Arhivă pentru 7 decembrie 2014

07
dec.
14

Rugăciune de seară

rugaciune

Cu de lacrimi gene ude, înalţ rugă Domnului:
Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului;
Gînduri ce mă tulbur, cu al Tău Duh înfrânge-le;
Trupului meu dă-i odihnă; răcoreşte-mi sângele;

Somn uşor să mă suprindă, să dorm lin ca florile,
Şi cu inimă curată să mă scoale zorile;
Rugăciune să-nalţ spre Tine şi să-Ţi cânt poruncile,
Precum cânta ciocârlia peste toate luncile;
Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele,
Să pot umple, ca şi ele, fagurii cu binele,
Si să te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii,
Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii!

07
dec.
14

Peste 15.000 de copii avortaţi, consideraţi „deşeuri”, sunt arşi pentru încălzirea spitalelor din Regatul Unit

copiiPeste 15.000 de copii avortaţi au fost incineraţi precum „deşeurile” şi utlilizaţi, în ultimii ani, în 27 de spitale din Marea Britanie pentru încălzirea încăperilor. Această descoprire terifiantă a fost dezvăluită într-un reportaj realizat de Channel 4 Dispatches care va fi difuzat în această seară şi care l-a obligat pe ministrul britanic al Sănătăţii, Dan Poulter să admită că este vorba de „o practică total inacceptabilă”, anunţând interzicerea ei.

Spitalele în cauză au recunoscut că folosesc, fără aprobarea familiilor, fetuşi  în centralele “waste-to-energy” pentru a produce căldură.Conform autorilor reportajului, în total 15.000 de copii  avortaţi sau născuţi morţi au fost folosiţi pentru „a produce energie” în spitale, scriesite-ul italian Tempi.it.

Unul dintre cele mai importante spitale din Regatul Unit, Addenbrooke din Cambridge, a ars 797 de copii în 13 săptămâni, iar mamelor li să-a spus că fetuşii vor fi incineraţi la crematoriu, scrie The Telegraph. Un alt spital, Ipswich, şi-a încălzit încăperile cu 1.101 copii în perioada 2011-2013.

Părinţii pot alege

Informaţia i-a şocat pe britanici, nu şi pe ministrul Sănătăţii,  care a admis că ştia ce se intâmplă şi care a decis stoparea imediată a acestei practici. Şeful Serviciului Sanitar Naţional a scris deja tuturor spitaleor de pe teritoriul Regatului Unite, cerând întreruperea imediată a acestei barbarii, iar un alt responsabil din domeniul sanitar, Sir Mike Richards, a spus că este consternat de faptul că spitalele nu spun nimic mamelor şi familiilor.

Câteva spitale au încercat să se apere, spunând că „părinţii pot alege ce vor să facă cu fetuşii sau cu copiii născuţi morţi, iar dorinţele lor sunt respectate”.

07
dec.
14

Numai Dumnezeu judecă drept

monah_47Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”.

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc şi acum.

Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 96

07
dec.
14

Ne lipseşte dragostea dumnezeiască

usde15_8432Şi când zicem iubire, nu este vorba de virtuţile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos şi către ceilalţi. Toate să le întoarcem către aceasta. Vedem o mamă cu copilaşul în braţe, sărutându-l şi răsfăţându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când îşi ține în braţe îngeraşul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează şi, însetat, zice: „Să fi avut şi eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru sfinţii noştri!”. Da, aşa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. O doreşti, o vrei şi o dobândeşti prin harul lui Dumnezeu.

Noi, însă, avem o asemenea înflăcărare pentru Hristos? Alergăm, atunci când suntem osteniţi, să ne odihnim în rugăciune, în Cel iubit, sau o facem ca pe o corvoadă şi zicem: „Oh, acum am de făcut rugăciunea şi canonul…?”. Ce ne lipseşte, de simţim asta? Lipseşte dragostea dumnezeiască. O astfel de rugăciune nu are valoare. Ba, s-ar putea să facă şi rău. Dacă sufletul se zbârceşte şi devine nevrednic de iubirea lui Hristos, atunci Hristos rupe legăturile, căci El nu vrea lângă Sine suflete „grosolane”. Sufletul trebuie să-şi revină, pentru a deveni vrednic de Hristos, să se pocăiască de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22).

Adevărata pocăinţă va aduce sfinţenia. Să nu zici „trec anii, nu sunt vrednic”, ci „mi-amintesc că am avut şi eu zile deşarte, când nu trăiam aproape de Dumnezeu…”. Şi în viaţa mea trebuie că au fost zile deşarte. Eram de doisprezece ani când am plecat în Sfântul Munte. Aceștia nu sunt ani? Bineînţeles, eram mic copil, dar am trăit doisprezece ani departe de Dumnezeu. Atât de mulţi ani!…

Ascultaţi ce zice undeva Sfântul Ignatie Briancianinov: „Toată lucrarea cea trupească şi duhovnicească ce nu are durere sau osteneală niciodată nu aduce roadă, căci Împărăţia cerurilor se sileşte, şi cei ce se silesc o răpesc pe ea, înţelegând prin silire nevoinţa cea trupească cu durere”.

Atunci când îl iubeşti pe Hristos, te osteneşti, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Şi durere, şi dor, şi dragoste, şi tânjire fierbinte, şi fericire, şi bucurie, şi iubire. Metaniile, privegherea, postul sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăieşti pe Hristos. Dar, această osteneală nu se face de nevoie, nu eşti silit. Tot ceea ce faci ca şi corvoadă naşte un mare rău atât în fiinţa cât şi în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire. Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Asta simţea şi David: Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului (Ps. 83, 2).

Extras din Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 182-183

07
dec.
14

Dumnezeu se poate descoperi oricărui om

seraphimrose088Așadar, oamenii care n-au auzit de Hristos nu au acces la adevăr?

Cei ce n-au auzit niciodată de Hristos? Este treaba lui Dumnezeu să-i judece. Nici în Vechiul Testament nu auziseră oamenii de Hristos, dar El a venit și le-a predicat în iad. Și Sfântul Ioan Botezătorul a ajuns înaintea lui Hristos în iad și, credem noi, a predicat că Hristos va veni acolo ca să-i elibereze pe toți cei care doreau să fie eliberați, care doreau să creadă în El. Așa că Dumnezeu poate dezvălui adevărul celor ce n-au avut niciodata șansa să-l audă: adică celor care n-au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce am acceptat revelația devenim, bineînțeles, mult mai responsabili. O persoană care acceptă revelația lui Dumnezeu-întrupat și apoi nu trăiește în conformitate cu ea este mai rea decât orice preot păgân sau ceva asemănător.

Din Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului,   Editura Christiana

07
dec.
14

Pentru cine doresc femeile să arate impecabil?

акPodoabe, farduri, îmbrăcăminte indecentă, obraz pudrat, buzele rujate sau ţigara în colţul gurii, le vedem frecvent pe stradă.

Nu-i greu de observat că efectul produselor cosmetice asupra feţei este contrar celui dorit. Chiar dacă la început obrazul fardat sau buzele rujate violet atrag atenţia trecătorilor, în câţiva ani toate aceste îmbâcseli colorate nu fac decât să accelereze uzura, ridurile şi îmbătrânirea.

Apoi mai este un amănunt pe care majoritatea femeilor îl neglijează cu desăvârşire. Atunci când ies în oraş se machiază cu atenţie să fie cât mai strălucitoare, dar când se întorc acasă, în compania intimă a familiei sau chiar a prietenului sunt nevoite să-şi şteargă vopselele şi să rămână cu adevărata lor faţă de serviciu care contrastează drastic cu cea de pe stradă.

Impresia este deplorabilă şi atunci se naşte întrebarea logică: pentru cine doresc femeile să arate impecabil? Un bărbat apreciază mai de grabă o frumuseţe naturală, curată şi fără nici un fel de machiaj. Să ne gândim cât farmec are privirea şi obrazul unei călugăriţe sau a unei femei de la ţară, care n-a folosit niciodată decât apă şi săpun.

Chiar mâinile unei femei cu unghii lungi şi încovoiate lăcuite şi cu pieliţa tăiată adânc, după un timp arată oribil. La fel părul vopsit şi imobilizat cu fixative puternice. În concluzie, tot ce este artificial în îngrijirea, ţinuta şi îmbrăcămintea femeilor nu poate sta niciodată alături de adevărata frumuseţe naturală şi sobră, asemănătoare crinilor câmpului, aşa cum a lăsat-o bunul Dumnezeu.

Poate că cineva dintre dumneavoastră s-a simţit jenat; vă rog din toată inima să nu mi-o luaţi în nume de rău. Tot ce am afirmat aici am facut-o în special pentru tineretul nostru minunat, pentru fetele noastre frumoase; să fie un semnal de alarmă.

Din Părintele Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină; îndrumător duhovnicesc, Editura Agaton, 2002, p. 144

07
dec.
14

Împreună luminaţi mai mult…

43546E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?

În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu

aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.

Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult…

07
dec.
14

Pravila de rugăciune – zid impotriva celor ce stăruie să ne robească

6.pravila_de_seara“Prefer, a spus un oarecare Parinte, o pravila de scurta durata dar mereu indeplinita decat una e lunga durata dar in scurta vreme parasita. Iar o astfel de soarta o au intotdeauna pravilele de rugaciune ce nu sunt pe masura puterilor”.

In timpul primului avant de ravna si fierbinteala, nevoitorul le indeplineste un timp oarecare, dar desigur ca dand atentie mai mult cantitatii, decat calitatii mai tarziu puterile ii slabesc din cauza nevointelor ce intrec fortele trupesti, ceea ce il sileste sa-si scurteze din ce in ce mai mult pravila.

Vai! Si adeseori nevoitorii, randuindu-si fara nici o chibzuiala o pravila impovaratoare, trec de la pravila cea atat de grea direct la lepadarea oricarei pravile. Dupa lepadarea pravilei si chiar dupa scurtarea ei, napadeste numai decat asupra nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el incepe sa simta un dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naste trandavia care, intarindu-se, produce o slabire si o iesire din fire, iar din lucrarea lor, nevoitorul fara judecata incepe sa se dea in mainile unei vieti desarte si risipite, cazand cu indiferenta in cele mai grosolane greseli. Vai!

Dupa ce ti-ai ales o pravila de rugaciune pe masura puterilor si necesitatilor sufletesti, lupta-te cu tine sa o implinesti, cu grija si fara abatere, caci aceasta este de trebuinta pentru mentinerea puterilor morale ale sufletului tau, asa cum este de trebuinta pentru mentinerea puterilor trupesti, un aer curat si o hrana sanatoasa suficienta ce se intrebuinteaza zilnic in anumite ceasuri.

“In ziua Judecatii Sale, Domnul nu ne va osandi pentru ca am lasat psalmii – zice Sfantul Isaac Sirul – nu pentru ca am lasat rugaciunile, ci pentru ca am dat putinta demonilor sa intre liber in noi. Demonii, cand vor afla un loc, vor intra si vor inchide usile ochilor nostri. Atunci ei indeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, in chip silnic si necurat, cea mai cumplita razbunai’e, tot ce nu este ingaduit de Dumnezeu”.

Vai! Din pricina ca am lasat o mica pravila, pentru ca cei care o indeplinesc, se invrednicesc de apararea lui Hristos – noi ne facem supusi diavolilor, dupa cum este scris de un oarecare intelept: “Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, se va supune vrajmasilor sai”. Aceste pravile, care ti se par mici, ti se vor face niste ziduri impotriva celor ce staruie sa ne robeasca.

Din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Sfaturi intelepte”, Editura Cartea Ortodoxa

07
dec.
14

Un om smerit e un om care ține legătura cu Dumnezeu

72120– În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de creștini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?

– Știu că este un gând răspândit între creștini după care smerenia este umilință netrebnică. Nu trebuie să uităm însă că, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile și picioarele găurite de cuie și cu sulița împunsă în coastă, în Vinerea Mare, smerirea cea adevărată, dumnezeiască, L-a ajutat să învieze din morți.

Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră știți, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalți nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primește; eu sunt un prost, el e foarte deștept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveți la inimă, așa cred. Sunt și în familii, sunt și în universității și în toate instituțiile omenești asemenea persoane, care se supraevaluează. Dar există și persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Și pe cine alegeți? Eu cred că alegeți pe un om cu bună-cuviință. Ai încredere în el, e serios și tot ce produce el e valoros.

Sunt popoare, de pildă poporul german, care fac niște lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste și conștiinciozitate, nu ușurătate; și îi prețuim, pentru că sunt niște oameni serioși și niște oameni cinstiți sufletește. Un act de smerenie măruntă – așa cum mărunți suntem și noi -, de bună-cuviință și de seriozitate este sinceritatea. Așa este omul: când este smerit, este și sincer, este și conștiincios, iar ceea ce face el dăinuiește. Pe când la oamenii mândri și lucrul lor e superficial, făcut în grabă și cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă.

Un om smerit e un om care ține legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Și Dumnezeu, fiindcă este smerit și plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie pe cât se poate de împlinit. Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viață.

Din Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușurile vieții duhovnicești, Editura Tradiția Românească, București, 2002

07
dec.
14

Mai vorbiți frate cu frate…

mama_batranaSpunea Părintele Stăniloae o vorbă mare: știți de ce se sinucid unii oameni? Pentru că, eu cred, se simt foarte singuri.

Niciodată nu s-au simțit românii mai singuri ca astăzi și, mai ales, cei din orașe. Aceste blocuri mari, vopsite frumos pe dinafară, ne-au făcut să ne simțim ca în niște peșteri, carceri sau închisori. Nu mai comunică frate cu frate, vecin cu vecin și român cu român. și nu ne mai interesează ce este dincolo de ușă.

Viața la țară nu este așa, sau, măcar, nu era așa. Vedeți dumneavoastră că la țară, într-un sat, toți se cunosc? Unii pe alții se moralizau și unii de alții se rușinau și părintele era cu ei, îi mângîia, îi mustra, îi îndemna. Ăsta era satul! Satul are o valoare extraordinară. Cineva îmi spunea că satul și mănăstirile sunt două entități care țin sufletul neamului nostru românesc. Când acestea vor dispărea, ne-a dispărut și neamul. Și-n aceste două entități s-a tras cu tunul 45 de ani și încă nu s-a terminat lupta împotriva satelor.

Mai vorbiți frate cu frate, mai cercetați-vă, trageți-vă unii pe alții la biserică, la Spovedanie, la cimitir, să mai aprindeți o lumânare!

Din Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania Taina Împăcării, Editura Doxologia, p. 20

07
dec.
14

Să ţinem postul!

familie-masaAvantajul postului e al nostru, nu al lui Dumnezeu. Nu aş putea vreodată să vorbesc despre post fără să amintesc că ursul posteşte şi el 3-4 luni şi tot urs rămâne, şi şarpele mănâncă numai pământ toată iarna şi primăvara rămâne tot şarpe, şi tot ne înveninează, şi nu şi-a schimbat firea. Dacă, urmare a postului, vom afla firea noastră schimbată în noaptea Învierii, înseamnă că am postit cu folos. La începutul postului noi ne urăm unul altuia post cu folos: îţi doresc post cu folos. Asta înseamnă că există şi post fără folos. Şi nu trebuie să amintim prea mult de ce şi cum un post ar putea fi fără folos.

Se plâng nevestele că nu-i pot convinge pe soţii lor să postească. De când s-au mai editat însă cărţi cu mâncăruri de post, sunt mai multe neveste care vin şi spun că este a patra săptămână din postul acesta de când soţul încă nu s-a prins că posteşte. A făcut o aşa diversitate de mâncăruri, încât el nu a sesizat. Pentru că dacă îi faci numai ciorbă de fasole şi cartofi prăjiţi, după aceea mâine ciorbă de cartofi şi varză călită şi gata, atunci, fiind o fire slabă, fără voinţă, sigur că soţul, pe care l-ai luat de acolo sau de dincolo, eventual de la discotecă, sigur că nu vrea să postească, nu înţelege; eventual face şi scandal, cum bine ştiţi.

În schimb, copiii vor să postească, dar părinţii îi opresc să postească, pentru că postul nu este înţeles de către ei înşişi, pentru ca să-l transmită şi copiilor. Copiii ar dori, dar părinţilor li se bagă în cap de către unul şi altul că copiii au nevoie de proteine şi de altele ca să poată să înveţe. Ei, dar iată că le dăm proteină destul de multă şi copiii tot nu învaţă. Tot nu au putere, pentru că sunt zdrobiţi în alte direcţii. Bătrânii obişnuiau să ia vasele de dulce şi să le spele şi să le urce în pod şi le coborau pe celelalte. Iar la sfârşitul postului făceau operaţia inversă. Sigur că era o exagerare, dar explicaţia e una singură: respectul pentru post. Noi nu e nevoie să facem aşa acum, dar să înţelegem de ce făceau ei aşa şi, înţelegând, să profităm de ce ne-a dat Dumnezeu cu tehnica modernă, şi să ţinem postul.

Din Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire – Căsătoria, taina iubirii creștine, Editura Agaton, p. 183-184

07
dec.
14

Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit

bisericaHristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Ceva mai înalt nu există. Toate cele simţite duc la o săturare, numai Dumnezeu nu. El este totul. Dumnezeu este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Nici o altă bucurie, nici o altă frumuseţe nu se poate compara cu El. Ce altceva ar putea sta alături de lucrul cel mai înalt? Dragostea pentru Hristos este altceva. Ea nu are sfârşit, este nesăturată. Dă viaţă, dă putere, dă sănătate, dă, dă… Şi cu cât dă, cu atât mai mult omul vrea să se îndrăgostească. În vreme ce dragostea omenească îl poate strica pe om, îl poate înnebuni.

Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri rămân în umbră. Celelalte iubiri au o săturare, numai iubirea lui Hristos nu are. Iubirea trupească ajunge la acest saţiu. Apoi poate începe gelozia, nemulţumirea, până și crima. Se poate preface în ură. Iubirea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească durează puţin şi încet-încet se stinge, în vreme ce iubirea dumnezeiască se măreşte și se adânceşte. Orice altă dragoste poate să-l aducă pe om la deznădejde. Dragostea dumnezeiască însă ne înalță către tărâmul lui Dumnezeu, ne dăruieşte linişte, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri istovesc, în vreme ce aceasta nu se satură niciodată. Este o plăcere fără de saţiu, de care omul nu se îngreuiază vreodată. Este cel mai înalt lucru care poate fi dorit.

Doar într-un singur punct încetează dorirea: când omul se uneşte cu Hristos. Iubeşte, iubeşte, iubeşte, şi cu cât iubeşte, cu atât vrea mai mult să iubească. Vede că încă nu s-a unit, nu s-a predat iubirii lui Dumnezeu. Are mereu imboldul, dorinţa, bucuria, spre a izbuti să ajungă la cel mai înalt lucru care poate fi dorit, la Hristos. Tot posteşte, tot face metanii, tot se roagă, şi totuşi nu află mulţumire. Nu-şi dă seama că a ajuns deja la această iubire. Nu simte că ceea ce doreşte l-a umplut, a primit-o deja, o trăieşte. După această dragoste dumnezeiască, după această iubire dumnezeiască tânjesc fierbinte toţi asceţii. Ei se îmbată cu o beţie dumnezeiască. În această beţie trupul poate îmbătrâni, poate trece, însă duhul întinereşte şi înfloreşte.

Din Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 170-171

07
dec.
14

Poți foarte multe să înveți și din căderi

2parintele-arsenie-papaciocPărinte, cum să explicăm lipsa de inițiativă, pasivitatea oamenilor din Biserică astăzi?

Dumneavoastră nu vă legați de niște defecte ca să creați prin asta o problemă și o întrebare. Pentru că eu, când a fost să plec la mânăstire, acum vreo 50 de ani, au vrut să mă oprească foarte mulți inși, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al cultelor pe atunci, spunându-mi că în mânăstire sunt căderi și decăderi de tot felul.

Dar eu i-am răspuns că mă duc la mânăstire pentru Hristos. Nu mă interesează ce este acolo, ci învățătura Scripturii: Cine lasă mamă, tată, frați, surori… și îmi urmează Mie… Și m-am întâlnit cu ei după zeci de ani. Si m-au întrebat: Ce-ai văzut acolo? Ce ați spus voi am găsit, dar nu credeam să găsesc și sfinți! Deci, punctul de orientare este învățătura creștină, sunt sfinții lui Dumnezeu care sunt asemenea nouă, nu defectele. Dacă îngeri au fost și au căzut, Apostoli au fost și au căzut, nu înseamnă că aceste căderi caracterizează învățătura mântuitoare a Mântuitorului.

Dar, dacă ești dibaci, poți foarte multe să înveți din căderi, căci te aduc la smerenie, sau să poți pricepe cum, indirect, dracul mărturisește pe Dumnezeu, prin ispite. Pentru că însăși existența lui demonstrează existența lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea la oameni. Pentru că se mai spune și acum că nu există Dumnezeu.

Părintele Arsenie Papacioc, Dialoguri cu părintele Arsenie, Editura Mănăstirii Sihăstria

07
dec.
14

Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om!

resize_of_confessionSâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au termi­nat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă.

O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om! Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu.

În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Înge­nuncheat şi încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă aflu, ca şi fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de ruşine şi de zdrenţe.

După spovedanie, m-am ridicat foarte uşurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de pe suflet. Iar părintele stareţ, cu bunătatea şi cu blândeţea lui cunoscută, m-a liniştit, spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie şi cincizeci după Utrenie.

Din Arhim. Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66

07
dec.
14

Cele şapte beneficii ale postului confirmate chiar și de ştiinţă

le-regime-vegetalienAu mai existat studii care au scos în evidenţă faptul că postul e departe de a fi ceva negativ pentru sănătate, aşa cum învăţau ateii comunişti. O cercetare recent realizată in SUA a venit cu o sumedenie de dovezi. Conform studiului, a posti doar două zile din patru, fără ca acestea să fie consecutive, dublează speranţa de viaţă!

În plus după cum a arătat cercetarea  o astfel de alimentaţie creşte şi performanțele creierului, protejându-l de Alzheimer.

S-a observat că în general bolile degenerative erau prevenite, a explicat Mark Mattson, profesor la Universitatea Hopkins din Baltimore.  În plus, subiecţii care au testat acest regim alimentar au avut și inima mai sănătoasă și circulația mai buna, relateaza Daily Mail.

Cercetări anterioare au aratat și că a posti cateva zile ajuta în lupta cu cancerul. Practic, a înfometa celulele sanatoase face ca acestea sa lupte mai asiduu pentru supraviețuire, făcîndu-le mai rezistente la stres și la răul făcut de chimioterapie, de exemplu. Postul este cumva similar hibernării, la animale, au concluzionat oamenii de știință.

Care sunt cele şapte beneficii ale postului:

Postul ajuta la detoxifierea organismului

În mod normal organismul are capacitatea de a se detoxifia singur, insa o dieta bogata in carne si slaba in legume si fructe ingreuneaza aceasta functie naturala a lui. Atunci cand exista un astfel de dezechilibru, reziduriile se acumuleaza in organism, putrezesc si devin surse ale bolilor ucigase precum cancerul. Tocmai de aceea postul, echivalentul unei diete bazate pe legume, fructe, seminte etc., este benefic pentru intreg organismul pentru ca are rolul de a-l detoxifia. Astfel, cu ajutorul postului, ficatul, rinichii, sangele etc. trec prin procesul de detoxifiere. Este interesant de observat cum sunt pozitionate posturile mari: primavara, inainte de Paste, dupa iarna in care alimentatia este bazata pe alimente conservate si de origine animala si iarna, inainte de Craciun, dupa o toamna bogata in produse care ne ajuta sa ne pregatim pentru sezonul rece.

Postul, o dieta pentru a slabi

Fructele si legumele au un numar mai mic de calorii, iar consumul lor timp indelungat, pe langa detoxifiere, poate ajuta la scaparea de kilogramele in plus. De asemenea, pentru ca aportul de calorii scade, organismul este fortat sa consume din depozitele de grasimi pentru a-si asigura necesarul zilnic. Rezervele de grasimi sunt create de organism din cauza excesului de glucoza si carbohidrati care sunt in mod normal folositi ca sursa de energie. In timpul postului, aceste rezerve de grasimi devin sursa de energie a organismului.

Perioada de post ne fereste de bolile cardiovasculare

Studii recente au demonstrat ca perioada de post reduce aparitia bolilor cardiovasculare. Oamenii de stiinta au descoperit ca acest tip de regim ajuta la scaderea trigiceridelor, a greutatii si a glicemiei si, astfel, tine departe bolile de inima.

In post organismul se vindeca

Din cauza efortului mai mic pe care organismul nostru il depune pentru a procesa mancarea ingerata in timpul perioadei de post, corpul nostru incepe sa isi canalizeze energia inspre metabolism si sistemul imunitar. Astfel, procesul de vindecare naturala incepe. Organismul declanseaza o procedura prin care proteinele pe care le produce ajuta la regenerarea sistemului. De exemplu, atunci cand suntem bolnavi, pofta de mancare ni se taie. Explicatia pentru acest fenomen este ca organismul isi canalizeaza energia alocata sistemului digestiv catre sistemul imunitar pentru a se vindeca.

Glicemia scade in timpul perioadei de post

Datorita faptului ca organismul isi canalizeaza energia in alta directie decat inspre sistemul digestiv, metabolismul bazal este incetinit pentru a conserva energia cat mai mult timp iar nivelul glicemiei din organism scade, fiind folosite depozitele de glucoza existente in ficat. De asemenea, nivelul de eliberare a hormonilor se mareste.

Postul ne intinereste si ne prelungeste viata

Aceste doua rezultate sunt, de fapt, urmari ale tuturor procelor mentionate mai sus. Aceste doua fenomene sunt sustinute de scaderea ratei metabolismului, de canalizarea diferita a energiei, un sistem imunitar mai puternic si o stimulare a productiei de hormoni, printre care si cei de autoconservare. Aparent, organismul nostru nu are nevoie de foarte multe surse pentru a se mentine viu si sanatos, iar studiile sustin acest lucru.

Alte beneficii ale postului asupra sanatatii noastre

Datorita faptul ca organismul nostru se curata de tot felul de reziduri, pielea noastra capata stralucire, este mai sanatoasa, corpul nostru este mai plin de energie, calitatea somnului se creste, scapam de anxietate, tensiune, starea de sanatate ni se imbunatateste, durerile musculare si starile de disconfort dispar si digestia se imbunatateste.

Ca să nu credeţi că este doar o „invenţie” de-a noastră sau a preoţilor, vă oferim şi sursa:

kudika.ro.

07
dec.
14

Oricât de mic este copilul, el poate încet-încet, să înveţe să se roage

fetitaCât de uşor este, de exemplu, să se facă legătura între pomul de crăciun şi istoria naşterii lui Hristos. Sau cât de uşor este ca de Paşti, să le explicăm copiilor că Mântuitorul a pătimit şi a fost răstignit pentru păcatele oamenilor. Copilul va înţelege, că pentru aceasta nu trebuie să păcătuim. Îi vom spune, de asemenea, despre Înviere şi despre faptul că deşi suntem muritori, dacă vom fi buni, Mântuitorul ne va învia şi pe noi, aşa cum a făcut cu dreptul Lazăr.

Cât de uşor este să îi inspirăm copilului nostru dragostea şi evlavia pentru sfintele slujbe ale Bisericii! Ajunge doar să îl facem să înţeleagă că în biserică se simte şi mai mult prezenţa lui Dumnezeu, care îi iubeşte atât de mult pe copii şi îi cheamă lângă Dânsul. Prin urmare, în biserică trebuie să stăm liniştiţi, să facem cu atenţie semnul sfintei cruci şi să ne rugăm cu evlavie.

Da, iubiţi părinţi! Dacă inima voastră este inundată de credinţă şi de dragoste faţă de Dumnezeu. Veţi găsi tot felul de mijloace, spre a le transmite aceste sentimente şi copiilor voştri.  Cât de mare nedreptate le facem acelor copii, pe care îi privăm de bogăţia credinţei, de tezaurul Ortodoxiei. Este foarte adevărat ceea ce s-a spus. Şi anume că «sufletul omului şi deci şi al copilului – este din fire creştin». De aceea şi Dumnezeu aşteaptă ca pruncii să aibă un comportament evlavios. Bine spune şi Psalmistul: «din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă» (Psalmi 8,3).

Pentru a prinde deci rădăcini, modul de viaţă, creştin ortodox în sufletele copiilor, părinţii sunt obligaţi să îi înveţe de mici să intre în legătură cu Dumnezeu, să se roage. Oricât de mic este copilul, el poate încet-încet, să înveţe să se roage. Din momentul în care ştie să ceară părinţilor săi ceva care îşi doreşte, va putea să înveţe să ceară şi de la Părintele ceresc cele cuvenite. Învăţaţi-l deci pe copilul vostru să se roage. Dacă va învăţa de mic să se roage, cu timpul rugăciunea îi va deveni încet-încet obişnuinţă şi apoi chiar o necesitate! Să faceţi în fiecare zi dimineaţa şi seara rugăciunile cuvenite, precum şi înainte şi după fiecare masă. Să nu se apropie de masă, precum se apropie animalele cele necuvântătoare de iesle. Trebuie să înveţe că oricine doreşte să se bucure de darurile lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să le ceară, iar după ce le-a primit să mulţumească pentru acestea. Rugăciunile «Tatăl nostru», «Cuvine-se cu adevărat» şi altele ca acestea, trebuie să le ştie fiecare copil.

Extras din Mamă, ai grijă!, Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbițk, Editura Egumenița, p. 20-21

07
dec.
14

Nimic nu este mai grav în afara ispitei decât faptul de a cădea în mâinile omului viclean

Wolf in sheep's clothingDumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre omul viclean următoarele: „Iată aici un strălucit exemplu evanghelic: roagă-te, zice, să nu fii dus în ispită; nimic nu este mai grav în afara ispitei decât faptul de a cădea în mâinile omului viclean; acesta este mai rău decât o fiară; căci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparența bunăvoinței, își ascunde veninul, astfel încât capcana să fie mai greu de descoperit, iar victima să cadă fără să se apere în ea, ca într-o prăpastie; și n-ar greși cineva dacă ar numi buzele care vatămă virtutea și care conduc la viciu «buze nedrepte».“

Sfântul Vasile cel Mare afirmă despre viclenie: „Viclenia este facerea de rău într-ascuns, săvârșită aproapelui sub aparența binelui.”

Cuviosul Nichita Stethatos constată despre viclenie următoarele: „Buzele nedrepte sunt ca ale omului ce deoache și limba vicleană se aseamănă gurii și limbii de șarpe, care ascund venin otrăvitor; tot cel ce merge după Dumnezeu se roagă să-i fie izbăvit sufletul de acestea, pentru că inima demonică și sufletul necugetat varsă necurății în auzul oamenilor. Să ne izbăvească Domnul de omul nedrept și viclean!“

din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p.243

07
dec.
14

Despre postul cu folos

154225.pPostul sufletesc înseamnă înfrînarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi a voinţei ca să nu accepte săvîrşirea veunui păcat.

Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere (…) Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cum poate.

(…) Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi a voinţei ca să nu accepte săvârşirea veunui păcat.

(…) Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

(…) Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune: cu sfânta rugăciune şi cu milostenia.

(…) Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos.

Şi închei cerându-mi iertare celor pe care care i-am supărat cu ceva, cu o vorbă, cu un fapt, cu un gând necuviincios. Îmi cer iertare şi faţă de cei care m-au denigrat. Pe toţi încerc să-i pomenesc în rugăciunile mele. Doamne-ajută!

Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Edit. Mănăstirea Sihăstria, 2007 – ed. a III-a).

07
dec.
14

„Doamne, Tu-l iubeşti, ce să fac?”

SuferintaDumnezeu ne ajută concret, diferit de la caz la caz, numai să-L rugăm, să strigăm la El în fiecare situaţie în parte. Iată ce am păţit eu de curând: m-a chemat o profesoară de religie la o clasă de a Xll-a, un liceu care fusese, până de curând, şcoală profesională. Avea nevoie de puţin ajutor pentru că elevii, majoritatea băieţi, aveau 20-21 de ani… Ei, şi m-am dus eu cu aplomb şi cu dorinţa sinceră de a face ceva pentru ei.

Am început să le vorbesc din toată inima şi oarecum sigură pe mine. Dar, la un moment dat, unul din spatele clasei zice: „Maică, de fapt, ce vrei de la noi? Ce urmăreşti?” Eu îi zic: „Urmăresc să-ţi fac şi ţie poftă să te bucuri de viaţă!”. La care el îmi răspunde, privindu-mă în ochi: „Mie mi-ai făcut poftă de sex!” No, atunci zic în gând: „Doamne, acum ce mă fac? Ce mai pot face pentru el?”. Şi mă aud spunându-i aşa: „Nu te cred! Vino aici să văd! Vino, să văd dacă e adevărat sau doar vrei să mă intimidezi!” „Haideţi, maicăăă…” a mai spus şi apoi a fost foarte atent şi cooperant. Chiar s-a mutat în prima bancă şi, la un moment dat m-a întrebat foarte serios: „D-apoi, să nu ne uităm chiar deloc într-o revistă porno? Chiar deloc, deloc? Că poate mi-ajută şi mie la însurătoare…”. Zic: „Măi băiatule, dacă tu când te vei însura, o să te însori cu o fată frumoasă, delicată, pe care o s-o iubeşti, o să-i propui să vă „iubiţi” ca la pagina 14 dintr-o revistă porno? Chiar crezi că asta e iubirea?!” „Da, zice, nu e!!” Mai mult, privirea la aceste imagini îţi face şi te tulbură, te împinge la păcat…

Aşadar, singura soluţie pe care o cunosc eu în asemenea situaţii este iubirea, mila şi strigarea la Dumnezeu. Dumnezeu ne va da un răspuns, care să-i fie de folos şi celui care ne supără, care, înţelegând că ne pasă de el, se va da bătut. Nu, nu există sfaturi. Sunt situaţii cumplite în care numai strigătul la Dumnezeu ne-ajută şi gândul că Dumnezeu ne iubeşte, îi iubeşte şi pe aceştia şi El voieşte ca noi să-L slujim în această iubire a Lui! Da, să strigăm: „Doamne, Tu-l iubeşti, ce să fac?”, şi vei primi nişte răspunsuri, că rămâi cu gura căscată de uimire în faţa spontaneităţii şi eficienţei lor…

Vă mai dau un exemplu: în Oltenia, mulţi oameni, când întâlnesc un preot sau o maică, îşi pun mâna într-un loc anume ca să nu le meargă rău. Ba, într-o zi geroasă, un tânăr chiar s-a descheiat la pantaloni şi mi-a arătat ce avea ascuns acolo, ca să-i meargă bine, proabil. Stătea în calea mea şi se uita la mine să vadă ce zic. Eu, strig la Domnul în gând şi zic: „Încheie-te, maică, încheie-te repede, că-ţi îngheaţă cucul şi cade!”. Şi s-a ruşinat şi s-a retras… Apoi să ştim că un om, un copil care strigă, care vrea să te rănească, suferă şi nu ştie cum să-şi strige suferinţa. Şi-atunci zi: „Doamne, dă-mi mie puterea să aud dincolo de durerea mea durerea lui, şi să ajung la el!” Şi veţi vedea că se poate. Dacă vom alege să ne simţim jigniţi şi să ne concentrăm pe orgoliul nostru rănit, vom apela la pedeapsă şi la violenţă. Dacă, deşi ne doare, vom alege să ne gândim mai mult la Dumnezeu şi vom conta pe El şi pe iubirea Lui, vom trăi în alt plan şi vom vedea cum lucrează Dumnezeu… Să îndrăznim. Da, suntem în iad, dar Dumnezeu este cu noi. Să fim şi noi cu El în tot locul şi în tot timpul!

Din Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei vol.2, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 89-91

07
dec.
14

Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan despre Părintele Arsenie Boca și despre nașterea de prunci

Familia3aÎn grija lui Dumnezeu

Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan

Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitro­politană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu popo­rului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.

Preotul din vis

M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bu­cium-Cerbu, în 1938. Du­pă absolvirea Şcolii Peda­gogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o gră­diniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cu­noscut pe Gheorghe Şpan, care era student la “Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Fa­milia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am sim­patizat, ne-am împrie­tenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facul­tatea, în 1959, ne-am că­să­torit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de în­văţă­mânt, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi “pro­feţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Epis­copul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi So­haru, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recu­noscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scări­şoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne aju­tau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu… Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţi­neam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.

La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstă­riţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ci­prian.

Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mla­din, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: “Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”… La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: “Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămu­riri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi ru­dele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: “Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”… Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi săr­bătoreşte pe Sfântul Ioan Evan­ghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântă­reţi la strană, la Gura Râu­lui. Mi-a zis: “Hai, vino tu!”. I-am po­vestit că noap­tea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufle­teşti. El mi-a zis să citesc Sinaxa­rul, în loc de pri­ceas­nă. Am citit şi m-a sur­prins cum era descris Sfân­tul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger…

Aşa vă­zusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Bo­ca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi fru­moşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.
În Orlat, localitate ve­cină cu Gura Râu­lui, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să tri­mită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre mo­nahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii ’50 ai veacului trecut. Fusese la Mâ­năstirea Vladi­mireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: “Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părin­tele, nu mă primeşte şi pe mine?”.

S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bu­cu­reşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cu­noască:

– Care, mă? – a zis Părintele Arsenie. La Gura Râu­lui sunt doi preoţi.

– Soţia Părintelui Şpan.

– Spune-i, măi, să vină! Da’ să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.

O întâlnire binecuvântată

 Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a înso­ţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam per­soane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mer­gem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: “Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: “Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?…”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: “Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adre­sându-mi-se: “Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa dia­conească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: “Ai faţă lu­minoasă!”. Apoi m-am retras.
 Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan despre Părintele Arsenie Boca și despre nașterea de prunci Între timp a început să vină lume, până când aproa­pe s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinu­ta sa. Îmi amintesc că a zis: “Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: “Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o foto­grafie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: “Tu!… Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: “Dac-o vrea şi Dumnezeu…”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau:
“Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la dato­rie! Adică: nici abuz, nici refuz”.
Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: “Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?… De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: “Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. “Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul…”.
Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: “Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.
Ca să trăiţi!
 După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: “Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”… S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: “Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.

N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: “Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. “Să mai naşteţi un copil, că dacă nu…”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor.Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: “Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noas­tră, să mai facem copii?!”… Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: “La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.
În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: “Pregăteşte fami­lia!”… Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: “Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au des­chis toate uşile: elicopterul SMURD – liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: “Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsân­du-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.

Era pe la mijlocul anilor ’70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: “Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Ar­senie şi i-am povestit. Mi-a zis: “Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.

Decât să omori, mai bine mori!

Pr. Arsenie Boca 247x350 Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan despre Părintele Arsenie Boca și despre nașterea de prunci După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Ar­senie mi-a spus: “Decât să omori, mai bine mori!”. Pă­rin­tele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comen­tarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: “Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însăr­cinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: “Auzi, tu!? Mă, dacă fa­ceţi ceva – adică avorturi – suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.
După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucu­reşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sar­cina iar. M-am dus încă o dată la Dră­gănescu. Părintele Arsenie lu­cra pe schelă şi nu vorbea cu ni­meni. Părin­tele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: “Părinte Arsenie, aju­tă-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.

 Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. “Hai să-i sărutăm mâna!” – i-am zis. Ne-am dus re­pede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: “Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: “Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!
Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: “Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: “Eşti însărci­nată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cine­va care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: “Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-ade­văr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.

Cunoscătorul gândurilor

Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: “A­cum am ce să-i spun Părin­telui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fari­seul. Că mă duceam cu lau­dă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: “As­tea-s de mărit!”. Adică de măritat.
Am venit acasă şi am plâns: “Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pen­tru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închi­nat acolo şi o doam­nă aştepta să dea cui­va în dar Cărarea Îm­părăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dum­nezeu iubeşte pe păcătos mai tare de­cât sfântul pe Dum­ne­zeu, nu mă puteam opri din plâns!… Ci­team pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manu­scris, cu predici. La Gura Râu­lui, în fiecare dumi­nică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Îm­­părăţiei. Scrieri ex­traordinare!

izvorul parintelui arsenie boca 466x350 Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan despre Părintele Arsenie Boca și despre nașterea de prunci La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat din­tr-o fa­milie care-l cunoştea pe Părintele din tine­reţe a pomenit de Izvorul Părin­telui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu pro­prietăţi tămăduitoare: “Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da’ nu s-o vinde­cat”. “Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.

Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Dră­gănescu, am băut apă dintr-o gă­leată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: “Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie so­cotelile cu viaţa asta pământeas­că. Maica Macrina a povestit că unei călu­găriţe i-a zis tot aşa, metaforic: “Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.
Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Dră­gănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:
 – Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?
 – Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.
 Apoi, privind către el, îl întreabă:
 – Da’ tu câţi copii ai?
 – Părinte, eu nu-s căsătorit.
– Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?
 – Doi.
 – Da’ tu le porţi grijă?… Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!
În faţa Părintelui Arse­nie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: “Mă, lăsaţi-vă, mă, în gri­ja lui Dumnezeu!”.Lucrarea dumnezeiascăAm fost odată la Părin­tele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: “Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adi­că îşi câştigă ei cele ne­ce­sare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoş­tinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii ’50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de mate­rial pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.

Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: “Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dum­nezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă “Saint Serge” din Paris. L-a cunos­cut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în mona­hism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfân­tul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Orto­doxe Române din Italia.

Parohia Părintelui Arsenie

Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bu­nescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.
Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arse­nie n-a avut nimeni: toată ţara!

07
dec.
14

Smere­nia e cu totul altceva…

smereniaSfântul Teofan Zavorâtul folosind tema pământului scrie în una din scrisorile sale unei corespondente: „Sunt uimit… Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul, iar când asupra Dvs. se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca su­fletul de neajunsurile lui – atunci vă plângeţi”. O astfel de tratare a întrebării este foarte interesantă. Într-adevăr – băi­le de nămol le alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plângem.

Şi aici este aproape întotdeauna toată deo­sebirea. Sfântul Serafim de Sarov spunea că ori­ce faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât mândria, orgoliul, îi va da suficientă energie pentru asta; pe când să învingi ceea ce-ţi pune în faţă soarta e cu totul altceva: doar nu am ales eu asta! Trebuie pur şi simplu să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu; nu cu pasivi­tate, ci ca pe o plecăciune adâncă de cerere a binecuvântării de a purcede la lucra­rea smereniei.

Şi încă ceva: nu cred că smerenia constă în faptul de a lăsa pe cineva să te facă una noroiul; orice fel de şef – ofiţer, sau preot, sau brigadier – poate fi profund smerit, însă conform responsabilităţii asu­mate să acţioneze aspru, tare şi hotărât.

Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos pe mo­tiv că nu poate lua hotărâri şi nici să le im­plementeze pe motiv de smerenie. Smere­nia e cu totul altceva.

Din Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, București, 2007, p. 73

07
dec.
14

Credința se întărește în suferințe

krest1996_g-680x365Aşa cum unele plante răspândesc un miros plăcut numai atunci când le frângi sau le striveşti frunzele între degete, şi sufletul omului aduce roade duhovniceşti numai atunci când este supus la grele încercări. Rodul se coace pe ramuri desfrunzite.

Într-o familie creştină iubirea şi armonia se vădesc cu cea mai mare forţă la vreme de suferinţă. De bună seamă că iubirea nu lipsise de acolo şi la vreme de bucurie, dar for­ţele ei proaspete se trezesc la viaţă în timpuri de restrişte. Ca şi cum ar şti că se află în prezenţa lui Dumnezeu, simţă­mintele noastre devin atunci mai profunde şi mai puternice. Când familia trece printr-o încercare teribilă, aleargă la pi­cioarele Mântuitorului cu rugăciune fierbinte, strigătul ini­mii suferinde se înalţă atunci necontenit către tronul Atot­puternicului.

Când, trecând prin suferinţă, ajungem pe Golgota, mi­nunile cereşti ne apar de acolo mai limpezi şi mai pe înţeles, înţelegem mai bine adevăratul sens al vieţii, scopul real al năzuinţelor noastre. De pe acea culme înţelegem mai bine ce înseamnă Crucea, căreia ne închinăm şi ne supunem cu dragoste. În aceasta constă sfinţenia „casei plângerii”, a fa­miliei creştine. Din ea se răspândeşte în jur ceva ca o adiere de fericire din lumea de dincolo.

Din Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 390

07
dec.
14

Cel ce crede în Dumnezeu nu se teme de nimic

Gheronda, bunicii noştri spuneau că va veni timpul când vom avea toate bunătăţile, dar nu vom putea mânca. Astăzi oamenii pun sub semnul întrebării majoritatea alimentelor.

– Ce să facem? Au poluat tot mediul înconjurător.

Să nu vă cuprindă însă frica. Să vă faceţi cruce şi să nu vă temeţi. Şi am în vedere pe unii oameni care îşi fac viaţa un martiriu, fiindcă se tem de toate deşi sunt creştini, sunt botezaţi, miruiţi, se împărtăşesc, citesc Evanghelia, au învăţat-o pe de rost. Oare nu văd ce putere are Harul lui Dumnezeu? „Chiar de veţi bea ceva aducător de moarte, nu vă va vătăma” (Marcu 16, 18), a spus Hristos. Şi: „vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, fără să pătimiţi ceva rău” (Luca 10, 19)

Dacă omul are Harul lui Dumnezeu, nu se teme de nimic. De aceea să cerem întotdeauna Harul lui Dumnezeu, făcându-ne semnul Sfintei Cruci.

Vă amintiţi de întâmplarea aceea din Lavsaicon? Un monah s-a dus să ia apă din fântână şi, deoarece a văzut în  ea o aspidă, a plecat înfricoşat, fără să ia apă. „Awa, suntem pierduţi, i-a spus el stareţului. în fântână este o aspidă!”. „Bine, îi spune stareţul, dacă în toate fântânile vor intra şerpi veninoşi, ce vei face? Vei muri de sete?”. Şi stareţul ducându-se, a însemnat fântâna cu semnul Sfintei Cruci, a luat apă şi a băut. „Acolo unde se pogoară puterea Crucii, răutatea satanei nu are putere”.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 283-284

07
dec.
14

Dacă o iubeşti, nu vei măsura iubirea ta sau a ei

purtarea_sotului_fata_de_sotieDacă o iubeşti , nu o vei lăsa să te aştepte la întâlniri pentru că aşa e cool. Vei fi punctual, îi vei aduce o floricică ori o bomboană din când în când, şi ea va şti că nu ţi-ai amintit de întâlnire în ultima clipă, ci abia ai aşteptat să se facă ora potrivită pentru a pleca de acasă.

Dacă o iubeşti, îi vei asculta toate balivernele, dar vei şti să o întrerupi atunci când bate câmpii mult prea tare. Îi vei arăta că tot ceea ce contează este încrederea în Dumnezeu, iar unele probleme sunt mult prea mărunte pentru a fi luate în seamă.

Dacă o iubeşti, nu o vei forţa nicicând să facă ceva ce nu-şi doreşte. Dacă va face ceva greşit, îi vei spune cu blândeţe şi se va îndrepta; măcar de dragul tău până va vedea singură unde greşea.

Dacă o iubeşti, vei aştepta căsătoria. Nu o vei forţa, nu vei intra cu bocancii în intimitatea ei.

Nu îi critica familia. Nu e vina ei că parinţii nu-s la fel ca ea, ori că fraţii sunt mai diferiţi. Prin iubire şi răbdare încearcă să te apropii de ei, căci e posibil ca într-o zi să fie şi familia ta.

Dacă o iubeşti, îi vei spune că e frumoasă, că nu trebuie să se mai îngraşe sau să mai slăbească vreun gram pentru că tu o placi fix aşa cum e.

Dacă o iubeşti, spune-i deschis absolut tot. E posibil ca pe moment să se întristeze, dar apoi sigur va aprecia gestul tău. Mai bine un adevăr deschis decât o minciună continuă.

Dacă o iubeşti, vei fi atent cu ea, vei fi un gentleman, nu îţi va fi ruşine să mergi cu ea pe stradă, la teatru sau la film.

Dacă o iubeşti, nu o vei săruta în public. E mult prea intim pentru a avea 20 sau 2 martori.

Învaţ-o, ajut-o, mai întâi de toate fii pritenul ei, las-o să te înveţe şi să te ajute, îngăduie-i să fie prietena ta.

Dacă o iubeşti, fii hotărât în asta!

Fată dragă, dacă îl iubeşti, nu aştepta de la el cerul şi pământul. Dăruieşte-i răbdare, înţelegere, chibzuinţă. Dăruieşte-i după căsătorie fecioria ta. Şi el e tot om. Toate cele de mai sus sunt valabile şi pentru tine.

07
dec.
14

Omul care s-a obişnuit să stea degeaba nu se simte în stare să înfrunte nici o greutate

somn._leneSufletul omului care stă degeaba se strică pe zi ce trece: simţirea se stinge, judecata devine slabă, voinţa se răceşte. Omul care s-a obişnuit să stea degeaba nu se simte în stare să înfrunte nici o greutate.

Statul degeaba nu este mai puţin pierzător nici pentru trup. Slăbiciunea, moleşeala, istovirea, iar de aici un şir întreg al bolilor de tot felul.

Iată urmările obişnuite ale statului degeaba! El pune o pecete cumplită asupra celor care-l iubesc: trupul unuia este înăbuşit de grăsime, altul suferă de prisosul sângelui, altul nu-şi mai poate mişca mădularele, altul este chinuit de boală, altuia, din pricina lipsei de măsură, i s-au tocit încă din floarea vârstei toate simţurile. Orice uşoară nelinişte, oboseală, schimbare a vremii sau altă întâmplare neprevăzută sunt însoţite întotdeauna de un cutremur dureros în aceste trupuri pe care le-a strâmbat statul degeaba.

Aşadar acesta este un rău mare şi îngrozitor atât pentru trup, cât şi pentru suflet.

Din Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 143-144

07
dec.
14

Deviza unui preot din Botosani, care si-a propus sa hraneasca toti sarmanii din sat. “Doar a-ti fi mila nu este de ajuns”

61604328.jpgO paine in fiecare zi pentru nevoiasii din sat – asa suna initiativa unui preot din judetul Botosani, care si-a propus sa hraneasca toate gurile sarmane din comuna Calarasi.

Acasa, parintele are si o mica ferma de gaini, curci, porci si iepuri. Dupa ce sunt sacrificate, animalele ajung pe mesele familiilor sarace din localitate. De sarbatori, acesta le-a pregatit si o mica surpriza enoriasilor.

Ioan Padurariu este preot in comuna Calarasi de 10 ani. Nu e casa din sat in care sa nu fi intrat cel putin o data. Asa a ajuns sa stie greutatile fiecarei familii din parohie. De aici a venit si ideea proiectului sau. Acum, in fiecare dimineata, sarmanii vin la magazinul din sat sa ia painile oferite gratuit de parinte.

Constantin Luchian:Un ajutor pentru noi familia. Nu pot sa cumpar o paine in fiecare zi din ajutor social.”

Ioan Padurariu, preot: M-am gandit ca doar a-ti fi mila nu este de ajuns, ci trebuie sa iti faci mila cu dansii, asa cum a facut si samarineanul milostiv.”

Familiile cu multi copii, fara venituri, primesc si alt ajutor din partea preotului. In mica ferma numita sugestiv “Arca lui Noe”, prelatul creste pasari si animale. O parte dintre acestea ajung pe mesele nevoiasilor.

Lidia Padurariu, sotia preotului: Toata e facuta de noi, pregatita in casa, cu ajutorul parintelui si a copiilor. Aici avem un compot cu caise, aici avem o conserva cu ardei si conopida.

Printre cei ajutati se numara si o familie cu patru copii, care locuieste intr-o camera a unui fost grajd. Nu au lumina, iar tatal munceste cu ziua.

In comuna sunt mai bine de 30 de familii cu probleme financiare, iar, de sarbatori, preotul le-a promis si alte daruri in valoare de 100 de lei.

sursa protv.ro

07
dec.
14

Despre cei ce nu postesc

parintele-cleopa-800x415Astăzi, sunt mii şi zeci de mii de creştini care nu mai postesc şi nici nu se mai tem că smintesc pe alţii. Mănîncă tatăl de faţă cu femeia şi cu copiii săi de dulce, sau mănîncă mama de dulce de faţă cu copiii care trebuie crescuţi în frica de Dumnezeu. Nu se tem nici de Dumnezeu că strică postul, nu le e ruşine nici de cei ai casei.

Vai de noi şi de noi! Am ajuns mai rău decît butucii cei nesimţitori, mai rău decît păgînii, că numai numele de creştin îl mai purtăm. Am ajuns cum a proorocit Pavel, marele luminător al lumii: în vremea aceea vor avea numai chipul bunei credinţe, dar puterea ei o vor tăgădui (II Timotei 3, 5).

Din Părintele Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești, Editura Teognost, p. 209, Cluj-Napoca, 2004

 

07
dec.
14

Numai lângă Hristos găseşti adevărata bucurie

copilas-trist– Gheronda, uneori nu mă pot bucura, şi atunci mă gândesc că poate bucuria nu este pentru mine.

– Ce spui? Bucuria nu este pentru tine? Dar atunci pentru cine este? Pentru aghiuţă? Ţi-ai pierdut minţile? Bucuria este pentru om. Dumnezeu nu a dat întristarea, ci numai bucuria.

– Atunci de ce nu am întotdeauna înlăuntrul meu bucurie?

– Cum să simţi bucuria dumnezeiască, când mintea ta nu este la Dumnezeu? Îl uiţi pe Hristos, iar mintea ta se gândeşte mereu la treburi şi la aparaturi, şi astfel maşinăria ta duhovnicească se opreşte. Aşadar să începi să rosteşti rugăciunea lui Iisus şi să psalmodiezi încet, şi aşa vei alerga şi te vei învârti ca o sfârlează în jurul lui Hristos.

Numai lângă Hristos găseşti adevărata bucurie, curată, căci numai Hristos dăruieşte bucurie şi mângâiere adevărată. Unde este Hristos, acolo este bucurie adevărată şi veselie paradisiacă. Toţi cei care sunt departe de Hristos, nu au bucurie adevărată. Pot să-şi facă vise: „Voi face asta, voi face cealaltă, voi merge aici, voi merge dincolo”, pot să se bucure de cinstiri sau să alerge la distracţii şi să se veselească, dar bucuria pe care o simt nu le poate umple sufletul. Această bucurie este materialnică, lumească, dar sufletul nu se simte împlinit cu bucurii lumeşti şi omul rămâne cu un gol în inima sa. Ai văzut ce spune Solomon?… „am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini, am adunat aur, am dobândit tot ce a poftit inima mea, dar la sfârşit am înţeles că toate acestea sunt deşarte”.

Bucuria lumească dăruieşte ceva vremelnic, ceva pentru clipa aceea, nu dă ceea ce dăruieşte bucuria duhovnicească. Bucuria duhovnicească este viaţă paradisiacă. Toţi câţi au trecut mai întâi prin răstignire şi au înviat duhovniceşte trăiesc bucuria pascală. „Paştile Domnului, Paştile”! Iar apoi vine Cincizecimea!… Iar când ajung la Cincizecime şi primesc limba de foc, Sfântul Duh, atunci toate se termină.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, V, Editura Evanghelismos, p. 300-301

07
dec.
14

Să nu judecăm pe nimeni

parinte-batranTot acesta spunea că de va greşi omul şi va tăgădui, zicând n-am greşit, nu-l mustra. Altminteri, îi tai osârdia. Iar de vei zice lui: nu te mâhni, frate, ci te păzeşte de acum înainte, îi ridici sufletul spre pocăinţă. Această îngăduinţă pentru neputinţele omeneşti o arată cei mai mari asceţi ai creştinismului. Nu este nicidecum o aprobare a păcatului, după cum vom vedea, ci doar de judecarea păcatului după măsura celui care îl făptuieşte. Aceasta este împlinirea îndemnului Apostolului Pavel de a ne “purta sarcinile unul altuia” (Gal. 6, 2).

Prin aceasta se vede dacă ascetul, fie că este pustnic, fie că-i o simplã ţărancă zeloată, se nevoieşte corect, dacă nu impune măsura proprie altora, dacă nu-i judecă pe alţii de pe culmile asprimii sale. Aceşti oameni aveau vederea lucrurilor în perspectivă, ei nu judecau pe nimeni la moment. Sfântul Macarie Egipteanul ne îndeamnă: “Să nu judecăm pe nimeni, nici pe cei răi şi stricaţi, să nu-i criticăm, să-i vedem curaţi şi drepţi, aşa cum ar trebui să fie şi să ne rugãm neîncetat pentru îndreptarea lor, căci înc㠓nu ştiu ce fac”. Aşa priveşte cel curat cu inima pe toţi cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate… De multe ori, fără ca noi să ştim, în aceşti oameni aparent stricaţi în ochii lumii se ascund sfinţi de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinţi”.

A-l judeca pe păcătos raportându-l doar la păcatele sale înseamnă a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa lui. Sfinţii arătau întotdeauna atâta îngăduinţă pentru că vedeau în toate doar un început, un început pe care Dumnezeu, conlucrând cu omul, îl poate desăvârşi. A fi sfânt înseamnă a şti să vezi în ce constă acest început în fiecare om şi să-l încurajezi, dar mai ales, să fii cu mare băgare de seamă ca să nu-l stingi.

Din Ierodiacon Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timişoara, 2002; p. 63-65 

07
dec.
14

Iubirea nu e ceva care “să-ţi vină”

pocaintaIubirea nu e ceva  care “să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-I cer lui Dumnezeu: „Doamne pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul – să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde).

Atunci e posibilă jertfa. Fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: atunci când nu poţi să dăruieşti, nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. „Păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”

Omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „Tu poţi să biruieşti păcatul” cu aceste simţiri, cu aceste stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim Psaltirea, aflăm o adevărată revărsare a preaplinului emoţional şi sufletesc al omului şi gustăm şi puterea cu care Dumnezeu ne întâmpină în neputinţe. Să învăţăm numai să-L primim aşa cum vine!

Extras din Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Ed. Doxologia, 2012, p. 34-35

07
dec.
14

Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere (relaţiile dintre soţi pe periada postului)

famArmonia dintre femeie şi bărbat păzeşte viaţa noastră a tuturor şi susţine lumea întreagă, căci, precum se prăbuşeşte întreaga clădire dacă se clatină temelia, tot astfel se dă peste cap toată viaţa noastră dacă soţii trăiesc în neînţelegere.Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia despre deznădejde. 6 în P.G. 51,369).

– „Spuneti-ne, cand este recomandat pentru soti sa se abtina de la relatiile trupesti?” (Cristina A.)

–   In posturi, in zilele de miercuri, vineri si duminica. Sotii ortodocsi se abtin de la relatii atunci cand copiii le sunt bolnavi sau cand intampina anumite greutati in familie. La fel, inainte de Sfanta Impartasanie. Numai ca fiecare cuplu de casatoriti trebuie sa procedeze rational, cantarind foarte bine circumstantele, fara ca cineva sa ia hotarari de unul singur.

–  „In Evanghelie nu se spune ca in timpul posturilor omul trebuie sa se abtina de la relatiile intime. De ce trebuie sa ne abtinem totusi?” (Irina B.)

– Postul inseamna abtinere; abtinere de la placerile senzuale. De aceea, ar fi primitiv sa privim postul ca pe un regim alimentar si, in rest, sa ne permitem orice altceva. Postul es­te abtinerea de la distractii, posibilitatea unei concentrari aparte, stare de rugaciune deosebita. Postul este si refuzul unor activitati distractive.

Presupun ca astfel poate fi privita si abstinenta de la relatiile conjugale. Este important sa tinem minte ca exista o masura a postului, si aceasta masura este definita de fiecare om in parte. De exemplu, omul poate hotari sa nu bea si sa nu fumeze de dragul lui Hristos si, in acelasi timp, sa nu promita ca va renunta la crenvursti cu omleta. Sigur ca Domnul va primi si un astfel de post. In cadrul postului exista si inlesniri; de exemplu, pentru cei bolnavi. Daca omul nu poate rezista fara lactate, atunci macar sa nu manance carne. Sau miercurea si vinerea, in timpul postului, sa nu manance nici chiar lactate.

–  „Cum se poate abtine de la relatiile intime o femeie al carei sot este necredincios?” (Aliona C.)

– Aceasta situatie este, din pacate, des intalnita. In acest caz este nevoie de un compromis sanatos, dar acesta sa nu fie un compromis cu constiinta. Cel mai important, intr-o familie, este sa existe pace si intelegere. A initia relatii incordate datorita temei postului nu este spre binele nimanui. Exista posibilitatea ajungerii la o intelegere cu sotul privind abtinerea de la relatiile intime, macar in timpul pregatirii pentru Sfanta Euharistie. Daca omul iubeste, fie el si neobisnuit cu Biserica, poate face sacrificii, in acest sens, pentru sotia sa. Daca nu exista posi­bilitatea bunei intelegeri, atunci so­tia trebuie sa lase de la sine si sa se roage lui Dumnezeu pentru inteleptirea sotului. Un parinte le spunea fiilor sai duhovnicesti ca raul nu trebuie sa aiba punctul de pornire de la noi. Aceasta regula trebuie sa se aplice in orice situatie din viata.

(din:  “Femeia si problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox”, Editura Sophia, 2010)

„Iar Adam a cunoscut pe Eva, femeia lui.
Uită-te când s-a întâmplat asta! După călcarea poruncii, după scoaterea din rai! Atunci a luat început unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viaţă îngerească şi n-a fost vorba deloc de unire trupească. Cum putea să fie vorba de aşa ceva, când nu erau supuşi nici nevoilor trupeşti?”

29344 238x160 Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere (relaţiile dintre soţi pe periada postului) ,,Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere (1 Cor. 7, 5). Dar ce vrea să spună el aici? Să nu se înfrâneze femeia, zice, dacă bărbatul nu voieşte, şi nici bărbatul, dacă nu voieşte femeia. Şi pentru ce? Fiindcă din astfel de înfrânare se nasc mari rele, căci şi preacurviile, şi curviile, şi chiar stricarea caselor de aici se trag de multe ori. Dacă având pe femeile lor şi încă curvesc, apoi cu atât mai mult vor face aşa dacă sunt lipsiţi de această mângâiere. Şi bine a zis: Să nu opriţi datoria, adică să nu vă lipsiţi de datoria voastră conjugală.

Cu alte cuvinte, el numeşte lipsă acum ceea ce mai sus a numit-o datornica dragoste, ca astfel să arate însemnătatea stăpânirii. A se înfrâna unul din doi fără voia celuilalt, aceasta este lipsă, aceasta înseamnă a opri datoria, pe când dacă este cu voia lui, nu se poate numi lipsă sau oprire de datorie. Deci trebuie a prefera buna-înţelegere înaintea tuturor, fiindcă este şi mai însemnată decât toate. Şi de voieşti, să cercetăm acest fapt mai de aproape. Fie, de pildă, o femeie şi un bărbat, şi înfrânându-se femeia, fără ca bărbatul să voiască. Deci pentru ce te miri dacă el din această pricină curveşte, sau dacă nu curveşte, apoi este posomorât, veşnic tulburat, veşnic în luptă şi pricinuind femeii mii de neajunsuri? Care este folosul postului şi al înfrânării, dacă dragostea este sfâşiată? Nici unul. Câte batjocuri nu ies de aici, câte vorbe proaste şi câtă luptă nu se desfăşoară în asemenea împrejurări! Când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi, apoi acea casă nu se găseşte mai bine decât corabia cea purtată de valurile mării, fiindcă şi aici căpitanul vasului se află în neînţelegere cu cârmaciul.

Pentru aceea zice: Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din buna înţelegere până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi în post şi rugăciune – vorbind aici de rugăciunea cea cu multă sârguinţă. Că dacă împiedică pe cei uniţi de a se ruga împreună pentru un timp, apoi a se ruga necontenit cum s-ar putea? Deci se poate ca cineva să fie şi însurat cu femeie, şi în acelaşi timp să fie cu băgare de samă şi la rugăciune; însă asemenea rugăciune se face mai cu amănunţime prin înfrânare. Căci nu a zis simplu ca să vă rugaţi, ci să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, punând aceasta ca o ocupaţie, iar nu ca fiind vreo necurăţenie. Şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu ispitească pre voi Satana. Ca să nu creadă că aceasta este o legiuire din parte-i, apoi adaogă şi pricina. Şi care este acea pricină?

Ca să nu ispitească pre voi Satana, zice. Şi ca să afli că cele ale curviei nu le mrejeşte diavolul singur, a adăogat: pentru neînfrânarea voastră.”

„- Ce să fac, mă poate întreba cineva, dacă bărbatul meu nu-şi poate stăpâni poftele, iar eu vreau să mă înfrânez?

– Trebuie să te pleci neapărat poftelor lui. Chiar dacă n-ai vrea să faci aceasta, dulcele lanţ al căsătoriei, ce te încătuşează, te târăşte după poftele soţului şi te trage către cel cu care dintru început te-ai legat. Dacă te împotriveşti şi rupi lanţul, nu numai că nu scapi de lanţuri, dar mai eşti şi deplin pedepsită.

Femeia care vrea să se înfrâneze fără voia bărbatului ei, nu numai că pierde răsplata înfrânării, dar va da socoteală înainte lui Dumnezeu şi de căderea lui în adulter şi va fi mai vinovată decât bărbatul ei.

– Pentru ce?

thumbs1 240x160 Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere (relaţiile dintre soţi pe periada postului) – Pentru ce? Pentru că, lipsindu-l de legăturile trupeşti la care-i dă dreptul legea căsătoriei, l-a împins spre prăpastia desfrânării. Dacă unei soţii nu-i este îngăduit să trăiască în înfrânare nici măcar scurtă vreme, fără voia bărbatului ei, poate fi, oare, iertată soţia care lipseşte necontenit pe soţul ei de uşurarea ce i-o dă căsătoria?

– Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu poate fi o situaţie mai silnică şi mai împovorătoare decât aceasta!

– Da! Asta o spun şi eu. Pentru ce, deci, te supui unei silnicii? Ar trebui să judeci aşa înaite de a te căsători, nu după ce te-ai căsătorit. Din pricina aceasta şi Pavel, după ce a spus că lanţul căsătoriei nu se poate rupe, vorbeşte şi despre cazul în care acest lanţ s-a rupt. După ce a spus: Eşti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare!, a adăugat: Eşti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie! (I Cor., 7, 27). Pavel proceda aşa, ca să îmbrăţişeze cu mai multă uşurinţă învăţătura despre traiul în feciorie, după ce mai întâi ai meditat îndeajuns asupra greutăţilor căsătoriei şi ai aflat câtă sălnicie duce cu ea.”

Despre Feciorie, 47-48, în vol. Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea copiilor…, pp. 86-87

Sfântul Ioan Gură de Aur

07
dec.
14

Sufletele celor adormiți simt rugăciunile făcute pentru ei

lumnri.jpgToţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi şi să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, şi mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii şi pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun şi mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, şi mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneşte pe calea sălaşurilor veşnice.

Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune. Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el şi este recunoscător celor care le fac şi este duhovniceşte alături de aceia.

O, rude şi apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos şi cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului şi a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-au fost apropiaţi şi au murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră a tuturor, se află aceeaşi cale, şi cât vom dori şi noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim şi noi milostivi faţă de cei morţi.

Din Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, Iaşi, 2006, p. 230

07
dec.
14

Sunt, oare, ierburi care vindecă de păcate?

02f21832441--dlya-doma-interera-gorshochek-keramika-lavandovaya-n8783Un om oarecare, trecând prin schit, a intrat în bolniţa de pe lângă schit. Văzând numeroşii bolnavi care zăceau acolo, s-a apropiat de doctor şi l-a întrebat:

„Sunt, oare, ierburi care vindecă de păcate?”

Doctorul a răspuns:

„Sunt şi o să ţi le arăt. Ia rădăcina ascultării, tulpina răbdării, florile curăţiei şi roada faptelor celor bune; zdrobeşte toate acestea în vasul smereniei, cerne-le prin sita cugetării sănătoase, toarnă-le în oala nădejdii, varsă peste ele suspinuri şi adaugă câteva lacrimi; după aceea, aprinde focul iubirii dumnezeieşti, acoperă oala cu milostenia şi hrăneşte focul cu lemnele iubirii de osteneală. Când fiertura va fi gata, răceşte-o cu iubirea de fraţi şi ia-o cu lingura pocăinţei. După ce vei fi primit doctoria aceasta cu credinţă curată, ajutându-te cu înfrânarea şi cu postul, te vei vindeca de orice boală a păcatului şi vei fi sănătos atât cu trupul, cât şi cu sufletul”.

Din Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 66

07
dec.
14

Mă iubești?

ma-iubesti“Mă iubeşti?” –îl întreabă un om pe altul. “Desigur, că te iubesc” – răspunde acela. “Atunci de ce nu faci ceea, ce îţi cer?”
Este o întrebare ucigătoare. Ea presupune că persoana ne minte, când ne răspunde. El, probabil nu iubeşte cu adevărat, căci dacă ne-ar fi iubit, ar fi făcut ceea, ce i se cere. Cu toate acestea, el insistă: “Te iubesc, te iubesc”, continuând să nu facă ceea ce i se cere, sau nu întocmai conform cerinţii cu care i se adresează. Ne minte oare?

A minţit Petru, atunci când la întrebarea lui Hristos: “Mă iubeşti ?”,a răspuns “Da, Doamne”?

Petru nu a minţit, dar Mântuitorul continuie să-l întrebe: “Mă iubeşti?”. Aceste intrebări, care vor fi doar trei, sunt asemenea unei  baionete, ce lărgeşte adâncimea iniţială de două şi apoi de trei ori.  “Mă iubeşti ?” -“Te iubesc”?

“Atunci de ce te-ai lepădat de mine, dacă mă iubeşti. Şi deci – Mă iubeşti tu oare? “-“Te iubesc, Doamne”!

“Ce dragoste mai este şi asta să spui una şi să faci alta? Mă iubeşti tu oare? “-” Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”,” Paşte oile mele. “Acum, să trecem şi noi în faţa judecării cuvintelor lui Hristos. Doar nu numai Petru trebuie să stea acolo!

Hristos ne întreabă: “Mă iubeşti?”, Noi îi răspundem: “Da, da. Desigur. Ştii că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Şi El ne va întreba :“Atunci de ce spui la fiecare pas, ceea, ce Eu nu am poruncit, ceeea, ce Eu urăsc, ceea, de ce Eu nu am nevoie “. Ce vom răspunde atunci!??Nu vom răspunde nimic, dar vom înţelege ceva. Vom înţelege, că în om există concomitent şi credinţă şi necredinţă. Iată de unde strigătul: “Doamne, cred, ajută necredinţei mele!” În mod similar în om există şi iubirea şi neiubirea. “Te iubesc, şi, prin urmare, fac voia Ta, îndeplinesc poruncile Tale. Cu toate acestea, nu te iubesc până la capăt şi îmi aleg urmarea propriei voi şi urmarea căii fărădelegii. După caracterul său Petru este total la suprafaţă. Ca barca sa de pescuit în care a plutit pe suprafaţa apei, atunci când mai era pescar. Inima lui este obişnuită să aibă încredere în primele sale mişcări. Dacă În această secundă iubesc (crede un aşa om), voi iubi toată viaţa. Dacă acum nu-mi este frică, nicicând nu mă voi clătina în alegerea mea. Noi la o aşa simplitate, vecină cu frivolitatea nu avem dreptul.  Pentru atât şi a relizat acest experiment pe propriul sine Petru ca amar să-şi plângă “impulsurile frumoase sufleteşti ” şi pentru a ne avertiza de la încrederea prea mare în propriile puteri. Dacă acum iubesc, nu înseamnă că iubesc cu adevărat.

Pescarii subtil şi în exces nu meditează. Iubesc – înseamnă că iubesc, şi nu contează că cu puţin timp în urmă m-am lepădat de “Omul acesta.” Mult mai familiarizat cu adâncimea inimii este Pavel.  Acest om este este un cărturar, dar cu un amestec al vicleniei evreieşti şi al înţelepciunii păgâne. El spune adesea că ” Sunt strâns din două părţi “, referindu-se la să moară sau să rămână. Şi mai spune că cu mintea recunoaşte că Legea este bună, dar în trup, bunul nu locuieşte. Adică dualitatea naturii umane este cunoscută de Pavel, în timp ce Petru este naiv, şi, adesea nu-şi cunoaşte propriul sine.

Pavel cu înţelegere poartă în sine sentimentul tragicului vieţii omeneşti. Pentru noi ar trebui să fie mai aproape abordarea lui Pavel, deoarece este aproape de realitate şi în repetate rânduri s-a adeverit.  Noi ştim, ca de multe ori am spus sincer “Te iubesc”, şi totuşi ne-am lepădat şi am trădat. Dar, de la cei apropiaţi cerem şi insitsăm, că dacă a declarat că ne iubeşte, trebuie să o adeverească prin fapte.

Toate acestea sunt adevărate. Să iubeşti trebuie nu cu limba şi prin cuvinte, dar prin fapte şi adevăr. Să-ţi declari dragostea faţă de cineva în cuvinte, iar prin toate faptele dovedind trădare, nu este doar inutil, dar şi urât. Doar că omul este o fire adâncă.  Adânc în păcat, adânc şi în sfinţenie, în plus singur nu se cunoaşte, şi adesea nu-şi vede slăbiciunile şi tendinţa de a cădea.

Dar Dumnezeu le ştie. El cunoaşte omul şi nu aşteaptă de la el schimbări urgente şi pe vecie. El ştie că omul este ca o trestie în adierea vântului. Acela, care nu ştie aceste adevăruri despre sine, e pur şi simplu prost. În schimb acela care ştie, dar pretinde a fi un “veşnic sfânt”, e doar un prefăcut şi un mic antihrist. Acesta este o fire mulţumită de sine şi un sljitor al diavolilor, sărind pe scena vieţii şi chemându-i pe toţi, la o sfinţenie uşoară.

Iată de aici şi devine clar, că pocăinţa nu este o mişcare sufletească într-un sigur act, dar o muncă continuă.
Să ne pocăim va trebui în ascuns şi direct toată viaţa, eliminând un strat după altul, pielea aspră de pe inima noastră, uimindu-ne pe cât de mult păcatul s-a înrădăcinat în firea noastră.

Din nou şi din nou auzim în Biserică cum Hristos îl întreabă pe Petru: “Ma iubesti?”. Şi auzim cum Petru îi răspunde supărat, jignit, grăbindu-se să răspundă că Îl iubeşte. Toate acestea se citesc pentru noi. Pentru noi, în sensul că orice credincios “să guste şi să  vadă că bun este Domnul.” Cu toate acestea gustarea şi vedera bunătăţii lui Dumnezeu unică sau multiplă nu exclude adâncimea inimii. Din contra, o subliniază. Şi acestă inimă este o construcţie cu multe etaje, iar acolo undeva mai jos, în subsol, şarpele se ascunde.  Cum ne spune Macarie cel Mare, cine nu a mers în profunzimea inimii şi şarpele nu a omorât, să nu se mândrească. Mărturiseşte prezenţa în propriul suflet şi a credinţei şi a neincredinţei.  Şi răspunde-I Domnului  la întrebare: “Te iubesc”, dar ţine minte, că El din nou şi din nou îşi va repeta întrebarea, deoarece nimeni nu va putea răspunde din prima dată din adâncul inimii sale tainice.

07
dec.
14

Finlanda a aprobat căsătoriile între persoane de același sex

premiera-in-franta-casatoriile-gayFinlanda a devenit a 12-a țară europeană care legalizează căsătoriile între persoane de același sex. Parlamentul finlandez a aprobat o inițiativă cetățenească în acest sens.

 Încă din 2002, cuplurile gay au putut forma parteneriate civile, dar până acum Finlanda era singura țară nordică în care nu erau permise căsătoriile între persoane de același sex. 105 parlamentari au votat pentru a permite căsătoriile gay, iar 92 s-au opus.

Măsura va elimina distincția între uniunile între persoane de același sex și căsătoriile heterosexuale, iar membrii

comunității gay vor avea aceleași drepturi, printre care dreptul de a adopta copii și dreptul de a avea același nume de familie.

“Finlanda trebuie să facă eforturi să fie o societate în care nu există discriminare, unde drepturile omului sunt respectate și în care doi adulți se pot căsători indiferent de orientarea lor sexuală”, a declarat premierul Alexander Stubb înaintea votului.

Oponenții legii au spus că toți copiii ar trebuie să aibă dreptul la o mamă și un tată.

07
dec.
14

Numai aşa găseşti calea spre Rai

Parintele-JustinPărinte, reproduc ceea ce a zis o femeie care frecventează această mănăstire: “Vă rog să-l întrebaţi pe părintele Iustin cum arată Raiul. Pentru că sigur el are viziunea Raiului, ştie cum e acolo”. Părinte, cum arată Raiul? Cât de departe suntem de el?

Raiul e în inima fiecăruia. Nu-ţi vezi inima din cauza gândurilor şi a faptelor? “Rugăciunea este darea la o parte a gândurilor”, spunea cineva, dar rugăciunea e şi cheia Raiului, e şi cărarea prin inima Raiului.

Raiul este aproape, depinde care îţi este natura faptelor. Dacă faci un lucru bun, o faptă bună, generoasă, nu simţi că pluteşti? Ei, atunci intuieşti natura Raiului, te simţi ca în Rai.

Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: “Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta. “M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul. “Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou! Clipa finală trebuie să te găsească fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre Rai”.

Din Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Editura Conta, 2006 p. 65

07
dec.
14

Fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă

timp_7Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea!

Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt! Am trăi cu o intensitate şi cu o profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată. Dar nu suntem conştienţi de ceea ce reprezintă momentul prezent. Trecem de la trecut la viitor fără să trăim cu intensitate momentul prezentului.

În jurnalul său, Dostoievski ne spune ce i s-a întâmplat când a fost condamnat la moarte. Aflându-se în aşteptarea momentului execuţiei prin spânzurătoare, stătea şi privea lumea din jurul lui. Cât de strălucitoare era lumina şi cât de minunat era aerul pe care îl respira, cât de frumoasă lumea din jurul lui, cât de preţioasă fiecare clipă a vieţii, acum când încă mai era în viață, dar se afla în prag de moarte. „O, spuse el în acel moment, dacă mi s-ar dărui viaţa, nici o clipă n-aş mai irosi-o în zadar”. I se dăruise viaţa, şi atât de mult risipise din ea. Dacă am fi conştienţi de aceasta, cum ne-am trata unii pe alţii, şi chiar pe noi înşine! Dacă am ştii că persoana căreia îi vorbim ar putea muri dintr-o clipă în alta  şi că sunetul vocii noastre, conţinutul cuvintelor, gestul pe care îl facem, modul în care ne adresăm, intenţiile noastre ar putea fi ultimele lucruri percepute de ea şi pe care le-ar lua cu sine în veşnicie, cât de atenţi, de grijulii, de iubitori am fi, cu adevărat.

Căci experienţa arată că în faţa morţii orice resentimente, amărăciuni, antipatii reciproce se şterg şi dispar. Moartea este prea mare faţă de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar şi la scara vieţii vremelnice. Văzând moartea din acest unghi, gândul şi aducerea aminte de moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să fie intensă. A trăi pentru a fi la înălţimea morţii, a trăi în aşa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne găsească pe culme, pe creasta valului, nu în groapă, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie inutile şi ultimul nostru gest să nu fie zadarnic!

Din Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sf. Siluan, p. 79-81

07
dec.
14

Veniţi să vă spovediţi!

spovedanie_0Prima spovedanie e grea, pentru că în toată viaţa ta, poate de când erai copil, nu te-ai mai spovedit. Şi în toată viaţa asta a ta ai adunat păcate, şi păcate, şi păcate, de care tu singur te ruşinezi. Este foarte greu să faci prima spovedanie. Pentru că nu te-ai spovedit 10, 15, 30, 70 de ani şi când te uiţi în urmă, la mulţimea păcatelor tale, zici: „Mi-e ruşine să mă spovedesc!”. Nu ţi-a fost ruşine să le săvârşeşti, dar te ruşinezi să le mărturiseşti, să le aduci în faţa lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, iartă-mă pentru toate păcatele mele!”.

Trebuie să depăşeşti acest prag, care e unul demonic. Opoziţia la spovedanie n-o faci tu, o face demonul mândriei din tine, căci dacă ai fi umilit, ai veni să te spovedeşti. Şi uiţi că păcatele acelea ale tale Dumnezeu le cunoaşte şi le ţine minte mai bine decât tine. Veniţi şi spovediţi-vă şi a doua spovedanie va fi mult mai uşoară! Iar împărtăşirea este condiţia obligatorie pentru mântuire. După Botez, împărtăşirea e cel mai important act pe care îl puteţi face.

Ştiţi că în Biserica Ortodoxă nimeni nu se împărtăşeşte fără post şi fără spovedanie.

Dorinţa şi îndemnul meu din inimă şi de la Dumnezeu este: postiţi, curăţiţi-vă sufletul şi inima, iertaţi şi cereţi iertare, spovediţi-vă şi primiţi cu cinste şi cu vrednicie Trupul şi Sângele Domnului, fiindcă spune Sfântul Apostol: „Cine mănâncă Trupul şi bea Sângele Domnului Iisus Hristos fără vrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea”.

Aş vrea ca totuşi, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să sporiţi. Şi mai ales prin spovedanie şi prin împărtăşanie. Nu am obosit, de treizeci şi ceva de ani de când sunt preot, să spun: „Veniţi şi vă spovediţi, veniţi şi vă împărtăşiţi!”. Probabil până în clipa morţii, până în ultima zi, acelaşi lucru o să vi-l spun:

Veniţi să vă spovediţi!

Pocăiţi-vă şi veniţi să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi. Nu există mântuire fară spovedanie şi împărtăşire.

Extras din Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 57

07
dec.
14

Germania: doi părinți fac pușcărie, cu rândul, pentru că refuză să-și trimită copiii la ora de „educație sexuală”

o-SEX-EDUCATION-facebookÎn landul Renania Vestfalia din Germania, un tată a fost arestat pentru că a refuzat să-şi trimită fetiţa, elevă în clasele primare, la ora de educaţie sexuală. Episodul s-a petrecut acum un an şi s-a repetat în acest an, la 24 octombrie, când un poliţist a revenit la casa familiei Martens pentru a o aresta de această dată pe soţie. Autorităţile susţin că trebuie să aplice legea.

În Germania, educaţia sexuală în şcoli este obligatorie de la vârsta de 9 ani şi nu există clauze care să permită părinţilor să îşi retragă copiii de la lecţii.

Pe acest subiect, Radio Vatican l-a intervievat pe Andrea Rebeggiani, de 27 ani, profesor de litere în Germania:

„Ştirea nu este o noutate. S-a întâmplat acum câţiva ani, când alte familii de confesiune baptistă au refuzat ca fiii lor să frecventeze lecţiile de educaţie sexuală şi au cerut ca în acest sens să fie educaţi acasă. Au fost făcute numeroase plângeri pentru că această lege nu este una generală a statului german, ci o lege a landurilor, prin care se interzice educaţia fiilor în casă. Numeroşi părinţi sunt arestaţi pentru faptul că vor să fie responsabili de educaţia sexuală a copiilor lor.”

În ceea ce priveşte conţinutul acestor lecţii, prof. Rebeggiani descrie un caz al comunităţii din München, unde fetiţa unei familii s-a întors acasă foarte tulburată după aceste lecţii. Informându-se, părinţii au aflat că la ora de educaţie sexuală copiii erau învăţaţi să se atingă pentru a se cunoaşte mai bine. Drept urmare, şi-au retras copiii de la şcoală.

Explicaţia unor astfel de evenimente într-o ţară democratică precum Germania, este dată de teoria genului („gender”), care este acceptată fără critici şi este considerată o bază de pornire pentru formarea personalităţii copiilor, pe care ar elibera-o şi i-ar face pe aceştia să crească mai liberi şi autonomi.

În ceea ce priveşte reacţia Bisericii, aceasta a luat o poziţie oficială împotriva teoriei „gender”. Intervievatul spune că există numeroase declaraţii din partea episcopilor, iar părinţii din Stuttgart s-au organizat într-o asociaţie care publică lunar un buletin informativ despre tot ceea ce se întâmplă în această privinţă.

Chestiunea a trezit numeroase polemici în Germania, dar nu există încă reacţii la nivel politic general. Guvernul lasă de înţeles că acceptă teoria genului şi intenţionează să o introducă la toate nivelurile şcolare.

07
dec.
14

Cum se cuvine să prăznuim ziua numelui?

Botez3– Prea Cuvioase, cum ni se cuvine nouă, creştinilor, care purtăm numele unor sfinţi din calendar, să prăznuim ziua numelui?

– Când este sfântul căruia-i porţi numele, să te duci la biserică, să asculţi Sfânta Liturghie, să te împărtăşeşti, dacă eşti spovedit. Dacă poţi, fă oleacă de pomană la tine acasă, la câteva suflete amărâte. Vine o bătrână la mine nu de mult: „Părinte, scrie acolo!” „Ce să pun, mătuşă?” „Pune pe Ghiţă, pe Costicuţă, pe Tincuţa, pe Neluţu…!”

„Mătuşă hăi! Unde ai găsit tu nume de sfinţi de ăştia? Eu am îmbătrânit în mănăstire, şi de sfântul Ghiţă n-am auzit. Unde ai găsit pe sfântul Costicuţă? În calendar nu-i, în Prolog nu-i, în Minei nu-i, în Penticostar nu-i, în Triod nu-i. De unde l-ai scos?”. „Nu, nu. Aşa-i cheamă!” „Fugi, mătuşă de aici! Îţi baţi joc de slujbele Bisericii?”

Nu Ghiţă, ci Gheorghe l-a chemat; nu Costicuţă, ci Constantin, că „sfântul Costicuţă” nu există sau Costăchel sau Costache cum îi zici tu acasă; şi „sfânta Tincuţa”. N-am auzit de când sunt de „sfânta Tincuţa” sau Catrina sau Catinca. Sfânta Ecaterina, marea muceniţă, fiică de împărat. I-am văzut sfintele moaşte la Muntele Sinai în sicriu de aur. Aşa, când veniţi cu pomelnic, să nu puneţi nume de acestea, că vă bateţi joc de sfinţii lui Dumnezeu. Cum să scriu eu aşa, că trebuie să scot  părticele? Părticica n-o pot scoate decât pentru un nume ortodox. Să ştiţi! Eu vă spun. Nu mă interesează că aveţi ciudă pe mine. Eu sunt un putregai; mâine sunt în groapă, dar să nu ziceţi că n-aţi auzit şi nu v-am spus!

– Se pot pune două nume la botez?

– Nu se pun două nume la botez în veac. Numai unul şi ortodox! Niciodată să nu puneţi două nume la copii. Unul şi ortodox! Că părticica este pentru un suflet, nu pentru două. Aşa este!

Mânca-v-ar Raiul, să vă mănânce! Aşa să vă văd în rai, mamă, pe toţi! Pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămână la munci! Toti să vă bucuraţi în grădinile Raiului! Toţi, mamă!

Dacă aş avea eu un sac mare, să vă pun într-un sac, să pot să vă dau drumul în grădinile Raiului… Acolo! Ştiţi voi cât de frumos este acolo? Vai de mine! Auzi ce spune Apostolul Pavel: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9). Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-L iubesc pe El.

Din Părintele Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, nr. 7, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 132-133

07
dec.
14

Miluieşte-mă, Doamne!…

rugaciune_neincetata_0„Şi ce să spun atunci când mă rog?”, mă vei întreba. Vei spune la fel ca femeia cananeeancă din Evanghelie: Miluieşte-mă, Doamne!… Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). „Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon. Cel demonizat este miluit, pe când omul păcătos este îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu.

„Miluieşte-mă, Doamne!” Puţine cuvinte sunt acestea, dar ele se pot transforma într-o mare de milostivire, iar acolo unde este milostivirea lui Dumnezeu, sunt şi toate bunătăţile de care avem nevoie.

Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați
07
dec.
14

Despre obiceiul unor mireni de a căuta stareţi văzători cu duhul

monah_168Odată m-am întâlnit cu un cunoscut pe care nu-l mai văzusem demult şi a început el să-mi povestească tot felul de istorii duhovniceşti, de nelinişti şi ispite care îl încearcă. Mi-a zis că se duce des pe la părinţi duhovniceşti din România şi ca unul din ei este duhovnicul lui.

Pe urmă îmi zice că are nişte probleme şi m-a întrebat dacă nu cunosc vreun stareţ văzător cu duhul. Zic: “nu ştiu dacă-i văzător cu duhul, dar te-aş sfătui să mergi la părintele SelafiiI (de la Noul Neamţ), pentru că, chiar dacă nu-i vestit, e un duhovnic cu mare înţelepciune”.

Pe de altă parte, mă gândesc, îmi vorbeşte despre lucruri atât de înalte, umblă pe la mănăstiri şi nu a înţeles că nu stareţii văzători cu duhul ne mântuiesc, ci îndeplinirea rânduielilor creştine. Dar pe urmă mă gândesc, de ce să-l judec pe om, poate, într-adevăr, a ajuns aşa de sus, încât are nevoie de sfaturile unui stareţ iscusit, chiar dacă nu-i călugăr, că şi mirenii de multe ori îi intrec în lucrare pe călugări. Zic: “hai vină odată la noi la mănăstire şi eu voi vorbi cu bătrânul să te primească”.

Într-o seară m-am pomenit că a venit cu o maşină cunoscutul acesta al meu. Zice: “unde-i stareţul, că eu trebuie să mă întorc tot în seara asta”. Zic: “poate staţi până mâine, că părintele e la slujbă şi nu ştiu cum o să-i spun să ne primească, ma gandesc ca-i obosit, ca-i batran si bolnav”.

L-am chemat în biserică şi i-am zis să stăm până se termină slujba. Ne-am pus în spatele părintelui, care stătea pe scăunelul sau, rugându-se pe matanii. Zic în gândul meu: “dă-te aici mai lângă bătrân şi te va vedea el ce gânduri şi dacă este voia lui Dumnezeu, te va primi, dar dacă nu, nu te va primi”.

Când să iasă bătrânul din biserică, m-am dus repede la el şi mi-am luat blagoslovenie. Chiar cu o zi înainte eu venisem din România şi părintele mi-a zis să intru pe la el, să-i mai povestesc ce-am văzut şi ce-am auzit, aşa face cu toţi care vin din vreo călătorie, ca să fie la curent cu toate. Mă apropii de căruciorul bătrânului şi zic:

– Blagosloveşte, părinte.
– Cine-i?
– Sunt eu, Savatie. Am aici un frate mirean care are nişte nelinişti şi vrea să te întrebe câte ceva.
– N-aud, frate, duceţi-va la un preot.

Chileinicul s-a uitat la mine zâmbind şi eu am înţeles că bătrânul nu vrea să vorbească.

Într-un fel mă gândeam că s-a mâhnit săracul om, că a făcut atâta drum degeaba, dar, pe de altă parte, mă gândeam că este vreun dedesubt în toată întâmplarea asta. Merg alături de el spre maşina şi gândesc: “bătrânul, pe de o parte, mi-a zis că nu aude, iar pe de alta, l-a trimis la un preot, cred că ştie el de ce a spus asta, l-o fi citit când am stat în spatele lui în biserică”.

– Ei, se vede că aşa a fost voia lui Dumnezeu, îmi zice el la despărţire, cam întristat.
– Tu când te-ai mărturisit ultima dată? îl întreb.
– Da, nu m-am mai mărturisit demult. Ultima data m-am mărturisit un an în urmă şi atunci nu la preot.

Ei, zic eu în gândul meu, ai un an de când nu te mărturiseşti şi umbli după stareţi văzători cu duhul, lată de ce bătrânul ne-a trimis la un preot, ca să faci elementarul care se cere de la un creştin şi pe urmă să alergi după lucruri înalte. Ai vrut stareţi văzători cu duhul, iată că te-a văzut cu duhul. Dar nu i-am mai spus lui despre asta, ca sa nu-i fac suparare. Dumnezeu singur ii va descoperi toate la vremea potrivita.

Extras din
 
Selafiil, parintele de la Noul Neamt, Dragostea care nu cade niciodata, p.115-117
07
dec.
14

Sfântul Nectarie ne-a salvat, pe mine și pe copilul meu!

1770-0-mama_si_copilMă numesc Mija Constantin și sunt preot în comuna Crucea, județul Constanța. Ceea ce urmează să citiți este povestea nașterii fiului nostru Nectarie – Emanuel care acum are 8 luni. Am promis Sfântului Nectarie că vom spune această poveste tuturor celor care sunt deznădăjduiți și care nu mai au puterea să creadă în ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților. Soția mea, presbitera Mihaela, este cea care a scris povestea.

“Trebuia să-mi vină sorocul să nasc în perioada 3-6 iunie 2008, dar am hotărât împreună cu doamna doctor Belcin Anca de la Spitalul Municipal Medgidia, județul Constanța, să nasc (să-mi facă operația de cezariană – a treia) pe 22 mai. Cu toate acestea, băiețelul meu s-a hotărât să vină pe lume mai devreme cu 9 zile.

În seara zilei de 11 mai, după o duminică liniștită, deodată a început să-mi crească tensiunea (cu toate că nu am avut niciodată probleme cu tensiunea). Eram în săptămâna a 37-a de sarcină. Norocul meu a fost că în casă aveam un tensiometru, iar când soțul meu mi-a luat tensiunea, o aveam 15 cu10, și așa am hotărât să mergem la spital. Ajunși acolo la 4,30 dimineața, tensiunea mea era 16.

Mi-au fost administrate medicamente, pentru a-mi scădea tensiunea (tensiunea când îmi scădea la 13 cu 8, când îmi creștea la 17-18), însă medicul văzând că organismul meu nu răspunde medicamentelor respective, a hotărât ca marți, 13 mai – tensiunea era 20, să-mi facă operația de cezariană. Totul a fost o minune. Sfântul Nectarie ne-a salvat, pe mine și pe copilul meu! Toată sarcina eu și soțul meu am citit acatistul Sfântului Nectarie și ne-am rugat la Maica Domnului.

De ce Sfântul Nectarie a făcut o minune? Pentru că primii doi copii mi-au murit la naștere fără să aibă nimic. Primul a avut 4 kg, iar al doilea 3,5 kg. Amândoi erau băieți, iar doctorul mi-a spus că îl depășește situația. Este cel mai bun doctor din Constanța. Cel puțin la al doilea m-a trimis acasă cu tensiunea 15, să stau liniștită că a doua zi nasc. A doua zi mi-a murit copilul. Cel mai tare m-a durut că nu au fost botezați. Dar Dumnezeu m-a întărit și am încercat și a treia oară, și am reușit.

Am reușit să nasc un băiețel de 3,3 kg. O minune de băiețel, pe care îl cheamă Nectarie, ca pe sfântul lui ocrotitor. Sfântul Nectarie m-a ajutat pentru că era să mor, deoarece prin uterul meu se vedea părul bebelușului. Vă scriu toate acestea, pentru că așa i-am promis sfântului, ca toate mamele care suferă că nu au copii să nu deznădăjduiască. Să se roage la Sfântul Nectarie și sigur le va ajuta.”

(Părintele Constantin și Presbitera Mihaela Mija – județul Constanța)

Din Sfântul Nectarie – Minuni în România, Editura Egumenița 2010, p.26-27

07
dec.
14

PREDICA LA DUMINICA A XXVII-A DUPA RUSALII

Tamaduirea femeii garbove

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Primeasca in bucurie inima noastra si astazi, la incununarea dumnezeiestii liturghii, mai intai cuvantul, si apoi, pentru cei pregatiti, trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Parintelui Ceresc, intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. In aceasta asezare si vibratie duhovniceasca, sa ascultam si sa primim acum dumnezeiescul cuvant.

“In vremea aceea – atunci ca si astazi – invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat, si slavea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei? Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El” (Luca 13, 10-17).

Preaiubitilor,
Sa cugetam impreuna la cuvantul ascultat. Acum si aici, ne simtim intru acel Astazi dumnezeiesc al lui Iisus, Dumnezeu si Om, acolo, in acel loc sfintit de El. Caci unde este El e sfant. El a sfintit si sfinteste totul. Si, intrand, ochii I se indreapta catre sarmana femeie garbova, una dintre “acesti prea mici frati ai mei”, cum ii numeste Mantuitorul pe toti sarmanii lumii. Si noi, la randul nostru, ar trebui sa nu ne tulburam, sa nu slabeasca, ci sa creasca iubirea noastra atunci cand, mai ales in biserica, am vedea pe cineva bolnav; garbovit intr-un fel. Indeosebi acolo sa se indrepte ochii nostri. Un Parinte al Bisericii, Grigorie Sinaitul, spune cum sa birui in tine mandria, iutimea: indeosebi prin barbatie si mila. Unind barbatia (puterea) cu mila, vei invinge mandria si iutimea.

Acolo, Iisus cautand, cu puterea si mila Lui – insusiri dumnezeiesti rasadite si in noi, ca virtuti – Isi indreapta ochii catre ea, o cheama si rosteste: “Femeie, dezlegata esti de neputinta ta”, Isi pune mainile asupra ei. Si prin mainile Lui, prin puterea Lui – caci putere iesea din El si vindeca pe toti care erau in fata Lui – ea se dezleaga; se indreapta si priveste cu uimire in sus, spre El, spre Cel de sus coborat la cei de jos. Sa simtim si sa traim aceasta taina a tainelor! Caci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborand la noi, ca noi sa ne inaltam catre El. Parca nu te poti opri sa rostesti un cuvant, atat de scump, de adanc talc, al sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descopera in coborarea la cele smerite”. Iar cele smerite prin El se inalta.

Iubitilor, sa incercam sa fim asa cum adancul din noi o cere, sa fim in consens cu Hristos (pentru ca El e Sensul). Psalmistul striga, rugandu-L pe Dumnezeu: “Arata-mi calea pe care voi merge!”. El e Calea. El e Sensul. Toti cautam absolutul. Dar absolutul e numai in Dumnezeu. Il cautam acolo unde nu este; cautam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea isi da sensul. Lumea nu poarta in ea vesnicia, existenta fara de inceput si fara de sfarsit. Ne-a dat Dumnezeu sa fim fara de sfarsit, sa avem si noi parte de vesnicie, dar nu suntem fara inceput. Tragismul demonului acesta a fost: in orgoliul lui vrand sa fie in locul lui Dumnezeu, Lucifer, purtatorul de lumina, s-a trezit deodata ca nu e fara inceput: “Era un timp cand nu era”. L-a adus si pe el Dumnezeu – ca pe toti ingerii, ca si pe noi – de la a nu fi la a fi. Cum stim cu totii ca in urma cu un timp nu eram. Fiecare din noi a inceput sa existe printr-o chemare. Asadar, nu in noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecarei zidiri pe care o infaptuiesti, asa da Dumnezeu sens Zidirii Sale, tie; despartit de El, ramai fara sens. Numai cu El cunosti calea pe care sa mergi.

Acum, Hristos – care a luat toate ale noastre pentru ca pe toate sa le vindece, care “S-a facut pacat pentru noi”, luand Crucea, durerea pacatului, ca sa biruie pacatul si moartea – traia durerea sarmanei garbove. De aceea s-a indreptat cu ochii catre ea. Vedeti, de optsprezece ani suferea. Ceva mai inainte Mantuitorul vorbise de cei optsprezece peste care cazuse atunci un turn, si se zdrobisera. Numarul 18 inseamna de trei ori cate sase. Si numarul sase, in talcuirea celor vechi, e numar defectibil. Deci de trei ori cate sase arata cat de dramatica era caderea femeii garbove.

Garbovirea, starea aceasta ultima, de a nu putea privi in sus!, de a se fi schimbat in tine sensul gravitatiei. Pentru ca in pacat, cum spun Parintii, gravitatia isi schimba sensul de la Dumnezeu (aceasta este adevarata noastra gravitatie) catre tine insuti, catre eul tau, catre pamant. Nu ca pamantul nu are in el tot taina dumnezeirii; dar e blestemat, din pricina pacatului insuflat de demon si savarsit de om, prin varsare de sange: “Blestemat este pamantul din pricina pacatului tau” (Facerea 3, 17). Si atunci, privirea in jos e caderea din sensul existentei tale. De aceea demonul e simbolizat prin sarpe, care se taraste pe pamant, cum a fost pedepsit: “Pe pamant te vei tari, cu pamant te vei hrani” (Facerea 3, 14). Atunci, foamea de pamant a omului, foamea de cele de jos e foamea de pacat; si pacatul e painea demonului. Adam a pus un fel de nou inceput existentei, spun Sfintii Parinti, cu privirea aceasta in jos – in pacat, stricaciune si moarte.

Intelegem, astfel, durerea lui Iisus pentru privirea noastra in jos. El o dezleaga, si femeia priveste in sus. Si toti se bucura. Unul singur nu se bucura in clipa aceea (si ramane singur): mai-marele sinagogii. Un mai-mare al sinagogii, ca si Iair, de mai inainte, a carui fetita, de doisprezece ani, murise. Si acolo numarul este semnificativ: doisprezece – de doua ori cate sase. Aici, parca mai grav, de trei ori. Dar, de unde Iair vine si se pleaca inaintea Mantuitorului, acesta se impotriveste, desi nu indrazneste sa-I spuna de-a dreptul Mantuitorului, ci vorbeste la plural, adresandu-se multimii: “Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze. Venind, deci, in acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei”. Sarmanul… Vindecarea, pentru el, era un fel de munca, un fel de lucru; un fel de munca sub blestem. Iar Iisus venise sa ridice blestemul, sa vindece. Era zi de sambata, si sambata era ziua odihnei. Dar Iisus spusese si acel cuvant: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna!”.

Sa luam aminte: S-a odihnit Dumnezeu la incheierea zilelor Creatiei. Dar odihna lui Dumnezeu – si noi intelegem – nu e somn. Nu e somnul lenesului – cum va spune un Parinte, nu e nici macar somnul ostenelilor. Ci odihna e pacea unui fapt implinit. Era odihna zilelor Creatiei, si la sfarsitul fiecareia din ele, cum spune Scirptura: “a vazut Dumnezeu ca este bine” – ca este frumusete. Si zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu ca “toate sunt bune foarte”. Apoi a statornicit in poporul lui Israel: “Sase zile sa-ti implinesti osteneala ta. Iar ziua a saptea e ziua Domnului”.

La acest cuvant, rogu-va, cu luare aminte cercetand, sa acultam si sa intelegem. Traducerea, talcuirea Vechiului Testament, trecerea in limba noua a fiecarui neam, s-a facut din doua surse. Izvorul e unic: Vechiul Testament din limba ebraica. Dar, in curgerea vremii, petrecand poporul evreu in robiile asiriana si babiloniana, iar in timpul imperiului lui Alexandru Macedon raspandindu-se si ajungand in alte tari, dupa sute de ani au mai uitat limba stramosilor.

Limba ebraica veche – pastrati acest cuvant si talc – nu avea decat consonante: b, p, c, d, g, si altele. Si nu reuseau ca sa puna vocalele la locul lor, sa le lege. Sa dam un exemplu: consonanta d, consonanta b si consonanta r; cuvantul astfel format era tradus fie dabar (introducand vocala a) – care inseamna cuvant, fie deber (introducand e), care inseamna ciuma. In loc de cuvant, ciuma! Trecem acum la cuvantul rostit de Mantuitorul, cand L-a ispitit demonul si I-a zis, dupa patruzeci de zile de post: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste pietrelor acestora sa se faca paini”. Mantuitorul i-a raspuns atunci: “Scris este: Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”. Dar in textul vechi este scris: “Nu numai cu paine… ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”. Deci, in textul ebraic lipseste “cuvantul”.

Si pentru ca iudeii mai uitasera limba – indeosebi cei din Alexandria, oras mare al imperiului elenist, intemeiat chiar de Alexandru Macedon –, pentru ei s-a tradus cuvantul lui Dumnezeu, al Vechiului Testament, in limba greaca. Au fost adusi de la Ierusalim, de la cele douasprezece semintii ale lui Israel, cate sase barbati, deci saptezeci si doi de barbati, care au tradus Vechiul Testament in intregime, cam pe la anii 200 inainte de Mantuitorul Hristos. Si asa a aparut Septuaginta, adica Vechiul Testament al celor saptezeci de barbati. Si tot Rasaritul crestin, ortodocsii, au tradus Biblia Vechiului Testament dupa Septuaginta. Ieronim a tradus pentru lumea latina, in secolul IV catre V, Vulgata, la inceput tot dupa Septuaginta (Psalmii, mai ales), dar mai apoi dupa textele ebraice (desi Fericitul Augustin i-a atras atentia). Si a ramas in Apus, pentru lumea catolica si protestanta, traducerea dupa ebraica, iar in Rasarit, in Bibliile noastre – dupa Septuaginta. Dar, ce ati observat? Mantuitorul insusi, cum a rostit cuvantul? – “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul…” – deci asa cum apare in Septuaginta. Mantuitorul, apostolii asa au tradus. Si asa am pastrat noi pana in ziua de astazi.

Ajungand aici, revenim la acel cuvant al mai-marelui sinagogii: “Sase zile sa lucrati, iar nu in zi de sabat. Sa nu lucrati!”. De unde rostea el cuvantul? Era fie din Levitic 23, 3, fie, mai ales, din Deuteronom 16, 8. In Bibliile protestante asa este scris: “Sase zile sa-ti implinesti lucrul tau, iar in ziua a saptea sa nu faci nimic”. Asa se incheie. Iar in traducerile franceza, engleza, germana: “nici un lucru”. In Biblia dupa Septuaginta, dupa care Mantuitorul insusi a citat cuvintele Vechiului Testament, citim asa: “Sa nu faci in acele zile nici un lucru, fara numai cele pentru suflet”. Am putea, oare, gasi tocmai in Biblie acest nihilism total? Nimic?

Aceasta este, insa, o drama a constiintei umane, pe care o regasim chiar in Evanghelia de astazi, la sarmanul, mai-mare al sinagogii. Mantuitorul lucra si ii vorbea in acest adevar deplin al existentei, asa cum se rostise si in Vechiul Testament: “cele ale sufletului”. Cand osteneala, munca noastra a cazut sub osanda, cand ea e patata de blestem, de suferinta umana (munca fortata si atatea forme ale robiei; moartea insasi, in cele din urma), atunci, o asemenea osanda a omului era oprita. Dar nu binele era oprit! Cum sa opreasca Dumnezeu cele pentru suflet? si pentru vindecarea lui si a trupului. Pentru aceea a venit sa lucreze Dumnezeu. Acuza la adresa Mantuitorului, cum citim in Evanghelia dupa Ioan, indeosebi aceasta era: ca dezlega sambata. Sambata devenise – pentru poporul evreu, se intelege – actul de referinta capital al Legii, al crezului. De aceea cautau sa-L invinuiasca si sa-L omoare. Dar binele este etern; Mantuitorul dezleaga constiintele, inima. El spune: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. Sa cugetam adanc la lucrul lui Dumnezeu, la actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, in actul creator si de viata facator sta insasi fiinta binelui. Dumnezeu lucreaza, creeaza in timp, iubitilor.

Timpul unit cu actul creator si actul creator unit cu timpul – aceasta este tema capitala a Evangheliei de astazi! Timpul nu e un cadru fix – este intrarea vesniciei in Creatie. Astazi – numele timpului lui Dumnezeu, eternul acum intra intr-un inceput. El e inceputul, si prin el existam. Timpul e deodata cu zidirea, cu faptura, cu Creatia. Citim acum primul verset al Scripturii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (inceput si facere); la fel cu primul verset al Evangheliei dupa Ioan: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut”. El e inceputul. Creand, a zis Dumnezeu: “Sa fie!”. Mantuitorul cand predica asa incepe: “Amin, amin zic voua…”; iar Amin inseamna “sa fie”. Iar noi incheiem orice rugaciune cu Amin. Amin-ul nostru e la sfarsit, un raspuns la sa fie al lui Dumnezeu.

Creatia intreaga, si fiecare din noi, existam prin acest “sa fie” al lui Dumnezeu. Si suntem ziditi dupa chipul Fiului unic al lui Dumnezeu. El este Chipul, Modelul nostru, Tatal fiind Protochipul. Si, fiind unicul Fiu al Parintelui ceresc, asa ne-a zidit si pe noi, ca sa fim fiecare un unic, o unicitate. Darul acesta uimitor al unicitatii!… Te cutremuri cand gandesti ca fiecare este un unic, fiecare este o noutate in lume. Nimeni nu e de prisos. Cu fiecare dispretuit, lovit sau ucis e mai saraca existenta. Fiecare cu un dar.

Si atunci, acest Sa fie, acest Da al lui Dumnezeu spus la inceputul Creatiei e rostit cu fiecare zamislire a unei fapturi umane. Cu fiecare din noi e un da al lui Dumnezeu, un Amin al lui Dumnezeu – “Amin, inceputul zidirilor lui Dumnezeu” (Apoc. 3,14).

Doamne, sa simtim ca odraslirea fiecaruia din noi a fost un “amin”, un “da” al lui Dumnezeu, un nou inceput, dumnezeiesc!… Asta o marturiseste, dupa Scripturi, si stiinta. Pentru ca stiinta e unul dintre cele sapte daruri ale lui Dumnezeu, pe care le rostim mereu, dupa Isaia 11, 1-3: duhul intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al tariei, al cunostintei, al dreptei credinte si al temerii de Dumnezeu. Fiecare, deci, existam prin acest “da”, in acest “astazi” al lui Dumnezeu, in acea bucurie a odihnei lui Dumnezeu, a implinirii. Si, odata cu acest “da” al lui Dumnezeu, iubitilor, intram in timp. Aceasta e sarbatoarea fiecaruia.

De aici, aceste doua ganduri: Intai – existenta e unita cu timpul si timpul cu existenta; Creatia cu timpul si timpul cu Creatia. Timpul e chemare. Esti chemat la existenta, prin aceasta afirmatie originara, aceasta lumina divina, sa existi cu timpul. Se dezvaluie aici chemarea adresata de Dumnezeu fiecaruia. Cutremurator! Si aici se afla raspunsul cu privire la rostul, la sensul existentei noastre. Pentru ca fiecare din noi este dator sa lucreze si sa raspunda la chemarea lui, la darul lui, cum intelegem din Pilda talantilor. Ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, sa urcam in nesfarsita asemanare cu El.

Sarbatoarea inseamna chemarea lui Dumnezeu. El e inceputul si El ma cheama la existenta. Iar timpul este durata intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu. Dar in aceasta durata eu lucrez. Caci “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”, a zis Iisus Hristos. Si in Iisus Hristos, cu Iisus Hristos eu lucrez. Aceste doua adevaruri negraite iti spun ce trebuie sa faci. Si nu stiu cine ar fi in stare sa dea alte raspunsuri, care sa le rastoarne. Fiind chemat sa existi, esti “cu timpul”, si timpul e unit cu zidirea ta. Iar tu trebuie sa umpli durata, timpul, cu lucrul tau, cu raspuns la chemarea lui Dumnezeu; raspuns la darurile pe care ti le-a facut tie Dumnezeu; si fiecaruia. De ce spune Scriptura: “sa lucrezi (in acea zi) numai cele pentru suflet”? – Ce a daruit Dumnezeu sufletului, constiintei, inimii noastre: valorile divine – iubirea divina, lumina divina. Iar luminii divine, ochiul luminii divine – credinta. Si celelalte virtuti: nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, indelunga rabdare, blandetea. Si fiecare a fost inzestrat cu o harisma proprie, ca unul sa devina slujitor al lui Dumnezeu, in felul lui: unul, ca medic, vindecand (cum Mantuitorul, Marele Medic, a vindecat femeia garbova si a inaltat-o, ridicandu-i privirea), altul sa devina invatator (si Mantuitorul S-a numit Invatator, si toata lumea asa I se adresa: “Invatatorule!”), altul iconomist (a pus pe om sa fie ca un iconom al Lui, peste daruri; si cum sa imparta bunatatile zidirii lui Dumnezeu pentru toti semenii lui, cei in lipsa, in suferinta), s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, asa sa lucreze.

Atunci, mai-marele sinagogii, stim ce a spus: “Sase zile sa lucrati, in acestea sa va vindecati, iar nu sambata”. Cand sambata era a binelui, dintru inceput, si a vindecarii in bine; prin Cel “prin Care toate s-au facut”! Si Iisus a raspuns, precum am auzit: “Fatarnicilor…” – tot la plural raspunde si Mantuitorul, din delicatete – “Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?”. Mantuitorul trece mai adanc, chiar dincolo de Moisi si de Legea pe care o daduse Dumnezeu prin Moisi, la Avraam (in care cele trei religii – crezul crestin, mozaismul, islamul – isi au un fel de parinte, al neamurilor). “Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El”.

O, iubitilor, ascultam cuvantul asa rugand pe Dumnezeu, sa ne lumineze cum sa traim taina sarbatorii, evenimentul sarbatorii, evenimentul divin. Caci sarbatoarea dezvaluie un “astazi” al lui Dumnezeu. In fiecare duminica e sarbatoarea Invierii – Astazi al Invierii; si apoi, de-a lungul anului bisericesc, toate sarbatorile, cu feluritele intelesuri, intelegeri – Craciunul, Invierea, s.cl. Si fiecare sarbatoare reitereaza acest “sa fie” al fiecaruia, chemarea fiecaruia dintre noi de a lucra “cele pentru suflet”, sfintind timpul. Pentru ca sufletul este cununa omului, constiinta, unicitatea omului, si intreaga faptura o ilumineaza, o umple de lumina, de lumina adevarului. Orice gand, orice cuvant divin simti ca te infioara, te patrunde, te transfigureaza!

Am cugetat, dupa randuiala sfanta, pornind de la acel “sa fie” al fiecaruia, in Hristos, ca El este Amin-ul a tot omul din lume: incepi ziua, sfintind-o, cu Tatal nostru, apoi, din Ceaslov (cea mai bogata carte de rugaciuni a crestinului ortodox) – Ceasurile, niste slujbe anume randuite, ale Ceasurilor, punctand timpul, oriunde ne-am afla. Pentru ca cele randuite in Ceasuri – intai, al treilea, al saselea, al noualea – sunt troparele in legatura cu viata Mantuitorului, iubitilor. La ceasul intai: “Dimineata auzi glasul meu, Imparatul meu si Dumnezeul meu”. La ceasul al treilea ce eveniment a avut loc? – Pogorarea Duhului Sfant, la Cincizecime. Si e troparul: “Doamne, Cel ce pe Preasfantul Tau Duh in ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Il innoieste intru noi, cei ce ne rugam Tie”. Ceasul al saselea, asa cum citim in Ceaslov: “Cela ce in ziua si in ceasul al saselea pe Cruce ai pironit pacatul cel cu indrazneala facut de Adam in rai, si inscrisul greselilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”. Aici, gandesti ca Mantuitorul, pe Cruce fiind, a rupt inscrisul pacatelor noastre, blestemul nostru. Iar Ceasul al noualea, la trei dupa-amiaza: “Cela ce in ceasul al noualea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoara cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”.

Altfel spus, din moment in moment, in timpul zilei, oriunde te-ai afla, sa gandesti si sa te rogi: la ceasul al treilea a coborat Duhul Sfant… Doamne, fa-ne vrednici pe noi, Duhul Sfant sa lumineze in noi! Duhul de viata facator. Si “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”; la al saselea, Mantuitorul, pe Cruce, a rupt inscrisul pacatelor. La fel zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”; iar la al noualea, cand Domnul Si-a dat duhul pe Cruce, la fel te gandesti si rostesti acelasi cuvant: “Cela ce in ceasul al noualea pe Cruce moarte ai gustat, Hristoase Dumnezeule, omoara cugetul trupului nostru”. Omoara cugetul mortii! Si se inalta atunci sufletul, mintea ta catre Inviere. Caci in Hristos ultimul cuvant nu-i moartea, ci Invierea si viata. Privirea in sus!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor, ne scoate si pe noi din orice garbovire, din orice cadere sub stricaciune si moarte! Si inalta mintea, sufletul nostru catre Tine, Izvorule al vietii, al nemuririi!

Amin.

Parintele Constantin Galeriu

07
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-07

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XIII, 10-17)

n vremea aceea, învăţa Iisus în una din sinagogi, sâmbăta. Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta!“ Şi Şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s’a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, drept răspuns a zis către mulţime: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!…“. Iar Domnul i-a răspuns, zicând: „Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?“ Şi zicând El acestea, toţi cei care-I stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte săvârşite de El.
07
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-07

DUMINICA
A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Ap. Efeseni 6,

10-17

F-150x150raţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi fiind cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.



Blog Stats

  • 323.714 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte