La Multi Ani 2015 !!!

Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost alături în anul 2014 și îmi exprim optimismul că și în 2015 o să fiți în continuare alături de mine și articolele publicate să fie la înălțimea asteptărilor.

Faptul că vă am cititori și într-un număr așa de mare este o onoare mare pentru mine dar și o obligație de a continua să public articole de o calitate bună.

Top Views by Country for 365 days ending 2014-12-31 (Summarized)

Acum la cumpăna dintre ani vă adresez îndemnul să veghem cum petrecem timpul înaintea Domnului. Căci negreşit vom muri şi ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit şi ce-am lucrat.

Fie ca acest an calendaristic să deschidă o filă nouă în conştiinţa oamenilor, ca aceştia să înţeleagă că în viaţa asta nu contează câţi ani trăieşti, dar cum îi trăieşti pentru Domnul şi aproapele, că avem zile limitate pe pământ, care însă trebuie trăite cu folos spre moştenirea vieţii veşnice.

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun şi să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creştineşte. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

Fie ca Cel de Sus să ne ajute în a desluşi partea bună de cea rea, lumina de întuneric, cele omeneşti de cele dumnezeieşti.

Dumnezeu să vă binecuvânteze !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul Nou la curtea domneasca

 Obiceiurile legate de masa din ziua de Anul Nou la curtea domneasca sunt relatate de Anton-Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brancoveanu:

„La 1 ianuarie, sarbatoare la ortodocsi fiind Sfantul Vasile, daca vreunul din comeseni stranuta la masa, i se aduce indata un pahar de vin si pe deasupra i se da o bucata de postav fin si una de atlas ca sa-si faca anteriu si haina de desubt. Stranutul trebuie sa fie firesc, nu starnit anume cu tutun sau altceva caci daca ar fi asa, in loc sa primeasca daruri, acel boier ar fi luat in ras de toti ceilalti. Dar daca stranuta domnul, atunci marele vistier este silit sa daruiasca un brocart de aur pentru o haina. In aceeasi zi se mai obisnuieste a se face si o alta ceremonie foarte curioasa, care aduce multa veselie nu numai domnului, ci si comesenilor lui. Pentru incheierea ospatului este adusa o placinta mare facuta din foite de aluat si in care au fost bagate cu mestesug, in locuri diferite, cincizeci de ughi sau techini si inca si diferite bilete, asemanatoare cu cele de loto, avand scrise pe ele cateva cuvinte aratand un semn bun sau rau in acea zi de inceput de an.

Si astfel, cand domnul imparte placinta, unuia ii cade vreun ban de aur, altuia vreun bilet, al carui cuprins trebuie sa fie citit cu glas tare de boierul caruia i-a cazut din intamplare, ca de pilda: betie, ingamfare, prefacatorie sau fatarnicie, pretentii la tron si aceasta ii inveseleste nespus de mult pe toti, cu atat mai mult, cu cat domnul se foloseste de acest prilej pentru a spune vreo vorba de duh ca sa sporeasca veselia. Aceleasi ceremonii se petrec si la masa doamnei, unde, cum am mai spus, se afla sotiile boierilor comeseni ai domnului. Dupa ce s-au sfarsit serbarile solemne si salvele de tunuri si muschete, soldatii pleaca, fiecare companie urmandu-si steagul pana la casa stegarului sau. Masa insa urmeaza cu tot mai mare veselie, sporita mereu de belsugul vinurilor celor mai bune, intre care, in timpul domnului Constantin Brancoveanu se serveau din belsug cele mai alese bauturi pe care le produce intreaga Europa. Mancarile sunt foarte multe si bine gatite dupa moda nemteasca, frantuzeasca sau italieneasca.

Cand se schimbau felurile de mancare, farfuriile se puneau una peste alta cat era masa de lunga, incat se facea un edificiu asa de inalt, ca boierii comeseni, chiar stand in picioare, cu prilejul inchinarilor de care am amintit, nu se putea vedea dintr-o parte in alta a mesei. Dar acest obicei a fost parasit in vremea mea, pentru a inlatura orice neplaceri. Am observat, cu mare inaltare a sufletului, ca nu era zi in care domnul sa nu trimita de la masa sa vreun fel de mancare celor carora le voia binele si mai ales strainilor, care, pe langa aceasta, mai primeau si altele de la boieri, precum si cateva sticle de vin bun.”

Anul Nou in credinta populara

 Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa. Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia romaneasca, mai veche sau mai noua.

Innoirea anului contine in sine ideea perfectiunii inceputurilor, a beatitudinii varstei de aur. De aceea este asteptata cu bucurie. Romanii considera ca exista o corespondenta intre „imbatranirea anului” si varsta sfintilor din calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi (Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei serbati la inceput sunt considerati tineri (Sfantul Vasile).

Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca „timpul merge tot pe vechi”, cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa calendarul civil, ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si interdictiile acestuia (sarbatorile, postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar alaturi de aceste calendare, si-au facut un calendar popular, „al babelor”. De acesta tin muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici magice, etc. De aceea, nu se poate vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate, exista diferite grupuri care au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si in cazul orasenilor putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia cu statul si cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de viata privata si/ sau comunitara.

Datele de renovare a timpului sunt legate, in conceptia romanilor, de anumite sarbatori. Insa adevarata innoire a timpului are loc la Anul Nou. Cercetatorii vad in obiceiurile populare care se desfasoara in aceasta perioada ritualuri de renovare simbolica a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinatie; un complex de ceremonii si superstitii, care fac din aceasta perioada a anului una dintre cele mai bogate in datini populare – o perioada de trecere intre doua cicluri de vegetatie sau de munci, al carei prag il constituie Anul Nou.

Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru castigul pe care-l au cei ce le practica, sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si a cetei deja formate pentru obiceiurile de Craciun).

Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri morale si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu urari pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.

Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori. Altii, sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa, pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.

Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo cabana, sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu joc, mancare si bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu sampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.

Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii (1): a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia; c) capra, camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si personaje travestite. Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in obiceiurile dobrogene, in ultimul timp.

In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte multe asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care se practica.

Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele sunt acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele danseaza impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc prezinta adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe vremea comunismului, se facea aluzie la regim si la conditiile de trai.. In mod traditional, capra joaca in mijloc, fiind inconjurata de celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile flacailor care au sarcina de a o juca.

In zona Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste si cerb sau cerbut. Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala, panglici si clopotei. Uneori este impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou, de hartie colorata. Se spune ca turca era jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se departeaza de ei ingerul cel bun si sunt lasati in voia celui rau.
________________________________________
1. M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Ed. Excelleus Univers, Buc., 1999
________________________________________

In ziua de Anul Nou, turca „moare”. Este „impuscata” de un fecior, „inmormantata” de „popa” si bocita de „preoteasa” (2). Fireste, toti, feciori mascati. Apoi este „inmormantata”; masca se asaza cu capul in jos, pana ce se termina „pomana” (ospatarea feciorilor de catre fete). Apoi feciorii impart turca, fiecare luand bucata pe care a dat-o cand a fost facuta (3). Repertoriul turcii era foarte vast. Continea si cate 15-20 de cantece, necesitand repetitii indelungate. La aceste repetitii participau si copiii, pentru a putea prelua obiceiul, in viitor (4).

In zona Munteniei, capra poarta denumirea de brezaie. Jumatate om si jumatate dobitoc, pare a fi „o fiinta razletita din stravechile coruri bahice” (5) si cea dintai masca a teatrului popular romanesc.

Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.

In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste „mosneagul” cu funingine. Oricum ar fi ea numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i delecta pe oameni.

Caprele dansau impreuna cu „Ursul” dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.

Ceata este completata de alti mascati: „mosi”, „babe”, „domnisoare”, etc. Toti, flacai din sat. Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi; recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, „mascatii” se dau pe fata cu funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de „draci”, care, in zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa colindatori.

In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt „puse in scena” de ceata de feciori. Mai deosebiti sunt „Imparatii”din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. „Caiutii” sunt un obicei specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor, colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta unui stravechi ritual hipic.

Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri. Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca pe la case „Ieseasca”, pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment.
________________________________________
2. O. Buleoiu, Folclorul de iarna, si poezia pastoreasca, Ed. Minerva, Buc., 1979, p. 168

3. T.Pamfile, Op. cit., p. 370 si urm.

4. N.Cojocaru, Cantece, obiceiuri si traditii populare ramanesti, Ed. Minerva, Buc, 1984, p.39

5. P. Caraman, Substaratul vital al sarbatorilor de iarna la romani si slavi, Inst. de arte Graf.Presa…,Iasi 1981, p. 201
________________________________________

Ca teatru popular se intalnesc Jienii (Banda Jienilor, Jienia sau Haiducii) si Banda lui Bujor. Variantele existente ale acestui teatru popular pornesc de la renumele pe care l-au avut haiducii in popor si de la legendele care s-au creat in jurul faptelor lor de vitejie. In prezent, acest tip de teatru popular aproape ca a disparut. Am mai vazut totusi, sporadic, unele trupe in Moldova si Dobrogea.

Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.

In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina („Sanatate! Anul Nou!”), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: „Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!”(6).

Alta forma de colind de Anul Nou este Sorcova. Mai demult, la Sfantul Andrei se puneau in apa, la inflorit, ramuri de mar, par sau visin. Cu ele se colinda din Ajun, pana in dimineata zilei de Sfantul Vasile. Astazi acestea sunt inlocuite cu sorcove facute din flori de hartie colorata, ornate cu beteala. Obiceiul este practicat de copii, care intra in casa si le lovesc, pe rand, pe gazde, cu sorcova, recitand formula. Prin Buzau, Prahova, Arges, Teleorman si Olt se colinda mai intai la fereastra, spre a le destepta pe gazde.

Pocniturile din bici si din paraitoare (mai nou, petardele) se spune ca sunt menite a alunga spiritele rele. Pe de alta parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice si pronosticurilor.
________________________________________
6. text cu circulatie curenta in Moldova, Bucovina dar si in alte regiuni ale tarii
________________________________________

In aceasta noapte se spune ca se deschid cerurile. Iar cui privegheaza si le vede deschise, i se va da orice va cere. Se spune ca animalele vorbesc, povestind tot ce au facut in timpul anului. Se mai spune ca asa cum e omul la Anul Nou va fi tot anul (vesel sau trist). Mai demult, se ungea cu untura si carbune de tei pe la ferestrele si usile grajdului, ca sa nu intre strigoaicele, sa strice vitele (7). Se punea busuioc, cercei sau salba la parul de la gard, pe casa sau pe claile de fan. Se spunea ca daca in dimineata Anului Nou vei gasi obiectul rourat, e semn de noroc. (8) Inca si acum se mai face placinta cu ravase, pe care se scriu calitati sau diferite trepte de bogatie.

Pentru a afla viitorul, oamenii practicau Vergelul. Se adunau la o casa si intr-un ciubar cu apa ne-nceputa puneau fiecare dintre cei prezenti cate un semn (cutit, inel, cercel, cheita). Un baiat de 10-13 ani era randuit sa le scoata pe acestea din apa, in vreme ce vergelatorul (un om bun de gura) ura noroc de Anul Nou si de sarbatorile mai insemnate de peste an. In unele parti, la Vergel participa oricine dorea. In altele, numai fetele, spre a-si ghici ursita.

Dar existau si multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor marita. Fiind, in cea mai mare parte, de domeniul trecutului, si pentru ca nu avem reprezentari vizuale ale lor, am considerat ca e util doar sa le amintim in acest studiu.

Din cele mentionate pana acum, ne-am dat seama ca Anul Nou este sarbatoarea cu cele mai putine datini crestine. Dar este si noaptea in care, in manastirile din Romania, este obiceiul de a se face priveghere si slujba de toata noaptea. A doua zi, de Sfantul Vasile, se citesc Molitfele pentru dezlegare de lucrarile diavolesti si rugaciuni de binecuvantare a anului care incepe.
________________________________________
7. G. Poboran, op. cit., p. 60

8. Fl. Marian, Op.cit., p. 101
________________________________________

Din volumul Dr. Iuliana Bancescu, OBICEIURI TRADITIONALE DIN ROMANIA. SARBATORI IN IMAGINI., album editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Bucuresti, 2006 (Colectia Traditii)

Revelionul

„Revelion” este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul „revelion” a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin „revelion” se intelegea „cina dupa bal, mai ales la anul nou”, deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul „revelion” desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie.

Revelionul – Ingropatul Anului Vechi

Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocate de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghoniu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.

Te Deum la cumpana anilor

De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de „Te Deum”. Aceasta denumire vine de la imnul „Te Deum Laudamus…”, care inseamna „Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam…”. In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.

31 decembrie in trecut

Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.

Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:

„Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile…
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra…
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte…
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos…
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate…
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate…”

In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci „Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu” dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.

Timpul şi vesnicia – predica la Anul Nou a mitropolitului Augustin de Florina

Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!

***

Dimpotrivă, timpul se sfârşeşte, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este ştiinţific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de ştiinţă care să se îndoiască de asta. Materia nu este veşnică. Cândva a apărut, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.

Aşadar, de când a fost creată lumea până astăzi câţi ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la naşterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin naşterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”.

Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Şi oare câţi să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? Poate că şi în seara asta va veni sfârşitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar şi ştiinţa demonică a omului ameninţă să aducă sfârşitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca şi alţii, ar exploda toate împreună în acelaşi timp, doar Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Dar şi altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum ştim, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio şi cu Partenoanele, şi cu Megarele… Toate civilizaţiile şi culturile dispar.

Aşadar când va veni sfârşitul lumii? Nu se ştie. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar şi poate. Acest lucru – iarăşi, din punct de vedere ştiinţific –  este demonstrabil. Pentru că toate au un început şi un sfârşit. Prin urmare, odată va veni şi sfârşitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit ştiinţei este îndoielnic. În orice caz, sfârşitul va veni. Şi va începe atunci o nouă perioadă, veşnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Şi apoi, potrivit Scripturii, „aşteptăm ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţa Lui” (II Petru 3, 13).

***

Atunci, iubiţii mei, veşnicia se va împărţi în două mari stări. Una se numeşte munca cea veşnică, iar alta paradis, viaţă veşnică.

– Ba, zice basme, va spune cineva.

Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.

Fericiţi am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi şi noapte, şi este un fapt că soarele răsare şi apune, tot aşa este un fapt că veşnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârşită, care se numeşte iadul cel veşnic, iar pe de altă parte în zi strălucită şi luminoasă, care se numeşte viaţă şi fericire veşnică.

Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toţi mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut şi nimeni niciodată nu L-a dezminţit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întăreşte lucrul acesta.

Mergeţi acasă, luaţi şi citiţi Evanghelia, care este adevărul suprem.

În 1942, eram în Florina şi aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraş şi, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădiţa lui propoziţia: „Evanghelia este suprema filozofie a vieţii”. M-am apropiat de el şi-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia şi am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.

Citeşte deci şi tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan şi citeşte la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 şi acolo vei vedea înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi şi pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că „vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29).

Aşadar, către cele de acolo păşim, iubiţii mei. După cum izvoarele curg şi cad în mare, astfel şi viaţa fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numeşte veşnicie. O confirmă Hristos.

Vrei şi o altă dovadă? Iată, glasul conştiinţei. Când faci binele ce simţi? Bucurie şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

***

Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie.

Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?… Şi tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie, clipa cea mare vine.

Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

Eu mă rog ca să mă vadă Maica Domnului, iar nu să o văd eu…

Aşa cum plângea Maica Domnului pen­tru Fiul ei, atunci când era pe Cruce, tot astfel plânge şi acum pentru fiecare creştin care crede în Dumnezeu. Odată, pe când mă rugam, am urcat la înălţime, sus la Tronul lui Dumnezeu, şi ceream ajutor…

Aceasta s-a petrecut cu câţiva ani în urmă, atunci când am orbit din pricina diabetu­lui. Deodată am văzut o Femeie, ce purta un acoperământ pe cap şi care s-a apropiat de mine privindu-mă. Şi în timp ce mă privea, lăcrima. Şi cu cât lăcrima mai mult, cu atât lacrimile ei străfulgerau mai tare. Privea la piciorul meu cel sănătos şi lă­crima… îmi amintesc şi acum acele lacrimi. Acele lacrimi au căzut în inima mea. Să nu le scoţi din inima mea! Am simţit multă bucurie şi mult curaj am primit când am văzut acele lacrimi, deşi eram orb.

Altădată am văzut o lumină nesfârşită. Văzând acea lumină, ce urca de la pământ la cer, am fost cuprins de dor dumnezeiesc şi am început să spun cu toată inima mea: «Sfinte Dumnezeule… Sfinte Dumnezeu­le…» Sufletul meu se înălţa duhovniceşte. Dacă omul întâlneşte Lumina, se topeşte, precum se topeşte sarea fină în apă.

Atunci când vine Lumina… Ca un vul­can… Şase, şapte ani după aceea, când îmi aminteam aceasta lăcrimam şi strigam: «Sfinte Dumnezeule!…»

Acestea nu se spun… Eu mă rog ca să mă vadă Maica Domnului, iar nu să o văd eu… Maica Domnului… harul ei se află pe pământ. Să dobândim virtuţile. Sfinţii sunt aici şi se luptă ca să ne izbăvească.

Aşa cum plânge Maica Domnului pentru Hristos Cel fără de păcat, tot astfel plânge şi pentru fiecare creştin. Plânge, dar nu o vedem. A o vedea nu este al nostru. Este «dar de sus».

Unul prin rugăciune dobândeşte cunoaş­terea de Dumnezeu, altul este fierăstruit pentru credinţă. Să nu ne pierdem credinţa. Nu numai să citeşti, dar să şi pui în practică, şi atunci te va durea pentru Evanghelie.

Cea mai mare dovadă a vieţii de din­colo este Maica Domnului, care se roagă cu lacrimi Fiului ei, aşa cum se ruga înaintea Crucii.

Din Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare, ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 65-66

Anul Nou: cel mai profund şi netrecător

Există un vechi obicei: cu câteva momente înainte de Anul Nou, când ceasul bate miezul nopţii, să ne punem o dorinţă, să apelăm la viitorul necunoscut cu o cerere şi să aşteptăm împlinirea la acel ceva mult dorit.

Şi iată e aproape Anul Nou. Ce ne vom dori nouă, altora, fiecăruia, tuturor? Încotro este îndreptată speranţa noastră?

De fapt ea se adresează la un singur cuvânt care nu moare niciodată  – fericire.  An Nou fericit, cu multă fericire! Pentru fiecare dintre noi fericirea este ceva persoanl. Dar credinţa că poate exista, că poate fi aşteptată, că trebuie să existe speranţa – e o credinţă comună.  Când cineva este cu adevărat fericit?

Acum, după secole de experienţă, după tot ce am invatat despre om, fericirea nu mai poate fi identificată doar cu ceva  exterior: bani, sănătate, succes, căci cunoaştem că nu coincid acestea cu  misteriosul, mereu evazivul concept de fericire.

Desigur  este clar că bucuria fizică este şi ea o fericire. Dar nu una completă. Doar banii aduc  fericirea, dar şi neliniştea.  Succesul aduce  fericirea, dar şi frica.  Şi incredibil, cu cât este mai mare această fericire exterioră, cu atât ea este şi mai fragilă, iar frica de a o pierde, de a nu o putea păstra devine tot mai puternică. Poate de atât şi vorbim în ajunul Anului Nou despre o “nouă fericire”, căci cea „veche” nu ne reuşeşte niciodată cu adevărat, întotdeauna ceva  lipsindu-i . Şi iată din nou cu o rugăciune, cu o speranţă privim…

Doamne, de cât timp s-au spus cuvintele Evangheliei despre omul căruia i-a rodit ţarina şi care-şi dorea noi hambare pentru roada sa, crezând că are tot… toate garanţiile unei fericiri. Şi s-a liniştit. Dar în aceeaşi noapte I s-a spus : „Nebunule! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor  fi?  „?

Şi, desigur, că aici, în această cunoaştere latentă există şi înţelegerea că nimic nu va ţine, că oricum ne aşteaptă sfârşitul şi descompunerea,   şi această otravă a cunoaşterii, ne distruge mica şi limitata noastră fericire. Probabil, din acest motiv  a şi  apărut obiceiul ca de Anul Nou, când ceasul începe să bată miezul nopţii, să facem zgomot, să strigăm şi să umplem lumea cu gălăgie. Este de la frică de auzi în linişte bătăia ceasului, această voce inevitabilă a soartei. Unl, doi , trei … şi aşa necruţător, exact şi totodată groaznic – până la sfârşit. Şi nimic nu poţi schimba, nimic nu poţi opri.

Acestea două poluri cu adevărat profunde, ale conştiinţei umane: frica şi fericirea, frica şi visul. Acea nouă fericire, pe care o visăm, este o fericire care până la sfârşit ar smeri, dizolva şi învinge teama. Fericirea, în care nu ar exista această frică, cu rădăcini adânci undeva în subconştientul nostru şi de la care ne salvăm prin vin, griji, veselie— dar liniştea căreia poate birui orice zgomot.

«Nebunule!» Da, într-adevăr, este unul fără de minte visul despre fericirea în lumea molipsită de frică şi moarte. Şi omul este conştient de acest lucru. Cu ce veridicitate îndurerată şi tristeţe ne cheamă la adevăr cuvintele poetului : „Nu există în lume fericire”.  De ce durere genială este pătrunsă adevărata artă! Şi numai acolo, undeva departe, mulţimea încearcă zgomotos prin distracţie şi veselie să obţină totuşi fericirea.

Dar nu, ea va veni numai atunci, când  omul va încearca sincer, cu curaj profund să reflecteze la propria viaţă, atunci când va elimina din ea toate minciunile şi învelişurile ei false, atunci când îşi va privi în ochi frica, atunci când va află că fericirea adevărată, veşnică e în întâlnirea cu Adevărul, Dragostea, cu acel infinit înalt şi pur, pe care omul L-a numit şi Îl numeşte Dumnezeu.

«Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o». Şi aceasta înseamnă : nu poate fi biruită nici de frică, nici de întuneric, nu poate fi influenţată  de tristeţe şi nici de deznădejde.

Ah, dacă oamenii ar fi în stare să se oprească din goana după fericirea iluzorie pe care şi-o doresc şi ar încerca profund să mediteze la adevărata viaţă! Dacă ar auzi cuvintele, vocea care mereu îi cheamă către adevăr. Dacă ei ar şti ce înseamnă adevărata fericire!

„Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi!”

Dar oare nu despre această bucurie, care nu o mai putem pierde, visăm atunci când bate ceasul? Dar cât de rar medităm la acestea. De parcă ne este frică şi o tot amânăm, nu astăzi, dar mâine şi poimâne ne vom ocupa de cele veşnice! Nu astăzi. Există încă timp. Dar este foarte puţin timp! Încă un pic- şi săgeata va atinge ultima destinaţie. Atunci ce să mai aşteptăm?

Doar uite aici, alături stă: „Iată, eu stau la uşă şi bat”.

Şi dacă nouă nu ne-ar fi frică să-L privim şi primim, atunci am descoperi o aşa lumină, bucurie şi plinătate care ne-ar permite să îngelegem ce înseamnă cu adevărat fericirea.

Traducere şi adaptare Natalia Lozan
sursa
http://www.kiev-orthodox.org

Nu există nimic la întâmplare

Trebuie să știi să fii prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!

Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fără voia lui Dumnezeu. Eu mă lupt din răsputeri să-mi întipăresc în ființa mea că nu se poate face nimic fără Dumnezeu. Nu există nimic la întâmplare, dacă spune că „nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”, și dacă acolo unde te găsești ai reușit să faci o unitate creștină, să ai o mulțumire sufletească, considerând că suntem oameni de conștiință, atunci nu poți să părăsești locul, și nu poți să zici că Dumnezeu nu te-a ajutat. Pentru că toți suntem nepregătiți, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem. Este o fugă de Dumnezeu, când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă ar înțelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenți, s-ar simți foarte bine, chiar în suferință, chiar pe cruce.

Este, de asemenea, o greșeală, să fugi de propria suferință. Niciodată nu te poți elibera cu adevărat, decât atunci când lupți, când ești prezent pe cruce. Și s-o accepți cât se poate mai mult, mai desăvârșit, precum Mântuitorul a acceptat-o.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 29-30

Cât dai, atâta ai!

Într-un ţinut din Normandia, Franţa de astăzi, o doamnă bogată şi-a cumpărat mai mult pământ pe care şi-a construit un castel impunător, cu slujitori dichisiţi şi grădini frumoase.

Cu timpul, femeia s-a împrietenit cu nobilii din partea locului şi cu preotul a cărui biserică o frecventa în fiecare duminică. Miluia pe săraci, ajuta şi biserica. Acolo auzise din gura slujitorului lui Dumnezeu cuvintele: „Cine îşi dă, lui îşi dă. Cât dai, atâta ai! Cu cât dai, cu atâta te vei întâlni dincolo, în veşnicie!

Văzând nobila doamnă că predica preotului nu era prea ascultată, s-a gândit să-l ajute în propovăduire, făcându-şi prietenii mai receptivi la îndemnul acestuia. Cum a procedat? Într-o zi, femeia se deghiză cu multă artă într-o cerşetoare. Îşi schimbă vocea şi mersul, pornind în sat după căpătat, prefăcându-se că este bolnavă şi neputincioasă. A trecut pe la toţi locuitorii satului, şi la cei bogaţi, şi la cei săraci. Primii au dat-o afară, refuzând-o brutal, au asmuţit câinii pe ea. Alţii i-au dat ceva din resturile slujitorilor lor sau din mâncarea pe care o aruncau. O bucată de mămăligă mucegăită, un colţ tare de pâine, o roşie stricată, un pumn de făină e tot ce a primit femeia noastră. Ea mulţumea şi strângea totul în traistă. O săptămână întreagă a cerşit femeia, bătând la porţile conacelor boiereşti, ale notabilităţilor locale, ale gospodarilor, dar şi ale săracilor. Din mâinile ultimilor se întorcea adesea cu daruri mai consistente decât cele căpătate de la bogaţi.

Dar duminica următoare cerşetoarea redeveni femeia bogată care era de fapt, anunţând o mare recepţie la castelul ei. Era invitată la chermeză toată lumea, marile familii nobiliare, dar şi oameni mai săraci.

În seara recepţiei la porţile castelului erau aliniate cele mai scumpe trăsuri, ce purtau oameni bogaţi, îmbrăcaţi cu haine alese şi toalete elegante. Aceştia au fost primiţi într-un salon imens. Săracilor, invitaţi şi ei la petrecere, le erau teamă să păşească pe covoarele persane care acopereau pardoseala de marmură. Dar doamna îi pofti şi pe ei într-o încăpere, unde pe masă erau bucatele cele mai extravagante. Sufrageria somptuoasă unde stăteau bogaţii avea mesele deocamdată goale. Nobilii înfumuraţi şi mândri de marea cinste aşteptau bunătăţile culinare rafinate. Luară loc, şi atunci intrară servitorii, îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu mănuşi albe şi frac, purtând tăvi de aur şi argint. Depuseră înaintea fiecărui invitat o coajă de pâine uscată, un boţ de mămăligă mucegăită, câţiva cartofi stafidiţi şi câte alte nimicuri de care te apuca scârba numai privindu-le. Toţi nobilii rămaseră înmărmuriţi. Nu ştiau ce să creadă. Gândeau că doamna gazdă a încurcat saloanele văzând mesele cu bunătăţi la care se instalaseră săracii. Erau gata să se scandalizeze, să protesteze ofensaţi de marea batjocură. Ce se întâmplase?

Răspunsul gazdei i-a lămurit pe toţi: „Nu, nu am încurcat saloanele. Săracilor, voi m-aţi miluit cu ce aţi avut mai bun, din sărăcia voastră. Ba mi-aţi cerut şi iertare pentru că nu mi-aţi putut oferi ceva mai bun. Iar vouă, nobililor şi doamnelor distinse, v-am pus înainte ceea ce am primit când am fost pe la porţile şi uşile voastre. Eu sunt cerşetoarea care v-a vizitat săptămâna trecută, implorând milostenie de la voi. Nu cred că mă veţi judeca prea aspru. Fiecare dintre voi are în faţă şi primeşte înapoi ceea ce a dat el însuşi pentru acest banchet. Ce a dat, lui şi-a dat. Cum s-a onorat, e onorat şi la masa mea. După dreptate! Aşa va fi şi în Împărăţia cerurilor.”

Să luăm deci, cu toţi aminte!

După o pildă din volumul „Tâlcuri noi la texte vechi”, mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989

Cuvânt la Anul Nou – Sfântul Ioan Gură de Aur

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.

Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăților, răzbunărilor și a tot războiul cel ucigaș dintre oameni. Porunca aceasta, nu aștepta să o împlinească alții întâi; împlinește-o tu întâi, și după tine se vor lua mulți. Dar trebuie să știi, dragul meu, că-i vorba de o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit așa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăiește Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era și în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus:” Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni- nici pe Iuda, căruia i-a zis ”prieten”, deși venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini și picioare și-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ținem să rămânem creștini, trebuie să iubim pe toți oamenii, ca Iisus, că numai așa-i sigură și e cu putință ”iertarea din inimă” , care, atunci, vine ca de la sine, ușor și simplu, și nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta și e suprema dragoste și semnul divinității Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.

 

Extras din Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Editura Credința strămoșească, 2002

Citiţi-mi mie şi vă faceţi sănătos şi sfinţia voastră!

Odată a venit la părintele o bătrână bolnavă să-i citească rugăciuni de sănătate. El i-a răspuns:

– Şi eu sunt bolnav! Cum să-ţi citesc? Iar bătrâna i-a zis:

– Citiţi-mi mie şi vă faceţi sănătos şi sfinţia voastră!

Într-adevăr, după ce i-a citit câteva rugăciuni, s-au făcut sănătoşi şi părintele şi bătrâna, cu darul lui Hristos.

Când pleca vreun părinte din obşte în călătorie şi venea la bătrânul să ia binecuvântare, Părinte Paisie îi spunea:

– Să nu spuneţi nimănui nimic despre mine, nici de bine, nici de rău!

Odată a venit la Mănăstirea Sihăstria un creştin de departe, dorind să cunoască pe Părintele Paisie. Auzind că este în grădină la ascultare, s-a apropiat de intrare şi, văzându-l l-a întrebat chiar pe el:

– Cine este Părintele Paisie, că doresc să vorbesc cu dânsul?

Iar bătrânul, smerindu-se, i-a spus:

– Este un călugăr, neputincios şi bolnav! Ce treabă aveţi cu el?

Dar văzând pe credincios că pleacă întristat de la dânsul, l-a ajuns din urmă, l-a invitat la chilia sa şi mult l-a folosit cu cuvântul său blând şi smerit.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 114

 

Cât de prețios este timpul vieții acesteia!

Cât de prețios este timpul vieții acesteia! Fiecare minut are valoarea lui, pentru că într-un minut putem să ne gândim la atâtea lucruri, fie bune, fie rele! Pentru că un gând după Dumnezeu ne înalță la ceruri și un gând diavolesc ne coboară în iad! Așadar, iată câtă valoare are și minutul în prezenta viață.

Din nefericire însă, noi nu cugetăm la aceasta și trec orele, zilele și anii fără câștig! Însă doar fără câștig? Câtă pagubă avem de suferit și nu înțelegem, eu cel dintâi. Dar odată, când sufletul nostru urmează să iasă din trup, vom înțelege, dar vai, prea târziu! Atunci nu mai încape îndreptare.

Acum trebuie să conștientizăm înlăuntrul nostru, să înțelegem că putem să punem început! Să exploatăm vremea prețioasă a vieții! Și fericit lucru cel care se silește și pune început, pentru că într-o zi va deveni bogat sufletește.

Niciodată nu este târziu, pentru că Domnul ne așteaptă pe fiecare, când ne vom trezi, ca să ne dăruiască lucrarea. Se străduiește cu orice mijloc ca să ne trezească.

Din Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești, Editura Egumenița, 2012, p. 76

A mai trecut un an

A mai trecut un an, s-a dus…
Şi-n veci n-o să mai vie
Şi câţi creştini ne-au părăsit
Şi câte suflete-au pornit
Cu el în veşnicie.

Aşa trec anii după ani
Şi duc cu ei la vale
Şi pe bogaţi, şi pe sărmani
Pe mame dragi, lăsând orfani
Şi tot ce afla-n cale.

In anu-acesta poate treci
Şi tu, iubite frate
Vezi zilele cum le petreci
Căci acolo pe unde mergi
Vei fi-ntrebat de toate,

Şi ce folos de-ai caştiga
Aicea lumea toată
Şi sufletul ţi l-ai uitat
Căci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodată.

O, Dumnezeule Ceresc
Rugămu-Te fierbinte
Să fii cu noi în orice zi
Şi-n anul care va veni
Să ne ajuţi Părïnte.

Versuri: Traian Dorz

Să te rogi şi să iubeşti

“Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru orice acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău.”

“Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu.”

“Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în faţa Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi.”

“Astăzi oamenii caută să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect e să te intereseze nu dacă ei te iubesc, ci dacă tu Îl iubeşti pe Hristos şi pe oameni. Doar astfel sufletul îţi este împlinit.”

“Iubiţi-l pe Hristos. Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viaţă, a greutăţilor şi a ceasurilor de agonie. Iubiţi-L pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Lui”.

“Fiule, de Hristos trebuie să ne apropiem nu de teamă că nu ştim ce va fi după ce vom muri. Lui Hristos trebuie să-I deschidem inimile noastre şi, aşa cum tragem perdeaua, lăsând soarele să intre în casă, trebuie să-L lăsăm şi pe Hristos să vină la noi şi să-L iubim cu iubire adevărată. În felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El”.

“Să nu vă preocupaţi de cele de pe urmă, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă să ştiţi că, atâta timp cât Îl avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vătăma cu nimic.”

“Fii atent la mine. Şi iadul şi satana şi Raiul, toate sunt adevărate. Eu însă nu vreau să te temi de ele, sau să te gândeşti la ele aşa cum faci tu. Vreau să-L iubeşti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie că te afli aici, fie că te afli altundeva. Da, Hristos ne aşteaptă şi, îndată ce ne vom deschide inima cât de puţin, El va pătrunde în ea de îndată şi vom avea parte de toate cele bune. Este întocmai ca soarele. Când tragi fie şi puţin perdeaua, lumina pătrunde imediat în odaie, iar razele sale ne încălzesc.”

Părintele Porfirie Kavsokalivitul

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-31

Prea Cuvioasa maica noastră Melania Romana Evanghelia de la Luca (VII, 36-50)

n vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Şi iată că era în cetate o femeie păcătoasă; şi aflând că El stă la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând a’nceput să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi-I săruta picioarele şi le ungea cu mir. Şi văzând fariseul care-L chemase, şi-a zis în sine: „Dacă acesta ar fi profet, ar şti cine este şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de el, că este păcătoasă…“. Şi răspunzând Iisus, i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva“. Iar el I-a zis: „Spune, învăţătorule!“ „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?“ Răspunzând Simon, a zis: „Cred că acela căruia i-a iertat mai mult“. Iar El i-a zis: „Drept ai judecat“. Şi întorcându-Se către femeie, i-a zis lui Simon: „O vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi cu părul capului ei le-a şters. Tu sărutare nu mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n’a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte“. Şi i-a zis ei: „Iertate îţi sunt păcatele!“ Şi cei ce şedeau împreună la masă au început să zică în sinea lor: „Cine este acesta, care şi iartă păcate?“ Şi i-a spus femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!“

Apostolul Zilei : 2014-12-31

Prea Cuvioasa maica noastră Melania Romana Ap. Evrei 10, 1-18

raţilor, Legea, având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată – cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an – să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat oare jertfele aduse, dacă cei ce săvârşesc slujba dumnezeiască, fiind o dată curăţiţi, n-ar mai avea nici o conştiinţă a păcatelor? Ci prin ele, an de an, se face amintirea păcatelor. Pentru că este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele. Drept aceea, intrând în lume, zice: «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut; atunci am zis: Iată vin, în sulul cărţii este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule». Zicând mai sus că: «Jertfă şi prinoase şi arderile de tot şi jertfele pentru păcat n-ai voit, nici nu Ţi-au plăcut», care se aduc după Lege, atunci a zis: «Iată vin, ca să fac voia Ta, Dumnezeule». El desfiinţează deci pe cei dintâi ca să statornicească pe al doilea. Întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna. Şi orice preot stă şi slujeşte în fiecare zi şi aceleaşi jertfe aduse de multe ori, ca unele care niciodată nu pot să înlăture păcatele. Acesta, dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până ce vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc; dar şi Duhul cel Sfânt ne mărturiseşte aceasta, fiindcă după ce a zis: «Acesta este aşezământul pe care îl voi întocmi cu ei, după acele zile – zice Domnul: Da-voi legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în cugetele lor», şi adaugă: «Dar de păcatele lor şi de fărădelegile lor nu-Mi voi mai aduce aminte». Unde este dar iertarea acestora, nu mai este jertfă pentru păcate.

Întâmpinarea Anului Nou: 10 reguli

Nu întreceţi măsura

O sărbătorire rezonabilă este permisă, dacă aduce bucurie oamenilor. Este important ca toate să fie cu măsură, după sfatul sugerat de cuviosul Ambrozie de la Optina: „Uite, Meliton, ține-te de tonalitatea de mijloc, vei lua mai ridicat, nu-ţi va fi ușor, iar dacă mai jos, poţi aluneca, iar tu, Meliton, ține tonul de mijloc. „

Nu este un păcat această sărbătoare, ci modul în care se serbează ea. Și dacă în noaptea de Anul Nou iniţial te vei ruga, vei încearca să-i ierţi pe toți și nu vei ţine minte răul pricinuit de cineva, atunci, fiind împăcat cu toţi, poţi și să urezi ​un An Nou fericit, și să bei un pahar de șampanie, și să mănânci o felie de mandarină. Văzând fețele noastre fericite, și Domnul se va bucura.

Întâlnirea cu rugăciune

In unele biserici, în noaptea de 31 decembrie are loc privegherea de noapte și imediat după asta – Sfânta Liturghie. Se adună la această Liturghie de noapte oamenii care şi-ar dori să intre în Anul Nou cu Hristos. Va puteți imagina: în jur agitaţie, țipete, explozii,iar în biserică are loc ceva total deosebit – rugăciunea.

Să nu încălcăm nici postul, nici pacea

În cazul în care putem participa la pregătirea mesei de Anul Nou, să gătim bucate de post. Putem servi şi un pahar de şampanie şi poate nu unul singur, doar că ar trebui să ne ghidăm şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”

Să medităm la fericire

Ah, dacă oamenii, în goana lor după fericirea instantanee, ar găsi puterea să se oprească, să mediteze şi să privească în adâncurile vieții! Dacă ar auzi ce cuvinte, ce voce li se adresează lor din această adâncime. Dacă ar ști ce este adevărata fericire! „Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi!” Dar oare nu despre această bucurie, pe care nu o mai putem pierde, visăm atunci când bate ceasul? Dar cât de rar medităm la acestea! De parcă ne este frică şi  ​tot amânăm: nu astăzi, dar mâine şi poimâine ne vom ocupa de cele veşnice! Nu astăzi. Există încă timp. Dar este foarte puţin timp! Încă un pic şi săgeata va atinge ultima destinaţie. Atunci ce să mai aşteptăm? Doar uite aici, alături stă: „Iată, eu stau la uşă şi bat”. Şi dacă nouă nu ne-ar fi frică să-L privim şi să-L primim, atunci am descoperi o aşa lumină, bucurie şi plinătate care ne-ar permite să înțelegem ce înseamnă cu adevărat fericirea.

Să dirijăm distracția

În cazul în care la masa de Anul Nou sunt de așteptat glume de prost gust şi vorbe obscene, trebuie să încercăm să luăm inițiativa în mâinile proprii. Dacă este o sărbătoare în familie, şi nu o seară în mijlocul unor oameni despre care se știe că va fi mai puţin cuviincioasă, trebuie să ne pregătim din timp. Găsiţi un film bun, care să fie interesant pentru toţi cei prezenţi, meditaţi la posibilele subiecte de conversație, găsiţi ceva interesant care ar putea fi relatat, pregătiţi o seară care să fie interesantă pentru toată lumea și, totodată, una decentă.

Fără dragoni și crocodili

De transformarea Anului Nou într-o sărbătoare păgână se face vinovată şi asocierea fiecărui an cu un careva animal. Această tradiție s-a înrădăcinat în virtutea beneficiului ei comercial, în special, pentru mulți producători şi vânzători de suvenire. Critic ar trebui să tratăm şi diferite ritualuri legate de Anul Nou, superstiții, înfăptuirea cărora la 31 decembrie, ar aduce un an plin de noroc.

Să facem un bilanţ al anului trecut

Ar fi frumos pentru toată lumea ca în aceste momente să încercăm să acționăm contrar cuvintelor: „Trec anii, anii noștri ca păsările zboară, și nu avem timp să privim înapoi.” Prin aceea e și valoroasă sărbătoarea Anului Nou, de obicei noi într-adevăr nu găsim nici un moment ca să privim înapoi, dar vine o zi când nu mai putem amâna. Ar trebui să părăsim agitația și vârtejul din jur înainte de a trece pragul noului an şi să facem un bilanţ. Iar apoi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru anul trăit, să-I cerem iertare pentru ceea ce a fost făcut împotriva poruncile Lui şi să-I cerem binecuvântăre pentru anul următor.

Să mi-i uităm pe cei care îngheață

Dacă vedeți o persoana îngheţând în stradă, nu treceţi indiferenţi, sunaţi serviciile de asistenţă medicală sau socială, asigurându-vă de pe acum că știţi numărul de contact al acestora. Astfel puteţi salva viața cuiva!

Donaţi sânge

Este destul de complicat şi pe parcursul anului cu donatorii de sânge. Iar în zilele de Anul Nou vine chiar o catastrofă. Dacă nu aveți contraindicații, atunci sunteţi așteptat!

Să-i felicităm pe acei, pe care nimeni nu-i va felicita

O vecină singuratică? O enoriaşă în vârstă de la biserică, al cărei nume nici nu-l cunoaşteţi? O familie numeroasă, căreia îi este greu să găsească mijloace pentru cadourile copiilor? În jurul nostru sunt o mulțime de oameni pe care nu are cine să-i felicite cu ocazia Anului Nou și a Naşterii Domnului. Iar în zilele de sărbătoare singurătatea este mai grea ca oricând.

sursa pravmir.ru

traducere şi adaptare Natalia Lozan

Povestioare cu si despre copii. . .

Un copil de 4 anişori stătea în vecini de un bătrân a cărui soţie murise de curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a aşezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns:
– Nimic, l-am ajutat numai să plângă.

***

Profesoara D.M. studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
– Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
– Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
– Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.

***

J. încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a şcolii. Mama lui ştia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales. În ziua în care locurille au fost repartizate, Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind, mândru şi emoţionat.
– Ghiceşte mamă, strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie pentru mama lui. Am fost ales să aplaud şi să animez.

***

Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil şi îi spuse:
– Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
– Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
– Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
– Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Cu trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viaţa cu ochi de copil, s-ar putea să înţelegem mai bine acest joc de a trăi şi a evolua.

Când (nu) se poate săvârşi Cununia

Deşi am atins acest subiect şi în studiul istorico-liturgic asupra slujbei Cununiei, problema zilelor în care (nu) se săvârşesc Cununii rămâne valabilă.

După cum se ştie, Cununia nu poate fi săvârşită în zilele şi perioadele de post [deşi Canonul 52 Laodiceea vorbeşte doar despre Patruzecime], dar nici atunci când Biserica este în zile sau perioade festive, cum ar fi: ajunul şi zilele Praznicelor Împărăteşti, Săptămâna Luminată [cf. Canonul 66 Trulan] şi perioada dintre Naşterea şi Botezul Domnului (prin analogie cu Săptămâna Luminată).

Bineînţeles, cea mai indicată zi pentru săvârşirea Cununiei este duminica, când mirii au şi posibilitatea de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În privinţa celorlalte zile ale săptămânii există abordări diferite în sânul Bisericilor Autocefale, iar situaţia din Republica Moldova este de-a dreptul delicată, căci pe teritoriul ei se întâlnesc două mari tradiţii liturgice: cea rusă şi cea română. Nu de puţine ori, criticile că „ruşii cunună vinerea” sau că „românii cunună sâmbăta” i-au făcut pe unii tineri să se îndoiască de validitatea Cununiei, iar eventualul divorţ, aşa cum uneori este „tâlcuit de preoţi din tabăra adversă”, este  pus pe seama faptului că nu au fost cununaţi „în ziua în care trebuia”.

În cele ce urmează, vom aborda situaţia clasică, când Cununia şi nunta (cu tot ce implică ea) se fac în aceeaşi zi, căci pentru cazurile când Cununia şi nunta se fac în zile diferite sau chiar ani diferiţi, cu greu pot formula careva reguli generale, chiar dacă situaţiile de acest gen sunt tot mai multe. Mai mult decât atât, [1] actul civil al căsătoriei, [2] Cununia şi [3] nunta sunt trei elemente care formează un tot întreg şi ordinea lor nu poate fi schimbată decât în cazuri excepţionale. Deci, nunta trebuie să fie o manifestare a bucuriei că mirii au primit binecuvântarea lui Dumnezeu după ce, în prealabil, şi-au exprimat şi angajamentul civil de a se căsători. Dacă se face mai întâi nunta şi apoi Cununia, reiese că tinerii au sărbătorit ceea ce încă nu au primit, iar dacă nunta se face la ceva timp după Cununie, înseamnă că nunta nu este o expresie a bucuriei binecuvântării cereşti (de care au şi uitat), ci o serbare strict lumească, fără nici un sens duhovnicesc, făcută doar pentru mâncare, băutură, bani şi multă-multă mândrie…

Revenim acum la zilele în care (nu) se fac Cununii şi, implicit, nunţi. De exemplu, în Biserica Rusă sunt permise Cununiile în zilele de miercuri şi vineri, dar nu sunt permise în zilele de marţi şi joi, pentru că aceasta ar permite mirilor să se împreuneze în ajunul lor zilelor de post. Aici trebuie să mai precizăm că Biserica Rusă calculează postul conjugal după ziua liturgică (adică începând cu slujba Vecerniei), iar postul alimentar după ziua astronomică (adică începând cu miezul nopţii) – diferenţă necunoscută în alte Biserici.

Majoritatea Bisericilor Ortodoxe Autocefale, inclusiv cea Română (dar şi cea Georgiană, chiar dacă aceasta s-a aflat mult timp sub influenţa Bisericii Ruse), permit Cununiile marţea şi joia, în schimb nu permit Cununiile miercurea şi vinerea tocmai pentru că sunt zile de post, iar Canonul 69 Apostolic acordă zilelor de miercuri şi vineri aceeaşi importanţă ca şi Postului Mare. Nunta săvârşită în aceste zile ar duce la încălcarea postului alimentar de către toţi nuntaşii, ceea ce este mai grav decât împreunarea mirilor miercurea sau vinerea (căci o astfel de împreunare ori a avut loc deja cu mult timp înainte, încât mirii ar putea să se lipsească de ea în ziua nunţii, ori aceasta poate fi tolerată canonic la început [cf. I Corinteni 7:5], iar Biserica niciodată n-a contestat dreptul mirilor la „luna de miere”). Grecii sunt cei mai liberali în această privinţă şi fac Cununii aproape în toate zilele, inclusiv în Săptămâna Luminată, evitând doar perioadele mai de post.

Cele mai multe întrebări cu privire la zilele de Cununie apar în legătură cu ziua sâmbetei. Nu există reguli canonice care să interzică Cununia în zilele de sâmbătă, dar săvârşirea nunţii în această zi duce, aproape inevitabil, la aceea că toţi nuntaşii vor lipsi a doua zi de la slujba Bisericii. Şi apare întrebarea: de ce mirii doresc binecuvântarea Bisericii, dacă chiar a doua zi după Cununie vor încălca una din principalele reguli ale Bisericii, aceea de a merge duminica la slujbă? Unii mai spun că nuntaşii oricum nu erau să meargă la slujbă, deci se poate săvârşi nunta. Dar, în acest caz, ar fi bine ca mirii să nu dea nimănui prilej de păcat, mai ales că tocmai şi-au exprimat dorinţa de a trăi după voia Domnului şi I-au cerut binecuvântarea. Dacă un nuntaş nu are de gând să meargă la Biserică, să-şi asume responsabilitatea pentru lenevia şi necredinţa lui, dar să nu transfere această responsabilitate pe mirii pe care, „din respect”, nu i-a putut refuza. Un creştin adevărat, oricât de mult respect ar avea pentru cineva, are totuşi mai mult respect pentru Dumnezeu şi Biserica Lui. Nici măcar nunta nu poate fi o scuză pentru lipsa de la Liturghia de duminică, căci asta ar însemna să punem nunta lui Ion cu Maria mai presus decât „nunta” lui Hristos cu Biserica Sa.

Deci, până la urmă, Cununia se poate săvârşi şi sâmbăta, cu condiţia ca nunta să se termine înainte de miezul nopţii, iar a doua zi să meargă toţi la Biserică. Dar întrucât acest lucru este foarte puţin probabil, cel mai bine ar fi ca toate Cununiile să fie săvârşite numai duminica – înainte, imediat după sau chiar unite cu Liturghia – ca în felul acesta să se evite orice problemă legată de încălcarea zilelor de post sau absenţa de la Liturghia duminicală, iar slujba Cununiei să revină la aspectul de Taină pe care-l avea mai înainte, când mirii se împărtăşeau obligatoriu cu Trupul şi Sângele Domnului (dacă nu aveau impedimente).

Apare însă şi altă întrebare: vor reuşi oare toate cuplurile să se cununie doar în zilele de duminică? Cred că, dacă mirii ar merge să se cunune anume în parohia din care provin (ambii sau unul dintre ei), iar preoţii n-ar cununa pe cei care nu sunt pregătiţi să primească această măreaţă Taină, programarea Cununiilor în parohii (odată cu prima cateheză a tinerilor) n-ar constitui o problemă, chiar dacă majoritatea lor s-ar săvârşi duminica, aşa cum este tradiţional în Biserica Ortodoxă. Iar dacă mirii caută „biserici/mănăstiri VIP”, pe fundalul cărora să arate mai bine în poze, atunci pe ei nu-i mai interesează că anumiţi preoţi scurtează drastic slujba sau că nu-i catehizează şi nu le vorbeşte despre împărtăşirea cu Sfintele Taine. Ba chiar se supără dacă le ceri să facă după regula Bisericii şi nu a lor. Şi atunci de ce se mai cunună? Alegerea „corectă” a zilei Cununiei este importantă, dar ea nu garantează „succesul căsătoriei”, dacă tinerii nu au de gând să trăiască toată viaţa după voia Domnului şi în legătură strânsă cu Biserica. Bineînţeles, contează foarte mult momentul şi calitatea startului, dar este şi mai importantă lupta pe parcursul întregii vieţi şi mai ales „sfârşitul creştinesc”…

P.S. Ar fi ideal să existe o unitate în această privinţă, dar până una-alta, fiecare trebuie să ţină rânduiala Bisericii locale. Mă tem că nici Sinodul Panortodox programat pentru anul 2016 nu va aborda acest subiect şi fiecare va rămâne cu propriile argumente şi obiceiuri.

Ce să facem pentru a avea o căsătorie reușită?

„Nu exista poarta inchisa pe care sa n-o poata deschide iubirea!”

(Francois Mauriac)

„Ce sa facem ca sa reusim in casatorie?” l-a intrebat pe preot o pereche logodita, care era intr-o stare de bucurie nebuna. „Asa cum va iubiti acum, sa fiti si dupa nunta!” le-a raspuns preotul.

Barbatul trebuie sa o simta pe femeie trupul lui, nu ca pe ceva strain, iar femeia, la fel pe barbatul ei. Unul sa-l priveasca pe celalalt ca trup din trupul lui si os din oasele lui (Facerea 2, 23). Altfel, apare usor despartirea trupeasca, divortul.

Din pacate, dupa casatorie sotii devin de nerecunoscut. Iubirea pe care o aveau inainte de nunta nu numai ca nu prinde forte, ci si piere ca fumul. „Cu siguranta ca acestia sunt o pereche nelegitima. Ii vezi ca vorbesc intre ei, ca au sa-si spuna continuu ceva unul celuilalt, ca se privesc in ochi, ca vin aici din nevoia de a bea impreuna o cafea”, spunea unui prieten un chelner experimentat. Experienta lui il invatase ca de obicei, sotii casatoriti legal isi beau cafeaua in cofetarie in mod tacut, cu orele. (C. Yannaras, „Cotidianul de duminica”). Este trist! Multe cupluri sunt divortate sufleteste. Iata infricosatorul record: 87% dintre soti au ca problema fundamentala comunicarea. Si oamenii acestia, inainte sa se casatoreasca, au vietuit frumos si minunat. Barbatul nu se dezlipea de femeie si femeia de barbat. Nu se dezlipeau unul de celalalt. Dupa nunta s-au schimbat. Sotului ii vine greu sa-i vorbeasca sotiei, sotia il priveste ca si cum s-ar desparti de el. Au aparut norii si grindina. Si acum este ca si cum 2 ghetari ar salaslui in aceeasi casa si nici vorba sa se topeasca. Ghetarii Antarcticii se topesc odata cu cresterea temperaturii. Acelasi lucru este valabil si cu ghetarii pe care ii poarta in suflet sotii. Se vor sfarama prin caldura relatiei dintre ei. Aici, primul cuvant il are sotia, pentru ca pe aceasta Dumnezeu a daruit-o cu dragoste si candoare. Sa uite cartirea ei si sa inceapa sa-i vorbeasca sotului ei duios, mangaietor (asa cum i-ar vorbi copilului), sa-l ingrijeasca mai mult, sa-i pregateasca mancare mai buna, sa-l primeasca cu suras, si multe altele care-i incalzesc inima.

Vei spune: „Nu-mi iese, nu simt!”, dar aceasta este lupta ta. Daca o faci cu iubire, vei reusi. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca daca fiara, care este din fire salbatica, se imblanzeste prin mangaieri si bunatate, cu atat mai mult omul, care, fiind dupa chipul lui Dumnezeu, nu este salbatic din fire, ci din vointa.

„Parinte, sotul meu s-a schimbat. Se poarta frumos, imi vorbeste frumos, in timp ce inainte era o fiara”, i-a marturisit o sotie unui preot. „Nu s-a schimbat sotul tau, ci tu, care ai inceput sa te porti cu el cu iubire”, i-a raspuns parintele.

Cum sa fie sotii?

Ca trandafirii

Trandafirul este frumos, dar are si ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncam la gunoi, ci-l pastram in maini, cu bucurie, pentru ca nu ne legam de tepi, ci de floarea si de mirosul lui placut. Sa ne purtam macar in acest fel (ca si cu trandafirul neinsufletit) si cu semenul nostru, cu tovarasul nostru, care inseamna ceva incomparabil mai mult decat neinsufletitul trandafir.

Ca aricii

Acestia, asa cum merg, incet-incet, sunt foarte atenti. Fiecare ia aminte la tepii lui, ca sa nu raneasca corpul sensibil al celuilalt. Astfel, de vreme ce iau seama amandoi, cu toate ca sunt plini de tepi, nu se ranesc reciproc, ci convietuiesc armonios, strans imbratisati. Vietuiesc in iubire si cu iubire, deoarece se straduiesc, doresc acest lucru. Si sotii, daca vor, pot vietui in armonie, fara sa se „manance” si sa se intepe reciproc (aricii reusesc acest lucru!). Este de-ajuns ca fiecare sa ia seama la propriii tepi, la propriile patimi si neputinte, spre binele tovarasului. Poetul spune: „Aici nu este vorba ca eu sa fiu mai presus decat tine sau tu mai presus decat mine, ci ca fiecare sa se arate mai presus decat el insusi!”

Ca roata

„Cand convietuiesti cu cineva sa fii precum cercul, ca sa te rasucesti, si nu ca patratul care nu se invarte” (Pateric, Ava Matoe, 13). Toti facem o greseala in relatiile noastre interpersonale: cerem de la celalalt sa se comporte ca si noi. Apucaturile noastre sa fie si ale lui, ii cerem sa devina copia noastra fidela, „dupa chipul si asemanarea noastra”. Acelasi lucru se intampla si in casatorie. Sotul ii cere sotiei sa devina copia lui, chipul si asemanarea lui. Asa cum gandeste si se comporta el, trebuie sa gandeasca si sa se comporte si ea. Si aceeasi pretentie o are si femeia. Si fiecare considera ca el/ea gandeste corect. Si asa cum femeia doreste ca el sa devina al ei, la fel si barbatul vrea ca ea sa devina a lui. Cu alte cuvinte, amandoi se confrunta exact cu aceeasi problema: fiecare sa treaca drept al sau. Si daca nu gaseste o solutie corecta, casatoria va deveni un ring de lupta. Si Sf. Pavel in situatia aceasta, a considerat ca este bine sa cedeze femeia. Aceasta a tras lozul ca sa fie roata in casnicie, sa aduca pacea in familie, salvand familia. Femeia tine casa. Daca femeia este totusi nemultumita, exista mii de moduri in care si-o poate exprima. De exemplu: „Ia gandeste-te, nu cumva nu este asa? Ce-ai zice daca am face in acest fel? Fa-mi aceasta bucurie!” etc. Aceasta este „viclenia” femeii.

Blanzi ca porumbeii si vicleni ca serpii

„Sa nu va impungeti ca berbecii, ci sa va incolaciti ca serpii”. (Matei, 10-16) Asa ne indeamna Mantuitorul pe toti sa fim, dar amai ales trebuie sa invatam sa fim asa in cadrul relatiilor noastre interpersonale, nu numai cu sotul/sotia, dar si cu prietenii, colegii. Cuvantul din greaca folosit aici si tradus prin „intelept”, se refera la o intelepciune practica, la discernamant, prudenta. Serpii nu intra niciodata in conflict cu pradatorii, nu starnesc atacuri, ataca doar in cazuri de forta majora ca sa se apere. Doamne, da-ne si noua acea intelepciune minunata!

Articol inspirat si adaptat dupa cartea „Casatoria” scrisa de Vasilios Bacoianis

Viitorul încredinţaţi-L Providenţei divine!

Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: „Oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: «Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi!» Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

Bătrânul Epifanie zicea: „Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci sau şase sau nu importă ce alt număr!”

 Antim, Bătrânul din Chios, spunea: „Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată, nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

Bătrânul Ieronim zicea: „Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-L Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor, că Dumnezeu ajută”.

 

Din Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 84-86

Prin trecerea anilor să moştenim veşnicia

Prind rădăcini sărbătorile laice, iar cele bisericeşti îşi pierd din conţinut. Tare mai aşteaptă lumea sărbătorile, căutând prilej de odihnă şi de distracţie. Chiar şi sărbătorile din anul bisericesc pe mulţi îi interesează doar prin prisma odihnei. Unii ne întreabă: se lucrează, se spală…? Alţii se interesează: se mănâncă peşte, se dezleagă la vin…?

Suntem în preajma sărbătorilor de iarnă. În această perioadă e un haos adevărat. Unii serbează Naşterea Domnului şi pe stil nou, şi pe vechi, în toiul postului se desfăşoară tot felul de matinee, concerte, serbări corporative… Anul Nou bate la uşă, cum să nu sărbătorim?!

Astfel, mai bine de o lună lumea e în sărbători. Acum apar tot felul de „teologi-astronomi”, care te învaţă când ar fi mai corect de serbat Naşterea Domnului, alţii sunt în postura „astrologilor”, fiind preocupaţi în a cui an păşim şi cum va fi acesta conform horoscopului.

Prea puţină lume stă sublim în aşteptarea Naşterii Mântuitorului şi în prea puţine familii renaşte viaţa duhovnicească. Nu prea se ştie de viaţa Lui Iisus Hristos, a moşilor (sfinţilor) de iarnă, în schimb toţi improvizează personaje chipurile sfinte, dar denaturate la maximum. Şi dacă în anii sovietici am fost crescuţi cu Moş Gerilă, acum ne creştem odraslele cu un Moş Nicolae sau Moş Crăciun, care de asemenea sunt desacralizaţi.

Amintind de un personaj biblic sau din istoria creştinismului, ar trebui să căutăm la viaţa, credinţa, dragostea, învăţătura, curajul, pe scurt la chipul desăvârşit al acestui om.

Zilele acestea asistam la o lecţie demonstrativă de Religie, iar când elevii clasei a IV-a au fost întrebaţi ce ştiu despre Moş Nicolae, au început să spună ce ştiau şi ce au fost învăţaţi: e blândul moş ce împarte daruri copiilor, e cel care împlineşte visurile, răsplăteşte pe cei cuminţi, stă într-o ţară unde mereu e ger etc. Şi mai pe nimeni n-am auzit să spună că este un mare sfânt şi rugător, un apărător al credinţei şi făcător de minuni, ocrotitor al caselor şi al celor care călătoresc etc.

Legat de Revelion, toţi îşi urează „La mulţi ani!”, un an cu sănătate, plin de succese şi realizări. Însă prea puţini mulţumesc Domnului pentru toate zilele vieţii pământeşti, pentru binefacerile primite, urându-şi un an binecuvântat, cu realizări duhovniceşti, în care ar fi mai multă pace, dragoste, înţelepciune.

Fie ca acest an calendaristic să deschidă o filă nouă în conştiinţa oamenilor, ca aceştia să înţeleagă că în viaţa asta nu contează câţi ani trăieşti, dar cum îi trăieşti pentru Domnul şi aproapele, că avem zile limitate pe pământ, care însă trebuie trăite cu folos spre moştenirea vieţii veşnice.

Fie ca Cel de Sus să ne ajute în a desluşi partea bună de cea rea, lumina de întuneric, cele omeneşti de cele dumnezeieşti.

Sărbători fericite şi cu folos sufletesc!

Preot Octavian MOŞIN

Să nu știe stânga…

Oamenii cu suflet mare nu trâmbițează atunci când săvârșesc fapte bune.

Într-o veche mănăstire sitată departe, în adâncul deșertului egiptean, a venit odată un călugăr, care dorea să cunoască viața îmbunătățită a sihaștrilor de aici. Frații l-au primit cu mare ospitalitate, servindu-l cu tot ce aveau mai bun.

„Atâtea zile am pierdut eu ca să vin să văd niște sihaștri adevărați, însă aici mănâncă și beau ca peste tot”,  – se gândi necăjit călugărul după câteva zile petrecute îm mănăstire.

La întoarcere, în deșert l-a prins o furtună de nisip și, rătăcindu-se, călugărul a fost nevoit să se întoarcă la sihaștrii ospitalieri.

Auzindu-i că cântă rugăciuni, el s-a oprit la poartă ca să aștepte, însă a așteptat foartă multă vreme până ce sihaștrii au terminat slujba. Însetat, a dat să bea puțină apă din găleată. însă apa era sărată. Atunci a înțeles călugărul nevoințele tainice ale sihaștrilor, care, oferind oaspeților tot ce aveau mai bun, ei singuri posteau nu numai cu mâncarea, ci și cu apa.

Pr. Alexandru Iamandii Extras din 153: Veniti de pranziti, Editura Cu drag, Chişinău 2012, p.182-183

CÂND ŞI CUM PUTEM BOTEZA COPIII

Deşi cei mai mulţi consideră că ştiu răspunsul la această întrebare, în realitate ne zbatem într-o mare neştiinţă înfrăţită cu indiferenţa, iar în rezultat avem foarte puţini creştini ortodocşi care îşi conştientizează propriul Botez şi responsabilitatea asumată prin primirea acestuia. Tocmai de aceea mi-am propus să punctez câteva idei mai importante pe care cred că trebuie să le ştie fiecare creştin, în special părinţii şi naşii care îşi aduc pruncii pentru a fi botezaţi, dar şi preoţii care săvârşesc aceste botezuri. 

1. Înainte de a spune ce este botezul, trebuie să menționăm ce nu este el, pentru că între creştini circulă prea multe mituri şi învăţături greşite despre Botez şi efectele lui. Cei mai mulţi îşi aduc copiii la botez în virtutea unui obicei pe care nici nu doresc să-l înţeleagă, iar o bună parte dintre „ortodocşi” consideră că un copil trebuie cât mai repede botezat ca să doarmă bine, să fie sănătos, să nu fie deocheat, să nu scuipe biberonul sau să poată ieşi din casă. Dar Hristos n-a lăsat Taina Botezului ca somnifer sau ca bilet de ieşire din casă, iar oamenii care gândesc astfel, dacă încă nu s-au hotărât să deschidă Biblia ca să înţeleagă ce înseamnă Botezul, măcar să gândească logic că numai în China şi India sunt peste două miliarde de oameni nebotezaţi şi toţi dorm normal, trăiesc mai mult decât noi, nu sunt deocheați şi nici n-au probleme la ieşirea din casă. De ce un copil născut din tată şi mamă botezaţi şi cununaţi s-ar teme de aşa ceva?!  Şi oare cât timp vom mai avea închipuiri atât de josnice faţă de Tainele Bisericii?!
2. Hristos a rânduit Botezul ca o posibilitate, o şansă şi un Dar dumnezeiesc, dar nu ca o obligaţie sau obicei.  Atunci când părinţii concep un copil nu-şi propun doar să-l nască, „că aşa trebuie” sau ca tatăl copilului să bea bine în acea zi, ci se gândesc la creşterea şi viaţa lui de mai departe, iar însuşi copilul, fie şi inconştient, nu-şi concepe existenţa decât alături de părinţi. Şi după cum naşterea nu este un scop în sine, ci este o etapă prin care omul trece de la dezvoltarea embrionară la viaţa propriu-zisă, tot aşa şi Botezul, ca naştere duhovnicească „din apă şi din duh” (Ioan 3:5), nu este un scop în sine, ci este abia începutul vieţii duhovniceşti. Botezul nu este sfârşitul unor rânduieli legate de naşterea copilului, aşa cum deseori se exprimă părinţii: „l-am botezat şi am scăpat”, ci este doar începutul vieţii în Hristos şi în Biserică. Totul abia atunci începe, iar dacă cei care aduc pruncul la Botez nu au o relaţie vie şi permanentă cu Biserica, este aproape sigur că nici copilul lor nu va avea o astfel de relaţie, iar dacă o va avea, aceasta nu se va datora părinţilor şi naşilor, ci unor factori exteriori, care nu-i îndreptăţesc pe părinţi, ci mai mult îi acuză.        Cei care-şi botează pruncii și după aceasta îi rup de Tatăl şi de Mama lor, adică de Dumnezeu şi Biserică, sunt asemenea celor care-şi nasc copiii apoi îi aruncă la gunoi, fără să le mai pese de viaţa lor. Şi vai de preoţii care se fac părtaşi unor astfel de crime duhovniceşti, neexplicându-le părinţilor şi naşilor ce înseamnă botezul şi la ce jug se înjugă cei care se pun garanţi pentru credinţa şi educaţia creştină a copilului. Dar e şi mai grav atunci când oamenii chiar ar vrea să ştie toate acestea, dar preoţii nu se obosesc să le explice, iar după aceea dau toată vina pe părinţi, de parcă preotul ar fi un năimit care oficiază acte magice sau un funcţionar de la bancă care dă credite, dar nu-i pasă dacă clienţii au cu ce să le plătească, şi nici nu le vorbeşte despre consecinţele neachitării la timp a datoriei.
3. Cea mai importantă condiţie pentru botez este credinţa sinceră în Dumnezeu, lepădarea de Satana şi de toate lucrurile lui, şi urmarea lui Hristos. Când Mântuitorul a trimis apostolii în lume, nu le-a spus să boteze pe toţi laolaltă, ci în primul rând să înveţe neamurile (Matei 28:19-20), apoi să boteze pe cei care vor crede Evangheliei (Marcu 16:15-16). Neoprotestanţii, limitându-se la sensul direct al textului, botează doar persoanele mature, care pot crede conştient în Evanghelie, iar credinţa este văzută de ei mai mult ca o însuşire a unor versete interpretate după bunul plac. Cu toate acestea, accentul pus pe credinţă este unul corect, iar necesitatea credinţei este la fel de valabilă şi în Biserica Ortodoxă. Diferenţa dintre noi şi neoprotestanţi nu constă în faptul că unii cer mărturisirea credinţei, iar alţii nu. Şi Biserica Ortodoxă cere mărturisirea credinţei candidatului la botez, dar acceptă, prin excepţie (devenită generală), ca mărturisirea să fie făcută de părinţi împreună cu o altă terţă persoană, pe care noi o numim naş. A boteza fără a cerceta credinţa şi cunoştinţele religioase ale părinţilor şi naşilor este o impietate şi o batjocură faţă de Tainele Bisericii, iar preoţii ca „iconomi (nu distribuitori) ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) n-ar trebui să admită aşa ceva, indiferent de situaţie!        Haideţi să analizăm puţin cazul famenului din Etiopia, despre care ni se relatează la Fapte 8:26-39. Duhul Sfânt îl trimite pe Filip către famen (v. 26-29), găsindu-l pe acela citind din Scriptură (v. 28). Filip îi tâlcuieşte pasajul biblic neînţeles de el şi îi vorbeşte despre mântuirea venită prin Hristos (v. 30-35). Famenul vede apa şi spune: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” (v. 36). Vedem însă că reacţia lui Filip a fost cu totul alta decât a preoţilor de astăzi. El nu spune: „vai, pe mine m-a trimis Duhul Sfânt, iar omul acesta e de departe, tocmai din Etiopia, şi trebuie urgent botezat, ca să nu i se întâmple ceva pe drum sau chiar să moară”, deşi pericole erau destule. Chiar şi faptul că etiopianul citea Scriptura şi era dornic să înţeleagă cele citite n-a fost suficient pentru ca Filip să fie de acord să-l boteze. Bineînţeles că statutul social şi bogăţiile acelui famen, „ministru al economiei” în Regatul Etiopiei, de asemenea n-au constituit vreun privilegiu pentru el. De aceea, Filip răspunde la întrebarea famenului în felul următor: „Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă”. Şi el, răspunzând, a zis: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (v. 37). Abia atunci s-a oprit carul şi Filip l-a botezat (v. 38).         Prin urmare, justificări pentru a proceda altfel decât a procedat Filip cu etiopianul nu există, iar atunci când părinţii se adresează preotului pentru a boteza pruncul, acesta este obligat să înceapă un amplu proces de catehizare la care să explice principalele învăţături ale Bisericii şi fundamentarea lor biblică, şi abia după aceea să vorbească despre Botez. De exemplu, Canoanele 46 Laodiceea şi 78 Trulan (VI Ecumenic) prevăd catehizarea obligatorie a candidaţilor la botez şi chiar examinarea lor săptămânală. Doar în cazul în care catehumenul este grav bolnav, preotul poate săvârşi Botezul fără cateheză, dar şi atunci este obligat să-l întrebe pe candidat (sau pe cel care mărturiseşte în locul lui) dacă crede în Sfânta Treime, în mântuirea prin Hristos, în învierea morţilor şi în viaţa de veci. Iar dacă neofitul rămâne în viaţă, preotul este obligat să facă catehizarea după Botez (Canonul 47 Laodiceea). Şi bineînţeles, cazurile de acest gen sunt extrem de rare, iar de cele mai multe ori, nu există nici un motiv de a grăbi botezul şi de a nu face catehizare.
4. Mulţi preoţi îndeamnă părinţii să-şi boteze cât mai repede pruncii, dar fără să le vorbească despre credinţă, responsabilitate, viaţă veşnică etc. Totul este privit prin prisma beneficiilor imediate. Trebuie însă să precizăm că Biserica Ortodoxă acceptă şi recomandă botezarea copiilor, dar niciodată nu-l impune, mai ales dacă nu s-a făcut o pregătire corespunzătoare. În secolul al III-lea Tertulian insista pe amânarea Botezului copiilor (cf. Despre botez, cap. 18), nefiind de acord cu grăbirea nemotivată a Botezului. În secolul al IV-lea Sf. Grigore Teologul, fiu de episcop, dar botezat abia la 30 de ani, recomanda botezarea copiilor la vârsta de cel puţin trei ani, „pentru ca aceştia cât de cât să poată auzi şi repeta cuvintele Tainei, iar dacă nici atât, cel puţin, să o înţeleagă imaginar” (cf. Omilia 40; PG 36, col. 400). Această recomandare a fost respectată în Biserică până prin secolul al IX-lea, când se generalizează botezul la un an sau la 40 de zile, dar niciodată fără cateheză. În prezent însă, încă de prin perioada turcocraţiei, totul s-a transformat în „servicii religioase pe bandă rulantă”, accentul punându-se doar pe cantitate, iar de calitate nici măcar nu se vorbeşte. Cel puţin în Biserica Ortodoxă Română nu cunosc nici un ierarh care să ceară preoţilor un anumit număr de cateheze baptismale şi să supravegheze calitatea şi regularitatea lor. Situaţia este şi mai gravă în Biserica Ortodoxă din Moldova, deşi Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 are decizii foarte clare în acest sens. Şi-atunci de ce ne mirăm de „creştinii” pe care-i avem sau de faptul că unii dintre ei, fiind botezaţi şi împărtăşiţi de mici în Biserica Ortodoxă, au ajuns activişti homosexuali sau atei înverşunaţi, nemaivorbind de faptul că puşcăriile tot de „ortodocşi” sunt pline?! Şi cum să nu ajungă aşa dacă noi le dăm Evanghelia numai să o sărute, dar nu le citim din ea şi nu le-o explicăm, ca în ei să se aprindă flacăra credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, căci „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Să te naşti din părinţi credincioşi încă nu înseamnă nimic, dacă aceştia nu-ţi explică niciodată de ce trebuie să credem şi de ce credem anume aşa şi nu altfel.
5. Credinţa de care vorbeşte Evanghelia şi care se cere la Botez nu este credinţa în faptul că Dumnezeu există sau, cum spun unii: „eu cred că există ceva, o putere, o raţiune supremă etc.”. Toate astea n-au nimic comun cu adevărata credinţă. Şi demonii cred că Dumnezeu există, dar nu putem spune că „sunt credincioşi”, chiar dacă „se tem şi se cutremură” în faţa măreţiei lui Dumnezeu. A fi credincios înseamnă, pe de o parte, a avea încredere în Dumnezeu mai mult decât în orice şi oricine din lumea aceasta, iar pe de altă parte, credinţa înseamnă credincioşie, adică fidelitate faţă de Dumnezeu. O soţie credincioasă faţă de soţul ei nu este aceea care crede că soţul ei există sau care are nevoie doar de banii bărbatului, ci numim „credincioasă” soţia care are deplină încredere în soţul ei, îl iubeşte din toată inima şi nu-l înşeală nici măcar cu gândul, ci vrea să fie doar cu el, îndeplineşte orice dorinţă a lui şi este gata chiar să moară pentru el. O astfel de credincioşie cere Dumnezeu şi de la noi, iar analogia cu viaţa de familie aparţine de fapt Sfântului Apostol Pavel, care Îl compară pe Hristos cu mirele, iar Biserica – cu o mireasă credincioasă (Efeseni, capitolul 5). Orice creştin botezat devine mireasă a lui Hristos, dar nu în particular, ci prin Biserică. Eşti mireasă a lui Hristos doar în măsura în care eşti membru viu al Bisericii. Tocmai de aceea, Sf. Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu există mântuire”, căci Dumnezeu-Iubire, fiind întreit în Persoane, nu-şi revarsă iubirea Sa peste indivizii care „cred doar în suflet”, ci numai peste adunarea credincioasă şi iubitoare a lui Hristos. Iar a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui (Ioan 14:15,21) şi a dori viaţa veşnică cu El.
6. Pentru ca un copil să ştie şi să păzească poruncile lui Dumnezeu, el trebuie să fie învăţat de cei care le cunosc. Nişte părinţi sau naşi care n-au citit niciodată Evanghelia şi nici nu participă la viaţa şi slujbele Bisericii nu vor putea niciodată să înveţe un copil decât să se îndreptăţească şi să se scuze, aşa cum fac ei de obicei. Trăim în vremuri când majoritatea creştinilor au terminat cel puţin liceul, ştiu să citească, se descurcă la calculator şi la telefonul mobil, dar nu ştiu cele 10 porunci, Simbolul de Credinţă (Crezul) şi alte lucruri elementare, nemaivorbind de învăţături mai profunde ale Sfintei Scripturi. Tocmai de aceea, mai ales în cazul în care părinţii copilului sunt încă „departe de Biserică”, aceştia ar trebui să aleagă nişte naşi pregătiţi şi potriviţi pentru a ajuta la educaţia duhovnicească a copilului lor. Naşii nu sunt sponsori ai copilului şi nici nu trebuie aleşi pe criterii de prietenie pur omenească, ci pe criterii duhovniceşti. La alegerea naşului de botez nu poate fi vorba de colegialitate, statut social, grad de rudenie sau frică de a nu supăra pe cineva. Când un bolnav are o problemă de sănătate, el merge la cel mai bun doctor, iar dacă are un prieten medic, dar care nu este bun specialist, va pune pe primul plan sănătatea lui şi nu prietenia care-l poate păgubi. Căci dacă prietenia e una sănătoasă, ea n-ar trebui să fie afectată de o astfel de abordare, ci din contra: un prieten medic, dacă nu este bun specialist, va refuza să facă experimente cu prietenul şi îl va recomanda altui coleg mai bine pregătit. Iar Botezul este infinit mai important decât scoaterea unui dinte sau o operaţie de apendicită. La noi însă totul e pe dos şi te miri cât de uşor oamenii acceptă de a fi naşi (sau aşa-zişi cumetri). Cred că şi atunci când unii dintre ei au devenit pionieri sau comsomolişti erau mai responsabili decât atunci când acceptă să devină naşi de botez. Tocmai de aceea, încă de la primele lecţii de catehizare, naşii trebuie să primească acceptul Bisericii, dar pot fi şi refuzaţi dacă nu întrunesc condiţiile Bisericii. Iar dacă părinţii insistă pe nişte naşi necredincioşi, Biserica poate refuza săvârşirea acelui Botez şi acesta va fi un refuz obiectiv şi întemeiat. Dacă însă preotul acceptă să săvârşească Botezul fără să-i cunoască pe părinţi sau pe naşi, convenind data şi ora Botezului la telefon sau prin femeia care vinde lumânări, toată vina pentru soarta copilului cade asupra acelui preot care este „lup în piele de oaie”. Unii vor zice că exagerez, dar Hristos şi Apostolii cu siguranţă sunt de partea acestei abordări fără compromis şi nu acceptă ca preotul să se transforme într-un chelner care nu ştie cum mai bine să-şi deservească clienţii pentru a nu pierde bacşişul.
7. La modul practic, părinţii trebuie să aleagă unul sau cel mult doi naşi (nu neapărat naşii lor de cununie), care să fie buni creştini ortodocşi şi „oameni de Biserică”, cu un înalt simţ al responsabilităţii. De la astfel de naşi nu trebuie aşteptate beneficii materiale, ci doar să-şi facă conştiincios datoria, căci năşia nu-i un obicei popular care se rezumă la a da sau a primi nişte colaci, ci e o problemă de viaţă şi de moarte. Prin urmare, la Botez trebuie să fie unul sau cel mult doi naşi, nu zeci de cumetri, care n-au nici o atribuţie, ci vin de gură-cască, iar uneori nici nu asistă la Botez, ci vor să fie pomeniţi „la fără frecvenţă”. Şi dacă un preot serios le spune că acest lucru nu-i corect, în numele „cumătrismului naţional” (dogmatizat la moldoveni) aceştia merg la alţi preoţi, care îi jupoaie de bani, pomenind numele celor care de fapt nu sunt cumetri şi n-au nici o legătură cu Botezul!      După învăţătura Bisericii, totul e mult mai simplu: în cazul unui băiat se ia ca naş un bărbat, iar în cazul unei fetiţe – o femeie. Acesta mărturiseşte credinţa în numele pruncului şi doar el se înrudeşte spiritual cu familia copilului, iar toţi ceilalţi doritori de a participa la slujba Botezului sunt simpli credincioşi (dacă sunt), care se bucură de încorporarea unui nou membru în Trupul Bisericii. Şi Botezul trebuie privit anume aşa, ca o sărbătoare a întregii Bisericii, care trebuie unit cu Liturghia duminicală sau praznicală, nu ca un serviciu religios pe care cineva îl oficiază în particular, ca şi cum nici n-ar vrea să fie deranjat de prezenţa întregii comunităţi.
8. În cazul în care părinţii sau naşul copilului refuză frecventarea lecţiilor de catehizare sau nu se arată responsabili în ce priveşte educaţia ulterioară a pruncului, Biserica este obligată să refuze oficierea acelui Botez, iar frazele de genul: „ce vină are copilul?” trebuie întoarse împotriva părinţilor, nu împotriva Evangheliei. Botezul nu se face din milă, ci numai în baza mărturisirii de credinţă, căci şi Hristos n-a spus că se vor osândi cei care nu se vor boteza, ci cei care nu vor crede (Marcu 16:16). Calendarul nostru este plin de sfinţi care n-au apucat să se boteze (nu că n-ar fi dorit), în schimb nu avem nici un sfânt care să nu fi avut credinţă sau să fi aparţinut Bisericii doar formal, sperând că se va mântui mâncând ouă roşii la Paşti. Iată de ce, atunci când nu se întrunesc toate condiţiile pentru Botez, Biserica poate şi chiar trebuie să refuze săvârşirea acelui Botez, şi nici un alt preot nu poate trece peste condiţiile stabilite de Mântuitorul Hristos. În cazurile în care un preot nu botează copilul din cauza lipsei banilor, alt preot este chiar obligat să săvârşească acel Botez şi să raporteze fapta „colegului” către episcop. Dar dacă preotul refuză Botezul din lipsa de credinţă, nici un alt preot nu poate face pogorământ în acest caz, căci aici nu e vorba de o decizie subiectivă a preotului, ci de o atitudine obiectivă a Bisericii, enunţată printr-un preot care nu negociază Tainele Bisericii. Şi să dea Domnul cât mai mulţi preoţi de acest fel… Numai aşa turma lui Hristos se va vindeca de formalism şi ipocrizie, mărturisind şi trăind conştient credinţa.      Bineînţeles, toate aceste idei nu sunt deloc protestante, ci cât se poate de ortodoxe şi menite să-i salveze pe ortodocşi şi să întărească Biserica. Aspectele pozitive şi negative din istoria Bisericii noastre confirmă acest lucru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ce înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu. Încercare de exegeză modernă

Omul contemporan nu prea înţelege ce înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul (cf. Marcu 12:33; Luca 10:27). De cele mai multe ori interpretarea este un superficială, pietistă şi sentimentalistă, dar nicidecum duhovnicească.

În limbajul secolului 21 eu aş traduce aceste cuvinte evanghelice prin următoarea întrebare: Când ultima dată ai pus în slujba Domnului…

• mintea şi priceperea ta
• mâinile şi picioarele tale
• somnul şi timpul tău
• vocea sau sănătatea ta
• casa sau maşina ta
• calculatorul sau telefonul tău
• frigiderul sau aragazul tău
• buzunarul sau cardul tău
• emailul sau facebookul tău
• etc.?

Şi dacă nici măcar acestea nu le pui în slujba Domnului, să nu-ţi închipui că inima şi sufletul tău Îl iubesc pe Dumnezeu.

A iubi înseamnă a face ceva concret! Şi dacă nu poţi da ceva din tine, dă măcar din cele pe care le ai în jurul tău. Până la urmă, nici unele nici altele nu-ţi aparţin, ci ţi-au fost date în dar, ca să I le întorci Dăruitorului, adăugând la ele contribuţia şi recunoştinţa ta.

Un astfel de Dumnezeu avem noi creştinii! Tot mai puţini Îl înţeleg…

Ierom. Petru Pruteanu

Un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, dar un An Nou într-un revelion fără sfârşit…

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într-o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite-n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s-au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti.

Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor. Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într-o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Betleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.

Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s-a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr-o amintire liturgică şi, eventual, printr-un ospăţ la care El nu a fost poftit.

Sărbătorile de iarnă sunt o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea  Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile,  bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă,  un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales,  un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu  s-ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într-un mediu din ce în ce mai  agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent  împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă  gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind  anormalitatea drept normalitate,  în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi?

Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea …    Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe  micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ.   Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i  uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie. Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!

Bartolomeu Anania, ultima Pastorală

„Asta-i părintele meu…îl ascult şi vreau să ajung cu el la sfîrşitul vieţii”

Îţi faci din duhovnicul tău un Gheron Iosif şi peste jumătate de an spui că „ăsta-i un nebun care mi-a stricat via­ţa!” şi pleci în altă parte. Nu-i mai bine să spui că „ăsta-i părintele meu din Copşa Mică, îl iubesc, îl ascult şi vreau să ajung cu el la sfîrşitul vieţii”?

Să nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: „Vai, ce barbă are părintele!”, „Vai, ce tras la fa­ţă!”, „Vai, cum tace părintele!”, „Vai, da părintele cum mi-a zis, s-a şi întîmplat!” Să nu facem asta, pentru că diavolul ne poate pregăti o umflătură din asta ca, după aceea, să ne facă praf, descoperindu-ne neputinţele lui. Aceasta este un pe­ricol atît pentru ucenic, cît şi pentru duhovnic. Poate din această cauză părintele Selafiil nu suporta cînd cineva vorbea cu el ca şi cu un harismatic, lucru care se zice şi de Macarie cel Mare. Părintelui Selafiil nu-i plăcea nici să dea porunci şi nici măcar canoane la Spovedanie, ci doar sugestii pe care le făcea cu o adîncă smerenie. Părintele Rafail Noica mi-a povestit că părintele Sofronie era la fel.

La unul dintre sfinţii egipteni, parcă la Sfîntul Sisoe cel Mare, venise un uce nic să intre în ascultare şi părintele îl întreabă: „Fiule, cum mă vezi pe mine?” „Ca pe-un înger, avvo!” Mai trece cîtăva vreme, îl cheamă iarăşi sfîntul şi-i zice: „Dar acum cum mă vezi, fiule?” „Ca pe-un drac, avvo!” Aşa că, ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul de ta­tăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la fund, dar vine a doua zi tot la tatăl său, fără scrîşniri şi încrîncenări prea mari, că suntem grozavi şi suntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copiii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste. „Părinte, asta pot, ascultarea asta nu e bună, părinte!” „Ba e bună! Dacă avem dragoste, toate sunt bune!”

Acestea le găsiţi şi prin Paterice, şi în Vieţile Sfinţilor, şi aşa simţim şi noi că este. Aşa vom scăpa de împotrivirile astea drăceşti pe care le avem uneori faţă de duhovnic, că este aşa, că nu mi-a zis bine. Du-te şi zi-i: „Părinte, da’ mi-e greu să fac asta”. Şi hai să terminăm cu copi­lăriile astea, de a umbla bosumflaţi uce­nicii asupra duhovnicilor şi duhovnicii asupra ucenicilor. Pentru că aşa ne-a zis Hristos: Fiţi precum copiii, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor!

Extras din Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, p. 38-39

Scrisoarea copilului către părinţii săi

Mînuțele mele sunt încă mici, de aceea nu te aștepta la perfecțiune cînd fac patul, cînd pictez sau cînd arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog, să nu o faci încă o dată. Voi simți că nu am făcut față așteptărilor tale. Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce fac; bucură-te că m-am chinuit să-mi leg singur șireturile, chiar dacă n-a ieșit decît un nod.

Piciorușele mele sunt încă mici, te rog frumos, nu face pași mari, că să pot ține și eu pasul cu tine. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Voi învăța totul, dar treptat-treptat. Nu mă grăbi, nu mă condamna și nu te necăji cu mine! Lumea asta are atîtea mistere pentru mine, vreau să-mi fii învățător și prieten pe drumul vieții.

Ochii mei sunt încă mici, nu au văzut lumea așa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasă-mă să aflu totul, fără să mă pedepsești pentru curiozitatea mea. Nu te enerva cînd întreb prea mult, prea des și cateodată același lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu și nici nu am pe altcineva în afară de tine să întreb. Fă-ți, te rog, timp și pentru mine, și explică-mi ce știi despre lumea aceasta frumoasă. Fă asta bucuros fiind și plin de dragoste.

Nu te teme să-mi fixezi limite și reguli. Sigur le voi respecta dacă ești consecvent în aplicarea lor. Însă dacă astăzi spui una și mîine alta, sigur voi deveni confuz și nu voi mai ști ce este interzis și ce nu. Nu mă compara mereu cu frații mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic și niciodată nu voi fi la fel ca alții. Sigur am și eu ceva special, fă-ți doar puțin timp și vei vedea și părțile mele bune. Eu nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria și să mă bucur de ea. Nu-mi încărca programul cu tot felul de activități care nu sunt pentru vîrsta mea. Acum lasă-mă doar să mă joc!

Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt încă foarte gingașe. Nu mă face mai mic decît sunt! Fii înțelegător la greșelile mele și la stîngăciile pe care le fac mereu. Dacă mă critici constant, voi deveni stingher și lipsit de încredere în forțele proprii. Gîndește-te: poți să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană!

Respectă-mi drepturile de copil și demnitatea. Nu mă umili și nici nu folosi violența verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învăța numai să mă ascund de tine, să mint și să-mi fie frică. La un comportament pozitiv întotdeauna voi răspunde pozitiv, deci încearcă să fii blând, iubitor și înțelegător.

Păstrează-mi sufletul curat! Nu mă lăsa să văd și să învăț lucruri rele. Tu ești modelul meu. Nu mă minți, căci o să cred că minciuna este singura cale în viață; nu folosi forța, căci o să cred că forța este ceva normal în relațiile cu ceilalți; nu mă critica, căci astfel voi învăța să judec; nu mă respinge, căci voi crede că nu mă dorești și aș putea începe să te urăsc pentru asta. Ajută-mă să învăț valorile morale: credința, adevărul, cinstea, încrederea, bunătatea, iubirea.

Tu știi că eu vin de la Dumnezeu și tot ce vine de la El nu are cum să fie “bun de nimic”. Nu mă face să mă simt vinovat pentru ceea ce sunt și pentru că nu sunt așa cum ai visat. Eu sunt copilul tău și tu ești părintele meu. Așa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

Acceptă-mă și iubește-mă așa cum sunt!

În România căsătoriile civile ar putea să nu mai fie oficiate la primărie ci în biserică

O iniţiativă legislativă a UDMR ar putea da preoţilor noi prerogative. Conform documentului semnat de mai mulţi deputaţi şi senatori UDMR, preoţii ar putea oficia şi cununia civilă, tot în biserică, înainte de slujba religioasă.  Potrivit iniţiatorilor, Biserica Ortodoxă Română susţine această lege.

Politicienii au înaintat o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. În expunerea de motive, se arată că în România „căsătoria religioasă este facultativă, iar, potrivit articolului 48 din Constituţia României, ea poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”. Propunerea legislativă prevede „posibilitatea pentru viitorii soţi de a încheia căsătoria civilă şi religioasă într-un singur loc într-un lăcaş de cult, iar atribuţiile ofiţerului de stare civilă vor fi preluate de către personalul clerical”.

„Procedura preliminară oficierii căsătoriei prevăzută de lege, cum ar fi: examinarea îndeplinirii condiţiilor de fond legate de capacitatea de a încheia căsătoria, vârsta, starea medicală etc, nu se schimbă, modificarea referindu-se numai la locul încheierii căsătoriei civile, respectiv la persoana care oficiază căsătoria”, se arată în document.

Părintele Cleopa: „Să începem Anul Nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu”

Începând de la Anul Nou, grija creştinului trebuie să fie alta decât petrecerile şi chefurile. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viaţa, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneşte cine ştie de când şi să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greşelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toţi, să începem Anul Nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu. Să nu începem la crâşmă cu beţie, cu fluiere, cu câte şi mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului! Iată cum ştiu oamenii să mulţumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viaţă. Dar vine moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: “Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.

Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împăraţii. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împăraţii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt oraşele? Unde-i oraşul Pompei si unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învăţaţi? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ şi pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi şi de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: “Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16).

Vom cere să mai trăim un minut şi n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: “Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toţi: “Tot trupul este iarbă şi slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut. Şi iarăşi zice Duhul Sfânt în psalmi: “Zilele lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Şi iarăşi: Anii lor ca pânza unui păianjen s-au socotit; şi iarăşi: “Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat”.

Pentru cine vorbeşte aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf şi pulbere este! Nimic nu rămâne veşnic pe pământ. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea până ieri? Du-te şi vezi-i în gheenă, cum îi muncesc dracii. Du-te şi întreabă-i acolo: “Cu ce v-aţi ales din viaţa aceasta?” Unde a rămas stăpânirea, unde ştiinţa, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, după dreptate, şi-i tine în legături până în ziua Judecăţii de Apoi.

Să veghem cum petrecem timpul înaintea Domnului. Căci negreşit vom muri şi ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit şi ce-am lucrat.

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun şi să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creştineşte. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Episcopiei Romanului, 1999

Trei ore în iad

Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga către Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:

– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca, în loc de un an de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să petreci trei ore în iad. Deoarece sufletul tău are nevoie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să suferi boala încă un an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, să rabzi numai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gândit: „Un an de chinuri pe pământ e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei ceasuri, decât un an“.

– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.

Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:

– Mă voi întoarce după trei ceasuri.

Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmtorarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la urechile lui şi înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfricoşătoare. Peste tot vedea şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii înflăcăraţi ai diavolilor, gata să-l sfâşie.

Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abisul. I s-a părut că au trecut secole întregi, şi din clipă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.

În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea niciodată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar nimănui nu-i păsa de el. În iad, păcătoşii se gândesc numai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.

Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat deasupra celui chinuit şi l-a întrebat:

– Cum eşti, omule?

– N-am crezut că şi la îngeri poate exista minciuna!, a şoptit cel chinuit, cu o voce stinsă.

– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.

– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri întregi de chinuri nesuferite.

– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.

– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dumnezeu, te rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoate-mă din iad. Ai milă de mine!, striga, gemând,cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.

– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.

La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte.

Extras din Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

Lăcomia pântecelui – păcatul ce ne loveşte de sărbători

Pe Adam neinfranarea pantecelui l-a scos din rai

(Sfantul Ioan Gura de Aur)

In zilele minunate de praznuire multi ne comportam nefiresc, implinind din nefericire cuvantul Sfantului Pavel care spune: pantecele e dumnezeul lor (Filipeni 3, 19), asemanandu-ne cu cei pe care Apostolul ii numeste in versetul precedent dusmani ai crucii lui Hristos (Filipeni 3, 18). Exista tendinta aproape generalizata intre crestini de a minimaliza pacatul imbuibarii, pacatul lacomiei pantecelui. „Asta sa fie pacatul meu… nu ma pierde Dumnezeu pentru atata lucru”. Cand predam liceenilor „Despre pacat” intotdeauna era un amuzament teribil cand pomeneam lenea si lacomia pantecelui. Se vorbeste foarte putin azi din perspectiva duhovniceasca despre excesul alimentar ce se face la marile praznice, exces pe care Sfintii Parinti il numesc nebunie a stomacului (etimologic gaster – stomac si marghia – nebunie). Lacomia pantecelui e pomenita intre cele 8 patimi capitale (sau 8 ganduri ale rautatii, dupa sintagma lui Cassian Romanul). Ea sta inaintea curviei pe care o premerge, fiind chiar „maica curviei”. O intreaga literatura filocalica trateaza acest subiect, dar noi zambim…

Tendinta aceasta de care pomeneam, de a subaprecia, chiar de a bagateliza acest pacat vine si din faptul ca este pacat ocazional, pacatul ce ne loveste de sarbatori. Cu alte cuvinte, nu ne imbuibam tot timpul, ci doar din cand in cand. Chiar daca patima aceasta este „ocazionala” nu trebuie trecuta cu vederea. Tocmai atunci ar trebui sa ne aratam dispozitia spre lupta duhovniceasca cu nebunia stomacului. Metalul se incearca in foc, soldatul se incearca in razboaie. Te arati biruitor atunci cand ispita da tarcoale, nu cand esti la departare de ea! Apoi, sa ne gandim cum ar suna: „Desfranez din cand in cand”, „Fumez din cand in cand”, „Avortez din cand in cand, ocazional„?

Lacomia pantecelui face victime nu numai sufleteste, ci si trupeste…

Desi Parintii filocalici sunt destul de reticenti in a lauda „arta culinara” sa consideram ca este din partea mamei sau sotiei o dovada a implinirii dragostei fata de aproapele, un mod placut de a-l bucura pe cel drag la vreme de sarbatoare. Dar ce praznuim de Craciun, pe cine laudam spre exemplu, pe Pruncul ce se naste sau pantecele? Toti parintii ce au tratat tema lacomiei pantecelui ajung la aceeasi concluzie: ingreunand stomacul, ingreunam mintea, o tulburam, nemaiputand face fata in cuget atacurilor dracesti. Cand dupa o masa nu te mai poti ruga inseamna ca nu te-ai hranit cumpatat. Deci tocmai cand mintea noastra ar trebui sa fie la Pruncul Hristos si la trairea bucuriei sfinte a Nasterii, ne intunecam mintea.

Exista o pilda graitoare in acest sens.

O tanara familie isi boteaza pruncul si invita la masa, la petrecere, prieteni, colegi, vecini si bineinteles rudele. Afara-i ger cumplit. Incep sa apara musafirii. Unii dupa altii. Ei isi arunca rand pe rand hainele pe canapea. Gazdele incep sa aduca bunatatile si sticlele cu bauturi… Un musafir da drumul muzicii ca petrecerea sa fie adevarata. Cheful e in toi, cand unul din cei prezenti se intreaba unde-i totusi pruncul, cel sarbatorit, cel ce i-a adunat pe toti impreuna. Ei descopera cu stupoare ca pruncul era sufocat sub mormanul de haine de pe canapea.

Asa se pare ca facem noi de sarbatoarea Craciunului si a Anului Nou, Il sufocam cu cheful exagerat si imbuibarea noastra pe Pruncul Hristos, Cel ce ar trebui sa fie in centrul atentiei noastre.

Desi-i mare zi, de sarbatoarea Craciunului toti alearga dupa bucate alese, se orneaza salate, se fac cozonaci. Foarte bine, am putea spune. Dar daca asta ne indeparteaza de slujba Liturghiei, sigur nu-i bine. Tot astfel, de praznicul Sfantului Vasile cel Mare credinciosii vin intr-un numar mic la slujba, in comparatie cu alte mari praznice de peste an. Ea este pentru multi din cei care au petrecut pana dimineata o sarbatoare greu de purtat. In plus, e vremea molitfelor. Conform indicatiei din Molitfelnic, aceste rugaciuni se rostesc de ziua Sfantului Vasile cel Mare dupa Sfanta Liturghie. Si iaca, ghiftuiti pana la refuz, incepem sa „usuim dracii” – cum se spune prin partile Argesului…

Oamenii nu mai iau in seama „pacatul ce ne loveste de sarbatori” spunand, se pare, ca alte fapte sunt cu adevarat grave. Si astfel, ajungem din pacate la o vorba mare, dar trista: „Cand ai vicii mari e mai simplu sa crezi ca le are toata lumea” (Bisanne de Soleil). Pasionatii de acvaristica stiu ca daca vei da de mancare pestilor mai mult decat le trebuie, mor. Daca s-ar intampla si cu oamenii la fel, la fiecare Revelion, populatia Romaniei ar fi decimata…

Pe cand eram student am observat la Liturghia din ziua de Sfantul Vasile (1 ianuarie) un coleg apropiindu-se de Sfantul Altar „cu credinta si cu dragoste” ca sa primeasca Sfanta Impartasanie. Nu-l chema Vasile… Am fost adanc impresionat. Cu siguranta postise inainte, deci lepadase toate bucuriile firesti, adiacente Anului Nou. „Pentru noi, insa, care cautam hrana cea cereasca, este nevoie sa stapanim peste stomacul cel de sub cer” spunea Sfantul Clement Alexandrinul. Fratele cel ce primea pe buzele Sale pe Hristos de praznicul Sfantului Vasile stia prea bine asta. Nu spun ca aceasta-i calea, pentru ca putini sunt la asemenea masuri duhovnicesti, insa, daca nu gasim atatea resurse sufletesti pentru a lupta impotriva nebuniei stomacului, sa ne gandim macar la sanatatea noastra!

 Nu fi nesatios in nici o desfatare, si nu te apleca la mancaruri multe. Ca in mancarurile cele multe va fi durere si nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata

(Intelepciunea lui Isus Sirah 37, 32-34).

Extras din Laurentiu Dumitru – Tinerii pe calea întrebărilor

Vezi pe cineva că a greşit?…

Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” – şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.

Era un frate, Coprie, care văzând că nu se poate lupta cu ereticii, a început să se roage: „Doamne, ia pe cutare de pe pământ, că uite, face atâta rău, sminteşte atâta lume!” – şi tot aşa se ruga mereu. Şi a visat într-o noapte că S-a pogorât Iisus de pe cruce şi a întors obrazul spre Coprie şi i-a spus: „Loveşte, Coprie, loveşte… Dacă Eu sunt gata să Mă răstignesc a doua oară pentru sufletul acesta, cum te rogi tu să-l omor?” Iac-aşa… Ai văzut, tătucă?

 

Extras din Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993

Minunea credinţei

La orice cerere adresată lui Dumnezeu suntem supuşi unui examen. Ştiţi despre ce test este vorba? Testul credinţei. Când îl trecem? Când avem o credinţă neclătinată, o credinţă care nici o clipă nu se îndoieşte că Dumnezeu ne poate da ceea ce-I cerem. Iată de ce Goethe, cunoscutul scriitor german, numeşte minunea „copilul iubit al credinţei“.

În lucrarea cea mai renumită a scriitorului suedez Axel Munthe, Cartea de la San Michele, este descrisă o întâmplare care ne vorbeşte despre puterea credinţei.

Într-un sat din nordul Europei, o femeie avea un urs pe care-l domesticise şi îl ţinea legat, aşa cum ţinem noi câinii legaţi în curţi, la ţară. Într-o zi a vrut să plece în localitatea vecină, situată peste o pădure. S-a dus la urs şi i-a spus: „Să stai liniştit aici, să nu încerci să te dezlegi“. Ursul era puternic şi mai încercase să se elibereze, iar adesea reuşise. I-a dat a înţelege că a priceput. Femeia a plecat. Trecând prin pădure, la un moment dat a auzit tropote puternice în urma ei. S-a răsucit pe loc în cărare. În urma ei venea ursul. Venea alergând. L-a aşteptat. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să-l mustre, să-l acuze de neascultare: „Nu ţi-am spus să stai acasă? Eşti obraznic! Şi neascultător!“ Ursul o asculta supus, înmărmurit. L-a lovit peste obraz şi i-a zis: „Du-te înapoi acasă!“ Ursul a făcut stânga împrejur şi s-a întors pe aceeaşi cărare pe care venise. Femeia s-a dus în satul vecin, şi-a făcut treburile şi seara s-a întors şi ea acasă. Spre marea ei surprindere, ursul era legat aşa cum îl lăsase!

Ce se întâmplase? Ursul din pădure fusese alt urs. Un urs sălbatic, care venea după dânsa cu gând agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit şi i-a poruncit cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă că este ursul ei, despre care ştia că o ascultă, încât acest urs sălbatic a ascultat-o ca şi ursul ei domesticit, de acasă. De ce? Fiindcă ea a acţionat cu puterea convingerii, cu forţa credinţei că este ursul ei, acela care o ascultă. Şi a ascultat-o şi ursul sălbatic.

 „Tîlcuri noi la texte vechi“, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989

De ce se îndrăcesc oamenii ?

De ce se îndrăcesc oamenii ?

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză  şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească.

Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri?

La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul: De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu… în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu. Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.

Din Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26

„Arca lui Noe” din zilele noastre

Cercetătorii de la Universitatea de Stat din Moscova vor să congeleze fragmente de ADN prelevate de la toate vieţuitoarele care trăiesc sau au trăit pe Terra, relatează Daily Mail.

Universitatea rusă a primit cea mai mare finanţare din partea autorităţilor centrale pentru instituţiile de învăţământ superior, de 1 miliard de ruble (12,6 milioane de dolari), cu scopul de a începe acest proiect de amploare.

El va fi finalizat în 2018 şi se va desfăşura într-un complex ştiinţific amenajat pe o suprafaţă totală de 430 kilometri pătraţi. Viktor Sadivnichy, rectorul universităţii, a asemănat acest proiect ştiinţific uriaş cu o „Arcă a lui Noe” din zilele noastre.

Acest anunţ este cel mai recent, dar şi cel mai ambiţios, ce a fost făcut în domeniul băncilor de ADN, cunoscute sub denumirea de „Grădini zoologice congelate”.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?

M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?

M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.

M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.

M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro­logii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto­grafiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.

M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta tre­buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea to­talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul

nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi tre­buie să fim convinşi că Hristos este în iad!

M.S.: Şi iadul este în mine.

Fragment din interviul realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-30

Sfânta Muceniţă Anisia şi Cuviosul Zotic Evanghelia de la Luca (XIII, 10-17)

n vremea aceea, învăţa Iisus în una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta!“ Şi Şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s’a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, drept răspuns a zis către mulţime: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!…“. Iar Domnul i-a răspuns, zicând: „Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?“ Şi zicând El acestea, toţi cei care-I stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte săvârşite de El.

Apostolul Zilei : 2014-12-30

Sfânta Muceniţă Anisia şi Cuviosul Zotic Ap. Evrei 9, 8-23

raţilor, prin aceasta, Duhul Sfânt ne lămureşte că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de faţă şi însemna că darurile şi jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. Acestea erau numai legiuiri pământeşti – despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări – şi erau porunci până la vremea îndreptării. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşealelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge. Într-adevăr, Moise, după ce a rostit faţă de tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viţei şi de ţapi, cu apă şi cu lână roşie şi cu isop, a stropit şi cartea şi pe tot poporul, şi a zis: «Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu». Şi a stropit de asemenea cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă. După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge, şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare. Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri să fie curăţite prin acestea, iar cele cereşti înseşi, cu jertfe mai bune decât acestea.

Este rugăciunea pe buzele tale?

Cu cât mai mult ne uneşte rugăciunea cu Hristos, cu atât mai mult ea ne desparte de diavolul – şi nu numai de el, ci şi de duhul lumii care naşte şi susţine patimile.

Adversarul (vrăjmaşul) rugăciunii este neatenţia, apatia. Invers, vrăjmaşul satanei este dorinţa de a te ruga, râvna inimii. Cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi spune Apostolul (Rom. 12, 11). Această râvnă atrage şi păstrează harul pentru cel ce se roagă şi i se face lumină, bucurie şi neînchipuită mângâiere acestuia, dar pentru demoni ea este foc, amărăciune şi persecuţie. Când vine acest har, el adună mintea din risipire şi o îndulceşte cu grija de Dumnezeu, vindecând-o de toate gândurile cele rele şi necurate.

Este rugăciunea pe buzele tale? Atunci şi harul este acolo. Dar de la buze ea trebuie să treacă în minte şi să coboare în inimă – iar aceasta ia mult timp şi multă trudă. Limba trebuie să trudească pentru a-şi plăti păcatul grăirii în deşert şi a căderilor sale şi trebuie să dobândească obiceiul de a se ruga. Căci fără trudă şi practică nu se poate forma un obicei. Smerenia trebuie şi ea să fie prezentă pentru ca harul să vină. După aceea, drumul este limpede; rugăciunea se lipeşte de respiraţie, iar mintea se trezeşte şi o urmează. Cu timpul patimile slăbesc, gândurile se supun şi inima se linişteşte.

Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 330

“Au poluat atmosfera și îi deranjează oasele”

– Părinte, unii se gândesc să înceapă să-i ardă pe cei morţi din motive igienice şi de economie de teren.

– Pe motive igienice? Auzi vorbă! Nu le este ruşine când spun aceasta? Au poluat atmosfera şi acum dau vina pe oase. Oasele, la urma urmei, sunt spălate. Pentru economie de teren, zic ei. Dar în toată Grecia, care are atâtea păduri, nu găsesc loc? Am certat pe un profesor universitar în privinţa aceasta. Cum găsesc atâta loc pentru gunoaie, iar pentru oseminte care sunt sfinţite nu află? Nu mai există loc? Şi câte oseminte de sfinţi pot fi printre acestea! La aceasta nu se gândesc?

În Europa ard morţii nu pentru că n-ar exista loc să-i îngroape, ci pentru că socotesc aceasta un progres. Nu defrişează vreo pădure să facă loc, ci ard morţii, îi fac cenuşă, ca să deschidă loc… Pun apoi cenuşa într-o cutiuţă pentru mai multă comoditate şi aceasta ei o consideră progres. Îi ard pe morţi pentru că nihiliştii vor să le nimicească pe toate, chiar şi pe om. Să nu rămână nimic care să amintească oamenilor de părinţi, de moşi, de viaţa înaintaşilor lor. Vor să taie pe oameni de la tradiţia lor. Să-i facă să uite cealaltă viaţă şi să-i lege de aceasta.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 138-139

Nimic în viață nu este mai important ca familia

Dupa 21 de ani de casatorie, sotia mea a dorit sa ies cu alta femeie la cina si la un film. Mi-a spus “Te iubesc, dar stiu ca si aceasta femeie te iubeste, si i-ar placea sa petreaca putin timp cu tine”.

Aceasta femeie cu care sotia mea vroia sa ies era mama mea, care era vaduva de 19 ani, iar cerintele serviciului meu si ai celor 3 copii insemnau ca puteam sa o vizitez doar ocazional.

In acea seara, am sunat sa o invit la cina si la film.

“Ce e cu tine, s-a intamplat ceva?” a intrebat ea.

“M-am gandit ca ar fi placut sa petrec timp cu tine”, i-am raspuns. “Doar noi doi.”

S-a gandit pentru un moment, si apoi a zis “Mi-ar placea foarte mult.”

In acea Vineri, dupa munca, am pornit spre ea si eram putin ingrijorat. Isi aranjase parul in bucle si a purtat rochia pe care o purtase cand a sarbatorit ultima aniversare a casatoriei ei. A zambit, si fata ei era la fel de luminoasa ca cea a unui inger.

“Le-am spus prietenilor mei ca ies cu fiul meu, si au fost impresionati” a spus ea, intrand in masina. “Abia asteapta sa auda totul despre intalnirea noastra.”

Am mers la un restaurant care, desi nu era elegant, era foarte placut si cu o atmosfera deosebita. Mama mi-a luat bratul ca si cum ar fi fost sotia presedintelui Americii. Dupa ce ne-am asezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei mai vedeau doar literele mari.

Ajuns la jumatatea meniului, mi-am ridicat privirea, si am vazut-o pe mama cum se uita la mine. Avea un zambet nostalgic pe buze. “Eu eram cea care iti citea tie meniul cand erai mic” spuse ea. “Atunci acum e momentul sa te linistesti, si sa ma lasi sa iti intorc favorul” am raspuns eu.

In timpul cinei, am avut o conversatie placuta – nimic extraordinar, pur si simplu am aflat despre evenimentel recente din viata celuilalt. Am vorbit atat de mult incat am uitat complet de film. Cand am ajuns acasa la ea, mai tarziu, a spus “Am sa mai ies cu tine, dar numai daca ma lasi sa te invit eu”. Am fost, bineinteles, de acord.

“Cum a fost cina ta?” m-a intrebat sotia, cand am ajuns acasa.

“Foarte frumoasa. Mai frumoasa decat mi-as fi putut imagina” i-am raspuns.

Cateva zile mai tarziu, mama a murit datorita unui infarct. S-a intamplat atat de subit incat nu am avut ce sa fac pentru ea. Ceva timp mai tarziu, am primit un plic cu o copie a notei de plata de la restaurantul unde am fost. Pe o hartie atasata ei scria “Am platit nota in avans. Nu eram sigura ca o sa pot sa ajung la urmatoarea intalnire; insa in orice caz am platit doua tacamuri, unul pentru tine si unul pentru nevasta ta. Nu vei stii niciodata cat a insemnat acea seara pentru mine. Te iubesc, fiule.”

In acel moment, am inteles importanta de a spune “Te iubesc!” la timp, si de a acorda celor dragi timpul pe care il merita. Nimic in viata nu este mai important ca familia.

Practicarea Rugăciunii lui Iisus nu este legată de nici o tehnică

– Este bine să încercăm practicarea Rugăciunii lui Iisus, armonizînd-o cu suflul respirator? Practicarea sistemului yoga contravine principiilor tradiţiei creş­tine? Filosofia acestor sisteme se află în opoziţie cu Ortodoxia?

– Practicarea Rugăciunii lui Iisus nu este legată de nici o tehnică: de poziţie, de respiraţie sau de altceva. Este adevărat că în cursul istoriei i-au fost asociate diferite maniere de respiraţie. Mă găseam acum vreo 20 de ani la un congres pe teme ecumenice şi acolo participa şi actualul Mitropolit al Transilvaniei, Anto­nie Plămădeală. I se pusese această întrebare şi el a răspuns într-o manieră care mi s-a părut perfectă. El a zis: „Metoda nu vă va conduce la rugăciune, dar rugă­ciunea vă va conduce la metodă”. Este un joc de cu­vinte pe undeva, dar este foarte adînc. Condiţiile esenţiale pentru Rugăciunea lui Iisus aparţin unei alte ordini. Trebuie să ai credinţa în Iisus Hristos, aşa cum o propovăduieşte Biserica. Să fii animat în profunzi­me de necesitatea de a fi mîntuit. Cel care nu crede că Iisus Hristos este Dumnezeu făcut om pentru mîntuirea noastră şi nu simte în inima şi în mintea sa ne­voia de mîntuire adusă de El, se găseşte într-un oare­care pericol dacă încearcă să practice Rugăciunea lui Iisus. Pentru că el va practica Rugăciunea lui Iisus dintr-o perspectivă care nu este ortodoxă. Această rugăciune cuprinde numele lui Dumnezeu făcut om. Şi în Vechiul Testament vedem deja că numele şi Persoana sînt profund unite. Pentru aceasta Decalogul ne spune: „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert”.

Dumnezeu este prezent, într-o oarecare măsură, în însuşi numele Său. Si noi trebuie să-I invocăm nume­le cu temere şi cu dragoste, aşa cum ne apropiem de Sfînta împărtăşanie.

În acelaşi timp, Rugăciunea lui Iisus este o mărtu­risire a credinţei despre Sfînta Treime. Cînd zicem: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”, noi rostim deja numele Tatălui şi al Fiului, şi cînd zicem Hristos, ne referim la ungerea pe care a primit-o Fiul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfînt. Deci, în cîteva cuvinte, îl măr­turisim pe Dumnezeu Cel în Treime.

Şi unul din Treime S-a făcut om, pentru a-l mîntui pe om. Această persoană a primit numele Iisus, care înseamnă „Dumnezeu Mîntuitor”; Dumnezeu Mîntuitor pentru că noi, ca păcătoşi, avem nevoie de mîntuire. Acest fapt îl explicăm atunci cînd rostim „milu­ieşte-mă pe mine, păcătosul”. A fi păcătos nu este, înainte de toate, o categorie morală, ci ontologică, adi­că adîncit în negura separării ontologice între Dumnezeu şi om. Şi pentru că sîntem separaţi de Dumnezeu, nu-L cunoaştem şi, deci, nu-L iubim. Numai în această perspectivă putem să rostim numele lui Iisus din această rugăciune.

Celelalte modalităţi privitoare la respiraţie sau la poziţia corpului în timpul practicării Rugăciunii lui Iisus sînt accesorii, vizavi de aceste puncte esenţiale pe care le-am amintit mai înainte. Există un oarecare risc să te axezi mai mult pe ceea ce este secundar şi de aceea, din acest punct de vedere exterior, Rugă­ciunea lui Iisus poate să se asemene pe undeva cu practicile yoga, adică repetarea neîncetată a unei for­mule scurte, ceea ce se numeşte o mantra. Dar din­colo de această asemănare de suprafaţă există o diferenţă fundamentală. Baza Rugăciunii lui Iisus este revelaţia lui Dumne­zeu prin Hristos, credinţa în Dumnezeul personal, în timp ce yoga este metodă spirituală aparţinînd unui univers spiritual cu totul altul faţă de cel pe care îl tră­im noi, adică hinduismul, şi nu trebuie să amestecăm, în nici un caz, perspectivele lor. De aceea îmi permit să vă rog să nu vă angajaţi în practica yoga, chiar dacă în primele etape acest lucru apare nevinovat şi uneori util. Pentru că, esenţial, fundamental, acest lucru apar­ţine hinduismului şi fără să ne dăm seama luăm o perspectivă ireconciliabilă cu credinţa noastră.

Dacă uneori am pierdut convingerea despre plină­tatea credinţei creştine şi puterea sa de a ne mîntui, da­că ni se pare că ne lipseşte ceva nu trebuie să căutăm în altă parte, ci trebuie să adîncim şi să descoperim din ce în ce mai mult propria noastră bogăţie, credinţa noastră ortodoxă, care este singura adevărată. (Părintele Symeon de la Essex)

Din Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 157-159

Darul lacrimilor

Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască.

A mers, prin urmare, la un pustnic şi i-a spus gândul său.

Pustnicul l-a sfătuit:

– Ia un butoi mare, fără fund, şi umple-l cu apă şi când va fi butoiul plin, să ştii că Dumnezeu te-a iertat.

Omul a mers şi a făcut precum i-a spus pustnicul. Dar din ce turna, butoiul tot gol rămânea. Turna zadarnic.

– Se vede treaba că nu voi găsi iertare la Dumnezeu…

Aşa de mare era mâhnirea lui, încât au început să îi curgă lacrimile.

Atunci s-a petrecut o minune.

Butoiul s-a umplut îndată, iar omul a simţit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.

Numai prin lacrimile căinţei putem primi de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

Femeia adevărată

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare de cât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.

Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.

Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.

Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieata şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.

Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în viata noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.

Din Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, 2011

Să te îndrăgosteşti e uşor, dar să iubeşti e foarte greu

De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

– Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti.

Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine.

Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea.

Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

Pr. Pantelimon de la Oașa – Formula AS, nr. 973, anul 2011

Totul este să fii cu Hristos prezent în inimă continuu, orice ai face!

– Cum pot recupera din timpul pe care l-au pierdut şi cum pot împlini poruncile lui Dumnezeu cei care nu au primit educaţie religioasă, dar care totuşi doresc să intre în viaţa monahală cu seriozitate?

– În viaţa duhovnicească nu se pune problema recuperării trecutului. Totul este să fii cu Hristos prezent în inimă continuu, orice ai face! Cine este prezent, repară trecutul şi cucereşte viitorul! Căci la mănăstire nu se pleacă decât dintr-o înaltă raţiune, dintr-o necesitate sufletească.

Ferice de tine! Nu contează trecutul, oricât ar fi fost de păcătos. Dacă spui: „Doamne, iartă-mă!”, cu toată inima, te iartă! Dar trebuie să fii atent, să nu cazi mai rău. Că spune în Evanghelie: De acum te-ai făcut sănătos, să nu mai greşeşti! Pentru că este mai uşor la urcat decât la coborât. Să vă gândiţi la cuvântul acesta când urcaţi scările la un bloc. E mai uşor să urci decât să cobori.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 48-49

Cine nădăjduieşte în Dumnezeu, este iubit de Dumnezeu

Cea mai scurtă definiţie a nădejdii este: „aşteptarea cu încredere a bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu”.

Cine nădăjduieşte în Dumnezeu, este iubit de Dumnezeu (Psalmul 146, 11), iar cine nădăjduieşte în om, nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece omul deşertăciunii s-a asemănat şi zilele lui ca umbra trec (Psalmul 101, 12; 143, 4; Ecclesiast 6, 12; 8, 13).

Dacă am avea şi noi partea Mariei în viaţa noastră, dacă am sta la picioarele Domnului ca Maica Domnului în Sfânta Sfintelor, dacă am petrece în rugăciune şi în gândire de Dumnezeu ca dânsa, nu ne-ar hrăni pe noi oamenii, ci îngerii şi serafimii din cer. Dar noi punem nădejdea numai în pieptul nostru şi în priceperea noastră.

Arhimandrit Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 168

Prin rugăciune aflăm voia lui Dumnezeu

Prin rugăciune, aflăm voia lui Dumnezeu într-o problemă care ne preocupă.

Bătrânul Iosif Isihastul zicea: „Dacă vreţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, renunţaţi total la voia voastră, la toate gândurile şi planurile, şi, cu profundă umilinţă, cereţi-I lui Dumnezeu sfatul în rugăciune. Faceţi apoi ceea ce se va prezenta în inima voastră sau o va îndupleca, căci acest lucru va fi după Dumnezeu.

Cei ce au o mare îndrăzneală către Dumnezeu, când se roagă pentru a-I cunoaşte voia, aud în ei înşişi  «informaţia» divină; ei devin şi mai atenţi la viaţa lor şi nu fac nimic fără «informaţia» divină”.

Din Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 45

Cuviosul Paisie Aghioritul despre Părintele Tihon

Rânduiala mâncarii uscate, pe care o avea de tânar, a tinut-o pâna la batrânetile lui. Gatitul mâncarii îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncarurile bine pregatite nici nu se potrivesc calugariei. Era firesc ca dupa atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovniceasca, mâncarea buna sa nu-i mai pricinuiasca nici o placere. Caci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea si-l hranea cu hrana cereasca.

In discutiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce si din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura sa-si lase lucrarea duhovniceasca si sa se ocupe de lucruri desarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte putine lucruri care îi trebuiau ca sa traiasca si le procura din putinul lucru de mâna pe care îl facea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dadea cu cinci-sase sute de drahme si cu acesti bani traia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpatat încât si o smochina o taia în doua pentru a mânca din ea de doua ori. îmi spunea: “Mai, mai, mai, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însa ca sa ma satur, trebuia sa manânc un kilogram.

La fiecare Craciun, Staretul îsi procura un hering, ca sa aiba peste pentru toate cele douasprezece zile de dupa praznic, pâna Ia Boboteaza. Sira spinarii heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o ata si atunci când era vreun praznic împaratesc sau al Maicii Domnului si era dezlegare la peste, fierbea putina apa într-o cutie de conserva, afunda spinarea de doua-trei ori în apa, ca sa ia putin miros, dupa care punea putin orez. Asa facea el dezlegare si se prihanea pe sine ca manânca si supe de peste în pustie. Acea spinare o agata iarasi în cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o facea pâna când se albea si atunci o arunca.

Când vedea pe oameni ca se purtau fata de el cu evlavie, se mâhnea si le spunea: – Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârsitul sau a primit sa fie putin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca sa-i nu-i mâhneasca.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar dupa aceea o dadea la batrâneii din Kapsala. Daca-i trimiteau bani, îi dadea unui bacan evlavios ca sa cumpere pâine si s-o împarta la saraci.

Odata, cineva din America i-a trimis niste bani. Atunci când Staretul i-a luat de la posta, l-a vazut un mirean si, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Staretului ca sa-l prade, gândind ca va afla si alti bani, fara sa stie însa ca si aceia pe care îi primise, Staretul îi daduse tot atunci lui Kir Teodor, ca sa ia pâine pentru saraci. Dupa ce l-a chinuit din destul pe Staret – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins ca într-adevar nu avea bani si a plecat. Dar înainte de a pleca Parintele Tihon i-a spus: –    Dumnezeu sa te ierte, fiule!

Acest om rau a mers si la un alt batrân cu acelasi scop, dar acolo l-a prins politia si singur a marturisit ca fusese si la Parintele Tihon. Atunci un politist a mers la Staret si l-a luat ca martor, pentru ca hotul avea sa fie dat în judecata, însa Staretul s-a mâhnit pentru aceasta si a spus politistului: –    Fiule, eu l-am iertat pe hot din toata inima mea. Acela însa n-a dat importanta cuvintelor.

Staretului, pentru ca executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i: – Haide repede, Parinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urma guvernatorului i s-a facut mila de Staret, si l-a lasat sa se întoarca de la Ieriso, la chilia sa, pentru ca plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca si el sa se faca pricina ca hotul sa fie pedepsit.

Când îsi aducea aminte de aceasta întâmplare se minuna si spunea: – Mai, mai, mai, fiule, mirenii astia au alt tipic! Piu au pe “iarta” si “Dumnezeu sa te ierte’.

Sursa: “Părinți aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, 2004

Parintele Tihon (Papa Tihon) a fost unul dintre duhovnicii cu viata sfanta ai secolului trecut, care s-au nevoit in Sfantul Munte Athos. A fost parintele duhovnicesc al Parintelui Paisie Aghioritul,  nevoindu-se pentru cea mai mare parte a vietii la Chilia Sfanta Cruce, ce apartine de Manastirea Stavronikita. Parintele Tihon a fost cel care, in data de 11 ianuarie 1966, l-a imbracat pe parintele Paisie Aghioritul in Schima Mare.

Irodul de astazi, pruncii de maine

Pe 29 decembrie facem pomenirea celor 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod.

Nasterea unui copil este intotdeauna o mare bucurie pentru o familie, o minune vizibila prin care se poate vedea rodul dragostei ce exista intre cei doi. Copilul poate fi sprijin, ajutor, implinirea visurilor avute; sau mai mult decat atat, prilejul de a invata sa ne jertfim, sa slujim si sa iubim.

Pentru a creste un copil asa cum este bineplacut lui Dumnezeu este nevoie sa-l crestem in dragoste, dar dupa cum spunea si Pr. Vasile Gavrila: „Copilul nu are nevoie numai de dragostea parintilor, ci si de dragostea dintre ei”.

Bucuria, nevinovatia copilariei si dragostea cu care te imbratiseaza un copil sunt bogatia fara de pret pe care o are un parinte. Chiar si sarac, se simte ca un rege in casa lui; traieste iubind si daruind, se jertfeste nadajduind…

Cu mare mahnire in suflet aflu din presa si marturisiri ca exista oameni care s-au impotrivit unei asemenea bucurii. Bineinteles ca au avut o scuza, dar nu este suficient pentru a te indreptati in fata oamenilor si a lui Dumnezeu!

Oare Irod nu a avut o scuza pentru ca a omorat 14000 de prunci?… I-a fost teama sa nu-si piarda regatul, si a recurs la acest masacru fara scrupule. Nu i-a fost mila, a ordonat uciderea lor orbit de putere. Nu acelasi lucru fac si cei ce avorteaza?… „Vor sa-si traiasca viata spun, „a fost o greseala”!

Cum pot sa fiu atat de linistit cand stiu ca pe aceasta moarte eu imi construiesc „fericirea”? Cum pot ucide un prunc atat de nevinovat si curat, singurul lui pacat fiind faptul ca a venit cand nu era asteptat! Sau mai bine zis, cautam sa-l ucidem inainte de a ne uita in ochii lui si a-i spune: „Tu esti de vina! Eu doar am vrut sa-mi traiesc dragostea…”

Poate ca pentru Irod a fost o intamplare nefericita faptul ca Hristos s-a nascut atunci, pe vremea domniei lui. A incercat sa indrepte aceasta „greseala” prin crima, dar singurul lucru pe care l-a reusit a fost sa ramana in istorie ca un ucigas fara mila, obsedat de putere. A omori pe cineva care ti-a facut rau, iar tu orbit de suferinta nu ti-ai mai putut pastra mintea limpeda, se poate intampla, dar prin pocainta poti avea si iertarea lui Dumnezeu; un copil mic, nevinovat si bucuros ca traieste, cum il poti omori?…

Se cauta tot felul de motive stiintifice prin care sa-si linisteasca constiinta cei ce recurg la avort pentru a-si „continua” viata. Saracii… Oare nu traiesc dupa aceea intr-un iad ce nu-i lasa sa fie oameni normali? Nu sunt distrusi pe viata, fara a putea sa uite crima facuta? Au impiedicat un suflet sa se bucure de viata, l-au jertfit ca sa ramana regi peste o impresie falsa de stapanire.

Nu numai doctorul care face avortul are mainile pline de sange, ci si parintii ce cu usurinta decid soarta unui suflet! Doctorul este asemenea soldatului care a primit ordin de la Irod pentru a ucide, nu are importanta ce crede, trebuie sa execute!…

Mi se sfasie inima de durere ca in timp ce pomenesc la Sfanta Proscomidie, nu pot scoate particica si pentru aceste suflete (deoarece numai cei botezati pot fi pomeniti in cadrul Sfintei Liturghi, eu ii pomenesc in putina rugaciune personala). Raman suflete chinuite de lipsa rugaciunii noastre, de dragostea noastra si de uitarea celor mai multi dintre noi… Vai mamei si tatei care vor fi judecati de sufletele copiilor ce i-au refuzat!!! Caci dupa cum marturisea un Parinte, nu Hristos ii va judeca pe acestia, ci vor sta in fata copiilor lor dand socoteala.

Daca este adevarat ca in Romania se fac aproximativ un million de avorturi pe an, suntem mai rai decat Irod! Suntem mai vinovati decat el, caci nu a stiut cine este Hristos, dar noi stim! El nu putea trai fara putere, noi nu putem sa traim fara placere! Vai noua!!!

Sufletul apare in clipa in care viata incepe prin fecundatia produsa si oricat de mic ar fi embrionul, se aud bataile inimii cu aceeasi intensitate ca si dupa nastere. Primul organ care se dezvolta va fi inima, primul simt-auzul; pentru a creste traind dragostea ce-o poate cunoaste prin cuvantul auzit. Un suflet mic ce vrea sa cunoasca, sa traiasca, sa iubeasca…

Nu exista cuvinte prin care sa descrii suferinta, nu exista scuze pentru a-ti motiva decizia, nu exista putere care sa-ti dea dreptul sa ucizi! Singurul lucru pe care-l avem este libertatea de a decide, pentru noi si nu pentru altii! Ne mantuim prin jertfa noastra, nu prin jertfa altor suflete!…

„Asa zice Domnul: „glas se aude in Rama, bocet si plangere amara. Rahila isi plange copiii si nu vrea sa se mangaie de copiii sai, pentru ca nu mai sunt” (Ierem. 31, 15). Sa plangem toti, caci numai lacrima mai poate stinge vapaia iadului, lacrima plina de pocainta…”

Sfintii 14.000 de prunci ucisi de Irod

Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod sunt cinstiti de Biserica pe 29 decembrie. Din Scriptura aflam ca magii, sosind la Ierusalim, nu au mai vazut steaua care ii calauzise pana in cetatea sfanta si atunci au inceput sa intrebe unde se afla regele iudeilor.

In vremea aceea, regatul evreu era condus de Irod. Acesta a fost proclamat rege de stapanitorii romani, impotriva vointei poporului evreu. Vestea ca s-a nascut un nou rege l-a tulburat. Din acest motiv ii convoaca pe arhierei si carturari pentru a-i interpreta profetiile legate de nasterea lui Mesia. Acestia ii vestesc ca Mesia se va naste in Betleem, conform profetiei lui Mihea.

Irod, orbit de patima puterii lumesti si crezand ca noul nascut ii va lua stapanirea, va cauta sa-l ucida. Spun orbit pentru ca un prunc era incapabil sa ameninte. Ii cheama pe magi „in ascuns” ca sa afle cand s-a aratat pe cer steaua care i-a calauzit, pentru a identifica varsta Pruncului. Irod ii va trimite pe magi la Betleem, ca urmare a discutiei avute cu carturarii evrei. Insa, ca unealta a diavolului, el ii roaga pe magi ca atunci cand Il vor gasi pe copil sa-i dea si lui de veste spre a merge la el sa I se inchine. Dar prin acest indemn, Irod devine o persoana care ii calauzeste pe magi pe drumul cel bun. Nu este singurul caz cand o unealta a diavolilor devine un instrument prin care se implinesc planurile divine.

Magii parasesc Ierusalimul si conform indemnului primit si calauziti de stea, ajung la Betleem, in locul unde se afla Pruncul. Cad la pamant, I se inchina Dumnezeului intrupat si Ii daruiesc aur, smirna si tamaie.

Dupa adorarea Pruncului, magii au primit in vis vestea de nu se mai intoarce pe la Irod. Au ocolit Ierusalimul, intorcandu-se pe o alta cale in tara lor. In acelasi timp, un inger ii vesteste lui Iosif sa ia Pruncul si mama Lui (Matei 2, 13) si sa plece in Egipt, pentru a-L feri de uciderea pe care avea sa o aduca porunca lui Irod.

Cand Irod observa ca a fost inselat de magi, porunceste sa fie ucisi toti pruncii mai mici de doi ani din Betleem si din jurul acestui oras. De fapt, magii de la rasarit nu l-au inselat pe Irod dupa cum marturiseste Sfantul Nicolae Velimirovici. Ei nu-i fagaduisera nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultand pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar Irod era obisnuit ca oricine ii asculta voia lui sa i-o implineasca negresit. Din acest motiv el a socotit ca magii l-au inselat pentru ca nu s-au intors la Ierusalim ca sa-i dea informatii despre Pruncul cel sfant.

Crima pruncilor mai mici de doi ani din Betleem si din jurul acestui oras a fost descoperita de prorocul Ieremia prin cuvintele: „Glas in Rama s-a auzit, plangere si tanguire multa. Rahela isi plange copiii si nu voieste sa se mangaie pentru ca nu mai sunt” (Ieremia 31, 15).

Sunt Parinti care afirma ca diavolul cunostea ca Fiul lui Dumnezeu se intrupase, dar nu Il identificase. Duhurile rele se folosesc de pofta de a ucide a lui Irod, pe care o implinise chiar si in cadrul propriei sale familii si cauta sa-L ucida pe Hristos din frageda copilarie. Irod credea ca prin crima sa va avea parte de o domnie netulburata, in vreme ce diavolul cauta sa-L ucida pentru a nu se implini lucrarea de mantuire a omului.

Uciderea acestor prunci ne arata in ce lume venise Mantuitorul. O lume atat de robita de pacat, incat crima se rasfrange si asupra vietii celor nevinovati. Pe de alta parte, chiar Mantuitorul ne spune despre Sine ca nu a venit sa aduca pace, ci sabie (Matei 10, 34), aratand prin aceste cuvinte ca intruparea Sa va intari lucrarea demonilor spre prigonirea celor ce-I slujesc Domnului pana la sfarsitul chipului acestei lumi.

Dupa ziua in care praznuim nasterea Domnului facem pomenirea martirilor si mucenicilor: pe 27 decembrie a Intaiului Mucenic si Arhidiacon Stefan, pe 28 decembrie a celor 20.000 de mucenici arsi in Nicomidia si pe 29 decembrie a celor 14.000 de prunci din Betleem si imprejurimi ucisi de Irod. Acest fapt denota ca Mantuitorul Se indreapta spre jertfa de la inceputul vietii Sale pamantesti. Cu alte cuvinte, nasterea Domnului poarta in ea samanta Crucii si a Invierii Sale.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-29

Sfinţii 14 de mii de prunci ucişi de Irod şi pomenirea Cuviosului Marcel, egumenul mănăstirii Neadormiţilor Evanghelia de la Matei (II, 13-23)

ar după ce au plecat magii, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare“. Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu. Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s’a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi’n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s’a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: Glas în Rama s’a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s’a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, zicându-i: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului“. Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel. Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s’a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s’a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema.

Apostolul Zilei : 2014-12-29

Sfinţii 14 de mii de prunci ucişi de Irod şi pomenirea Cuviosului Marcel, egumenul mănăstirii Neadormiţilor Ap. Evrei 8, 7-13

raţilor, dacă (testamentul) cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea; ci Dumnezeu îi mustră şi le zice: «Iată vin zile, zice Domnul, când voi face, cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda, testament nou, nu ca testamentul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului; căci ei n-au rămas în testamentul Meu, de aceea şi Eu i-am părăsit – zice Domnul. Că acesta e testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu va mai învăţa fiecare pe vecinul său şi fiecare pe fratele său, zicând: Cunoaşte pe Domnul! – căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare al lor; căci voi fi milostiv cu nedreptăţile lor şi de păcatele lor nu-Mi voi mai aduce aminte». Şi zicând: «Nou», Domnul a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte aproape este de pieire.

Creştinul trebuie să fie un om echilibrat

Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?

Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „redu­cere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul. Dar, atâta timp cât trăim în temporal şi între luminile astea exterioare, nu dispreţuim vreo realitate şi, dacă trăim esenţial în Dumnezeu, dacă trăim corect, dacă trăim ca-n Biserica Ortodoxă dreapta slăvire a lui Dumnezeu, nu putem să-l dispreţuim pe om, nici să-l negli­jăm, fiindcă omul, aproapele, este pentru noi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare om este mai im­portant decât tot universul, pe de o parte. Pe de altă parte, înţelegând ce este omul în sinea lui, trebuie să trăim în duh şi în adevăr.

PS Serafim: Eu aş adăuga aici, ceea ce spune Sfântul Pavel, că cel ce-şi neglijează familia, de exemplu, pe motiv de evlavie, acela a căzut din credinţă şi este mai rău decât un păgân”. Adică, faptul de a trăi duhovniceşte, nu înseam­nă că te rupi de viaţă şi nu te mai ocupi de familie, de copii, ci înseamnă că încerci să le transfigurezi, să le pă­trunzi pe toate de credinţă. Bineînţeles că nu este uşor. Este foarte greu, dar toate sunt uşoare şi posibile prin darurile lui Dumnezeu. Deci, creştinul este un om echilibrat, realist. Nu trebuie să ne îmbolnăvim trupul trăind într-o asceză extremistă, ci să facem toate cu măsură, cu dreaptă socoteală. Toate trebuie privite prin prisma unei Ortodoxii care înseamnă stare de mijloc, cale împărătească, care nu respinge nimic, ci integrează totul.

Din Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 124-125

Ia-ți neputința ta și umblă cu puterea Mea!

Vorba proverbului: „Dacă vrei s-ajuți pe cineva flămând, nu-i da un pește, ci învață-l să pescuiască!“ .

Să pescuiască și să devină pescari de oameni în Sfânta Biserică. Fiecare dintre noi e chemat la misiune, la apostolatul său. Oricât ni s-ar părea că suntem de neputincioși, pentru că Dumnezeu, Întreg, Se dă nouă, slăbănogilor, ca să ne ridicăm și să facem cele poruncite nouă.

Oamenii spun: Dumnezeu de ce nu face nimic, de ce nu intervine? Dar Dumnezeu lucrează numai prin om, prin sufletul omului. Și Dumnezeu te întreabă pe tine, cel ce întrebi: „Măi, omule, uite, Eu tot mă dau ție, sunt în sufletul tău, puterea Mea e în puterea ta, ce faci cu ea? Ce faci cu ea în Numele Meu? De ce nu faci nimic? Fă tu tot ce aștepți de la Mine!“.

Și dacă îndrăznim să facem asta și să cerem: „Dă-mi, Doamne, putere să fac asta și asta, să fac voia Ta!“, atunci vom vedea multe minuni. E numai nevoie să învățăm că puterea lui Dumnezeu dată nouă este pentru slujirea celuilalt, a aproapelui. Aceasta este iubirea. Știți? Și nu vom mai fi stăpâniți de rău și de neputințe atunci, pentru că Domnul zice: „Ia-ți neputința ta, și umblă cu puterea Mea!“.

Maica Siluana Vlad

extras din inverviul acordat Ramonei Bădescu pentru doxologia

Înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui

Este important a învăţa să o păstrăm, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”,  iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”.

Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să  păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.

Din Pr. Evgheni Şestun, „Familia ortodoxă”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.27

E cu putinţă să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru

Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre.

Împlinind acest cuvânt, vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau puţine, și nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Așadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa și nouă Părintele Ceresc greșelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.

Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere și să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, și cu toate simţurile trupești și duhovnicești ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.

Din Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, tradusă de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 30

Ştiința aduce tot mai multe argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu

Sub acest titlu, prestigioasa publicaţie americană The Wall Street Journal publică în ziua de Crăciun un fabulos articol de Eric Metaxas, un scriitor şi popularizator al ştiinţei în mare vogă din SUA.

Universul, scrie el, este cel mai mare miracol posibil. Ştiinţa demonstrează că există un reglaj fin al interacţiunilor gravitaţionale, electromagnetice, nucleare puternice şi nucleare slabe, care s-a constituit chiar în prima secundă de după Bing-Bang. În cazul în care oricare dintre aceste valori era să fie uşor diferită, universul nu ar fi putut exista.

La fel şi viaţa pe Pământ. Aceasta, spune autorul, sfidează pur şi simplu Teoria probabilităţilor. Există cel puţin 200 de parametri imposibili pe care urmează să le întrunească o planetă ca să poată găzdui viaţa. Şi astronomii şi biologii ştiu că Terra, de fapt, nu-i o regulă, ci o excepţie, un paradox cu neputinţă de explicat de pe poziţii strict materialiste.

Autorul aduce argumente de anvergură fundamentală, fără a intra în detaliile unor descoperiri ştiinţifice de dată mai recentă. El nu se referă, bunăoară, la realizările mecanicii cuantice care probează, în fond, că materia poate fi influenţată mental cel puţin la scară micro. Se ştie, de exemplu, că ochiul observatorului este în stare să modifice direcţia de mişcare a particulelor.

Este limpede, conchide Metaxas, că pentru a crede în Creatorul Inteligent al unei lumi neverosimile e nevoie de o credinţă mult mai slabă decât pentru a crede că acest incredibil Univers este rodul întâmplării oarbe.

 

Sursa: http://www.wsj.com/

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă

Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă, tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar, prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri.

Fiind Atotbun şi Atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit, nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor.

Din Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 120

Pentru un sac de bani

În timpul războiului dintre China şi India din 1962, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor.

O singură călugăriţă, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească.

„Bine – a mai întrebat colonelul -, dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?“ „Desigur că era sănătoasă – i-a răspuns un doctor -, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.“

„Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“

„Eşti desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune Avva Iacov în Pateric.

Preluare după o pildă din volumul „479 de pilde duhovniceşti creştin ortodoxe pentru minte, inimă şi suflet“

Asigurări şi nesiguranţă

Astăzi, lumea s-a umplut de asigurări şi asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă.

În nicio epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi, deoarece asigurările omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii, ca să simtă siguranţa duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar, Dacă văd că şi în corabiaBisericii intră puţină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădăjduiesc, pentru că nu mai au de ce să se alipească.

Lumea suferă, se pierde şi, din păcate, toţi oamenii sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii.

Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepăsare – mai ales acum – din toate părţile. Nu au de ce să se ţină.

Se împlineşte zicala: „Cel ce se îneacă se agaţă şi de un pai”.

Asta arată că cel ce se îneacă vrea să se prindă de ceva, ca să se salveze.

Vede corabia înecându-se şi merge sărmanul, să se prindă de catarg. Dar, deşi vede corabia în primejdie să se înece, nu se gândeşte că şi catargul se va scufunda. Se prinde de catarg şi se îneacă mai repede.

Vreau să spun că oamenii caută să se prijine de ceva, să se alipească de ceva. Şi, dacă n-au credinţă, ca să se sprijine de dânsa, dacă nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredinţeze complet pe ei înşişi lui Dumnezeu, se vor chinui. Mare problemă este încrederea în Dumnezeu.

Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei şi foarte primejdioşi, dar, în cele din urmă, va birui Hristos.

Veţi vedea că vor cinsti Biserica. Numai noi să fim corecţi. Vor înţelege că altfel nu se face sat. Şi politicienii au cam înţeles că, dacă cineva poate ajuta cum, în acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, aceştia sunt oamenii Bisericii.

Să nu vă pară ciudat.

Politicienii noştri au ridicat mâinile în sus. Unii au venit la Coliba mea şi mi-au spus: „Călugării trebuie să facă misiune, altfe, nu se poate”.

Ani grei! Dacă aţi şti în ce situaţie ne aflăm şi ce ne aşteaptă!…

Extras din

Cuviosul Paisie Aghioritul “Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003, p.25-26

În timp ce merg pe valuri nu mă pot gândi la alte treburi

Invatatorul imi porunceste sa merg pe valuri. Imi cere credinta ca nu ma voi scufunda. Nu am voie sa ezit. Fiecare indoiala este un innec al vitalitatii ce ma mentine deasupra valurilor. Nu voi cauta formule stiintifice pentru a explica acest fenomen. Vreau doar sa ajung la El. Prin credinta, voi finaliza traseul. Ezitand, voi esua lamentabil. Un cliseu ieftin, la fel ca necredinta.

Nu voi privi spre valuri infricosatoare. Ma va apara si de rechinii ce ma inconjoara. Totul e in mintea mea. Acolo e centrul puterii. Ce comanda voi da: Renunta! Sau Continua! Nu ma voi simti prea bine daca voi despica firul in patru: cat de adanca e apa, cat de tare batul vantul. Nu sunt un luptator SWAT, deci, fara credinta, nu conteaza daca ma innec in trei sau in treizeci de minute.

Voi onora invitatia Prietenului. Acesta este testul dragostei mele: sa pasesc pe valuri, sa nu ascult huiduielile celor din jur, ce ma considera nebun, pentru ca ma incapatanez sa cred in Altceva decat in materie. Scandalagiii din jur imi fraudeaza increderea, cata vreme Invatatorul imi promite o mostenire necomestibila pentru viermi.

Trebuie sa pasesc pe valuri acum. Nu am timp de afaceri urgente sau de inca un SEGA Games. Atmosfera e incarcata: constiinta indoielnica creeaza o prapastie interioara. Ajutor! Nici un partener de afaceri nu imi intinde mana sa ma salveze. Mai mult, rad de mine! Fara Invatatorul, as fi fost mort de mult! Innecat in propriul egoism. Doar El are puterea absoluta de a imi reda viata, lumina, pacea, bucuria… credinta.

In timp ce merg pe valuri nu ma pot gandi la alte treburi. In timpul rugaciunii nu ma gandesc la facturi. In timpul Liturghiei nu ma gandesc la fotbal. In afara de credinta, tot restul mai poate astepta. Nu sunt irascibil cand mai ratez cate un pas, doar nu e o afacere. Am incredere deplina in Cel Ce este. Tin cont de sfaturile pescarilor-apostoli si ale tuturor corabierilor-sfinti. Unde duce mersul pe apa: e o excursie la rude. Acolo ma voi intalni cu verii si fratii mei, cu bunicii si stranepotii sfinti. Si ei au umblat pe apa. Altfel, nu ar fi putut ajunge Aici.

Nu pot umbla pe apa cu o credinta second-hand, frumos ambalata, care imi creeaza o imagine doar. Imaginea strica, infatueaza. Autenticitatea mantuieste, recupereaza, imbucura, invesniceste.

***

Nu sunt un pion. Sunt un umblator pe mare. Nu sunt inutil, sunt slefuit pentru vesnicie. Iarta-mi scufundarile, Invatatorule! Iarta-mi tradarile. Daruieste-mi indrazneala credintei si mirul fericirii. Nu m-am innecat: spovedania m-a resuscitat.

Părinţii înşişi trebuie să-L caute pe Dumnezeu

În zilele noastre, mai mult decât oricând, părinţii înşişi trebuie să-L caute pe Dumnezeu. Şi atunci copiii îi vor urma, vor merge după ei. Când părinţii se străduiesc să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, o viaţă sfântă, atunci le sunt un exemplu copiilor, şi asta-i foarte important. Dacă părintele nu se roagă, atunci nici copilul nu se roagă. Dacă părintele nu se duce la biserică, atunci nici copilul nu se duce la biserică. Dacă părintele se duce la biserică şi se vaietă ba că e lungă slujba, ba că se plictiseşte, se plânge ba de preot, ba de episcop, ba de una, ba de alta, atunci copilul bineînţeles că-şi zice: „Ce-mi trebuie mie aşa ceva?”

De aceea, părinţii trebuie să ducă o viaţă sfântă, din care să răzbată pacea, dragostea, mila, iertarea… Dacă copilul se duce la biserică şi aude o predică despre iertare şi milă, dar vede că mama şi cu tata se tot ceartă şi se tot luptă, şi nu au milă unul cu altul, şi nu au iertare, atunci va părăsi Biserica. Aşa că, mai înainte de toate, părinţii trebuie să se facă sfinţi, şi vor deveni sfinţi şi copiii lor.

 

Sursa nr. 6 (41) al revistei Familia Ortodoxa

Suflete, fii treaz ca să poţi fi mântuit…

Dacă te rogi şi nu eşti auzit, să fii sigur că nu eşti pe deplin ascultător. Dacă te rogi noaptea şi nu ai grijă de felul cum te porţi în timpul zilei, este ca şi cum ai construi şi ai distruge în acelaşi timp.

Dacă eşti nepăsător în cele mai mărunte, cu siguranţă că vei sucomba şi vei cădea în cazul lucrurilor importante. Ia aminte la tine însuţi. Dumnezeu nu-Şi va trimite permanent harul Său într-o inimă care nu-şi înalţă un zid împotriva dorinţelor sale, sau într-o minte care nu dă nici un semn că se înfrânează de la rătăcirile sale fără sens.

 La început Dumnezeu ne dăruieşte Harul Său spre a ne ajuta, pentru a ne trezi, spre a îndulci simţurile sufletului nostru, spre a ne atrage. Dar dacă noi nu cooperăm cu el, harul nu va avea nici un fel de efect şi se va retrage. Pofta vine mâncând şi rugăciunea vine rugându-te. Te afli la ascultare, la lucrul tău? Aminteşte-ţi ce îşi spuneau Sfinţii Părinţi în timp ce lucrau: „Trupule, lucrează ca să poţi fi hrănit; suflete, fii treaz ca să poţi fi mântuit”. Rătăceşte cumva mintea? Spune rugăciunea în şoaptă şi nu grăi în deşert, căci îi vei vătăma şi pe alţii, inclusiv pe tine însuţi, prin grăirea în deşert.

Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 325-326

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-28

DUMINICĂ după Naşterea Domnului nostru IISUS HRISTOS Evanghelia de la Matei (II, 13-23)

ar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare“. Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu. Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s’a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi’n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s’a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: Glas în Rama s’a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s’a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, zicându-i: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului“. Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel. Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s’a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s’a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema.

Apostolul Zilei : 2014-12-28

DUMINICĂ după Naşterea Domnului nostru IISUS HRISTOS Ap. Galateni 1, 11-19

raţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

Un renumit medic șochează: orice formă de cancer se vindecă în câteva săptămâni

Leonard Coldwell este un medic cunoscut pentru succesele lui în vindecarea cancerului, a sindromului de oboseală cronică și a altor afecțiuni legate de stres.

Reporter: Domnule dr. Coldwell, am văzut în câteva dintre înregistrările dv video, unde spuneți că boala cancer se poate vindeca și între 2 și 16 săptămâni.

Dr. Leonard Coldwell: Din experienta mea, orice cancer se poate vindeca între 2 și 16 săptămâni. Dar la fel de adevarat este și faptul că orice doctor cu o experiența de peste 20 de ani, știe că această bolală se poate vindeca și instantaneu, fenomen cunoscut ca vindecare spontană. Există chiar și o carte scrisă de un autor pe care nu-l agreez, care prezinta mai multe cazuri de vindecare spontană. Aceasta înseamnă că este posibil, iar noi doar trebuie să găsim o cale să accesăm acest lucru. De asemenea, vindecări se întâmplă și în așa zisele locații sfinte, gen Lourdes, dar nu este neapărat din cauza locului ci a așteptărilor și convingerilor pacienților.

În momentul în care scapi de starea acidă (acidoza) și toxicitate internă, în momentul în care corpul devine alcalin și îmbogățit în oxigen prin adoptarea unei diete crude vegale și a sucurilor verzi bogate în clorofilă, bogate în calciul bun și minerale, deci în momentul în care corpul tău ajunge la alcalinitate, atunci cancerul este stopat. Poate dura câteva zile sau câteva săptămâni, dar acesta va fi oprit. Aduci corpul la un pH vindecător, pH-ul sângelui sănătos trebuie să fie ușor alcalin, la valoarea de 7,36 dar în faza de vindecare, el trebuie să fie mai alcalin, în jur de 7,5. Dr. Martin din Germania, folosește o metoda de oxigenare a sângelui, unde se scoate tot sângele din corp (este negru) se oxigenează (devine roz) și dupa 12 astfel de ședinte ai un sânge ca de nou născut, iar lipsa oxigenului este ușor eliminată. Este ca și cum ar fi un dopaj, dar legal.

Unii medici din Europa folosesc injecții (intravenoase) cu Vitamina C. În jur de 100cc (100 ml) de trei ori pe săptămâna, iar în unele cazuri mai des. Și din experiența mea, cancerul sau tumorile au dispărut chiar și în două zile. Vitamina C este un puternic vindecător și ajută și în majoritatea afecțiunilor inimii, dar din păcate, vitamina C va începe să fie un remediu dat numai pe rețetă și de formă sintetică, la fel ca și vitamina E. Vitamina E, foarte ușor și eficient rezolvă toate problemele legate de tensiune arterială; dar s-au facut studii cu Vitamina E de formă sintetică, iar concluziile au fost că nu este eficientă. Bineînțeles, forma sintetică nu este eficientă, ci doar cea naturală.

Dacă natura creează o problemă, natura creează și soluția. Daca ceva nu a existat acum 100 de ani, înseamnă că nu ai nevoie de ea astăzi (referitor la medicamente și remedii de sinteză). Când dorești să ajuți pe cineva și să-l informezi mai bine cum își poate elimina cancerul foarte repede, i-aș recomanda în primul rând să treacă instantaneu la o dietă vegano – crudivoră. Sunt cărți, sunt deja bucătari care te pot învata despre acest gen de hrană, sunt materiale video despre acest subiect. De asemenea, dacă nu există afecțiuni ale rinichilor, aș recomanda să se bea aproape 4 litri de apa pe zi, la care se adaugă jumătate de lingurița de sare de mare. Avem nevoie de sare pentru orice fel de functii ale corpului. Avem nevoie de electricitate, iar această electricitate poate fi produsă într-un mediu cu suficientă sare. Deci dacă ai lipsă sau carență de sare, ai și o problema de tensiune.

Reporter: Vedeți dar recomandarea este să nu prea consumi sare, în special dacă ai probleme de tensiune.

Dr. Lenard Coldwell: Ok, este de fapt exact invers. Problema este că ei fac referire la sarea de masa care, de cele mai multe ori are următoarea compoziție: 1/3 sticlă, 1/3 nisip și 1/3 sare. Deci sticla sau nisipul, zgârie arterele și vasele de sânge și acestea încep să sângereze, iar în aceste cazuri, colesterolul merge acolo și începe să repare problemele ca să oprească sângerarea internă, până la deces. Acum, deodată, colesterolul este cauza tensiunii pentru că subțiaza vasele sanguine în încercarea de a acoperi diversele zgârieturi din vasele sanguine. Și acest lucru este absurd. Nu se moare din prea mult colesterol, ci din prea puțin. Sunt mulți oameni cu colesterol 600 și sunt foarte sănătoși și făra nicio problema de sănătate. Oricine din secția de arsuri grave știe că persoanelor cu arsuri li se dă în fiecare zi să mănânce între 20 și 25 de ouă fierte tari. Pentru că ei știu că numai colesterolul poate reconstrui și genera celule foarte sănătoase într-un timp foarte scurt. 80% din celule sunt compuse din colesterol. Deci de unde pot veni noi celule sănătoase daca nu există suficient colesterol? Fiecare va trebui să aibe nivelul de colesterol măcar la 250. Și apoi ți se spune LDL și HDL sunt colesterol rău și bun. Nici măcar nu este colesterol, ci este o proteină care transportă colesterolul.dr3 Dr. Leonard Coldwell: cancerul poate fi vindecat în câteva săptămâni

Deci dacă te uiți la ceea ce știu medicii și ceea ce nu stiu…. Dr. Gary Niles și multe alte persoane au spus că medicii și cei din profesia medicală au cea mai scăzută medie de viata, care este în jur de 56 de ani, au cea mai ridicată rată la abuzul de alcool și de droguri, cea mai ridicată rată a suicidului, numai a psihiatrilor este mai ridicată. Deci, din păcate, noi mergem la acești oameni să-i întrebăm cum să avem o viața sănătoasă, fericită și longevivă. Cred că trebuie să ne revizuim modul de gândire.

Nu ţi-am spus să-ţi ai nădejdea întru mine?

Odată, pe când inima lui se primejduia să plesnească de durere, a mers din nou în bisericuţa sa şi a început să se roage cu multe lacrimi la Maica Domnului şi să sărute icoana ei din cata­peteasmă. Căuta scăpare la ea, de vreme ce ea însăşi îi spusese să-şi aibă nădejdea în ea.

La un moment dat a obosit şi s-a aşezat în strană. Deodată icoana ei din catapeteasmă a strălucit şi chipul ei a devenit de mărime naturală. Acum nu mai era o icoană, ci un chip viu. Maica Domnului i s-a arătat în mărime naturală. Era atât de frumoasă şi de luminoasă, încât nu putea să o privească, pentru că Dumnezeiescul Prunc pe Care Îl ţinea strălucea ca soarele. L-au umplut cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât nu-şi mai simţea greutatea trupului; ieşise cu totul afară din sine şi doar stătea şi contempla. Atunci Maica Domnului l-a sărutat, iar el s-a umplut de o negrăită bucurie şi mireasmă.

– Nu ţi-am spus să-ţi ai nădejdea întru mine?, i-a spus ea cu o voce mai dulce decât mierea. De ce deznădăjduieşti?

Şi şi-a întins spre el mâna în care Îl ţinea pe Preadulcele Iisus, dar el, din pricina uimirii, a rămas nemişcat. Atunci S-a apropiat de el Pruncul cel ceresc şi l-a mângâiat pe faţă, iar el I-a sărutat mânuţa, care părea a fi vie. Sufletul său s-a umplut atât de mult de dragostea lui Dumnezeu şi de Lumină, încât n-a mai putut să stea pe picioare şi s-a prăbuşit la pământ. Atunci Împărăteasa a toate a intrat iarăşi în icoana ei, lăsând în urmă dumnezeiasca ei mângâiere şi o negrăită mireasmă. Stareţul, când şi-a revenit, a sărutat locul unde stătuse Maica Domnului. Acel loc a răspândit mireasmă mult timp după aceea. ,,Am simţit mânuţa moale a lui Iisus al nostru”, spunea mai târziu Stareţul Iosif, minunându-se de negrăita pogorâre a lui Hristos către nevrednicia sa.

Mărturisea că astfel de vedenii sunt trăirea şi simţirea unei alte vieţi, negustate de către cei ce nu le cunosc. Şi mai spunea că oricât s-ar strădui cel care a avut astfel de vedenii să descrie ce a simţit, niciodată nu va putea să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă, ci doar va face o descriere în parte. De vreme ce nici Pavel nu putea nu numai să descrie ce a văzut la al treilea Cer, dar nici el însuşi nu înţelegea răpirea sa.

Din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2010

Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia

– Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

– Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?

– Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.

– Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?

– Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate”. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: „Aceasta este bună, aceasta este putredă”…. (21-281)

– Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.

Din Interviu de Adrian Alui Gheorghe

Destinată să trăiască – minunea supraviețuirii unui copil după avort

Data presupusă a naşterii era 25 decembrie. Dar ce poate face împotriva avortului o mică creatură neajutorată în pântecele mamei? Ce poate face mama acestei mici fiinţe când, forţată de împrejurări, ajunge pe mâini răuvoitoare? Ce pot face viitorii bunici, când fiica lor se îndepărtează tot mai mult de ei? Următoarea relatare a fost prezentată în Simpozionul Internaţional al Supravieţuitorilor Avortului (Ottawa, Canada, 1992).

În calitate de colaboratoare la un centru de consiliere a femeilor însărcinate am făcut numeroase teste de sarcină femeilor tinere. Dar în noaptea aceea de aprilie îmi tremurau mâinile. Îi făceam un test de sarcină fiicei mele de 17 ani. Testul a ieşit pozitiv. Ne-am uitat una la cealaltă şi nu ne-a venit să credem. A început să plângă. În ziua următoare am făcut nişte analize de sânge care ne-au confirmat rezultatul. Timp de mai multe zile am discutat despre sarcina ei. Am folosit toată experienţa mea de „avocat al vieţii”, încercând s-o conving să nu facă avort. Eu şi soţul meu i-am zis că suntem alături de ea şi vrem s-o ajutăm în orice decizie ar lua, cu excepţia avortului. Vrem s-o ajutăm la creşterea copilului şi s-o întreţinem 100%. A spus că oricum nu ar face faţă unui avort şi că încredinţarea copilului spre adopţie ar fi cea mai bună alternativă pentru ea. Aşa că ne-am liniştit.

A început să meargă din nou Ia şcoală. Dar lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Felul ei de a fi s-a schimbat radical. Până acum ca foarte deschisă şi extravertită, dar a devenit tăcută şi distantă. Până acum discutam orice problemă, iar când plângea, ne lăsa să o cuprindem în braţe. Acum, însă, nu ne permitea nici să o atingem măcar. Bănuiam că cineva dorea să-i schimbe părerea cu privire la copil şi în curând am aflat şi cine. La sfatul unei prietene, fiica mea a telefonat organizaţiei „Planned Parenthood” (organizaţie americană ce încurajează avortul -n. ed.). Fiica mea era acum consiliată de o „avocată a morţii”. Părinţii unui adolescent nu-şi pot închipui ce tehnici persuasive foloseşte această organizaţie în abordarea tinerelor. I-au spus că este suficient de matură pentru a decide singură şi că un bebeluş i-ar ruina întreaga viaţă. Pe deasupra i-au mai promis că vor fi alături de ea şi că vor face totul foarte discret: „Părinţii tăi nici nu trebuie să afle despre avort. Oricum, nu ai nevoie de consimţământul lor.” Acesta este modul în care ei câştigă încrederea adolescenţilor, convingându-i să facă lucruri pe care părinţii lor nu le-ar aproba niciodată. Astfel adolescentul este încurajat să acţioneze împotriva voinţei familiei sale şi să nu ceară consimţământul ei.

Fiica noastră ne-a anunţat că s-a decis: Avortul este singura alegere pe care o poate face. Am întrebat-o dacă este conştientă de faptul că-şi ucide propriul copil şi nepotul nostru. A răspuns: „Da!” Răspunsurile ei erau mecanice şi lipsite de sentimente. Singura cale de a face faţă situaţiei era să fie tare cu sine, să rămână indiferentă faţă de conştiinţa ei şi faţă de ce reprezintă cu adevărat avortul.

Întreruperea sarcinii a fost programată pe 11 mai. Noi am început să ne rugăm încă de când am făcut testul de sarcină, dar acum rugăciunile noastre şi ale prietenilor noştri s-au înteţit. Ne rugam pentru viaţa nepoţelului nostru şi aproape că ne-am pierdut orice speranţă. Un susţinător al avortului avea să-l omoare pe copilaşul fiicei noastre şi noi nu puteam face nimic. Tatăl copilului i-a spus fiicei noastre că suportă cheltuielile avortului şi că o va duce cu maşina la clinică.

În data de 11 mai a părăsit tăcută casa. Ochii ei trădau un suflet gol, rătăcit. În casa noastră domnea o atmosferă de priveghi. Nici eu, nici soţul meu nu puteam scoate o vorbă. Ne rugam pentru fiica noastră şi pentru sufletul bebeluşului pe care nu-l vom mai vedea niciodată. De acum totul era în mâna Domnului. Ştiam că din această zi, viaţa familiei noastre nu va mai fi la fel. Când s-a întors acasă, după-masă, fiica noastră arăta groaznic. A început să plângă şi arăta de parcă ar fi trăit un coşmar. Într-o pungă de hârtie i-au pus nişte medicamente: anticoncepţionale, anticoagulante, antibiotice şi antinevralgice. N-am putut s-o întreb nimic în acea zi, în timp ce o îngrijeam. Ştiam ce i-au făcut şi ce s-a întâmplat cu bebeluşul.

Am încercat cu toţii să trecem peste acest moment. Pierderea suferită era enormă şi fără speranţă de a o recupera. Cuvintele „Facă-se voia Ta!” ne răsunau mereu în gând. Nici nu mi-aş fi putut imagina ce plan are Cel Atotputernic cu viaţa noastră. După 4 săptămâni fiica noastră trebuia să se prezinte la control la sediul organizaţiei „Planned Parenthood”. Rugăciunile noastre păreau că au fost totuşi ascultate. A venit acasă într-o criză de isterie. Asistenta care i-a făcut controlul a spus că uterul este încă mărit. I-au repetat testul de sarcină şi i-au zis că este însărcinată. Avortul nu reuşise!

Toţi aceşti „prieteni de „Planned Parenthood” au luat acum poziţie împotriva ei, spunându-i că asemenea lucruri nu li s-au mai întâmplat niciodată. Le era teamă că se va afla de această nereuşită şi au programat-o pentru altă intervenţie. Dar fiica noastră a fugit, şi a venit acasă. În timp ce povestea, m-a cuprins teama, dar şi uşurarea. Am încercat să iau legătura cu acea organizaţie, dar ei nu vroiau să vorbească cu mine. M-am rugat Creatorului să mă călăuzească şi să mă ajute să fac următorul pas. Întâi de toate trebuia să verificăm dacă bebeluşul trăieşte. Am făcut o programare pentru a doua zi la ginecologul din oraşul nostru. În noaptea aceea am simţit puterea lui Dumnezeu în casa noastră şi am ştiut că în zilele următoare mă va folosi ca instrument al Său. După ce s-a terminat consultaţia, asistenta m-a rugat să intru. Fiica mea îşi cuprinsese genunchii cu mâinile şi se legăna înainte şi înapoi. Plângea şi nu puteam înţelege ce spune. Am îngenuncheat lângă ea şi mi-am apropiat urechea de buzele ei: „Am auzit cum bate inima bebeluşului! Trăieşte!”

Din nou am simţit atingerea mâinii Domnului. Doctorul a întrebat-o dacă doreşte să păstreze copilul, iar ea a şoptit: „Da.” Urma să facă o ecografie, pentru a se constata starea sănătăţii copilului, eventuale leziuni sau malformaţii. Ceva îmi spunea că totul este bine, că nu mai este necesar să mă rog pentru copil. În ziua următoare l-am văzut şi eu la ecograf pentru prima dată. Am văzut cum îşi mişca mâinile, picioarele, capul. Amândouă am privit cu uimire mica minune. Doctorul ştia că a supravieţuit intervenţiei făcută de „Planned Parenthood”, dar s-a abţinut de la comentarii.

Asistenta care primea pacienţii avea lacrimi în ochi când i-a spus fiicei mele: „Este o minune!” „Ştiu”, a zis ea. După-masă, o voce gravă ne-a anunţat telefonic să ne prezentăm la doctor pentru a afla rezultatele ecografiei. M-am speriat, dar fiica mea, care era foarte liniştită, mi-a zis: „Mamă, copilaşul meu nu are nimic!” O lumină îi strălucea în privire. Doctorul ne aştepta şezând la un birou mare. A privit rece la fiica mea şi a spus că rezultatele ecografiei atestă prezenţa unor malformaţii. Copilul are 10 săptămâni şi jumătate, iar urechile arată neobişnuit. A continuat folosind termeni medicali neînţeleşi. În mintea mea s-a declanşat o alarmă. Nu-l cunoşteam personal pe doctor şi nu ştiam ce fel de om este. I-a propus fiicei mele să se mai gândească încă o dată cu privire la soarta sarcinii, dat fiind faptul că vârsta ei nu era foarte înaintată. Şi acest om dorea moartea copilului! Dar fiica mea I-a privit în ochi şi i-a răspuns: „Nu.”

Am luat legătura cu un ginecolog din Houston pe care-l cunoşteam şi care nu făcea avorturi. La prima consultaţie, după ce a aflat tot ce s-a întâmplat, s-a uitat plin de uimire la fiica mea şi i-a zis: „Acest copil este destinat să trăiască!”

Data naşterii s-a stabilit din nou pe 25 decembrie. Simţeam că puterea lui Dumnezeu era cu noi. Din două în două săptămâni i se făceau examinări ecografice şi de fiecare dată rezultatele arătau absenţa malformaţiilor fizice. Între timp vestea despre fiica mea s-a răspândit în biserica din care făceam parte şi în oraşul nostru. Tot mai multe persoane au început să se roage foarte serios pentru ea şi pentru copilul ei. Nepoţica noastră s-a născut pe 24 noiembrie, cu o lună mai devreme. Fiica noastră a avut dureri timp de doar 20 de minute. Fetiţa a cântărit 2,4 kg la naştere şi era sănătoasă din toate punctele de vedere.

Când am privit pentru prima dată chipul acestui mic sufleţel mi-a răsunat în minte un cântec care se cântă în biserica noastră de Sfintele Paşti, intitulat „Noi, care odată eram morţi”, în care se spune: „Chiar dacă vom muri, vom învia şi vom trăi pururea.” Ea a fost pentru noi ca şi moartă, dar acum trăia în braţele fiicei noastre. Lacrimile noastre exprimau bucuria învierii. Fiica noastră a primit dragostea şi iertarea lui Hristos. Viaţa noastră a tuturor nu va mai fi aceeaşi.

Extras din cartea “Tineri, sexualitatea incotro?”,

Asociatia PRO-VITA pentru copii nascuti si nenascuti – Filiala Gorj Editia a II-a, iulie 2003

Dacă ai necazuri, înseamnă că Dumnezeu te iubește

După aceasta vom şti cât de mult ne iubeşte Domnul: dacă El ne dă încercări grele şi avem multe necazuri în viaţă! Sfinţii Părinţi spun: Dacă vezi că ai pace netulburată, ai grijă că nu eşti pe calea cea bună!

Îi faci, aşadar, cumva vrăjmaşului pe voie; el nu se atinge de tine pentru că te are în puterea sa. De petreci bine şi n-ai multe ispite, înseamnă că el te ţine, iar tu nici nu înţelegi că eşti în puterea lui. Iată, aşa şi aceşti spiritişti ai noştri sunt în puterea duhurilor căzute, dar n-o înţeleg. Nu vor deloc să-şi vină în fire. Ei nu vor niciodată să asculte, să se lepede de acest rău, căci sunt sub stăpânirea duhurilor vicleniei.

 

Din Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 31

Bucuria şi frumuseţea milosteniei creştine

Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris. A dărui este în firea întregului univers. Dar, mai ales, nu trebuie să uităm că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgârcenia, însă, vine de la „eu”- l nostru.

Ceea ce ne împiedică să dăruim din suflet este „eu”- l. Simţul lui, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii, poate fi o povară imensă ce nu poate fi îndepărtată cu uşur­inţă. E clar astfel că cine doreşte să-şi îm­bunătăţească puterea de a dărui trebuie să îndepărteze această stare. Prin simplul act de a dărui, „eu”- l poate fi purificat şi apoi depăşit complet. Există însă şi pericolul ca „eu”- l să-şi supună şi să corupă până şi actul elementar şi sfânt al dăruirii. Este vorba aici, de toate darurile pe care le re­alizăm cu scopul de a câştiga faimă sau diferite alte avantaje.

De altfel, Domnul Iisus Hristos, pe când era în templu, ridicându-şi privirea, văzu bogaţii care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuţi. Şi zise: „Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia au pus ofranda din prisosul lor, pe când ea, din nevoia sa, a pus tot ce avea la viaţa ei”.

 „Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori, de sfintele sărbători de iarnă, să ne uităm deci şi către cei mai trişti ca noi, să luăm aminte la învăţăturile despre milostenie din Sfânta Evanghelie şi să atragem atenţia la vieţile sfinţilor care s-au proslăvit prin milostenia şi dragostea pentru aproapele de care au dat dovadă în timpul vieţii pământeşti.

Bunul Dumnezeu nu ne cere să dăruim averi, ci din puţinul pe care îl avem să dăm şi celui sărman, căci Tatăl Ceresc ne va răsplăti jertfa cu prisosinţă. Să ne rugăm deci sfinţilor Săi pentru a ne învăţa virtutea milosteniei, spre a dărui cu inima curată.

 Preot Octavian MOȘIN

Dumnezeu ne cheamă la cină

“Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi”(Luca 14, 16)

Iubiţii mei, învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură este simplă. Atât de simplă, încât să poată fi înţeleasă şi de copiii din şcoala primară şi de ţăranii analfabeţi. Însă deşi este simplă, conţine înţelesuri atât de adânci, încât şi mari oameni de ştiinţă şi mari înţelepţi rămân înmărmuriţi înaintea măreţiei ei. Acesta este un lucru de mirare.

Evanghelia lui Hristos este un râu nesecat, ocean inepuizabil; este o mină de aur, în care oricât ai săpa şi ai scoate, aurul nu se termină. Acest lucru îl observăm şi în Evanghelia de astăzi. Ea învaţă cu imagini şi exemple din viaţa de zi cu zi. Tocmai aţi ascultat-o.

***

Ce ne spune? Un domn bogat, din iubire faţă de poporul său, a gătit pentru toţi o masă, „ o cină mare” (Luca 14, 16), şi a oferit tot ce avea mai bun ca mâncare şi băutură. Când toate erau deja pregătite, a poruncit slujitorului său să-i cheme pe comeseni. Oricine s-ar aştepta ca toţi să fi primit această invitaţie atât de onorantă. Curios însă. Nimeni nu s-a dus la cină! Toţi au înaintat scuze. Unul a răspuns:

-Am cumpărat o ţarină şi trebuie să merg să o văd.

Altul:

-Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc.

Şi altul, mai obraznic decât toţi, zice:

-Eu doar ce m-am însurat cu puţin timp în urmă şi nu am vreme.

Astfel, nimeni nu s-a dus la cina cea mare. Domnitorul s-a mâniat şi a poruncit să fie chemaţi alţii în locul acestora care n-au acceptat onoranta invitaţie.

Aceasta este prima parte a parabolei. Să insistăm asupra ei. De vreme ce este parabolă, Domnul una spune şi alta lasă să se înţeleagă. Cine este cel care a făcut invitaţia la cina cea mare? Nu este altul decât Dumnezeu, Părintele ceresc. El este cel mai bogat decât toţi, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. El aşadar pregăteşte masa.

Trei mese ne-a pregătit Dumnezeu. Una este inferioară, a doua este superioară, iar a treia este mai presus de toate.

Una care este? Cea materială. Omul nu este doar suflet, este şi trup. La prânz veţi şedea cu toţii la masă. Apa pe care o veţi bea de unde este? Pe lună şi în stele apă curgătoare nu există. Aici există. Fructele pe care le mănânci, toate roadele, tot ce are pământul mai ales, ale lui Dumnezeu sunt. Când şezi să mănânci, gândeşte-te; nu trăi ca un animal necuvântător. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu.

Aşadar, cel ce aşterne în fiecare zi masă pentru toţi oamenii fără excepţie este Domnul nostru; şi aceasta este o masă, hrana trupului. Dar există şi o altă masă superioară: Cina cea de Taină. Unde este această masă? Aveţi ochi duhovniceşti? Aruncaţi o privire în Sfântul Altar. Acolo este masa; este Sfânta Masă. O, de-am avea ochi duhovniceşti! Am vedea Sfânta Masă scânteind, fulgerând, arzând şi înconjurată de îngeri şi de arhangheli, după cum se spune în troparul Sfântului Spiridon. Zice: „Când liturghiseai”, Sfinte Spiridon, „îngeri ai avut slujind împreună cu tine”. Omule, Dumnezeu îţi aşterne o masă pentru trup (mâncarea pe care o mănânci) şi o masă superioară pentru suflet (Dumnezeiasca Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos). Nu auzi? „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintru acesta toţi” (Dumnezeiasca Liturghie)!?

Sfârşitul te aşteaptă la altă masă, mai presus de toate. Care este aceasta? Este împărtăşirea cu Dumnezeu în veşnicie, în Împărăţia Cerurilor. Acolo ne îndreptăm.

Ne cheamă deci Dumnezeu. Cum ne cheamă? În felurite moduri. Menţionez cinci.

– După cum i-a chemat pe invitaţi prin slujitori, aşa ne cheamă şi pe noi prin slujitorii Săi, care sunt preoţii şi predicatorii. De fiecare dată când se aude predica Evangheliei, se face o invitaţie: Veniţi!…

– Când suntem răi, Domnul ne invită în alt fel: prin glasul necazurilor, al ispitelor, al întâmplărilor neplăcute din viaţă.

– Ne cheamă încă şi prin glasul conştiinţei. O, această conştiinţă! Atunci când dormi sau când te plimbi, te înţeapă şi îţi strigă: Păcătosule, până când vei rămâne în nepocăinţă? Îţi aminteşte păcatele tale. Şi când se apropie zilele de sărbătoare, glasul ei devine mai puternic. Nu există judecător mai aspru ca loviturile conştiinţei.

– În fiecare zi şi în fiecare clipă ne cheamă Dumnezeu să ne apropiem de El. Are însă şi o zi oficială în care îşi deschide palatele sale şi spune: Veniţi! Este ziua de duminică. Duminică înseamnă ziua închinată Domnului.

– Mai exact ne cheamă – cum? Prin clopotele care fiind trase se aud de la distanţă. Ce sunt clopotele? Glasul îngerilor, trâmbiţele cerului care anunţă invitaţia sau apelul, ca şi noi să spunem prezent. Când auzim clopotul, aripi la picioare pentru biserică. În timpul turcocraţiei, fără clopote, după cum zice un istoric, toţi alergau la biserică. Acum, mii de clopote să tragi, oamenii nu vin la biserică. Şi dacă-i întrebi „De ce?”, invocă şi ei motive; că nu au timp, au de lucru, sunt obosiţi de peste noapte… Este păcat ca în timp ce clopotele bat, cuplurile să doarmă, alţii să se suie în munţi, pentru vânătoare sau ascensiunea în munţi, alţii să meargă în excursie şi să umple drumurile de maşini.

Şi Biserica? Din nefericire, am uitat-o! O statistică improvizată ce s-a realizat a arătat că în Grecia din o sută de creştini duminica merg la biserică – câţi? Doar doi la sută (2%)! Aceasta arată că nu avem o legătură cu Biserica noastră. Suntem inferiori celorlalte religii. Du-te în Evros şi în Turcia. Zi de slujbă la ei este vineri, dar atunci toţi sunt în geamii să-l asculte pe hogea. Du-te şi în Israel. Zi de slujbă este sâmbăta şi atunci nici maşinile nu circulă, decât a poliţiei şi a salvării.

Şi noi, care avem cea mai frumoasă religie? Pietriş este religia turcilor şi a evreilor. Noi avem diamantul, unica credinţă adevărată. Şi totuşi nu mergem la biserică. Suntem fără îndreptăţire, iubiţii mei. Dumnezeu nu cere ceva dificil. Din 168 de ore pe săptămână, cere o oră! Atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui…” până la „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…”. Şi noi? Nicio oră nu rupem pentru asta! Ce răspuns vom da?

Şi desigur că nu este suficient doar să mergem la biserică; acesta este lucrul cel mai mic. Trebuie să mergem la biserică cu atenţie, dacă ar coborî un înger şi ne-ar examina inimile, se va încredinţa că suntem prezenţi cu trupul, şi absenţi cu duhul. În Stalingrad şi în Moscova, când iau Sfintele Taine, plâng. Aţi văzut aici vreo lacrimă în biserică? Urmărim nesimţiţi. Vai! ”Cât de înfricoşător este locul acesta; nu este altceva decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului” (Facere 28, 17).

***

Iubiţii mei, Domnul ne invită în biserica Sa. Peste puţine zile clopotele vor suna vesel şi se va auzi „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace” (Luca 2, 14). Toţi să alergăm în biserica noastră. Dar nu numai la Crăciun; în fiecare duminică să mergem la biserică.

Şi nu doar tu să vii. Eşti tată, eşti mamă? Cheamă-ţi şi copiii. Aşa se întâmpla în Pont, în Asia Mică, în Macedonia; se trezea tatăl, îşi lua copiii şi se duceau cu toţii împreună la biserică. Arătaţi-mi un tată care face aşa! Dacă o faci, să fii sigur: într-o zi vei muri, dar copiii niciodată nu vor uita că-i luai de mână şi-i duceai în biserica Dumnezeului nostru! La fel învăţătorul sau şeful oricărei instituţii; sfătuiţi-i pe toţi să meargă la biserică.

Toţi la biserică! Acolo are loc baia sufletului de păcatele de peste săptămână. După cum îţi faci baie trupului, aşa o dată pe săptămână fă şi o baie duhovnicească, ca să-ţi curăţeşti sufletul.

Şi când eşti în biserică, şi asculţi Evangheliile, îi vezi pe preoţi şi Sfintele Sfintelor şi te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine, atunci – nu este minciună! – stelele coboară pe pământ, şi inima ta devine rai, sălaş al îngerilor şi se aude înăuntru: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor. Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Psalmul 83, 2-3).

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis în sfânta biserică a Sfântului Ioan din Ptelemaida, 13.12.1981

Criteriul de judecată la Dumnezeu este iubirea!

Să lupţi până la urmă împotriva păcatului, ca să împlineşti cuvântul Mântuitorului: Iubiţi-vă! Ţineţi minte acest lucru: Criteriul de judecată la Dumnezeu este iubirea!

„De ce ai urât şi nu ai iubit?” Acesta este criteriul de judecată! Numai asta să vă rămână în inimă ca faptă de urmat în viaţă: să nu mai urâţi pe nimeni! Iubiţi pe toată lumea! Să vă temeţi mai mult de voi înşivă! Pentru că avem atâta putere de la Dumnezeu ca să ne putem elibera. Cât de uşor este să nu judeci! Ai putea să-i spui tu „Cât de greu este să nu judeci?” Pentru că dacă nu te astâmperi, deja a prins culcuş diavolul în inima ta. Ferească Dumnezeu!

Unul a zis că a omorât patima. Celălalt i-a răspuns: „Nu este adevărat!” Ba nu! Ba da! „Ei bine! Dacă vezi un ban pe drum, ce faci?” „îl văd, dar nu trebuie să îl iau, pentru că nu sunt iubitor de galbeni!” „Dar dacă vezi un bărbat şi o femeie păcătuind, ce faci?” „îi văd, dar nu îi judec!” „Dacă era patima moartă, nici nu îi vedeai!” Patimile la noi sunt numai legate, nu sunt moarte. Deci, atenţie că diavolul strigă ca un leu ca să te înghită! Însă care este glasul stăpânului fiecăruia din noi? De ce să mă tem, când este Hristos cu mine? „De cine mă voi teme, dacă Dumnezeu este alături de mine?” Mergem pe inerţie, nu pe credinţa adevărată! Aici este aici! Dacă ai o credinţă adevărată, nu te temi! Te mănâncă fiarele în pădure, ferice de tine! Dar nu te mănâncă! Căci nici tu nu stai în pădure ca să te mănânce! Ai voie să fugi, ai voie să te aperi. Dar dacă se întâmplă şi aceasta, ferice de tine! Că nu se întâmplă moarte fără voia lui Dumnezeu.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 42-43

Bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”

Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.

A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine.

Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Din Predica la duminica a sasea dupa Rusalii

Cum poate să se mântuiasca soțul prin soție și soția prin soț?

În lume există o ierarhie. Soțul se poate mântui prin soție, dacă ea își știe locul. Ea trebuie să fie mai smerită decât cel mai smerit bărbat. Numai așa se mântuește. Soțul se mântuește prin simplu fapt că soția îl impune drept cap al familiei, chiar dacă el refuză. O familie va exista atât timp cât bărbatul va fi capul ei, iar femeia trebuie „să se teamă de bărbat” (Efes. 5,33).

În zilele noastre există foarte multe femei energice, care întrețin familia și încearcă să o conducă. Observăm că în majoritatea cazurilor asemenea familii au un sfârșit tragic : bărbatul cade în ispite, devine bețiv sau, și mai rău, părăsește familia.

Ierarhia în familie a fost instituită de Dumnezeu . Bărbatul trebuie să fie capul ei și să nu uite că a întreține și a păstra familia este o mare responsabilitate. Dacă el refuză această funcție, va începe să se chinuiască și nu-și va mai putea găsi locul, iar soția va începe să-și denatureze chipul ei adevărat. A se mîntui prin cineva înseamnă a păstra această ierarhie, când soția trebuie să se simtă alături de soț ocrotită, iar bărbatul alături de soție in Rai. Toți trebuie să ne împlenim rolul în familie și mărturisind aceasta să ajutăm pe aproapele nostru să-și găsească locul său. Bineînțeles că nu vor lipsi nici rugăciunea soților unul pentru altul.

Din Cartea familiei, Ghid pentru familiști și pentru nefamiliști. Ed. Cu drag, 2011, p.77-78

Duminica înseamnă „ziua Domnului”

Preotul cinsteşte pe credincioşi tămâind pe credincioşii din biserică. Acesta-i semn de cinstire. De ce să nu stai înaintea lui Dumnezeu? Eu am spus de multe ori că duminica nu-i a noastră, duminica este a lui Dumnezeu.

Dacă în duminica lui Dumnezeu nu faci lucrurile lui Dumnezeu, apoi nici n-ai duminică, ai zi liberă. Ori este sâmbătă liberă, ori este duminică liberă, pentru om, tot atâta. Ori pentru noi nu-i tot atâta. Sâmbăta liberă este sâmbăta liberă, în care nu lucrăm, iar duminica, este duminica lui Dumnezeu în care-I slujim lui Dumnezeu. Dacă nu-I slujim lui Dumnezeu duminica, atunci nici n-avem duminică. Ştiţi ce însemnă duminică? Duminica înseamnă „ziua Domnului”. Apoi dacă ai o zi a Domnului şi n-o cinsteşti şi nu mergi la biserică, omul n-are nici Domn.

 

Din Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 282-283

 

De Crăciun NU este ziua celor care poartă numele de Cristian/Cristiana, Emanuel sau Natalia. Care este explicația

Cu ocazia Crăciunului, pe rețelele de socializare a început să-și facă simțită prezența o nouă urare: „La mulți ani celor care poartă numele de Cristian/Cristina, Natalia și/sau Emanuel/Emanuela”. 

Prima oară această urare a fost făcută de fostul președinte al PNL, Crin Antonescu, care a găsit un „Sfânt Cristian” în ziua de Crăciun, făcând această urare pe facebook. Ulterior, fostul lider liberal și-a dat seama de gafa făcută și și-a retras postarea.

Și totuși, când este ziua în care cei care poartă numele de Cristian, Natalia sau Emanuel își serbează onomastica? În acest sens am apelat la Părintele Mihai-Andrei Aldea: „Aceștia ar trebui sărbătoriţi de Sfânta Muceniţă Cristina, de Sfinţii Adrian şi Natalia etc. Că nu este acum Sfântul Cristian sau Sfânta Natalia…

Aşa cum Florea, Floarea, Florentina etc. trebuie prăznuiţi pe 18 august, nu „de Florii”, că nu este atunci Sfântul sau Sfânta „Florii”…

În concluzie: cei care vor să serbeze ziua numelui Cristian/Cristiana, o pot face pe 24 iulie, atunci când este prăznuită Sfânta Muceniță Cristina. Chiar dacă etimologia acestor nume vine de la Hristos, ele se sărbătoresc în ziua prăznuirii sfântului, nu a Nașterii Domnului.

Doamnele sau domnișoarele cu numele Natalia au ziua de nume pe 26 august, de ziua Sfinților Mucenici Adrian și Natalia.  De asemenea, Sfântul Emanuel din Creta este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 28 octombrie. Iar pentru cei din religia catolica, Sf Emanuel martirul este serbat pe 26 martie.

De multe ori diavolul doarme, iar noi îl provocăm

Dumnezeu îngăduie ispitele potrivit cu viata noastră duhovnicească. Uneori îngăduie să facem o greşeală, de pildă o neatenţie, ca altă dată să fim atenţi şi să evităm sau mai degrabă să preîntâmpinăm un rău mai mare ce ni l-ar fi putut face aghiuţă. Alteori lasă pe diavolul să ne ispitească, să ne încerce. Adică dăm examene şi, în Ioc de rău, diavolul ne face bine.

Viaţa duhovnicească este foarte simplă şi uşoară, noi o facem grea, pentru că nu ne nevoim corect. Cu puţină străduinţă, cu multă smerenie şi încredere în Dumnezeu, oridne poate spori mult. Pentru că acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc. Iar acolo unde nu există diavol, este firesc să nu existe nici ispite.

– Părinte, căderea într-un păcat se poate face şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu?

– Nu, este greu să spunem că Dumnezeu îngăduie să păcătuim. Dumnezeu niciodată nu îngăduie să păcătuim. Noi facem îngăduinţe, iar apoi vine diavolul şi ne ispiteşte. Când, de pildă, mă mândresc, atunci alung Harul dumnezeiesc, pleacă îngerul meu păzitor, vine celălalt… înger, diavolul, şi-mi sparg capul. Aceasta este îngăduinţa mea, iar nu a lui Dumnezeu.

– Părinte, atunci când am căzut, este bine să spunem: „Ispititorul m-a îmbrâncit?”

– De multe ori aud şi eu pe unii oameni spunând că diavolul este de vină atunci când ei se chinuiesc, în timp ce ei sunt vinovaţi pentru că nu înfruntă corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate împiedica de la rău? El îşi face treaba lui. Să nu-l încărcăm pe ispititor chiar cu toate. Odată, un ucenic care trăia la o colibă cu stareţul lui, când a rămas pentru puţin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie – era dintre acele chei mari şi vechi, a aprins o lumânare şi a pus-o sub cheie ca să coacă oul. Stareţul intră pe neaşteptate şi-l vede. „Ce faci acolo?” îl întreabă. „Părinte, diavolul m-a pus să coc oul pe cheie”, îi răspunde ucenicul său. Atunci se auzi o voce sălbatică: „Măiestria aceasta nici eu nu am ştiut-o. De la el am învăţat-o!” De multe ori diavolul doarme, iar noi îl provocăm.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Editura Evanghelismos, p.131-133

Când conştientizezi că nu poţi trăi aşa cum tânjeşte dorul tău de Domnul…

Ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viaţa ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândeşti la Domnul, să nu „faci abstracţie” nici de ceea ce faci, nici de ceea ce simţi în acel moment.

Să nu fugi din realitatea pe care o trăieşti, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-l chemi pe Domnul în tine, în cel ce eşti în acea clipă! Altfel, între tine şi El se va aşeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!

În tine e un dor mare care se loveşte de neputinţa ta de a manifesta în relaţiile tale ceea ce trăieşti în adâncul şi în dorul tău! Aşa suntem toţi oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinţei.

Când conştientizezi că nu poţi trăi aşa cum tânjeşte dorul tău de Domnul, ce simţi?

Dacă te vei culpabiliza, vei căuta explicaţii, scuze sau soluţii „în afara ta” şi vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde, e nevoie doar să accepţi că nu poţi! Când vei conştientiza profund că nu poţi să faci ceea ce doreşti mai bun şi mai înalt în adâncul tău, vei simţi o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăieşti, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinţei. Atunci vei striga la Domnul că nu poţi şi că El poate şi să te ajute! Să vină la tine şi să facă El ce nu poţi tu, după cum a făgăduit!

Aşadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci şi le trăieşti când te sileşti să asculţi de poruncile Domnului şi să accepţi durerea de a nu putea să le faci după cum ţi-ai dori şi să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ţinând mintea în iad”, adică fiind mereu conştient de durerea pe care o simţi din cauza acestei neputinţe! Această durere e ceea ce numesc Părinţii „străpungerea inimii” şi calea bucuriei în Domnul!

 

Din Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 43-44

Dragostea faţă de cei ce ne necăjesc

Noi îi admirăm pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre pentru nevoinţele ascetice pe care le-au împlinit. Dar oare ce le dădea forţă de a le îndura? Bătrânul Antim sublinia: “Părinţii aveau platoşă credinţa neclintită în Dumnezeu şi străluceau de doriri sfinte. Dumnezeu îi lăsa să simtă încercarea suferinţelor atât cât voia, apoi le dădea harul Său şi socoteau ca nimic aceste suferinţe”.

Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc şi ne chinuiesc, Bătrânul Porfirie zicea: “Orice om care ne jigneşte, ne face rău, ne calomniază sau este nedrept cu noi, este unul dintre fraţii noştri căzut în mâinile diavolului. Până ce-l întâlnim pe acest frate noi trebuie să plângem mult, să suferim dimpreună cu el şi să ne rugăm lui Dumnezeu, în linişte şi cu stăruinţă, ca-n ceasul dificil al ispitei să ne întărească şi să aibă milă de fratele nostru, victima diavolului. Şi Dumnezeu ne va ajuta, atât pe noi cât şi pe fratele nostru”.

Despre dragostea faţă de aproapele, Bătrânul zicea: “Când fratele nostru face o greşeală, noi trebuie să-i suportăm ispita. Adevărata dragoste ne inspiră să facem sacrificii pentru aproapele nostru. Fără sacrificiul din partea noastră, dacă-l judecăm pe fratele nostru care a păcătuit, îl facem să cadă şi mai jos. Şi invers, printr-un sacrificiu al dragostei noastre şi prin rugăciunea noastră tainică pentru el, îi trezim conştiinţa, care se educă şi-l judecă: atunci el se pocăieşte şi se îndreaptă”

Extras din Andrei Andrecuț, Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 40

Țăranul și marinarul

Un ţăran îl întreba mereu pe un marinar cum de nu îi este frică să urce pe vas şi să se supună la atâtea pericole.

,,Dar chiar nu ţi-e frică, ai aşa mare nădejde în Dumnezeu că nu vei muri?”

,,Am! răspunse , marinarul”

,,Dar tatăl tău şi bunicul tău cum au murit? întrebă ţăranul…

,,Păi cum să moară, pe vas! spuse marinarul.

,,Păi şi după toate astea mai ai curajul să te urci pe vas.

,,Da! răspunse marinarul, apoi întrebând:

,,Dar părinţii tăi, tatăl, bunicul tău unde au murit?

,,În patul lor! spuse ţăranul”.

,,Păi şi după toate astea, zise marinarul, mai ai curajul să te urci în pat?”

Pronia, purtarea de grijă a lui Dumnezeu lucrează în înalturile cerului, dar şi în străfundurile oceanelor, oriunde este suflare de viaţă pe pământ. Aşa că cine crede în Dumnezeu trăiește cu credinţă, nu cu frică.

Două lucruri nu poţi face fără credinţa în Dumnezeu: să creşti copii buni şi să suporţi o suferinţă grea

Ca să fim pe calea sfinţilor trebuie să avem credinţă în Dumnezeu, iar credinţa nu vine aşteptând-o, ci vine lucrând pentru ea. Cine face fapte de credinţă îşi înmulţeşte credinţa, cine face fapte de necredinţă ajunge să-i scadă credinţa.

Deci, de câte ori nu vine cineva la Liturghie când este duminică sau sărbătoare şi ar putea să fie de faţă la Sfânta Liturghie, de atâtea ori face un lucru împotriva credinţei, îi scade credinţa. De câte ori vii la sfintele slujbe şi preţuieşti sfintele slujbe şi preţuieşti spovedania şi preţuieşti Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, de atâtea ori faci fapte de credinţă şi ţi se înmulţeşte credinţa.

 

Credinţa rezolvă toate, nu în înţelesul că cei care sunt credincioşi nu mai au de suferit în lumea aceasta, ci în înţelesul că prin credinţă toate se uşurează. Un doctor care a lucrat odinioară în Oastea Domnului, dr. Ioan Suciu sibianul, zicea că mai ales două lucruri nu poţi face fără credinţa în Dumnezeu: să creşti copii buni şi să suporţi o suferinţă grea. Cine are credinţă îşi uşurează şi suferinţa şi îşi face şi datoria şi creşte copii buni şi aduce în lumea aceasta mai multă linişte şi mai multă bucurie.

 

Din Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 295-296

Paraclisul Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan

RUGĂCIUNILE ÎNCEPĂTOARE

Să ştii frate, că prin aceste scurte rugăciuni vei începe orice Pravilă, fie de dimineaţă, fie de peste zi, fie de peste seară. Bine este dacă le vei învăţa pe de rost. De altfel, rostindu-le din inimă şi zilnic, ele vor pătrunde cu uşurinţă şi în minte.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă, Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşsluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Si ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Si nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne miluieşte (de 12 ori).

Slavă… Şi acum…

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru! (cu trei închinăciuni).

Şi îndată  Psalmul 142

Apoi:

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (de 3 ori).

Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule; veseleşte cu puterea Ta pe binecredincioşii creştini, dăruindu-le lor biruinţă asupra potrivnicului, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.

Slavă… Şi acum…

Nu vom tăcea, de Dumnezeu Născătoare, a spune pururea puterea ta noi, nevrednicii, că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi scăpat pe noi de atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi? Noi de la tine, Stăpână, nu ne vom depărta, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

 
Apoi  Psalmul 50. Şi:

 
CANONUL

 
Cântarea întâi

 
Stih: Sfinte Arhidiacone Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi (se repetă după troparele care nu au înainte Slavă… sau Şi acum…).

Apa trecându-o ca pe uscat şi de răutatea egiptenilor izbăvit, israeliteanul striga: Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Uşă a mucenicilor lui Hristos te-ai făcut fericite, mergând pe căile iertării Cuvântului, pe care îndeamnă-ne a merge şi noi, cei robiţi gândurilor răutăţii.

Cu strălucirea Duhului luminându-te, ai mărturisit pe Hristos a fi Fiul lui Dumnezeu, iar acum pe Acesta roagă-l să se odihnească şi în peştera inimii noastre.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe tine te cinstim fericite, căci cu blândeţea te-ai asemănat lui Moise şi cu înţelepciunea ai întrecut pe Davind, fiind tu lăcaş al Cuvântului, cu ale Cărui raze luminează cămara inimii noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nu se pricepe toată mintea a-Ţi împleti din gânduri cuviincioase cântări de laudă, ci numai cerem ajutorul Tău.

 
Cântarea a treia*

Tu eşti tăria celor ce aleargă la Tine, Doamne, Tu eşti lumina celor întunecaţi; şi pe Tine Te laudă duhul meu.

Vindecă Sfinte, rănile inimii mele şi dă-mi putere a ierta pe cei ce mă necăjesc, ca să iau şi eu de la Hristos iertare şi mare milă.

Cuvintele tale cele luminate de Duhul au orbit ochii fariseilor mândri şi spre cumplită ucidere s-au pornit cei ce rătăceau prin întunericul înşelăciunii, de care izbăveşte-ne şi pe noi cu rugăciunile tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe tine te lăudăm cu credinţă şi în jurul mesei tale de prăznuire dănţuim, ca să ceri de la Hristos primirea noastră de la masa cea cerească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Scaun al slavei Stăpânului te-ai făcut, purtând în braţe pe Împăratul a toate, pe Care roagă-L să ne poarte deasupra valurilor ispitelor.

Apoi aceste stihiri:

De negura patimilor fiind înşelat, cer lumina rugăciunii tale Sfinte, ca să mă arăt şi eu iertător faţă de cei ce mă vrăjmăşesc pe nedrept.

Maica Cuvântului, Ceea Ce poţi a îndrepta condeiul Dreptului Judecător ca să ne scrie pe noi în cartea vieţii, nu înceta a mijloci încă de pe pământ primirea noastră, a nevrednicilor robilor Tăi, întru bucuria Raiului.

Sedealna:

Ceea ce eşti rugătoare caldă şi zid nebiruit, izvor de milă şi lumii scăpare, cu deadinsul strigăm către tine, Născătoare de Dumnezeu, Stăpână: vino degrab şi ne izbăveşte pe noi din nevoi, ceea ce eşti singura grabnic folositoare.

Surpă zidul patimilor mele ce înconjoară inima mea şi mă arată grădină înfloritoare d elaude dumnezeieşti ca să te măresc pe tine totdeauna cu credinţă.

 
Cântarea a patra

Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Tale celei de sus, celei din Fecioară, proorocul Avacum socotindu-l a strigat: Slavă puterii Tale, Doamne!

Pietrele cu care erai lovit şi s-au făcut ţie scară către cer, iar acum pe scara rugăciunii tale ajungem în cămările milostivirii Cuvântului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasă a Luminii, numai Tu singură Te-ai împodobit cu toată strălucirea slavei Treimii, către Care roagă-te să ne izbăvească din întunericul patimilor.

 
Cântarea a cincea

Negura sufletului meu, Mântuitorule, risipeşte-o cu lumina poruncilor Tale şi mă luminează ca un singur Împărat al păcii.

Cu gânduri bune îmblânzeşte inima mea rău rănită de păcat şi sădeşte fericite, în inima mea sămânţa fricii de Dumnezeu.

Pentru cel ce avea să fie apostolul neamurilor te-ai rugat cu stăruinţă şi la lumina cunoaşterii Adevărului l-ai adus, încă mijlocind şi pentru noi lumina înţelepciunii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pornirile patimilor mele le surpă Sfinte, arătându-mi în icoana vieţii tale pilda răbdării şi iertării, ca să încetez a vrăjmăşi pe cei ce mă necăjesc.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Munte înalt nepecetluit nici de paşii serafimilor pe Tine Te ştim, Ceea Ce singură ai purtat pe Cuvântul slavei, pe care roagă-L să ne înalţe mintea către munţii faptelor bune.

 
Cântarea a şasea

Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune mâhnirile mele; că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad. Dar ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Amărăciunea inimii mele întristate de păcat o risipeşte şi arată-mă mai bun prin pocăinţă şi râvnitor de cele dumnezeieşti.

Zdrobeşte pietrele ispitelor celui ce îmi îngreunează mintea cu slava deşartă şi prin smerenie bagă-mă şi pe mine Sfinte, în cămara Cuvântului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Durerile pietrelor ai răbdat până ce ţi s-a zidit ţie din pietrele virtuţilor palat în cer, întru care primeşte-mă şi pe mine la ieşirea din această viaţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vindecă Maică, durerea inimii mele şi mă arată pe mine mai sârguincios spre lucrarea rugăciunii.

Apoi aceste stihiri:

Cu toată cucernicia ai slujit la mesele Sfinţilor ca un arhidiacon, şi de la Stăpânul tuturor ai aflat plata ostenelilor întru lucrarea faptele credinţei. Povăţuieşte-ne şi pe noi a sluji fraţilor cu toată dragostea ca să aflăm bunăvoinţa Cuvântului la masa cea cerească.

Preacurată, care, prin cuvânt, negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de apoi, roagă-te Lui, ca una ce ai îndrăznire de Maică.

Condacul:

Cu sangiurile tale…

Prochimenul:

Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Său.

Stih: Fericit barbatul cel ce se teme de Domnul…

Citeşte, apoi, cu toată smerenia, dragostea şi frica, această pericopă din Evanghelia după de la Matei (M, XI, 27-30):

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihna sufletelor voastre căci jugul Meu e bun şi povara Mea e uşoară.

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegile mele.

Slava…

Pentru rugăciunile Mucenicului Tău, Milostive, curaţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Si acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşalelor noastre.

Stihira:

Toata nădejdea mea spre Tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub sfânt acoperământul Tău.

Stih: Miluieste-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale sterge fărădelegile mele.

Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea creştinilor ortodocşi şi trimite peste noi milele Tale cele bogate; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor netrupeşti Puteri; pentru rugăciunile cinstitului, măritului Prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan; ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli; ale tuturor sfinţilor sfinţiţilor ierarhi; ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici; ale preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri, ale Sfinţilor (N), a căror pomenire o săvârşim, ale Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, ale sfintţlor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor; rugămu-ne, Mult-milostive Doamne, auzi-ne pe noi păcătoşii, care ne rugăm Ţie, şi ne miluieşte pe noi.

Doamne, miluieşte (de 12 ori).

 
Cântarea a şaptea

Chipului celui de aur neînchinându-se tinerii lui Avraam, s-au lămurit ca aurul în topitoare; că, în cuptorul cel de foc, ca într-o cămară luminată, dănţuiau, cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Cel dintâi între mucenici te-ai arătat, iar acum spre mucenicia faptelor duhovniceşti îndrepţi pe toţi cei ce vor să moştenească slava cea netrecătoare a cuvântului.

Arată Sfinte, deasupra valurilor cugetării lumeşti şi mintea mea o împodobeşte cu sfinte gânduri ca să te măresc pe tine cu credinţă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

De Duhul Sfânt umplându-te, ai revărsat izvoarele cuvintelor Înţelepciunii spre bucuria Tatălui, iar mai înainte de moarte văzând Treimea pe scaunul slavei, te-ai mutat la viaţa netrecătoare, întinzând acum mână de ajutor celor ce voiesc a ajunge la aceasta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cum să nu ne minunăm de a ta naştere strălcuită şi cum să nu ne cutremurăm că pecetea fecioriei tale nu s-a stricat? Sufletele noastre cele stricate de păcat le adu iarăşi la frumuseţea cea dintâi.

 
Cântarea a opta

În văpaie de foc stau Ţie înainte heruvimii şi serafimii, Doamne, şi toată zidirea cântare frumoasă cântă Ţie: Lăudaţi-L, binecuvântaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

În corturile Sfinţilor te odihneşti şi la masa Cuvântului dănţuieşti; pe Acesta roagă-L să ne răsară nouă mare milă spre a birui vicleşugurile patimilor.

Înţelepţeşte mintea mea cea lovită de pietrele ispitelor, ca să rămână neclintită aducând neîncetată rugăciune către Piatra vieţii spre întărire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Izvoarele rugăciunilor tale să adape şi văile inimii mele ofilite de păcat, ca să aduc rod bogat de mântuire.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mai frumoasă decât toată făptura zidită Te-a arătat Făcătorul a toate pe Tine Maica Sa, Care curăţeşti cu rugăciunea sufletele noastre urâţite de păcat.

 
Cântarea a noua

Eva adică, prin păcatul neascultării, blestem înăuntru a adus, iar Tu Fecioară de Dumnezeu Născătoare, prin odrasla purtării în pântece, lumii binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi Te slăvim.

Pe calea faptelor bune alergând prin loviturile pietrelor te-ai mutat către lăcaşurile cereşti, lovind cu piatra rugăciunii tale capul vrăjmaşului, pe care alungă-l dimprejurul sufletelor noastre.

O, fericite, prealuminată faţa ta s-a arătat oglindă a Treimii, pe care roag-o să lumineze şi sufletele noastre întunecate de păcat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vindecă rănile inimii mele cu doctoria rugăciunii tale şi mă arată mai milostiv spre săraci şi mai înţelegător faţă de neputinţele omeneşti ale celor de aproape.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Potoleşte năvala patimilor mele, ca să aflu pacea lui Hristos sub acoperământul rugăciunilor Tale şi să mă fac grăitor de cele dumnezeieşti.

Apoi îndată:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Bucură-te, cea dintâi cunună a mucenicilor strălucind în vistieria Tatălui, următorul iertării şi blândeţii Cuvântului, vasul cel plin de toată mireasma Duhului, fericite Ştefan, povăţuieşte-ne şi pe noi la limanul Treimii.

Icoană a iertării eşti în Biserica lui Hristos, îndulcind privirea sufletelor celor necăjiţi, iar acum arată-mă şi pe mine lucrător al faptelor iertării.

Ca un arhidiacon străluceşti în ceata Sfinţilor şi ca un mucenic porţi cununa slavei lui Hristos, Căruia cere pentru noi cununa înţelepciunii întru lucrarea a toată fapta cea bună.

Cu raza rugăciunii tale povăţuieşte-mă spre peştera inimii şi mă arată următor vrednic al fatelor de mântuire.

Nu te depărta de inimile noastre cele rănite de ascuţişul gândurilor răutăţii, ci toarnă peste ea mirul rugăciunilor tale, ca să iertăm din tot sufletul pe cei ce ne necăjesc.

Slujind cu cucernicie ca un arhidiacon, iar mai apoi alergând pe căile muceniciei ai aflat plata nevoinţelor tale pentru Adevăr şi pe toţi povăţuieşti către viaţa cea îmbunătăţită.

Cetele puterilor netrupeşti, cu Botezătorul, cu Apostolii lui Hristos şi cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca să ne mântuim.

Apoi:

Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…

Urmeaza cu aceste tropare:

Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim, când vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate credinţa dreptmăritorilor creştini, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Măcar că din ceata diaconilor erai, cu harul ai întrecut pe mulţi, căci Hristos a aflat odihnă desăvârşită în inima ta curată şi prin rugăciunile tale picură tuturor iertare şi mare milă.

Apoi, în timp ce ne închinăm icoanei Sfântului, stihira:

Cand de pe lemn…

Vas ales te-ai arătat Stăpânului, căci nu ai pizmuit pe cei ce ţi-au gătit calea morţii, ci la Calea Cea adevărată ajungând, ai făcut rugăciune pentru ei şi Biserica o întăreşti cu slujirea ta neîncetată.

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor Tăi şi ne izbăveşte pe noi de toată nevoia şi necazul.

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub sfânt acoperământul tău.

Canonul Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan

RUGĂCIUNILE ÎNCEPĂTOARE

Să ştii frate, că prin aceste scurte rugăciuni vei începe orice Pravilă, fie de dimineaţă, fie de peste zi, fie de peste seară. Bine este dacă le vei învăţa pe de rost. De altfel, rostindu-le din inimă şi zilnic, ele vor pătrunde cu uşurinţă şi în minte.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă, Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşsluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Si ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Si nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Tropar

Cămara inimii curate o ai deschis cu cheia rugăciunii smerite, Şi pătrunzând razele Duhului ai văzut limpede tainele mărite, Pietrele celor rău credincioşi ţi-au zidit mucenice, cămara odihnei curate, Iar acum ca o piatră de mare preţ străluceşti în vistieria Bisericii adevărate, Căzut-ai înaintea Tatălui, cerând stăruitor iertare celor rătăciţi, Doamne, nu le socoti lor păcatul, spune şi pentru noi, cei necăjiţi.

 
Condac

Astăzi cel ce a strălucit ca un înger cu lumina înţelepciunii, Intră prin porţile Vieţii, slăvind pe Dătătorul sfinţirii, Iar am văzut pe Hristos ca Prunc smerit în braţele Celei Preacurate, Iar astăzi mâna Celui Preaînalt încununează pe biruitorul celor deşarte.

 
Icos

Cu pietre ai fost ucis, dar fost-ai întărit de Piatra vieţii, iar acum în palatele slavei te odihneşti cu cetele îngereşti, Şi cu pietrele rugăciunilor tale ne întăreşti în lucrarea dreptăţii, pe piatra răbdării aşează gândul nostru spre rodiri duhovniceşti.

 
Cântarea întâi

Să împletim cununi de laude celei dintâi stele a mucenicilor, care a văzut slava Fiului şi s-a odihnit întru bucuria Sfinţilor, pe Sfântul Ştefan să îl lăudăm, credincioşii, ca pe o icoană a iertării, care zugrăvind în suflet chipul Patimilor a luat răsplata lucrării.

Pe cei ce te cinstesc pe tine, învredniceşte-i rugăciunii stăruitoare, alungă norii ispitelor şi ne dă bucuria odihnei săltătoare, ca cel ce cu îngerii petreci acum, îndulcindu-te de cântări luminate, Roagă-te să aflăm noi mare milă şi mireasma gândurilor curate.

Bucură-te, cunună a mucenicilor lui Hristos, Soare al curăţiei cu chip prea luminos, Înger în trup, urmând cărările Înţelepciunii, Zbor spre cele cereşti cu aripile rugăciunii.

Slavă…

Învredniceşte-ne pe noi cercetării Tale dumnezeieşti, Căci cheltuind viaţa în păcate, suntem străini de cele cereşti, cu ochiul Tău cel milostiv priveşte şi spre sufletele noastre, Şi dă tămăduire grabnică sufletelor celor neputincioase.

Şi acum…

În râurile rugăciunilor tale stinge focul patimilor mele, Şi păzeşte mintea mea de cugetele cele rele, ca ceea ce eşti Maică a rugăciunii curate, povăţuieşte gândul meu spre cele înalte.

Cântarea a treia*

De mâinile celor fărădelege ai fost trimis la cele cereşti, Însă ai luat cu tine rugăciunea plină de simţiri duhovniceşti, pe aceasta ajută-ne şi pe noi a o dobândi, mucenice, Ca să lăudăm numele tău, ca al unui vrednic purtător de Cruce.

Pietrele aruncate cu ură ţi-au zidit ţie scara iubirii, pe care, urcând la cele cereşti, ai aflat odihna Treimii, nu trece cu vederea pe cei ce îţi aduc glasuri smerite ale inimii, ci roagă-te pentru noi, ca să aflăm calea mântuirii.

Bucură-te, pomul cel răsărit în grădina Raiului, cartea cea pecetluită de lumina adevărului, izvorul cel nesecat al înţelepciunii Duhului, Văzătorule al slavei negrăite a Cuvântului.

Slavă…

Pe piatra credinţei întăreşte Doamne, pe cei ce Te cinstesc, Şi cu rugăciunile mucenicului Tău, dăruieşte-ne sfârşit creştinesc, marea vieţii pururea ne tulbură pe noi cei cu suflet neputincios, aruncă-ne ancora rugăciunii, ca să ajungem la liman luminos.

Şi acum…

Ca Ceea Ce eşti Cununa iubită a mucenicilor lui Hristos, Picură-mi şi mie razele sfinţite ale gândului luminos, Jertfitu-Te-ai mai mult decât toţi pentru dragostea Fiului Tău, Pentru aceasta eşti Icoană a mucenicilor şi Biruitoare asupra celui rău.

 
Cântarea a patra

Mustrat-ai cu îndrăzneala Adevărului pe cei ţinuţi în înşelăciune, Şi ai vădit necredinţa lor, înfruntând cu bărbăţie ploaia de hule, de mâinile cele pornite spre rele ale celor fărădelege ai fost ucis, dar mâna Tatălui te-a încununat, fiind cel dintâi mucenic al lui Iisus.

Pe Hristos L-ai văzut stând de-a dreapta Tatălui Celui Nevăzut,Şi chipul tău strălucea ca un soare luminat de Soarele neapus, glasul Duhului a grăit prin tine rugăciunea de iertare, arătând tuturor urmarea lui Hristos întru luminare.

Bucură-te, rază a păcii dumnezeieşti, Sălaş al tainelor celor îngereşti, liman al celor înviforaţi, mângâierea celor săraci.

Slavă…

De slava Ta se înspăimântează heruvimii cei cu ochi mulţi, Şi serafimii aprinşi de dor îşi îndreaptă gândul spre cele neajunse, fă-ne şi pe noi vrednici de împărtăşirea de slava celor sfinţi, ca să privim în oglinda sufletului cele de gând necuprinse.

Şi acum…

Luminează sufletul meu cu raza rugăciunii Tale, Şi mă povăţuieşte Curată, la calea cea mântuitoare, Împreună cu Sfântul Mucenic Ştefan roagă-Te cu stăruinţă, ca să ni se dea nouă cuvânt a Te lăuda cu cuviinţă.

 
Cântarea a cincea

În slujba diaconiei ai fost rânduit de înţelepciunea Cuvântului, Şi te-ai făcut sprijinitor văduvelor şi sălaş curat al Duhului, pe cei săraci ai hrănit şi din izvorul Duhului te-ai adăpat, pe noi, cei însetaţi de Adevăr, ne adu la Împărat.

Mers-ai mai înainte, ca să deschizi calea cetelor de mucenici, ce aveau să te urmeze, trecând şi ei prin cumplite munci, pe noi, cei slăbiţi de păcate, ne luminează cu candela rugăciunii, ca întru curăţia minţii să ajungem în sălaşurile Luminii.

Bucură-te, oglindă a frumuseţii Cuvântului, floare a mucenicilor plină de mireasma Duhului, izvor al înţelepciunii luminătoare, arătarea tainelor celor sfinţitoare.

Slavă…

Vas al răutăţii făcându-mă eu, mă înspăimânt de judecată, dar tot cele rele săvârşesc din obişnuinţa cea spurcată, cu gânduri potrivinice mântuirii mă înfăţişez înaintea Ta, Şi lipsindu-mi răbdarea, mă las biruit de pornirea cea rea.

Şi acum…

Din pântcele Tău curat a ieşit pâinea cea dumnezeiască, care hrănind pe toţi, Îi aduce în Împărăţia cerească, ca o Maică adapă-ne şi pe noi din izvorul milostivirii, ca stingând flacăra patimilor, să aflăm odihna izbăvirii.

 
Cântarea a şasea

Văzut-ai cerurile deschise, căci vrednic erai de minune, Şi având inima deschisă ai grăit dumnezeiască rugăciune, „Nu le socoti lor păcatul acesta”, ai strigat către Părintele ceresc, căci cuprins de dragostea curată, nu puteai gândi nimic necreştinesc.

Cel dintâi ai intrat prin uşa muceniciei mântuitoare, descuind cu cheia rugăciunii mila cea prisositoare, rugăciune îndelungă fă pentru luminarea noastră, ca cel ce eşti luminat de raza Duhului cu lumină cerească.

Bucură-te, icoana cea luminată a înţelepciunii, soarele cel dulce grăitor al tainelor Treimii, luminarea minţilor celor nepricepute, nădejdea izbăvirii de cugetele nesmerite.

Slavă…

Pe mucenicul Tău l-ai arătat ca pe un soare prealuminat, trimite-ne razele rugăciunilor lui în chip prea curat, ca mulţumire să-Ţi aducem Ţie, purtătorului de grijă sfântă, cercetează-ne pentru mijlocirile lui cu bucuria cea smerită.

Şi acum…

În peştera smerită ai născut pe Împăratul slavei netrecătoare, Şi darurile magilor ai primit şi a păstorilor smerită închinare, cu acoperământul gândurilor iubitoare ai acoperit pe Fiul Tău, Şi în scutec L-ai înfăşat, aducând-I însă cinstire ca Unui Dumnezeu.

 
Cântarea a şaptea

Cei cuprinşi de mânie cu pietre au ucis pe propovăduitorul Pietrei vieţii, dar acesta i-a întâmpinat cu rugăciunea, chiar înainte de ceasul morţii, Şi pe noi mucenice, ne pomeneşti înaintea tronului Treimii, ca cel ce cu minunile luminezi marginile lumii.

Izvor de înţelepciune te-ai arătat, tâlcuind cele dumnezeieşti, dar cei întunecaţi de patimă nu au luat în seamă cele cereşti, cu picăturile rugăciunilor tale umple şi vasele inimilor noastre, ca să ne arătăm şi noi vrednici cugetători de cele luminoase.

Bucură-te, carte a însemnărilor dumnezeieşti, oglindă a frumuseţilor duhovniceşti, palat al sfinţeniei celei adevărate, vas al darurilor celor luminate.

Slavă…

În patul a multor păcate zăcând, sunt lipsit de haina mântuirii, dar şese-mi din rugăciunile Sfinţilor Tăi veşmântul nepătimirii, nu am străbătut marea pocăinţei şi în valurile păcatelor m-am înecat, tinde-mi Stăpâne, mână de ajutor ca să ajung la limanul cel luminat.

Şi acum…

De frumuseţea curăţiei Tale foarte s-a minunat Gavriil, cel luminat, căci întru Tine S-a odihnit lumina veşnică a Marelui Împărat, de razele milostivirii Lui învredniceşte-ne şi pe noi, alungă viforul ispitelor şi ruşinează îndrăzneala celor răi.

 
Cântarea a opta

Ca un înger ai strălucit, văzând slava Treimii, Şi în oglinda inimii ai zugrăvit icoana iubirii, cu blândeţe te-ai aplecat spre cei înunecaţi la minte, Şi iertare ai cerut pentru ei, fiind cu totul luminat de virtute.

Cetele cereşti s-au minunat de îndrăzneala mărturisirii tale, Şi te aşteptau cu bucurie, ca să te întâmpine pe luminata cale, Hristos frumos a împodobit creştetul tău cu strălucită cunună, iar acum strălucind ca un dimant, trimiţi nouă cerească lumină.

Bucură-te, podoabă a mucenicilor lui Hristos, cunună sfinţită a tot gândul cel luminos, icoana cea strălucită a virtuţii, izvorul înţelepciunii cinstit de toţi sfinţii.

Slavă…

Icoana frumuseţii Tale negrăite ai arătat-o ucenicului iubit, care mărturisindu-Te înaintea iudeilor, moarte a primit, pe noi, cei prăfuiţi cu multe feluri de păcate cumplite, cu roua Duhului ne şterge, ca să ne arătăm icoane sfinţite.

Şi acum…

În braţele Tale ai purtat pe Soarele slavei adevărate, Şi L-ai arătat lumii ca Prunc iubitor al smereniei curate, chipul pocăinţei adevărate arată-l şi în oglinda sufletelor noastre, ca să strălucească mai apoi şi slava vederilor celor luminoase.

 
Cântarea a noua

Saul, cel întunecat la minte de neştiinţă, s-a făcut părtaş omorârii, dar pentru rugăciunile tale a fost miluit şi a venit către Izvorul iubirii, Şi nouă, celor ce mult am greşit cu faptele răutăţii, ne soleşte întoarcere către Adevărul vieţii.

Mărturisirea ta iubitoare o ai pecetluit cu sângele mucenicesc, Şi ne-ai lăsat nouă tesamentul iertării, urmând Fiului ceresc, cu blândeţea cuvintelor tale, ca şi cu o cheie, deschise inimile noastre, ca lesne să iertăm pe cei ce ne aduc vătămări primejdioase.

Bucură-te, Îngerul cel luminat al lui Hristos, propovăduitorul adevărului luminos, treapta cea dintâi a muceniciei, vasul cel cinstit al vredniciei.

Slavă…

Mult greeşind înaintea Ta, suntem străini de calea îndreptării, dar când necazurile ne copleşesc, alergăm la ruga mângâierii, mult Milostive, nu Te întoarce de la rugăciunea robilor Tăi, treci cu vederea nevrednicia noastră, despărţindu-ne de cei răi.

Şi acum…

Ca o Maică stând cu îndrăzneală înaintea Fiului iubit, roagă-L să ne întărească pe temelia gândului smerit, povara patimilor o ridică de la cei ce Te cinstesc pe Tine, Şi înconjoară inima noastră cu legătura de desăvârşire.

 
Cântarea a zecea

Cu diadema dreptăţii a fost încununat capul tău cinstit, iar acum cu îngerii te veseleşti în hora Fiului iubit, nu ne uita nici pe noi, cei cuprinşi de multe ispite, risipeşte valurile durerilor, prin mijlocirile cele sfinte.

Ca cel ce străbaţi pământul, îmbrăţiându-l cu raza minunilor, dă luminare şi sufletelor noastre, ca un stâlp al doririlor, mângâie inimile cele întristate, întărindu-le pe piatra iubirii, ca unul ce omorât prin pietre, ai rămas neclintit în mărturisirea Treimii.

Bucură-te, piatra cea tare a credinţei, izvorul cel limpede al umilinţei, scara nevoinţelor duhovniceşti, sălaşul virtuţilor dumnezeieşti.

Slavă…

Pietrele rugăciunii mucenicului Tău să ni se facă scară de mântuire, pe care urcând, să ne izbăvim de cumplita deznădăjduire, risipeşte întristarea ce cuprinde sufletul meu întru legăturile durerii, Şi raza nădejdii fă să-mi răsară, ca să mă izbăvesc de povara nemângâierii.

Şi acum…

Împreună cu cetele mucenicilor roagă-Te Împărăteasă prea sfinţită, ca să ne izbăvim noi de întunericul patimilor şi de viaţa cea nelegiuită, arată-ne pe noi mai jertfitori şi râvnitori ai plinirii legii iubirii, ca să ne arătăm vrednici urmaşi ai slujitorilor Treimii

Acatisul Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan

RUGĂCIUNILE ÎNCEPĂTOARE

Să ştii frate, că prin aceste scurte rugăciuni vei începe orice Pravilă, fie de dimineaţă, fie de peste zi, fie de peste seară. Bine este dacă le vei învăţa pe de rost. De altfel, rostindu-le din inimă şi zilnic, ele vor pătrunde cu uşurinţă şi în minte.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă, Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşsluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Si ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Si nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Condac 1

Apostole al lui Hristos cel mai întâi între diaconi, întărire mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale; sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mântuieşte-i din toate nevoile, ca să cântam ţie: Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Icos 1

Îngerii văzând pătimirea ta, s-au mirat de răbdarea ta, şi cu dragoste au lăudat nevoinţele tale zicând:

Bucură-te, înger întrupat;
Bucură-te, că pe Dumnezeu ai iubit cu adevărat;
Bucură-te, că patimilor Lui ai urmat;
Bucură-te, îndreptătorule la fapte bune;
Bucură-te, că pentru lege ţi-ai pus sufletul;
Bucură-te, că prin pătimire ai îndemnat pe toţi a urma ţie;
Bucură-te, uşa mucenicilor;
Bucură-te, întărirea credincioşilor;
Bucură-te, lauda nevoitorilor;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 2

Nesuferind iudeii râvna ta cea dumnezeiască, cu care grăiai împotriva lor şi-i mustrai cu îndrăzneală, s-au pornit asupra ta să te ucidă pentru că ei nu ştiau să cânte: Aliluia

 
Icos 2

Înverşunată răutate a iudeilor şi locul nebuniei lor le-au vărsat asupra ta; şi s-au pornit cu pietre a te ucide pe tine, ca pe un miel nevinovat; iar noi cinstind râvna ta, zicem:

Bucură-te, suflet de diamant;
Bucură-te, trup neîntinat;
Bucură-te, voinţa înfocată către Hristos;
Bucură-te, că El te-a încununat frumos;
Bucură-te, că raza Dumnezeirii ai văzut;
Bucură-te, că pe Fiul lui Dumnezeu iudeilor L-ai vestit;
Bucură-te, că ei din pricina aceasta au înnebunit;
Bucură-te, că faţa lor s-a îngalbenit;
Bucură-te, că sufletul lor s-a amărât;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 3

Sfinţii Apostoli vorbind cu îndrăzneală la adunarea lor creştinilor, au zis: nu se cuvine a sluji meselor, ci lui Dumnezeu; atunci ai fost ales a fi ocrotitor sărmanilor, spre a-i învăţa să cânte: Aliluia

 
Fiind ales arhidiacon, ai făcut multe minuni cu darul cel dat ţie de la Dumnezeu, spre întărirea celor ce te vedeau; de aceea vrednic eşti de acestea:

Bucură-te, arhidiacone;
Bucură-te, apostole minunate;
Bucură-te, că pe bolnavi ai vindecat;
Bucură-te, că pe credincioşi ai întărit;
Bucură-te, că pe evrei cu îndrăzneală ai mustrat;
Bucură-te, căpe Hristos L-ai arătat Mesia cel adevărat;
Bucură-te, că fariseii de aici s-au îndemnat spre a te ucide;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 4

Fiind adunate toate neamurile în Templul lui Solomon şi în sinagoga lor, ai fost pârât că strici Legea şi necinsteşti locul cei sfânt, hulindu-te fără dreptate; iar tu cântai din inimă: Aliluia

 
Icos 4

Stând tu în mijlocul celor nedrepţi, ca un înger între ucigaşi, ai zis: O, bărbaţilor, nu vă înselaţi, că Iisus Hristos Mesia nu în locaşuri făcute de mâini omeneşti locuieşte, ci în sufletele celor ce strigă cu credinţă: Hristos este Dumnezeu adevărat; iar noi zicem ţie acestea:

Bucură-te, că gura lor cea înveninată o ai astupat;
Bucură-te, că stând între iudei ca un înger te-ai arătat;
Bucură-te, că ochii lor au sângerat privindu-te;
Bucură-te, că toata istoria de la Adam şi Moise le-ai arătat;
Bucură-te, că ei acestea auzind, şi-au astupat urechile;
Bucură-te, că i-ai mustrat ca Ilie râvnitorul;
Bucură-te, că i-ai arătat pe ei a fi împotrivitori Duhului Sfânt;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 5

Fiind adunate toate neamurile în Templul lui Solomon si în sinagoga lor, ai fost pârât că strici Legea şi necinsteşti locul cei sfânt, hulindu-te fără dreptate; iar tu cântai din inimă: Aliluia

 
Icos 5

În zadar s-au tulburat iudeii asupra ta, că stând la loc înalt ai strigat cu mare glas: iată văd cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui; iar noi mirându-ne de îndrăzneala ta, grăim ţie acestea:

Bucură-te, om îngeresc;
Bucură-te, îngere pământesc;
Bucură-te, piatră nesfărâmată;
Bucură-te, propovăduitorule al lui Hristos;
Bucură-te, următorule al blândului Iisus;
Bucură-te, că ai biruit cu puterea Lui;
Bucură-te, că El ţi-a gătit cununa răbdării;
Bucură-te, că în ceruri te sălăşluiesti;
Bucură-te, că acolo vezi pe Sfânta Treime;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 6

Mucenice şi Arhidiacone Ştefane, ca să întăreşti pe credincioşi, ai făcut rugăciuni pentru ucigaşii tăi; deci roagă-te şi pentru noi şi ne izbăveşte de toate nevoile şi de vrăjmaşii noştri şi păzeşte pe credincioşii creştini de erezii, ca să cante lui Dumnezeu: Aliluia

 
Icos 6

Neamul evreiesc fiind învătat la uciderea proorocilor, s-a pornit asupra ta cu vifor de mânie, şi te-a scos afară din cetate, ca să te ucidă; dar noi te cinstim cu laude ca acestea:

Bucură-te, următorule al patimilor lui Hristos;
Bucură-te, căci ca El ai fost batjocorit;
Bucură-te, că afară de porti ai pătimit;
Bucură-te, că toate chinurile Lui în trupul tău le-ai închipuit;
Bucură-te, că neguţătoria sufletului bine o ai chibzuit;
Bucură-te, că dreapta credinţă până la sfârşit o ai păzit;
Bucură-te, că răbdarea ta a străbătut cerurile;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 7

Saul, fiind foarte râvnitor dupa Legea cea părintească, suflă cu îngrozire asupra ta, vrând cu mii de mâini să te ucidă; dar neputând el face aceasta, a păzit hainele ucigaşilor, că nu ştia să cânte: Aliluia

 
Icos 7

Valea lui Iosafat fiind îndestulată de pietre, iudeii cei blestemaţi acolo te-au scos ca să te ucidă, ca pe un miel nevinovat; dar fiindu-ne jale de tine, cu lacrimi zicem ţie acestea:

Bucură-te, suflet nevinovat;
Bucură-te, trup neîntinat;
Bucură-te, că Duhul Sfânt te-a umbrit;
Bucură-te, că Saul, rudenia ta, la credinţa creştinească a venit;
Bucură-te, că şi el asemenea a pătimit;
Bucură-te, că răbdarea ta pe mulţi i-a întărit;
Bucură-te, că prin tine Domnul s-a preaslăvit;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 8

Preasfântă Fecioară, Maica Domnului Iisus, împreună cu ucenicul cel iubit stând la loc înalt şi privind spre pătimirea ta, se ruga pentru tine, învăţându-ne pe noi ca să ne rugăm unul pentru altul, şi să cântăm cu credinţă lui Dumnezeu: Aliluia

 
Icos 8

Mucenice al lui Hristos Ştefane, dulci şi lesnicioase ţi se păreau chinurile, când vedeai pe Iisus privindu-te şi pe Sfânta Maica Sa rugându-se pentru tine; iar noi, încredinţându-ne îndrăznelii tale celei către Dumnezeu, cântăm ţie aceste laude:

Bucură-te, că ele ti s-au făcut tie flori spre încununare;
Bucură-te, că prin ele ai câstigat mare îndrăzneală la Dumnezeu;
Bucură-te, rugătorule pentru sufletele noastre;
Bucură-te, cel ce ne izbăvesti pe noi de vrăjmasi;
Bucură-te, cel ce împaci sufletele celor învrăjbiţi;
Bucură-te, prietenul lui Dumnezeu cel curat;
Bucură-te, că rugându-te pentru noi vei fi ascultat;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 9

Fiii piericiunii cei băutori de sânge, întunecaţi fiind la minte de tatăl lor satana, şi-au plinit pofta lor ucigându-te cu pietre pe tine care te rugai pentru ei şi cântai lui Dumnezeu: Aliluia

 
Icos 9

Dumnezeiasca pronie a sădit în inima ta frica Sa, şi te-a îndemnat a răbda azvârliturile de pietre, a ne întări pe noi spre dragostea lui Dumnezeu şi a grăi ţie acestea:

Bucură-te, purtătorule de chinuri;
Bucură-te, biruitorul iudeilor;
Bucură-te, fierbinte rugătorule al Mântuitorului;
Bucură-te, cel ce te milostiveşti de toţi credincioşii;
Bucură-te, Apostole preaminunate;
Bucură-te, arătătorule de taine adevărate;
Bucură-te, că rugându-te ai adormit;
Bucură-te, că sufletul tău Dumnezeu ca o jertfă l-a primit;
Bucură-te, scăparea celor necăjiţi;
Bucură-te, ocrotirea diaconilor;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 10

Împăratul slavei, Domnul Iisus, primind sfântul tău suflet în cerul cel văzut de tine deschis, şi sălăşluindu-te lângă scaunul Dumnezeirii, nu ne uita pe noi cei cuprinşi de multe nevoi şi de ispitele vietii; ci te roagă pentru noi şi ne întăreşte în răbdarea şi în dragostea cea către Dumnezeu, spre a cânta: Aliluia

 
Icos 10

Trupul tău cel zdrobit de pietre fiind aruncat spre mâncare fiarelor şi păsărilor, zăcea neîngropat; dar măritui Gamaliel, cu fiul său, l-au îngropat cu cinste, zicând către tine aşa:

Bucură-te, soare strălucitor;
Bucură-te, blândule mieluşel;
Bucură-te, mântuitorule de suflete;
Bucură-te, risipitorule de vrăjmaşi;
Bucură-te, al Evangheliei propovăduitor;
Bucură-te, sprijinitorul văduvelor;
Bucură-te, mustrătorul iudeilor;
Bucură-te, binefăcătorul tuturor;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 11

Împărăteasa Evdochia, venind la cetatea Ierusalimului şi aflând locul unde ai fost tu ucis, cu lacrimi a sărutat pământul cel roşit cândva cu sângele tău; şi zidind bisericăa preafrumoasă, ca să se preaslăvească Dumnezeul minunilor, a pus într-însa cinstitele tale moaşte, ca văzându-te credincioşii să cânte lui Dumnezeu: Aliluia

 
Icos 11

Împărate Sfinte, preadulce Iisuse, primeşte pe pătimitorul Tău ca mijlocitor pentru mântuirea noastră şi pentru sporirea în fapte bune; pentru ca îndreptându-ne viaţa, să grăim cu dragoste către pătimitorul Tău, unele ca acestea:

Bucură-te, viteazule ostaş
Bucură-te, propovăduitorule al lui Dumnezeu;
Bucură-te, moştenitorule al cereştii împărăţii;
Bucură-te, al lumii învăţător;
Bucură-te, păzitorule al legii strămoşeşti;
Bucură-te, ocrotitorule al tărilor creştineşti;
Bucură-te, întărirea ostaşilor creştini;
Bucură-te, cel ce surpi pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi;
Bucură-te, împodobitorul bisericilor;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 12

Făclie luminoasă fiind tu, nu putem a te lăuda pe tine, cel ce ai pus în uimire pe îngeri prin pătimirile tale; ci tu cu darul cel dat ţie de la Dumnezeu, învaţă-ne pe noi a avea evlavie şi credinţă către toti sfinţii, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia

 
Icos 12

Întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu, a izvorât mulţime de mucenici, între care tu ai fost cel dintâi, arătându-le calea spre pătimire şi îndemnându-ne pe noi a zice ţie unele ca acestea:

Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru neamul creştinesc;
Bucură-te, cel ce ai biruit tot sfatul diavolesc;
Bucură-te, cel ce cu rugăciunile tale mângâi pe toţi;
Bucură-te, cel ce prin pătimirile tale goneşti demonii;
Bucură-te, că pe cei ce te cinstesc, îi faci sănătoşi;
Bucură-te, că cei ce te laudă vor câştiga mila ta;
Bucură-te, mângâierea celor întristaţi;
Bucură-te, grabnicule ajutător al celor ce te cheamă;
Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!

 
Condac 13

O, preadulce mucenice al lui Hristos Ştefane, primeşte această puţină rugăciune din gurile noastre cele de tină şi te roagă pentru noi nevrednicii, ca prin rugăciunile tale să ne mântuim de mânia lui Dumnezeu şi de ceasul cel înfricoşător al Judecăţii; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia (acest condac se zice de trei ori).

 
Şi iarasi Icosul 1:

Îngerii văzând pătimirea ta…

 
Şi Condacul 1:

Apostole al lui Hristos…

 
RUGĂCIUNE

Sfinte mare mucenice al lui Hristos Ştefane, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinşi de nevoi şi ispite; ci te roagă pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca să împace lumea, şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Roagă-te, sfinte al lui Dumnezeu cu aceeaşi căldura cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să depărteze de la noi furia celor fără de Dumnezeu şi să ne apere pe noi, poporul Său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudăm bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor.

Amin

Manastirea Sfantul Stefan – Meteora

Manastirea Sfantul Stefan este una dintre cele sase manastiri functionale suspendate pe stancile Meteorei. Ea este cea mai veche asezare monahala de pe Muntele Meteora, fiind fondata in anul 1192 de catre sihastrul Ieremia. Manastirea Sfantul Stefan este cea mai accesibila pentru pelerini.

Tot pelerinul este fascinat de bogatiile si farmecul Greciei, cu atat mai mult de minunile de la Meteora. Cand te apropii de Kalambaka, venind dinspre Trikala, si privesti catre stancile Meteorei, vei zari sus pe prima stanca la dreapta ta, Manastirea Sfantul Stefan, veghind, mandra de veacuri.

Meteora

Situata in campia Thesaliei, in apropiere de Kalambaka, intre muntii Koziakas si Antichassia, Meteora este unul din cele mai cunoscute centre monahale ale Rasaritului crestin. O adevarata padure de piatra ce izbucneste in mijlocul campiei plaseaza ansamblul monastic intr-un peisaj de o maretie tulburatoare. Meteorele reprezinta cel mai important centru monahal ortodox al grecilor, dupa Sfantul Munte Athos.

Exista in aceste locuri peste o mie de stanci foarte abrupte si foarte inalte, formate cu saizeci de milioane de ani in urma in asa numita perioada tertiara care, cu manastirile lor seculare in varf, ilustreaza parca simbolic calea dificila, dar frumoasa pe care trebuie sa o urmeze crestinul catre „Preainaltul Domn al boltilor ceresti”.

Traseul de la Kalambaka pana la manastiri este fermecator. In dreapta si stanga apar stanci inalte, salbatice. Dupa un parcurs incantator ajungi la Meteora, unul din cele mai frumoase locuri de pe pamant, iar ca fenomen natural, unicul din lume.

Meteora este in totalitate pamant sfant, loc sfant zidit si pazit de Dumnezeu, pentru ca aici s-a sfintit fiecare stanca, fiecare pestera, fiecare piatra, pentru ca o multime de cuviosi ascetici si martiri s-au rugat si s-au indumnezeit pe stancile si vaile acestui loc.

Pentru marturia ei crestina, istorica, arhitectonica, artistica si geografica, Meteora este recunoscuta si ocrotita de UNESCO si de alte organizatii internationale. Prin Legea nr. 2531/11.10.1995 si Hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Greciei, teritoriul Sfintei Meteora a fost proclamat, din octombrie 1995, „loc sfant, imuabil si inviolabil”, ceea ce-i asigura protectia si-i garanteaza autenticitatea.

Dintre manastirile existente atunci, unele sunt astazi in stare de ruina: Sfantul Duh, Sfantul Dimitrie, Sfantul Nicolae Padova, Sfantul Antonie, Sfanta Manastire Pantocrator, Ipsilotera, Sfantul Gheorghe Mandilas, Intampinarea Domnului, Manastirea Maicii Domnului, Schitul Doumbiani, Manastirea Sfantul Grigorie, Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, Manastirea Sfantul Modest, Manastirea Caligrafilor (aflata pe cea mai inalta stanca).

Altele se conserva bine si fiinteaza si in prezent constituind o puternica atractie atat pentru pelerini cat si pentru turistii din intreaga lume. Manastirile vietuite de la Meteora sunt urmatoarele: Manastirea Marea Meteora (Schimbarea la Fata), Manastirea Varlaam (1350), Manastirea Sfanta Treime (1458-1476), Manastirea Sfantul Stefan (1350), Manastirea de la Rusanu (1380) si Manastirea Sfantul Nicolae Anapafsa (1527).

Manastirea Sfantul Stefan de la Meteora – scurt istoric

Manastirea Sfantul Stefan se afla pe un platou de piatra; aici se urca pe doua drumuri. Primul porneste din satul Kastraki si al doilea de la Kalambaka, din partea de sud-est. Imediat ce te vei apropia vei zari o veche cetate, statioasa si ademenitoare gata de a te intampina, construita in varful unei stanci gigante a carei suprafata este de 7.500 de metri.

Desene si gravuri vechi arata ca in trecut, la Manastirea Sfantul Stefan se putea urca mai lesne decat la celelalte lacasuri meteorice datorita unui pod mobil ce facea legatura intre stanca pe care se afla manastirea si versantul Koukoula, diametral opus.

Astazi un pod fix in lungime de opt metri te conduce in siguranta la intrarea in manastire. O inscriptie deasupra usii de la intrare marturisea ca manastirea a fost cladita la anul 1192, dupa cum certifica si istoricii si cercetatorii. Inscriptia, care astazi nu se afla la locul ei, spunea: „Ieremia la 1200.”

Conform inscriptiei, locul a fost populat inainte de anul 1200, primat al schitului fiind Ieremia. La inceputurile secolului al patrusprezecelea se mentioneaza ca manastirea era chinovie.

La anul 1333, imparatul Bizantului Andronic III Paleologul (1328-1341) a ajuns in Tessalia si a fost gazduit la manastire oferind daruri bogate staretului ei si calugarilor. De atunci manastirea a inceput sa fie numita bazilica. De atunci manastirea s-a numit regala si patriarhala si s-a bucurat de anumite privilegii, imparatul facand importante donatii.

La anul 1350 a fost cladita Biserica Sfantul Stefan. Drept ctitori ai manastirii apar cuviinciosii Filotheu de la Siatena si Antonios Cantacuzino, fiu de domn sarb. La anul 1398 domnul unguro-valah Ioan Vladislav a dedicat manastirii un fragment de Lemn Sfant, sfintele moaste ale lui Ioan Prodromul, mosii in Romania si altele.

Nepotul sau, Vornicul Dragumar a oferit capul Sfantului Haralambie. La anul 1545, Patriarhul Rafail o denumeste „bazilica, de sine statatoare, patriarhala”. In anul 1545, micul naos s-a marit, iar Preotul Nicolae a restaurant, partial, pictura. In anul 1798 s-a construit biserica centrala mareata a Sfantului Haralambie.

Manastirea Sfantul Stefan, cu o bogata lucrare duhovniceasca si filantropica, s-a remarcat pentru rolul de centru strategic al luptei macedoniene, la formarea tinerei generatii si in invatamant.

In perioada episcopului Paisie de Stagon si a staretului Ambrozie, in anul 1850, manastirea a construit in orasul Kalambaka „Scoala Konstandio” si a donat 80.000 de drahme de aur pentru construirea unui gimnaziu in Trikala.

La anul 1888, manastirea avea 31 de monahi, in timp ce la anul 1960 era aproape pustie. In anul 1961 manastirea a fost preluata de maici, astazi fiind infloritoare. Informatiile de mai sus provin din bula de aur imparateasca, sigla patriarhala si alte acte si hotarari oficiale.

Biserica Sfantul Haralambie – biserica centrala a manastirii

Spatios si impunator, naosul central al manastirii, biserica adica, este dedicat Sfantului Haralambie. Din punct de vedere arhitectonic, biserica este cruciforma cu turle, trei cavitati si patru randuri de coloane, cu pronaos, diaconicon si proscomidie precum sunt si bisericile manastilor de la Sfantul Munte.

Biserica Sfantul Haralambie a fost cladita la anul 1798. Portiuni ale naosului central au fost renovate in diverse perioade dupa cum certifica inscriptii in legatura. In pronaosul extern, pe partea stanga exista trei inscriptii dintre care cea din mijloc contine un text mai bogat.

Prima din stanga se refera la ridicarea bisericii in anii episcopului Paisie de Stagon si staretului Ambrozie. Inscriptia din mijloc se refera la o rugaciune a episcopului Paisie de Stagon privind biserica, comunitatea si sufletul sau, rugand pe Dumnezeu sa nu-l dea uitarii in ziua groaznica a judecatii. Cea de-a treia inscriptie, adica cea dintai din stanga se refera din nou la intemeierea bisericii si vorbeste de initiatorii lucrarii.

Pronaosul este simplu, sprijinit pe patru coloane iar in pronaosul extern exista inscriptie care se refera la donatorii intemeietori. In inscriptie pronaosul extern este numit „Apoltaria” si pentru construirea lui toti cei ce se aflau la manastire si toti cei ce se aflau la manastire pe vremea constructiei.

Biserica nu este pictata. Un tavan deosebit sculptat in lemn acopera sfanta trapeza. Iconostasul bisericii este si el sculptat in lemn cu deosebita maestrie. Cuprinde teme simbolice din regnul vegetal si animal precum si minunate sinteze xilografice care se refera la Cina cea de Taina, la Sfantul Dumitru, la Primul Martir Stefan, la Sfantul Gheorghe si altele. Deasupra icoanei Sfantului Haralambie se gaseste o inscriptie sculptata in lemn care spune:

„Iconostasul Bisericii Sfantului Haralambie s-a realizat pe cheltuiala sfantului de Stagon domnului Gavriil in vremea egumeniei domnului Teofanie ieromonahul de la Sulatena Trikalei de mana lui Mastrocostas si Dimitris din satul Metsovo la anul 1814”.

Tronul episcopal si pupitrele de inchinaciune sunt sculptate dupa cum certifica inscriptie incrustata in lemn din anul 1836, aflata intr-un pupitru sub icoana Maicii Domnului. O alta inscriptie ce se afla intr-un alt pupitru sculptat in biserica propriu-zisa se refera la icoanele iconostasului, si pupitrelor care s-au realizat la anul 1846.

In final, mentionam cele doua pupitre care au diferite reprezentari schematice din sidef si fildes realizate prin asa-zisa arta a incadrarii, iar la intrarea in pronaos la exterior exista reprezentari simbolice deosebite sculptate in piatra care infatiseaza vita de vie, cruci cu bratele egale, vulturi cu doua capete, chiparosi si altele. In centrul pardoselei bisericii propriu-zise este infatisat incadrat in cerc, sculptat, vulturul cu doua capete – „bicefal” -, simbolul de veacuri al puternicului Imperiu Bizantin.

Biserica Sfantului Haralambie construita in anul 1789, impodobita cu minunate sculpturi in lemn, a fost distrusa de bombardamente in 1943, iar ulterior reparata si pictata de celebrul artist contemporan Vlasis Titomis. Este o constructie mareata si impunatoare, cu trei turle.

Manastirea Sfantul Stefan de la Meteora – Biserica Sfantul Stefan

In afara de naosul central al manastirii, la care ne-am referit, mai exista si vechea Biserica a Sfantului Stefan, care se gaseste in partea de sud-est a stancii. Structural, aceasta este o constructie cu o singura nava, sculptata in lemn, cu pronaos si cu suprafata de 12 metri x 5 metri.

Biserica veche, cu hramul Sfantul Arhidiacon Stefan, a fost construita in anul 1350, dar ulterior devenind neincapatoare, s-a construit biserica mare (1798) cu hramul Sfantul Haralambie, amintita mai sus.

Biserica Primului Martir este pictata cu fresce de la anul 1501, dupa cum certifica inscriptia respectiva. Unii cercetatori sustin ca inscriptia se refera numai la compozitia iconografica a Adormirii Maicii Domnului si ca celelalte fresce sunt mai vechi.

In afara de bisericile pe care le-am descris mai exista si Trapeza, „Arhontariki” (casa de oaspeti), Curtea si Chiliile calugaritelor. Astazi trapeza a fost transformata in loc de pastrare a obiectelor de cult unde vizitatorul poate vedea cruci minunate sculptate in lemn, Evanghelii lucrate cu aur, Sfinte Potire, cadelnite, icoane de o deosebita maiestrie, odajdii brodate in aur, Epitafuri, coduri manuscrise cu minaturi precum si alte obiecte de cult, lucrari de miniatura si imensa rabdare.

In sacristie si in biserica, printre odoare se gasesc cruci, vase de cult, icoane, odajdii, un epitaf, vechi manuscrise cu miniaturi, un brau lucrat cu fir de aur datand din anul 1778 si mansetele brodate cu aur care au apartinut Episcopului Gavriil de Dimitriada.

In partea de sud a manastirii se afla casa pentru oaspeti unde sunt gazduiti vizitatorii. Astazi la manastire este cultivata cu rezultate deosebite pictura de icoane si muzica bizantina. Calugaritele se ocupa cu scrierea, cu rezultate bogate, in timp ce altele, cu studii universitare (doctorite, profesoare etc) se ocupa sistematic de monahismul social.

Muzeul manastirii adaposteste numeroase si pretioase obiecte de cult. Aici poate fi vazut un codex bizantin din anul 1404, donat de Filotei si Antonie Cantacuzino. In felul acesta Manastirea Sfantul Stefan de la Meteora a devenit un fagure spiritual oferind in epoca noastra nesigura o bogata opera crestin ortodoxa si sociala.

Biserica Sfantul Stefan – Ierusalim

 Biserica Sfantul Stefan din Ierusalim este o biserica ortodoxa greceasca aflata imediat in afara zidurilor vechi ale orasului, intre Poarta Leilor si Muntele Maslinilor. Iesind din Ierusalim prin „Poarta Leilor” si coborand in Valea Cedrilor, imediat pe partea dreapta, se afla biserica inchinata Sfantului Arhidiacon si Intai Mucenic Stefan.

Potrivit traditiei locale, aceasta biserica a fost zidita pe locul unde Sfantul Stefan a dat slava lui Dumnezeu prin moarte muceniceasca. Datorita faptului ca prin aceasta poarta a orasului a fost scos sfantul din cetate, aceasta este numita si „Poarta Sfantului Stefan”.

Se crede ca prima biserica crestina din acest loc a fost ctitorita de imparateasa Evdochia, candva pe la sfarsitul secolului al V-lea, spre a adaposti cinstitele Moaste ale intaiului mucenic crestin. Obstea monahala ce a luat nastere in jurul acestei biserici era atat de mare incat, pe la inceputul secolului al VI-lea, aceasta aduna aproape zece mii de calugari.

In secolul al XII-lea, biserica zidita de imparateasa Evdochia a fost daramata de cruciati, in planul acestora de a nu oferi lui Salah id-Din nici un loc de refugiu, in afara zidurilor Ierusalimului. Noua biserica inchinata Sfantului Stefan a fost zidita abia in anul 1900, in mare parte pe ruinele celei vechi. In anul 1890, in acest loc avea sa fie infiintata o renumita „Scoala Biblica”.

Alegerea, faptele si moartea muceniceasca a Sfantului Stefan sunt relatate in amanunt de Sfantul Apostol Luca, in cartea „Faptele Apostolilor”, in capitolele 6 si 7. Astfel, aflam ca Stefan a fost un crestin, grec de neam, ales de Apostolii din Ierusalim si randuit spre a purta de grija saracilor vorbitori de limba greaca din oras.

In acea vreme, inmultindu-se ucenicii, au inceput sa apara anumite neintelegeri intre acestia, in mare parte privind mesele in comun si alte asemenea slujiri. Pentru a nu lasa deoparte propovaduirea Evangheliei, spre a se ocupa de randuirea lucrurilor mai putin importante, Apostolii din Ierusalim au ales sapte barbati cucernici, pe care mai apoi i-au randuit diaconi (Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae).

Sfantul Stefan cunostea foarte bine Scriptura si propovaduia cu multa putere pe Hristos. Saducheii si fariseii au pus niste barbati sa spuna ca L-au auzit rostind cuvinte de hula impotriva lui Moise si a lui Dumnezeu. In vremea aceea, blasfemia era pedepsita cu moartea.

„Stefan, plin de har si de putere, facea minuni si semne mari in popor. Si s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor si a cirenenilor si a alexandrinilor si a celor din Cilicia si din Asia, sfadindu-se cu Stefan. Si nu puteau sa stea impotriva intelepciunii si a Duhului cu care el vorbea. Atunci au pus pe niste barbati sa zica: „L-am auzit spunand cuvinte de hula impotriva lui Moise si a lui Dumnezeu.” Si au intaratat poporul si pe batrani si pe carturari si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus martori mincinosi, care ziceau: Acest om nu inceteaza a vorbi cuvinte de hula impotriva acestui loc sfant si a Legii. Ca l-au auzit zicand ca Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta si va schimba datinile pe care ni le-a lasat noua Moise. Si atintindu-si ochii asupra lui, toti cei ce sedeau in sinedriu au vazut fata lui ca o fata de inger.” (Fapte 6, 8-15).

Dupa ce sfantul tine o cuvantare ampla, iudeii se invartoseaza si mai tare impotriva lui, hotarand a-l omora cu pietre: ” Iar ei, auzind acestea, frematau de furie in inimile lor si scrasneau din dinti impotriva lui. Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: „Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!” Iar ei, strigand cu glas mare, si-au astupat urechile si au navalit asupra lui. Si scotandu-l afara din cetate, il bateau cu pietre. Iar martorii si-au pus hainele la picioarele unui tanar, numit Saul. Si il bateau cu pietre pe Stefan, care se ruga si zicea: „Doamne, Iisuse, primeste duhul meu!” Si, ingenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!” Si zicand acestea, a murit.” (Fapte 7, 54-60).

Pentru ca exista obiceiul ca cei omorati cu pietre sa nu fie inmormantati in cavoul familiei, se crede ca Sfantul Stefan a fost pus in afara Ierusalimului. Astfel, cinstitele Moaste ale sfantului ar fi fost duse spre ingropare de catre Gamaliel, in satul Caphar Gamala, undeva in nordul Ierusalimului.

Dupa sute de ani, Gamaliel s-a infatisat de trei ori in vis lui Lucian, preotului din Cafargamala. Miscat de visul lui, Lucian s-a dus la patriarh si, luand binecuvantare, a venit cu un mare sobor si a dezgropat oasemintele sfinte. Cinstitele moaste au fost descoperite in anul 415, cand imparateasa Evdochia a zidit o biserica in cinstea acestuia.

Dupa aflarea acestora, ele au fost mutate cu procesiune in Sion si inmormantate intr-o biserica ridicata de boierul Alexandru. Se spune ca atunci cand acest boier a murit, i s-a facut un sicriu de chiparos asemenea cu cel al sfantului si a fost ingropat langa mormantul Sfantului Stefan. Iuliana, sotia boierului Alexandru, dorind sa ia trupul barbatului ei si sa-l duca in tara sa, la Constantinopol, fiind cuprinsa de pronia dumnezeiasca, a lasat sicriul sotului, si varsand multe lacrimi, a luat racla sfantului.

Aflarea cinstitelor sale Moaste in anul 415 se praznuieste in ziua de 15 septembrie, iar mutarea acestora in Constantinopol se praznuieste in ziua de 2 august. In ziua de 4 ianuarie este praznuit „Soborul celor 70 de Apostoli”, sobor in care este inclus si Sfantul Arhidiacon Stefan, iar in ziua de 27 decembrie este praznuita nasterea sfantului intru viata cea vesnica, prin moarte muceniceasca.

 

VIAŢA SFÂNTULUI ARHIDIACON ŞTEFAN, ÎNTÂIUL-MUCENIC

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefan Întâiul-mucenic a fost unul din primii convertiţi creştini dintre evreii greci, unul din primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Este grabnic ajutător în judecarea proceselor nedrepte

Biserica pomeneşte mucenicia Sfântului Ştefan în data de 27 decembrie şi mutarea moaştelor lui în data de 2 august, dar şi în 15 iunie odată cu Sfinţii Fortunat şi Ahaic.

Martiriul sau a avut loc în valea lui Iosafat. Pe locul uciderii Sfântului Ştefan vor fi judecate neamurile. Pe locurile acelea vor sta Maica Domnului de-a dreapta şi Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul de-a stânga Fiului lui Dumnezeu.

Viaţa

Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel.

Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă.

El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor.

Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi „le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi. „Ştefan” în greceşte înseamnă cunună.

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată – spre a fi judecat.

Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: „cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. „Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Mucenicia

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!… Să piară!

Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.

Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste „mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” (Faptele Apostolilor VII, 59-60)

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: „Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac.”

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în „vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.

Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: „O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic.”

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

Moaştele

Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.

După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera.

Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.

După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Rusia, la Serghiev Posad, în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează în bazilica „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma, în Italia.

Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), moaştele sale au fost mutate la Constantinopol. Evenimentul este sărbătorit de către Biserica Ortodoxă la data de 2 august.

În anul 460, împărăteasa Eudochia a ridicat o splendidă bazilică în afara Porţii Damasc a Ierusalimului, locul unde, potrivit tradiţiei, Sfântul Ştefan suferise martiriul.

În anul 614, sub conducerea lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.

Săpăturile şi cercetarile arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. În anul 1916, călugarii catolici salesieni au identificat locul mormântului Sfântului Ştefan, anticul Kefar-Gamala, cu localitatea Bet Gemal din Ţara Sfântă, situată la distanţă de 30 de km de Ierusalim, loc unde ei au ridicat şi o biserică. În 1999, Părintele Andrzej Strus, salesian polonez, a descoperit în apropierea noii biserici, la Khirbet Jiljil, un monument care a fost identificat de către unii cercetatori (Fr. Puech, La Revue Biblique, CXIII/1 (2006), pp. 100-126) cu mormântul Sfântului Ştefan.

Imnografie

La 27 decembrie:
Tropar (glasul al 4-lea):
Cu nevoinţă bună te-ai nevoit, întâiule mucenice al lui Hristos şi apostole şi păgânătatea tiranilor ai vădit, căci cu pietre fiind ucis de mâinile celor fără de lege, cunună ai luat din dreapta cea de sus şi către Dumnezeu ai glăsuit, strigând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.

Condac (glasul al 8-lea):
Stăpânul nostru ieri a venit la noi cu trup, iară astăzi sluga Lui a ieşit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se şi sfârşeşte întâiul mucenic și dumnezeiescul Ştefan.

La 2 august:
Tropar (glasul al 4-lea):
Cu împărătească cunună a fost încununat creştetul tău, din chinurile cele pe care le-ai răbdat pentru Hristos Dumnezeu, întâi-pătimitorule între mucenici. Că tu, mustrând nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.

Condac (glasul al 8-lea):
Întâi tu ai fost semănat pe pământ de cerescul Lucrător de pământ, prealăudate. Cel dintâi tu pe pământ ţi-ai vărsat sângele pentru Hristos, fericite. Cel dintâi tu cunună de biruinţă de Dânsul ai fost încununat în ceruri, începătorule al pătimitorilor, purtătorule de cunună, cel ce mai înainte decât mucenicii ai pătimit.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 149, 153, 194), arată că Sf. Apostol, Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, fără barbă, ţinând în mână un sul înfăşurat, însemnul propovăduirii sale apostolice, sau purtând veşmintele diaconeşti. Iar mucenicia lui se reprezintă astfel: în centru, Sfântul Mucenic Ştefan este bătut şi omorât cu pietre, iar Apostolul Pavel este reprezentat tânăr, fără barbă, cu capul acoperit de o glugă, stând deoparte şi păzind hainele ucigaşilor.

Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: „Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor.” Amin.

 

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

Sfantul Stefan este praznuit pe 27 decembrie, in a treia zi dupa Nasterea Domnului. Parintele Nicolae Steinhardt, facand diferenta intre cele doua verbe vecine, dar nu identice, „a sedea” si „a sta”, ne descopera de ce Sfantul Stefan este sarbatorit dupa Nasterea Domnului si Soborul Maicii Sale. „A sedea”, spune parintele, inseamna in limba romana a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar „a sta” inseamna a se tine in picioare, vertical. In textul de la Fapte, 55-56 se spune: „A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. Observam ca in textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adica a se afla in picioare, si nu a sedea. In iconografie, Hristos e mereu reprezentat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc, iar in textele liturgice se face referire la Iisus sezand in slava, niciodata stand. Parintele Nicolae Steinhardt explica de ce s-a folosit verbul „a sta”: „Pentru a primi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire”. Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca Sfantul Stefan sa fie cinstit in a treia zi de Craciun.

Sfantul Stefan – primul diacon

Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati „plini de Duh Sfant si de intelepciune” care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae.  Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Sfantul Stefan – primul martir

Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu. Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat  ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: „Doamne nu le socoti lor pacatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin. Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria „chiliel”, care in limba ebraica inseamna „cununa”, pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.

Semnificatia numelui Stefan

Numele este de origine greceasca – Stephanos – si inseamna „coroana”, „ghirlanda”, „cununa” (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori – sub influenta straina – Fanny. Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida – numele unei mucenite trecute in calendar).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-27

Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi arhidiacon ŞTEFAN Evanghelia de la Matei (XXI, 33-44)

is-a Domnul: „Ascultaţi această parabolă: Era un om stăpân al casei sale, care a sădit vie; şi a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit turn şi a dat-o pe seama lucrătorilor, iar el s’a dus departe. Iar când s’a apropiat vremea roadelor, şi-a trimis slujitorii la lucrători, ca să-i ia roadele; dar lucrătorii, prinzându-i pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi tot aşa au făcut cu ei. În cele din urmă l-a trimis la ei pe fiul său, zicând: De fiul meu se vor ruşina. Dar lucrătorii viei, văzându-l pe fiu, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui!… Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Deci, când va veni stăpânul viei, ce le va face lucrătorilor acelora?“ Iar ei I-au răspuns: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor“. Iisus le-a zis: „Oare niciodată n’aţi citit în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului; de la Domnul s’a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri? De aceea vă spun: Lua-se-va de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi i se va da neamului care-i va face roadele. Cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi“.

SÂMBĂTĂ după Naşterea Domnului nostru IISUS HRISTOS Evanghelia de la Matei (XII, 15-21)

n vremea aceea mulţi au venit după Iisus şi pe toţi i-a vindecat. Dar le-a poruncit să nu-L dea în vileag, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin Isaia profetul, care zice: Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, Iubitul Meu, întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti. Nu Se va certa, nici nu va striga, nimeni pe uliţe nu-I va auzi glasul. Trestie strivită nu va frânge şi feştilă pâlpâindă nu va stinge până ce nu va duce judecata la biruinţă; şi în numele Lui vor nădăjdui neamurile.

Apostolul Zilei : 2014-12-27

SÂMBĂTĂ după Naşterea Domnului nostru IISUS HRISTOS Ap. Efeseni 2, 11-13

raţilor, aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii cu trupul, numiţi netăiere-împrejur de către cei numiţi tăiere-împrejur, făcută de mână în trup, eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos.

Putem accepta să ne căsătorim fără dragoste?

Un proverb spune: „Prin răbdare ajungi să iubești”, trebuie să acceptăm să ne căsătorim fără dragoste?

Dragostea adevărata se dobândește pe parcursul întregii vieți. Ea este un dar Dumnezeiesc care se dă după har. Pentru a ajunge la o astfel de dragoste e nevoie să dobândim acest har și să-l păstrăm. Iar căsătoria cinstită este calea dobândirii acestui har și a dragostei.

Desigur, asemenea căsătorii în care unul îl urăște pe celălalt nu sunt firești.  Același lucru spunem despre pasiuni. Pasiunea trece, iar ceea ce rămâne constituie temelia unei căsnicii. De aceea trebuie să existe simpatie  reciptocă, interese comune. Este de dorit  să  fie și același nivel de cultură și poziție socială, iar diferența de vârstă să nu fie prea mare.

Cât despre dragoste, ea trebuie meritată, ca după 10-15 ani soțul să spună: „Ce fericire că m-am căsătorit anume cu ea”, iar soția să spună : „Ce fericire că m-am căsătorit cu el”. A înțelege că persoana de lângă tine este jumătatea ta și că nu-ți imaginezi existența alături de alta se numește dragoste. Ea vine numai după ce corabia vieții a supraviețuit mai multor furtuni.

Din Cartea familiei, Ghid pentru familiști și pentru nefamiliști. Ed. Cu drag, 2011, p.77

Cum să procedăm care nu primesc cuvântul de mântuire?

– Cum să procedăm cu cei care ne sunt dragi, dar care nu primesc cuvântul de mântuire şi nici nu vor să se spovedească?

– Dragii mei! Mai întâi de toate trebuie să iubiţi, fără să manifestaţi iubirea! Să iubiţi cu adevărat! Dacă nu te ascultă, el răspunde. Nu atât cu cuvântul putem să-i convingem, pe cât cu fapta. Că mai mult se folosesc dacă văd, decât dacă aud. Şi atunci o să întrebe ei. Şi atunci spusele tale o să-I placă şi lui Dumnezeu şi o să-i ia în primire prin încercări. Iar tu făcându-ţi datoria şi iubindu-i, ai împlinit porunca lui Hristos. Vei primi plată, chiar dacă ei nu s-au salvat.

Cea mai bună şi mai la îndemână cale de sporire duhovnicească este calea de mijloc, de supraveghere continuă. Un oarecare părinte spunea că Dumnezeu este permanent cu noi. Aş vrea să simţiţi lucrul acesta.

Ferească Dumnezeu de o descurajare sau de o aglomerare sufletească! Ştii că Dumnezeu este lângă tine, ştii şi calea, care este spusă tot de El: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!, şi tu stai între drumuri! Unul a bătut la poarta Mântuitorului, ca să intre; iar Mântuitorul a întrebat: „Cine e acolo?” „Eu sunt!”, zice acela. „Nu te primesc, nu eşti pregătit!”, răspunde Hristos. Acesta, care era cinstit, dar nu era format duhovniceşte, s-a aprins de dor mare de Mântuitorul; s-a înfierbântat şi a început să ardă de dorul Lui. Şi s-a dus iar şi a bătut. „Cine este acolo?” „Tu eşti!”, a zis acela. „A, dacă tu zici că Eu sunt, intră!” Deci, cu orice chip trebuie să avem urmele lui Hristos în noi, în viaţa noastră! Cu orice chip!

O avem în ajutor şi pe Maica Domnului, care nu este o femeie oarecare, cum zic nenorociţii aceştia de eretici. Căci nimic nu te supără mai mult ca atunci când o vorbesc de rău pe Maica Domnului, sau nu-i recunosc marile ei daruri de la Dumnezeu!

Cuvântul „femeie” înseamnă „împărăteasă care dăruieşte, care miluieşte”. Când Mântuitorul i-a zis Femeie, iată fiul tău, a zis ca unei împărătesc Destinul întregii lumi, cu Dumnezeu în lume, atârnă de cuvintele libere ale Fecioarei Măria: Fie mie după cuvântul Tău! A acceptat liberă, cu toată voia şi dragostea, zămislirea Fiului lui Dumnezeu. Nu de spaimă că venise un înger să o vestească. Fără acest consimţământ destinul întregii omeniri era cu totul altfel!

Iată cine era Maica Domnului! Este o întreagă istorie pe scurt. Şi ce aproape de fiecare dintre noi este! Ei, bine, Maica Domnului a fost creată de Dumnezeu ca cea mai grozavă fiinţă de pe pământ şi din cer. Este aşa de sus şi e atât de puternică, încât tot atât cât poate Dumnezeu prin puterea Lui, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea! Ea este la căpătâiul fiecărui necăjit, pentru că asta înseamnă: „împărăteasă dăruitoare”. Nu împărăteasă care domneşte pe un tron ruginit, de aur chiar de ar fi. Este mare, pentru că este peste tot şi ajută pe toţi.

Nu vă consideraţi neştiutori! Dacă aveţi puţină credinţă în Dumnezeu, bateţi cu orice chip la poarta vieţii, cu fărâma aceea de credinţă! Pentru că Mântuitorul a spus Apostolilor: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar… Cui a spus-o? Acelora care aveau credinţă, căci mergeau după El. Deşi vedeau că este Dumnezeu, vedeau că se usucă smochinul, că merge pe deasupra apelor, că vindeca şi învia morţi, totuşi nu aveau credinţa aceea trăitoare.

Aveţi credinţă în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla! Nu există moarte, fraţii mei! Dacă există, este numai o trecere, părăsim doar această lume. Se zice că cineva ar fi zis despre Sfântul Acachie, care a fost un mare ascultător, că a murit: „A murit Acachie!” Zice: „Nu cred să fi murit!” „A murit, părinte!” „Hai să te duc la mormânt!” Şi s-au dus la mormânt. „Acachie, ai murit?” Şi răspunde: „Părinte, poate să moară ascultătorul?!” Adică nu există moarte, şi dacă există, este o trecere spre altă lume.

Sfântul Antonie cel Mare, care avea o viaţă sfântă şi care vorbea cu Dumnezeu, a spus că el este singurul care nu se mântuieşte! Aşa de smerit era! Orice am face noi, fără harul lui Dumnezeu nu ne putem mântui! Chiar dacă suntem păcătoşi, ne ridicăm, dar numai prin credinţa în Hristos. Păcatele noastre nu le poate vindeca nimeni decât Domnul nostru Iisus Hristos, şi numai prin pocăinţă şi spovedanie. Să facem act de smerenie, de pocăinţă, că altfel nu putem fi iertaţi.

Nu este neapărată nevoie să faci teologie. Nu este vorba decât de bătaia inimii tale spre Dumnezeu, încontinuu. O stare de a te considera mereu lângă Dumnezeu şi Dumnezeu mereu lângă tine.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 49-52

Iubeşte-L pe Hristos!

Bătrânul Ieronim zicea: „Vrei să iubeşti oamenii? Iubeşte-L pe Hristos şi vei vedea cât îi vei iubi pe oameni, chiar dacă nu vrei. Dragostea care vine din dragostea lui Hristos este dragoste puternică şi veritabilă. Iubeşte-L pe Hristos!”.

Dragostea este semnul după care se recunosc creştinii. Bătrânul Amfilohie zicea: „Noi trebuie să avem dragoste faţă de persoana lui Hristos, această dragoste este necesară vieţii sufletului nostru. Dragoste faţă de creaturile lui Dumnezeu, faţă de animale, de copaci, de flori, de păsări, şi mai ales faţă de om, cea mai perfectă dintre creaturile lui Dumnezeu”.

 

Din Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 39

„Experiența mea ca fost ecumenist”

“In ce priveste problema ecumenismului, am sa va marturisesc experienta mea ecumenista pe scurt.

Dupa ce am terminat facultatea vroiam sa vad si eu Europa, sa ma deschid, sa calatoresc, sa imi fac prieteni din toate colturile lumii, sa am acces la marile biblioteci. Si bineinteles ca prin facultatea mea nu am reusit sa prind o bursa, caci locurile la “Saint Serge” din Paris se dadeau numai la cei care faceau curat la profi si ingrijeau de pruncutii lor, asa ca am reusit numai printr-o fundatie ecumenista. Oricum, ideile lor s-au intalnit cu mentalitatea mea naiva de a dialoga, de a te deschide, de a cunoaste si ce gandeste celalalt. Credeam ca numai prin dialog si deschidere putem fi crestini adevarati. Ma preocupa unirea Bisericilor crestine intr-un singura Biserica crestina, asta pentru a da peste nas yoghinilor, budistilor, hindusilor, newagerilor care imi repetau mereu ca crestinismul e o religie depasita, si cum sa se converteasca ei la o religie faramitata in atatea biserici care se cearta intre ele?

Aceasta fundatie ecumenista mi-a oferit o bursa de un an. La rugaciunile lor, vorbeau in limbi, ceea ce m-a facut sa ma intreb daca mai sunt catolici sau penticostali. Am remarcat cat de newage-iste sunt capelele lor. Simboluri abstracte, statuete de inspiratie africana, tablouri expresioniste au inlocuit icoanele. Bisericile lor mai noi si capelele lor sunt de arhitectura newage-ista, numai bune ca sa se simta Anticrist bine in ele. Impresia mea a fost ca Biserica Catolica e pregatita spiritual si tehnic de catre decenii de aggiornamento ca sa primeasca pe Anticrist.

Au spus ca ei vor ca eu sa raman ortodox, sa nu trec la ei, ci doar sa ne adancim fiecare propria religie prin impartasirea experientei religioase proprii. Ei bine, am constatat ca asta nu se poate, pentru ca:

1. Ei nu invatau nimic de la ortodoxie si nici nu ii interesa. Am incercat sa le prezint pe Siluan, pe Simeon Noul Teolog, pe Staniloae, dar ii lasa rece.

2. La intalnirile lor ecumeniste cu protestanti de toate felurile, catolici si ortodocsi, ortodocsii erau de decor, ca sa “dea bine” in reportaje, ca uite, si ortodocsii sunt aici. De fapt, dialogau numai protestantii si catolicii, si parerea mea e ca azi catolicii s-au protestantizat foarte mult. Asa ca azi e si mai improbabila o unire efectiva a catolicilor cu ortodocsilor, caci catolicii s-au indepartat si mai mult de noi. Si oricum nici nu-i intereseaza.

3. Am intalnit catolici traditionalisti, care tin catolicismul de dinainte de Vatican 2. Sunt foarte suparati pe papa pentru spiritul newage-ist, pentru scurtarea liturghiei, pentru inovatii, pentru protestantizare. Si atunci care sunt roadele ecumenismului, daca si veterocatolicii il neaga? (si ei sunt considerati de catre majoritatea catolica drept “conservatori, invechiti, fundamentalisti, batuti in cap“).

4. Mie personal ecumenismul nu mi-a adus decat niste sentimente vagi de cosmopolitism, prietenii usurele cu tineri de toate credintele si din toate tarile, care nu s-au adancit in prietenii crestine statornice si care puteau fi obtinute si prin Yahoo Messenger sau mirc sau prin site-urile de facut prieteni pe net.

5. Nu am avut nici o imbogatire spirituala. Nu am invatat sa ma rog mai bine. Nu m-a facut mai tolerant. Nu m-a deschis spre intelegerea altora. In schimb am simtit pericolul sincretismului, al diluarii ortodoxiei, al indepartarii de practicarea serioasa in favoarea unei religii sincretiste ambigua si colorata.

6. Asupra mea ecumenismul nu a avut o influenta notabila, nici dupa un an de experimentare intr-un centru ecumenist din straintatate. Dar asupra celorlalti tineri ortodocsi romani, care nu cunosteau ortodoxia decat superficial, a avut. Ei nu s-au facut mai buni ortodocsi, ci mai buni ecumenisti. Astazi ei sunt pregatiti spiritual sa primeasca New-Age-ul, si atunci cand va aparea Anticrist, vor alerga la el ca mustele la miere, caci au fost pregatiti sa-i inteleaga ideile.

7. Primejdia ecumenismului consta tocmai in acest New-Age care va fi religia mondiala a lui Anticrist. Ideile ecumenismului le-am gasit pana la ultima pe pagina de internet a lui Maitreya, cel mai probabil candidat pentru rolul de Anticrist. Studiati si voi site-ul ShareInternational.

8. Ca preot ortodox, am constientizat prin rugaciune si misiune pe teren ca numai practicarea ortodoxiei “la sange” e cea mai sigura cale de evitare a ispitelor contemporane de tot felul.

9. Trebuie tinute canoanele ortodoxe, hotararile Sinoadelor Ecumenice, trebuie facuta ascultare, trebuie sa nu scurtam din Liturghie, sa nu aducem inovatii, sa fim moderni numai prin descoperirea tezaurului patristic, sa fim ortodocsi pana la jertfa muceniciei daca e nevoie. Nu trebuie sa ne rugam cu cei de alte credinte, caci le legitimam, si atunci cum le mai dam sansa sa treaca la ortodoxie?

Placide Desseille, Olivier Clement, David Huston, Seraphim Rose, Kalistos Ware, Peter Gilquist s-ar fi mai fi convertit la ortodoxie daca ziceam ca si religia lor e buna? Daca va cere Hristos din mana noastra la judecata sufletele celor pe care i-am lasat in credinta lor, pentru ca asa ne-a invatat o idee masonica, ecumenismul? Pavel nu era ecumenist, Sfintii Parinti nu erau. Ne-am trezit noi sa fim mai destepti.

10. Am descoperit ca puterea mea de a face misiune era slaba cata vreme nu respectam perceptele ortodoxe pana la ultima consecinta, insa pe masura ce ma adanceam in practicarea ortodoxiei, cugetul se intarea, inima se lumina, iar in jurul meu oamenii incepeau sa inteleaga si sa vina la Hristos euharistic, sa inceapa sa se roage si ei, sa porneasca pe drumul mantuirii.

11. Ce poate aduce nou ecumenismul care sa nu fie si in ortodoxie? Deschiderea, empatia, armonia, toleranta exista si in ortodoxie. Insa pericolele ecumenismului sunt imense. Ecumenismul e poarta prin care Anticrist va intra in Biserica. Nu degeaba ecumenismul e de origine masonica.

Am citit pe site-ul lui Maitreya ca prin ecumenism doreste sa-i aduca in staulul sau pe ortodocsii “fundamentalisti”, care, marturiseste el, ii vor da mult de furca, si cam o treime nu-l vor accepta. Oare cine il va primi? Nu cei ce cred ca toate religiile sunt bune, deci, logic, suma lor, Newage-ul, e cea mai buna fiindca le cuprinde pe toate?

12. Cine vor fi cei care nu-l vor primi pe Anticrist si religia lui mondiala sincretista? Ortodocsii ca mine, care vor fi acuzati ca sunt “fundamentalisti”, “conservatori”, “invechiti”, “depasiti”, “talibani”, “reactionari”, “teroristi”.

Nu va mirati. Aceste acuze vor fi cele prin care va fi justificata marea prigoana, asa cum “nu a mai fost si nu va mai fi”, prin care majoritatea Newage-ista de maine se va ridica impotriva minoritatii ortodoxe “care se opune noului si sunt indaratnici”.

13. In curand, peste cativa ani, va aparea Anticrist. Va vorbi telepatic intregii planete, va avea o forta de hipnotizare a oamenilor luciferica, va face minuni, va merge pe nori, va face paine din pietre, va oferi planetei pace, prosperitate, rezolvarea problemelor lumii a treia, o singura religie buna pentru toti, incetarea conflictelor religioase. Dar, va spune el, razboaiele sangeroase intre religii nu vor putea inceta pana cand minoritatea fundamentalista ortodoxa nu va disparea pentru totdeauna. Astfel, va prigoni pe toti ortodocsii.

14. Acum va intreb pe toti, cine credeti ca il va primi, si cine credeti ca nu il va primi? eu cred ca il vor primi: toate religiile necrestine, sectele, majoritatea catolicilor, protestantii, si acea parte din ortodocsi care e caldicica, usuratica, nu practica ortodoxia cu adevarat, precum si ecumenistii care sunt pregatiti spiritual sa-i accepte ideile geniale de pace mondiala si intelegere. Cum spune Pavel: “cand vor spune “pace, pace” atunci va veni sfarsitul“.

15. Si o ultima intrebare adresata tuturor, ecumenisti sau nu: daca eu nu reusesc sa fiu un bun ortodox, atunci cum as mai avea timp sa mai fiu ecumenist?

Nu reusesc sa ma rog cu adevarat, nu ma rog cat ar trebui pe zi, nu citesc patristica asa cum as dori, nu fac misiune asa cum as dori, nu am suficient timp ca sa fiu ortodox adevarat cum ar trebui, si atunci de ce sa-mi mai pierd timpul cu ecumenismul?

Voi reusiti? Petreceti macar 3-4 ore pe zi in rugaciune neimprastiata? Ati petrecut o noapte intreaga in rugaciune? Ati mers pe la spitale, azile, orfelinate, inchisori saptamanal, ca sa impliniti porunca Domnului, dupa care va fi judecata lumea?

Ati imbracat pe cei saraci, care cauta in gunoaie in fiecare zi in fata blocului vostru, v-ati ingrijit de cei ce dorm la groapa de guoaie a orasului, de cei ce si-au pierdut locuintele si dorm pe malul raului cu copii mici?

Ati luptat contra prapadului moral din randul ortodocsilor, v-ati luptat cu avorturile, betiile, desfraul, rockul satanic, sectele, bataile femeilor, alungarea copiilor in noapte, prin care diavolul secera in turma lui Hristos, prin care face prapad spumegand contra ortodocsilor?

Ati adus oameni la credinta inflacarata prin discutii, prin eforturi, vorbind de Hristos cu timp si fara timp? V-ati interesat cine sunt saracii de pe strada dumneavoastra, care mama cu copii multi nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea si vrea sa se arunce pe geam, caci va fi scoasa afara si i se va vinde apartamentul?

V-ati luptat cu lipsa de informare din randul tineretului, cu ocultismul, religiile orientale, vrajitoria, satanismul care prolifereaza in randul tinerilor?

V-ati pus banii, calculatorul, timpul, inima, viata, puterile in slujba lui Hristos?

Va simtiti acea sluga buna si credincioasa, pe care Stapanul venind a laudat-o si a pus-o peste multe? Sau sluga care s-a luat cu grijile vietii si n-a facut nimic pentru dulcele Hristos? Va simtiti “binecuvantatii” care sunt invitati sa intre in rai, caci “ati fost si L-ati cautat in inchisori, in azile, in spitale, in orfelinate“?

Daca da, atunci veniti sa ne unim fortele si sa luptam contra entropiei satanice care se lupta cu ortodoxia, veniti sa ne impartasim experientele, veniti sa schimbam idei, sa ne intarim unul pe altul cu rugaciunile fiecaruia pentru toti, veniti sa fim un singur suflet si o singura inima, si Hristos ne va intari si ne va iubi!

Daca nu, atunci veniti sa rascumparam vremea, caci timpul s-a scurtat, si Satana ne cere sa ne cearna, veniti sa raspandim brosuri contra alcoolismul si avorturilor, veniti sa facem misiune si sa imbracam pe cel sarac, si gol, si pe orfan si pe vaduva, si sa raspandim vestea cea buna ortodoxa acolo unde ajunge cu greu, in periferiile sarace unde desfraul, injuraturile, saracia crunta, betia, jocurile de noroc, manelele si hotiile fac ravagii.

Veniti sa ne rugam fierbinte unul pentru altul, asa cum cerea Pavel. Voi, cei din lume, dati-ne preotilor pomelnice cu toti cei pe care ii cunoasteti ca s-au indepartat de iubirea lui Hristos, tineri apatici, batrani indaratnici, betivi, necredinciosi, sarmani, prigoniti, inchisi, nenorociti intr-un fel sau altul, si noi ne vom ruga pentru ei la fiecare Liturghie.

Voi, calugarilor, rugati-va fierbinte pentru noi, pomeniti-ne numele la Psaltirea si la sarindare, intariti-ne in lupta noastra cu fortele raului care actioneaza in acest teren de razboi nevazut care e lumea.

Haideti sa trecem pe internet cartile vitale ale ortodoxiei care nu ajung la oamenii saraci pentru ca nu au bani nici sa manance, si sa le dam gratuit extrasele importante din ele!

Puneti-va suporturile informatice la dispozitia marii mase de ortodocsi caldicei, si impartiti gratuit acatiste, rugaciuni, texte ale Sfintilor Parinti scoase la imprimanta!

Strangeti saptamanal de la cunoscutii vostri care sunt mai milosi niste alimente si niste haine vechi si cautati-i pe copiii fugiti de acasa care dorm prin parcuri si stranduri, si duceti-le un suras si o lacrima si o rugaciune si mancare si haine si pe Hristos!

Organizati-va in grupulete in fiecare oras, si cautati-l pe Hristos in fiecare durere, in fiecare necaz, in fiecare lacrima nestiuta a vecinului, sau a necunoscutului de pe strada!

Faceti seri de rugaciune ortodoxe acasa la voi, o ora in care sa se citeasca din Vietile Sfintilor, sa se spuna niste rugaciuni vechi din Apantisma, sa cantati pricesne si colinde, sa vizionati un film cu Sf. Munte, sa ascultati o predica a marilor duhovnici, ca sa vina si prietenii vostri, si tinerii din blocul de peste drum, ca descopere frumusetea ortodoxiei, sa nu mai mearga la discoteca sau rockoteca sau maneloteca!

Luati copiii de la orfelinat si duceti-i in parc sa se joace, cantati-le o colinda, dati-le fiecare cate 3 prajiturele care va raman la Craciun dupa ce v-ati saturat!

Interesati-va cine e vaduva care nu are pe nimeni si e in pericol sa moara de foame si sa putrezeasca fara o lumanare in odaita ei. Vedeti cine e muncitorul care si-a pierdut apartamentul pentru ca nu si-a platit intretinerea si acum doarme sub cerul liber si bea ca sa se mai “incalzeasca”.

Sunt unii care spun azi ca Biserica nu e datoare sa construiasca azile si orfelinate, ci statul. Nici nu e datoare! Nici nu trebuie!

Dar a cauta pe cel indurerat, a-l mangaia, a-l ajuta in suferinta si singuratatea lui, asta Hristos ne-o cere.
Si va fi criteriul dupa care se va face judecata.

Fratiorilor si surioarelor, atunci veti simti Liturghia ingereste, va veti ruga cu putere, va veti inalta inima pana la ceruri si inapoi, si vi se va deschide sufletul spre toata durerea lumii, si veti empatiza cu toata suferinta lumii care se sparge de tarmul lui Dumnezeu ca un val urias de plans.

Sunt unii care zic ca trebuie numai sa ne rugam. Eu spun ca trebuie intai sa ne rugam si apoi sa iesim sa cautam pe nenorociti, daca vrem sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Uite ce spune parintele Arsenie Boca:

“Omul care poate sã facã bine si nu-l face, este o fiintã josnicã. Fãrã milostenie, însãsi rugãciunea este fãrã rod. Cu ce nãdejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu nu asculti rugãciunile oamenilor saraci? Cum vei cere cu credinciosii in Bisericã – „Dã Doamne” – când tu nu dai sãracilor, desi poti sã dai? Cu ce gurã vei spune: „auzi-mã Doamne”, când tu însuti nu-l auzi pe sãrac, sau mai adevãrat pe Hristos, care strigã spre tine prin sãrac? Asa cum ne purtãm noi cu aproapele, tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. L-ai dispretuit pe sãrac? Si Dumnezeu te va dispretui pe tine. N-ai deschis celui ce bãtea? Nu ti se vor deschide nici tie portile împãrãtiei lui Dumnezeu. Nu ai auzit suspinul celui necãjit? Nu ti se va auzi nici strigãtul rugãciunii tale“.

Deci, intai rugaciunea ne intareste ca sa facem binele, iar binele e fructul dulce al rugaciunii.

Acesta e adevarata deschidere spre lume, nu ecumenismul, acesta e adevarata toleranta, ramanand ortodox si adancindu-te in ortodoxie pana cand, tot jertfindu-ti timpul, banii, energiile pentru Hristos, ajungi sa-l iubesti atat de mult incat ti-ai da si viata pentru El!

Si mai mare iubire nimeni nu poate sa aiba, decat sa-si dea viata pentru Hristos.

Atunci vom fi pregatiti pentru a intrunta vitejeste tavalugul lui Anticrist, ca niste vrednici soldati ai lui Hristos cel ceresc, in lupta cu fortele raului.

Atunci, vom merita sa ne numim oameni, ortodocsi, crestini, urmatori lui Hristos!

Daca nu , Anticrist ne va matura de pe scena istoriei ca un viscol niste frunze netrebnice.

Aveti grija! Faceti misiune pana mai puteti, caci “vine intunericul, cand nimeni nu mai poate lucra faptele luminii”.

VINE PESTE CATIVA ANI VREMEA IN CARE ORTODOXIA VA FI PRIGONITA, LITURGHIA VA INCETA, MANASTIRILE INCHISE, CALUGARII VOR FI URMARITI PRIN MUNTI, PREOTII INCHISI, SI ORTODOCSII NU SE VOR MAI PUTEA ADUNA IMPREUNA LA RUGACIUNE SAU SA FACA FAPTE BUNE, CACI VA FI INTERZIS PRIN LEGE. VOR FI MONITORIZATI PRIN SATELIT, PRIN CIPURILE CARE VOR TRANSMITE SEMNALE LA ANTENE, SI MARELE FRATE ANTICRIST II VA URMARI PE MONITOARELE CALCULATOARELOR URIASE. IAR CEI CARE NU VOR PRIMI CIPUL, SE VA GASI AC SI DE COJOCUL LOR.

Faceti misiune pana mai puteti! Faceti fapte bune pana vi se mai da voie! Luptati pentru Hristos astazi, cand inca nu vi se cere sangele pentru a ramane crestini!

Sa ne ajute Dumnezeu Cel Treimic sa trecem peste aceste incercari.

Sa ne rugam unul pentru altul!

Uniti-va in orase si intalniti-va ca sa fiti mai puternici in fapta buna! Este foarte greu singur, este usor impreuna, caci unde sunt 2 sau 3 adunati in numele lui Hristos, acolo e si Hristos cu ei.

Vino, Doamne!

Fie ca ori toti sa mearga in rai, ori niciunul in iad, cum spunea Paisie Aghioritul!

Sa fiti mantuiti, fratiorilor si surioarelor intru Hristos!”

Parintele Daniel, Satu Mare

Înțelegerea psaltirii

– Ştim că este foarte bine să citim Psaltirea, dar sunt psalmi în care nu ne regăsim şi nu-i înţelegem. Este bine totuşi să-i citesc mai departe neînţelegându-i?

– Da! Nu este nevoie să-i înţelegi imediat. Îi înţelegi în timp. Este bine să-i citeşti, chiar dacă nu te regăseşti în ei şi nu-i înţelegi! Pentru că s-ar putea întâmpla să se vorbească în ei de duşmanul nevăzut, diavolul, şi tu interpretezi. Citeşte-i mai departe. Şi va veni o zi când, Dumnezeu, prin te miri cine sau personal, te va lămuri despre ce este vorba, că nu a rămas nimic nelămurit din Sfânta Scriptură.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 66-67

În dragoste e bine să te laşi ghidat de inimă?

Dacă raţiunea îţi spune că nu e bine să te îndrăgosteşti de cineva, e bine să te laşi ghidat de inimă?

Iată „trihotonismul” gândirii intelectualului! Frate, raţiunea locuieşte în inimă, să vă intre bine în cap! În cap locuieşte creierul. În creier locuiesc chimiile raţiunii, dar nu raţiunea. Întotdeauna să faceţi ceea ce vă dă Dum­nezeu să împliniţi. Nu vă mai ghidaţi nici după inimă, nici după raţiune.

Voia lui Dumnezeu vă transmite toate semnalele, semnele şi mesajele prin care să vă spună ce aveţi de făcut. Cu o singură condiţie! Ţineţi minte jo­cul din copilărie, care v-aţi mai jucat, şi n-aţi ajuns di­rect doctori: Deschide urechea bine, să vedem ghiceşti ori ba, cine te-a strigat pe nume, hai ghiceşte nu mai sta…

Şi te strigă Domnul: Ioane! Ce zici? Că Ion e cu căştile în urechi, merge pe stradă şi dă din cap, zici că e Bilică ăla de la maşină cu arcul în el băgat. Cum să-L audă ăsta pe Dumnezeu? Mă iertaţi că vă întreb… Cum să înţeleagă Cecilia că o iubeşte Ionel, dacă ea toată ziua este atât de uimită de ea în oglindă? Îşi mai pune o pleoapă, şi-o mai dă jos, îşi mai pune o unghie, îşi dă jos unghia, îşi pune o perucă, că nu-i stă bine părul… şi-o mai dă jos, uneori şi părul… Adică, ştiţi, când eşti prea preocupat de tine, Dumnezeu nu mai are unde să mai dea semnele…

Din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism în vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 123-124