevointei trupeşti este întotdeauna împreunată cu nesocotirea nevointei duhovniceşti, cu năzuinţa de a-i rupe de ea pe cei care se îndeletnicesc cu ea. Aşa s-a întâmplat cu Marta. Ea a socotit nedreaptă şi nemulţumitoare purtarea Mariei, iar pe a sa a văzut-o ca fiind mai preţioasă, mai vrednică de cinstire.

Domnul Cel Milostiv, fără a lepăda slujirea Martei, i-a arătat cu pogorământ că în slujirea ei sunt multe lucruri de prisos şi deşarte, că lucrarea Mariei este lucrarea de căpetenie. Prin aceasta, Domnul a curăţit nevointa Martei de semeaţă cugetare si a învătat-o a săvârşi cu smerenie slujirea trupească. Chiar aşa! Nevoinţă trupească neluminată încă de înţelegerea duhovnicească are întotdeauna în sine multe laturi de prisos şi deşarte. Cel ce se osteneşte în ea, chiar dacă pentru Dumnezeu se osteneşte, se osteneşte în omul cel vechi; pe ţarina lui cresc împreună cu grâul neghinele; el nu poate fi slobod de înrâurirea felului de a gândi şi a lucra al cugetării trupeşti. Cu toţii avem neapărată nevoie să dăm cuvenita luare-aminte poveţei date de către Domnul şi să săvârşim cu cea mai mare smerenie faptele noastre bune care se săvârşesc prin mijlocirea trupului, să le săvârşim ca nişte robi care sunt datori să împlinească voia Domnului lor şi care, din pricina neputinţei lor şi a vătămării lor de către păcat, nu pot să împlinească această voie aşa cum trebuie. Pentru cei ce se îndeletnicesc cu nevoinţă trupească e foarte de folos să ştie că este si altă nevoinţă, nevoinţă neasemuit mai înaltă, nevoinţă sufletească, nevoinţă adumbrită de către Harul Dumnezeiesc.

„Cel ce nu are lucrarea sufletească”, a zis Sfântul Isaac Sirul, „rămâne străin de darurile Duhului”, oricare ar fi nevointele lui trupeşti.

Marele dascăl al monahilor asemuie lucrarea trupească, aşa cum este ea în sine, când nu o însoţeşte lucrarea minţii, coapselor neroditoare si sanilor uscati – fiindca lucrarea trupeasca nu se poate apropia de intelegerea dumnezeiasca. Asta vedem si la Marta. Ea era asa prinsa in osteneala sa, asa incredintata de insemnatatea ei, ca n-a cerut de la Domnul sa randuiasca dupa placul Lui, ci a venit cu socotinta sa si cu randuiala sa, a cerut ca ele sa fie implinite.

De ce a randuit Sfanta Biserica sa se citeasca aceasta istorisire evanghelica in toate praznicile Maicii lui Dumnezeu? Fiindca Maica lui Dumnezeu a adus Dumnezeu-Omului cea mai inalta slujire trupeasca si cea mai inalta slujire a duhului, pazind toate graiurile Lui in inima sa (Lc. 2, 51), tot ce s-a intamplat cu El din copilaria Lui si tot ce Il privea, punandu-le in inima sa (Lc. 2, 19). Spre lamurire, la pericopa sunt adaugate, din urmatorul capitol al Evangheliei dupa Luca, glasuirea catre Domnul a unei oarecare femei ce ascultase invatatura Lui: fericit pantecele care te-a purtat si tatele care ai supt (Lc. 11, 27) si raspunsul Domnului: adevarat, fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pre el (Lc. 11, 28).

Iata raspunsul lui Dumnezeu la judecata omeneasca! Judecata omeneasca a socotit-o fericita pe Maica lui Dumnezeu doar pentru ca L-a nascut pe Dumnezeu-Omul: Dumnezeu-Omul vesteste vrednicia Maicii Sale, numindu-i fericiti cu osebire pe cei care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc. Or, Maica lui Dumnezeu a avut aceasta fericire mai mult decat toti oamenii, luand aminte la cuvintele Dumnezeu-Omului si pazindu-le cu o impreuna-simtire pe care n-a avut-o nici unul dintre oameni. Aici, impotriva judecatii omenesti, se da din nou intaietate slujirii duhului asupra slujirii trupesti.

Domnul Cel Milostiv cheama pe toti oamenii sa-I slujeasca. Slujirea Domnului, impreuna cu rastignirea omului celui vechi, cu lepadarea poftelor si socotintelor lui trupesti si pacatoase, isi are osteneala sa; ea are insa si mangaierea sa, mangaiere data de constiinta buna si de harul dumnezeiesc.

Jugul lui Hristos este bun si sarcina Lui este usoara (Mt. 11, 30). Cei ce doresc sa purceada la slujirea Domnului, cu scopul de a-L primi in casa sufletului lor si de a-L odihni cu odihna pe care a poruncit-o El, trebuie sa inceapa cu nevointa trupeasca, cu savarsirea poruncilor evanghelice prin mijlocirea faptelor trupesti. Sufletul nostru se afla in legatura cu trupul prin facere, iar in atarnare de el prin cadere. El este molipsit de bolile cele din pacate, de patimi, din pricina unor fapte trupesti; sunt nimicite din el patimile, sunt aduse in el obiceiurile bune, virtutile, tot prin mijlocirea unor fapte trupesti. Cel ce isi ingaduie sa lucreze sub stapanirea maniei este robit din pricina deprinderii nascute prin faptele patimii maniei; cel ce isi ingaduie sa lucreze sub insuflarea iubirii de castig este molipsit de patima iubirii de argint, a poftei de a avea tot mai mult, a zgârceniei.

In chip asemănător intră în suflet toate patimile, întemeindu-se pe făptuirea cea dinafară a omului. De aici se vede că este neapărată nevoie de nevointa trupească; avem neapărată nevoie de ea pentru a izgoni patimile prin faptele potrivnice pretenţiei patimilor; avem neapărată nevoie de ea pentru a sădi în inimă virtuţile aşa cum ne arată Evanghelia. Nevointa trupească săvârşită cu bună înţelegere, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, luminată de cuvântul lui Dumnezeu, săvârşeşte într-o măsură însemnată slobozirea omului de păcat, face din el într-o măsură însemnată un fiu iubit al virtuţii, un slujitor al lui Hristos. O astfel de nevoinţă trupească trezeşte în timpul cel mai scurt nevointa duhovnicească, ce are putere să aducă mântuirea.

Nevointa trupească rece sau înfierbântată, străină de cea sufletească, străină de înţelegerea duhovnicească pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu şi care trebuie să fie sufletul nevoinţei trupeşti, este pierzătoare. Ea duce în părerea de sine, în dispreţuirea şi osândirea aproapelui, duce în amăgire de sine, dă chip fariseului lăuntric, înstrăinează de Dumnezeu, întovărăşeşte cu satana.

Când harul lui Dumnezeu îl adumbreşte din belşug pe nevoitor, în acesta se descoperă îmbelşugată nevoinţă duhovnicească, ce duce la desăvârşirea creştinească. Atunci i se descoperă sufletului păcătoşenia lui, ce până atunci se ascundea de el! Atunci e luată de pe ochii lui vălul şi i se înfăţişează necuprinsa, măreaţa veşnicie, ce până atunci se ascundea de el!

Atunci îi devine apropiat ceasul morţii, care mai înainte vreme era undeva departe, şi stă chiar înaintea sufletului, înaintea ochilor lui! Atunci viaţa pământească, care mai înainte vreme părea nesfârşită, se scurtează cum omul nici nu şi-ar fi închipuit: viaţa care s-a scurs ajunge ca visul nopţii ce a trecut! Restul alergării acestei vieţi se adună într-un singur ceas dinaintea morţii! Atunci apar din adâncul sufletului tânguiri de care înainte nu ştia! Apare plâns pe care înainte nu-l simţea!

Apare prinos de rugăciune cum înainte n-aducea! Apar rugăciunea şi plânsul chiar în adâncul sufletului, sunt rostite de minte şi de inimă întru muţenia gurii, sunt înălţate către cer, îl aruncă pe rugător la picioarele Mântuitorului, îl ţin la picioarele Mântuitorului: întru mărturisirea păcătoşeniei sale si a nesfârşitei măriri a lui Dumnezeu, sufletul intră în desăvârşire, este dus în desăvârşire de către dreapta Atotbunului Dumnezeu, Care l-a zidit pe om şi Care îl şi zideşte a doua oară.

Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul… Cel ce curăţă toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări. Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale (Ps. 102, 2-5)

Sfantul Ignatie Briancianinov
Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

27
nov.
14

Religia ca Cenusareasa

Religia ca CenusareasaFără să fi avut vreun rol privilegiat până acum, așa cum e acuzată de propaganda atee, Biserica a beneficiat totuși de unul călduț. La adăpostul procentului mare de ortodocși declarați, de 86%, al numărului mic de atei, sub 1% conform ultimului recensământ, al unei încrederi foarte mari, așa cum rezultă din toate sondajele, al unor raporturi suspect de bune cu puterea politică, oricare ar fi fost aceea, Biserica se considera destul de ferită de lovituri. Era atacată de ONG-uri ale unei pretinse societăți civile, dar care nu cred că mai reprezentau pe cineva în afara propriilor membri, și care, în afară de zgomot, nu produceau mai nimic. Plus o viguroasă ofensivă în presă care, este posibil, ajunge, în timp, să schimbe percepția asupra Bisericii, de la una pozitivă spre una critică.

În acest context Biserica a fost supusă multor atacuri, a fost contestată orice prezență a ei în spațiul public, s-a cerut interzicerea prezenței preoților în adunările publice, a icoanelor în școli și în orice spațiu public, dar nimeni nu a reușit să clintească măcar cu o centimă locul pe care îl ocupa. Asta până de curând când o decizie a Curții Constituționale a făcut ca studierea religiei să fie îngreunată. De acum încolo studierea religiei se va putea face numai dacă părinții depun o cerere scrisă prin care cer în mod expres acest lucru. Situația nou creată are destule consecințe. Dată fiind inerția multor părinți, cu siguranță numărul orelor de religie se va împuțina. Dacă vor exista presiuni din partea profesorilor, cu siguranță elevii vor renunța să mai ceară ora de religie. Dintre toți, profesorii vor fi cei mai afectați, faptul că au sau nu un serviciu va fi la discreția părinților și a conducerii școlii, și oricum nu vor mai putea fi angajați decât temporar. Această nesiguranță va determina plecarea celor mai mulți profesori din sistem, care vor căuta alternative de lucru, indiferent dacă au încotro să se ducă și în alt domeniu în afară de predarea religiei.

Plecând de la aceste lucruri sunt unele persoane care vorbesc despre prigoana împotriva Bisericii. Să ne amintim totuși că această lovitură nu este dată nici de partidele politice, nici de societatea civilă, nici de ONG-urile militante atee, cu toate că ele au provocat procesul în urma căruia Curtea Constituțională a hotărât că religia poate fi predată doar în urma unei cereri scrise. Iar sistemul acesta juridic nu este în slujba nimănui (bine, dacă crezi în teoria conspirației, este și el în slujba „cuiva”) ci efectiv așa a gândit o speță, crezând că așa apără mai bine libertatea de conștiință, iar motivarea pe care a avut-o Curtea Constituțională o vom vedea ulterior.

S-a creat o situație de fapt nouă și neașteptată. Dar nu despre atacuri la adresa Bisericii este vorba. De aceea cred că exagerează cei ce vorbesc despre prigoana comunistă care se va întoarce, sau despre Ministerul Adevărului. Da, sunt de acord, există numeroase injurii la adresa Bisericii, pe site-uri și bloguri, există calomnii, îndemnuri extremiste, o campanie abjectă, orchestrată de câțiva, dar bazată pe contribuția voluntară a mai multor persoane, tot soiul de inepții spuse împotriva Bisericii, dintre care aceea că ne menține în Evul Mediu întunecat este cea mai blândă. Acestea însă sunt doar vorbe, sunt părerile unora mai puțin informați sau mai rău intenționați. Nici acestea nu trebuie subestimate. Dar în momentul de față nu se poate vorbi de o prigoană, fie ea reală, fie mascată la adresa Bisericii. Asta nu înseamnă că nu ar putea să fie în viitor, plecând, printre altele, și de la proasta imagine care se formează acum Bisericii.

Semnificația a ceea ce se întâmplă acum mi se pare că stă în aceea că o lume laică vrea să trăiască laic, și își formează regulile și legile astfel încât laicismul să cuprindă totul. Dacă Biserica va deranja acest laicism e posibil să aibă de suferit. Dar dacă nu o va face, cu siguranță că va dispare. Așa că nu prea are de ales. Iar Biserica are de luptat nu cu o minoritate hiperactivă atee, ci cu o majoritate indiferentă, vag binevoitoare, care nu e dispusă să facă prea multe, dar care se poate lăsa influențată de mesajele antireligioase sosite în avalanșă. E prima oară după Revoluția din 1989 când Biserica trebuie să iasă din biserică (din localul respectiv) și să vină în spațiul public, să vorbească cu oamenii, să încerce să le explice și să le recâștige inimile. Principala consecință a actului CCR este că Biserica va trebui să facă mai multă misiune. Dealtfel, acesta e un lucru recunoscut atât de comunicatul dat de Mitropolia Clujului cât și de al Patriarhiei Române.

Ora de religie nu va fi interzisă, dar predarea ei va fi îngreunată, va avea un statut secundar, va fi permanent pusă sub semnul dispariției. Este încurajată neparticiparea elevilor, favorizând pe aceia puțini (care e posibil să devină mult mai mulți) care nu vor să participe. Ora de religie va deveni derizorie, dar să nu înțelegem de aici că înainte ar fi avut vreo importanță capitală. Simbolic vorbind, Biserica este pusă într-o situație dificilă, cu atât mai mult cu cât nu este la cote de popularitate maximă, în urma implicării fățișe în campania electorală recent încheiată. De aceea, este pusă acum în fața celei mai mari provocări de la revoluție încoace.

Să vedem acum ce se pierde dacă disciplina religie ar fi scoasă din programa școlară, în condițiile în care această materie ar fi fost predată așa cum se cuvine (lucru care s-a întâmplat destul de rar din câte spun martorii oculari și părinții lor). Religia are un rol formativ, promovează iubirea, blândețea, bunătatea, altruismul, combate violența. Se pierd reperele valorice fundamentale care reglementează viața umană, și care nu pot fi compensate de învățăturile predate de disciplinele laice, oricât de umaniste ar fi ele. Acestea sunt aspecte pe care toate religiile le promovează, nu numai creștinismul, de aceea are relevanță doar expunerea lor confesională. Orice istorie „obiectivă” a religiilor, astfel ca tânărul să poată să aleagă, așa cum îți alegi mărfurile la supermaket, nu este decât o înșiruire de date și concepte care nu conving pe nimeni și nu îndrumă spre nimic.

Trecând religia în derizoriu, transformând-o într-o materie periferică, de care te poți dispensa oricând, mai tăiem încă o șansă copiilor noștri de a se dezvolta armonios, de a avea repere într-o lume tot mai relativistă, mai orientată spre consum, spre satisfacerea nevoilor imediate. Religia răspunde la întrebări existențiale – cine suntem? ce rost avem?- pe care lumea a cam încetat să și le mai pună, ocupată cum este de treburile imediate. Fără religie oamenii sunt mai inculți, mai puțin dispuși să își interogheze propriile opțiuni, să găsească o semnificație la tot ce îi înconjoară. În afara de componenta propriuzis confesională, religia este și general-formativă. Ca efect colateral, fără noțiunile predate la religie adolescenții sunt un pic mai descoperiți în fața unor „tentații” cum ar fi pornografia, drogurile, sub-cultura, alcoolismul.

După Horia Roman Patapievici ceea ce se întâmplă acum este consecința unui „fanatism anti-creștin deghizat în militantism de drepturile omului”. Am ajuns în situația ca o minoritate agresivă și foarte activă, care acționează în numele drepturilor universale ale omului, să impună normele, să stabilească unei majorități covârșitoare ce poate și ce nu poate fi făcut, ce poate fi spus, și chiar ce poate fi gândit. Neutralitatea pe care o invocă acești minoritari, în cazul acesta ateii care și-au propus scoaterea religie din școli, se face în numele neutralității pe care statul trebuie să și-o asume.

Numai că această neutralitate este imposibilă. Nu ne putem comporta ca și cum Dumnezeu există sau nu există în același timp. Indiferent că vrem sau nu, trebuie să facem o alegere. Comportamentul nostru trebuie să aibă o premisă constitutivă de la care să plece. La fel este și poziția statului. Până în modernitate poziția implicită era aceea că Dumnezeu există, iar școala, dreptul, politica, absolut orice plecau de la această premisă și acționau în conformitate cu ea. Acum această poziție a fost inversată. Cu toate că numărul de atei declarați este foarte mic, în jur de 1% conform ultimului recensământ, trebuie să ne conformăm toți regulilor de viață în care Dumnezeu nu ar exista. Iar un asemenea comportament, întins pe ani și ani de zile, generează atitudini și credințe pe măsură. În lumea noastră normalitatea a devenit ceea ce era absurd în lumea veche:„ Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Domnul” (Psalmul 13, 1).

Mergând pe acest drum intoleranța față de creștinism a minorității atee poate deveni, la un oment dat, regula generală. Nu am ajuns încă la acel punct. Deocamdată starea de absență a lui Dumnezeu, a neputinței invocării Lui în spațiul public, a devenit normalitatea la care trebuie să ne raportăm. În acest context Biserica trebuie să facă față unei provocări noi și dificile. Este momentul ca toți cei ce ne considerăm mădulare ale ei să ieșim din letargie.

27
nov.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-11-27

JOI
ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Marcu
(IX, 10-15)

n vremea aceea ucenicii au păzit cuvântul, întrebându-se între ei: „Ce înseamnă a învia din morţi?…“. Şi L-au întrebat pe El, zicând: „De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?“ Iar El le-a răspuns: „Într’adevăr, Ilie vine mai întâi şi pe toate le va aşeza din nou. Şi cum este scris despre Fiul Omului?: că va să pătimească multe şi să fie defăimat? Dar vă spun Eu vouă că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut toate câte-au vrut, aşa cum s’a scris despre el“. Şi venind ei la ucenici, au văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari luându-se la întrebări cu ei. Şi de’ndată ce L-a văzut, mulţimea a fremătat şi a alergat să I se închine.
27
nov.
14

Apostolul Zilei : 2014-11-27

JOI
ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. II Tesaloniceni 2, 13-17;

3, 1-5

F-150x150raţilor, datori suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului, la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos. Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat, prin har, veşnică mângâiere şi bună nădejde, să mângâie inimile voastre şi să vă întărească, la tot lucrul şi cuvântul bun.

În sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi, şi ca să ne izbăvim de oamenii cei nesocotiţi şi vicleni; căci credinţa nu este a tuturor; dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean. Despre voi, încredinţaţi suntem în Domnul, că cele ce vă poruncim, voi le faceţi şi le veţi face. Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!




Blog Stats

  • 333.653 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

15 noiembrie - Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț [ TRINITAS TV ] Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Iartă-mă „Părinte