Arhivă pentru 8 decembrie 2014

08
dec.
14

„Fac şi eu ce face toată lumea!”

ssori1Unui domn care se plange de nechibzuita sotiei sale

 „Fac şi eu ce face toată lumea!” Aceste cuvinte vi le trâmbiţează în urechi soţia dvs. de câte ori îi atrageţi atenţia să se lase de mania modei şi de risipă. I-aţi spus cu binele: „Iată, Dumnezeu ne-a dat trei copii ca trei mere de aur. Acum trebuie să trăim pentru copii, nu numai pentru noi. Nici nu mai suntem atât de tineri ca să alergăm după toate modele şi după toate distracţiile. Şi sănătatea trebuie să ne-o păzim, de dragul copiilor. Tu, nevastă, te plângi deseori de dureri de cap. Păi numai să tragi în piept mirosul pomezii otrăvitoare de pe faţă, şi gata durerea de cap; pe lângă asta, ia în calcul şi aerul nesănătos din cafenele, crame şi teatre; ia în calcul şi îmbrăcămintea nesănătoasă, somnul dezordonat, precum şi nevroza de la jocurile de noroc şi băutură. Toate astea nu duc la bine”.

La toate acestea însă, soţia o ţine una şi bună: „Fac şi eu ce face toată lumea!”. Care toată lumea, distinsă doamnă? Intră, oare, toată lumea în gloata dezmăţată în care tu te-ai amestecat şi la care îţi stă gândul ziua şi noaptea? Ţi-ai mărginit şi îngustat gândurile, şi astfel nu îţi laşi ochii să privească în afara societăţii tale şi să vadă restul lumii lui Dumnezeu. Nu numai că nu toate femeile din lume nu trăiesc viaţa ca tine, ci nici măcar o stradă din oraş nu găseşti unde toate femeile să trăiască aşa. Uriaşa majoritate a mamelor şi a văduvelor şi a fecioarelor trăiesc o altă viaţă. Şi atunci, cum poţi să spui: „Fac şi eu ce face toată lumea!”? Te-ai luat după exemplul câtorva persoane deşănţate, iresponsabile, nici mame şi nici fecioare, şi doar la ele te gândeşti, şi în ele vezi întreaga lume.

Şi totuşi, tot restul lumii vă priveşte ca pe o trupă de circ, în care voi sunteţi şi animalele, şi dresorii. Dar hai să zicem că toată lumea ar merge pe calea nebuniei şi a pierzării – oare tu, mamă a trei fii, nu ai avea putere să spui: „Eu nu voi merge pe această cale!”? Cu adevărat, acesta ar fi un eroism ce ar atrage privirile cerului şi pământului. Un asemenea eroism este înscris în cartea de aur a Sfintei Scripturi. Acest eroism l-au avut cele două fiice ale lui Lot în Sodoma. În blestemata cetate a Sodomei nu era nici măcar un sufletul nestricat şi neblestemat, în afara casei lui Lot. Dacă fiicele lui Lot, fecioare, ar fi spus cum spune o mamă a trei copii în zilele noastre: „Hai să fac şi eu ce face toată lumea!”, lumea n-ar fi ştiut de fiicele lui Lot şi nici de Lot; numele lor n-ar fi fost pomenite în Cartea veşnică, în Cartea de aur. Dar ele n-au vorbit aşa. Pentru aceasta, a fost binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Lot şi asupra fiicelor lui. Şi când cetăţii blestemate i-a sunat ceasul să se scufunde sub pământ arsă de foc şi să se prefacă în mare moartă, îngerul lui Dumnezeu a scos acea cinstită familie în afara cetăţii, ca să nu vadă răzbunarea cerului asupra celor ce pângăreau fără margini pământul.

Sau să zicem că Rastko Nemanidul ar fi spus ca tine: „Fac şi eu ce face toată lumea!” Oare ar mai fi devenit Sfântul Sava, părintele poporului său şi veşnică mustrare a conştiinţei acelor urmaşi ai săi care spun: „Fac şi eu ce face toată lumea!”? Dar dacă aceste pilde şi alte mii de pilde pe lângă acestea nu se lipesc de sufletul tău, eu nu ştiu ce să-ţi spun. Dacă nu te laşi învăţată de pildele bune ale vieţii, măcar teme-te de pildele înfricoşătoare ale morţii. Priveşte cu ce moarte au murit şi mor cei după care te-ai luat, uitând de soţ şi de copii. Suferinţe înfricoşătoare, fărădelegi şi sinucideri – fără excepţie!

Pot, oare, să fac apel la ceea ce este mai bun în sufletul tău, fiică a unor părinţi cinstiţi? La ceea nu a fost încă întunecat de întunericul vieţii noptatice? Trezeşte-te, dezmeticeşte-te, vino-ţi în fire! Adu-ţi aminte că atunci când tu râzi în fumul orgiei de noapte, copiii tăi, treji şi plânşi, caută în pat mâna şi cuvântul mamei. Leapădă primejdioasele cuvinte: „Fac şi eu ce face toată lumea!”, ca binecuvântarea Celui care te-a binecuvântat cu trei copii să se prelungească asupra ta până la sfârşitul veacului!

Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
Sfântul Nicolae Velimirovici
08
dec.
14

Cum mă voi mântui cu atâtea patimi ce am?

cruce– Gheronda, cum mă voi mântui cu atâtea patimi ce am?

– Cu dragostea şi cu smerenia. De îndată ce vor creşte aceste două virtuţi, mândria şi răutatea vor rămâne atrofiate, iar patimile vor trage să moară. în felul acesta, încet-încet, vor dispărea toate patimile, iar toate celelalte virtuți vor veni de la sine. De aceea îndreaptă-ţi toate puterile spre dobândirea dragostei şi a smereniei.

Adevărata dragoste se îmbrăţişează cu smerenia ca doi fraţi gemeni, care se iubesc foarte mult. Dragostea nu se desparte de smerenie. În dragoste găseşti smerenia, iar în smerenie găseşti dragostea.

Calea cea mai uşoară pentru a ne mântui este dragostea şi smerenia; pentru acestea vom fi judecaţi. Aceste două virtuţi Îl înduioşează şi-L înduplecă pe Dumnezeu, iar pe om, făptura mâinilor Sale, îl urcă la Cer. După aceste însuşiri, smerenia şi dragostea, îi deosebesc Sfinţii îngeri pe copiii lui Dumnezeu, îi iau cu dragoste, îi trec fară frică prin vămile văzduhului şi îi urcă la Dumnezeu, Părintele cel iubitor.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 208

08
dec.
14

Vreţi să cunoaşteţi cum trebuie să trăim fară nădejde mincinoasă?

drum_de_taraIadul este plin de suflete care nădăjduiau să ajungă în rai. Nădejdea aceasta fară fapte de pocăinţă este mincinoasă şi aceasta este de la vrăjmaşul. Vreţi să cunoaşteţi cum trebuie să trăim fară nădejde mincinoasă?

Dumnezeu nu ascultă pe cineva care zice numai: «Doamne, am greşit, iartă-mă», căci pocăinţă înseamnă înfrânare şi smerenie. Deci Dumnezeu cunoaşte inima şi dacă este înfrân­tă şi smerită, Se îndură de dânsa.

Nu vreau să contăm doar pe Mila lui Dumnezeu fară să ţi­nem cont şi de viaţa şi faptele noastre. Un proces mântuitor implică nu numai harul lui Dumnezeu, ci şi faptele tale. Măcar să te găsească pe drum.

Lupta e să fiu pe drum, dar să fiu sincer cu lupta! Raiul nu se dobândeşte cu miorlăială, cu milogeală, ci cu eroism. Să-L pui pe Dumnezeu în situaţia să-ţi dea harul cu plăcere – să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru Adevăr! Şi chiar pentru fratele tău. Atunci harurile vin din abundenţă.

Din Iată duhovnicul: părintele Arsenie Papacioc, vol. II, Editura Sophia, 2006, p. 144

08
dec.
14

Nu contează neapărat cât ne rugăm, ci să ne rugăm cu gândul că Dumnezeu e Viu și e cu noi!

credinta_1Când te scoli dimineață, să te bucuri că te-ai trezit! Pe mine dimineața mă dor oasele cam tare, am reumatism. Și zic: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție, că toate mă dor!”. Da. E o minune să poți să zici „slavă Ție” când te doare ceva, și „binecuvântează-mă și ajută-mă să pornim și astăzi pe Cale!”…

Apoi, Împărate ceresc e prima rugăciune, după ce I-ai mulțumit lui Dumnezeu că te-ai trezit. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, adică le umpli, vino și Te sălășluiește întru noi – vă dați seama, ditamai Dumnezeu, Duhul Sfânt să vină să stea în mine, și vine, eu sunt templul Duhului Sfânt, nu? Și dumneavoastră, fiecare, de-adevăratelea! Să ne ducem și să ne uităm în oglindă să privim acest Templu al Duhului Sfânt care este trupul meu și să mă întreb: de ce fac din el o capiște idolească? Oare, chiar nu pot să-l onorez? Îl chem însă pe El, pe Domnul, că la El toate sunt cu putință! L-am uitat, între timp, m-am mai luat cu relele? Mai zic o dată! Încep mereu!

Rugăciunile acestea începătoare, de fapt, ne nasc la o nouă zi! Apoi, urmăm rânduiala de rugăciune a Bisericii și învățătura ei privind pravila personală. Fiecare după putere și dorință. Părinții zic așa: că există rugăciune mâncare și rugăciune respirație. Rugăciunea mâncare este rugăciunea de la slujbe. Dumneavoastră vă duceți, de obicei, doar la Ospățul Împărătesc, Sfânta Liturghie! Desigur și aici dacă nu v-ați luat boi, nevastă… Știți, ăia care nu vin la Praznic fiindcă au treabă. Dar când le lași pe toate și mergi la Dumnezeu, atunci Îl mănânci pe El chiar dacă nu te împărtășești efectiv cu Sfintele Taine. Dar să duceți măcar pe cineva din casa dumneavoastră să se împărtășească, nu se poate să nu aveți un bătrân sau un copil care să-L aducă pe Domnul acasă! Rugăciunea aceea liturgică este Ospăț, este mâncare, pentru că este singura rugăciune completă în care-L lăudăm pe Dumnezeu, Îi mulțumim lui Dumnezeu și ne rugăm pentru toți oamenii.

Apoi în timpul zilei respirăm, nu? Și orice rugăciune scurtă: Doamne miluiește, Doamne ajută, Binecuvântează suflete al meu pe Domnul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…, toate acestea sunt ca respirația și, încet, încet Se lipește Dumnezeu de suflarea noastră! Apoi aveți grijă de acele momente de tăcere în care Îl ascultăm pe Dumnezeu. Așezați-vă în fața icoanei și ascultați-L pe Dumnezeu! Tăceți! Și o să vedeți că vin gândurile ca muștele la miere, dar, printre ele o să-L auziți pe Dumnezeu. Dumnezeu vorbește sufletului nostru în tăcere.

Să citim cât de puțin din Sfânta Scriptură pentru că așa ne pregătim pentru întâlnirea aceea și auzirea aceea din tăcere. Noi avem o frică rea de Dumnezeu, fugim de El! Ne dăm seama de aceasta după frica pe care o avem față de liniște, de tăcere. Tot timpul dăm drumul la câte ceva, la sunete, la o muzică, la un zgomot care să vină peste noi. Slavă Domnului că acum se multiplică și muzica noastră bisericească, care este rugăciune și care ne ajută foarte mult, pentru că celula noastră biologică vibrează în ritmul pe care i-l imprimi! Ce ascultăm se imprimă în noi. Și toată viața noastră este imprimată în celulele noastre, în apa vieții noaste!

Apoi, nu contează neapărat cât ne rugăm, ci să ne rugăm cu gândul că Dumnezeu e Viu și e cu noi! Ne aude! Îi pasă de noi!

Programul pe care ți-l faci, oricât de mic ar fi timpul acordat rugăciunii, să fie regulat. Noi suntem ființe ritmice, trupul nostru ființează ritmic și sufletul nostru este chemat să acționeze după rânduială, Dumnezeu a creat totul după o rânduială. Și îngerii sunt tot după rânduială, totul e după rânduială! Așa că, să-mi fac și eu o rânduială a mea: mă rog cinci minute dimineața, un minut la prânz, șase minute seara, dar păstrez această rânduială! Încet, încet ea se poate schimba, dar să ținem cu dinții de ea. Totul depinde și de hotărârea pe care o punem, că nu ajunge doar voința. Voința e alimentată mereu de hotărârea pe care o avem! Și nu vă bazați pe simțire. Mai vine cineva și-mi zice: „dar eu nu simt nimic la rugăciune”. Păi, nu e nevoie, că rugăciunea nu e un film serial, plin de suspans! Nu, nu e nevoie să simțim, ci să ne rugăm și să facem… Parcă noi când mâncăm, de câte ori zicem: „acum am nevoie de 70 de calorii”? Numai dacă avem diabet le măsurăm, altfel mâncăm cu bucurie, cu plăcere sau fără poftă, dar trebuie să mâncăm, că altfel nu suntem sănătoși. Așa e și cu rugăciunea, câteodată mi se pare că e o mâncare foarte bună, câteodată mâncăm ca să nu murim și să nu leșinăm

08
dec.
14

O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci!

fetita-facandu-si-crucea_0Crucea este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci, vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos!

O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului.

Din Ne vorbește părintele Cleopa II,  Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 32

08
dec.
14

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie!

11-manastiri-neamt-in-timpul-iernii1Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie!

Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin şi albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălţat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit. Mi-e dor de Iisus cel flămând şi însetat pentru mântuirea mea.

Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adăpat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit şi totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus. Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâţia ani.

De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit.

De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.

Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos. De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele.

Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine. Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare!

De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat.

Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de  grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin

Din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 177

08
dec.
14

CUTREMURĂTOR: Patru COPII creștini puși de ISIS să ALEAGĂ între Islam și DECAPITARE! Ce au răspuns… (VIDEO)

copii-465x390Când teroriștii de la ISIS i-au pus pe patru copii creștini să aleagă între convertirea la Islam sau moartea prin decapitare, copiii l-au ales fără șovăială pe Hristos.

Andrew White, un preot anglican, cunoscut ca „Vicarul din Bagdad”, a povestit un episod cutremurător, într-un interviu acordat publicației Orthodox Christian Network, care ne face idee despre ce teroare au creștinii de înfruntat în orientul Mijlociu, și ce forță de credință au: «Teroriștii le-au zis copiilor: „Spuneți că îl veți urma pe Mahomed!”»

Răspunsul celor patru copii, amenințați cu deapitarea, este uluitor. Părintele White povestește cu lacrimi în ochi:

«Copiii, cu toți sub 15 ani, au spus: „Nu, noi îl iubim pe Yesua (așa cum îl numesc irakienii pe Iisus), dintotdeauna l-am iubit pe Yesua, întotdeauna l-am urmat pe Yesua, iar Yesua a fost întotdeauna cu noi” »

Teroriștilor nu le-a venit să-și creadă urechilor și au repetat cererea. Micuții s-au ținut tari și nu au cedat. Iar teroriștii le-au tăiat copiilor capetele.

Tot părintele White povestește un alt episod groaznic: un părinte forțat să-l mărturisească pe Mahomed, ca să nu-i fie uciși copiii. Ulterior, l-a întrebat plângând pe preot: „Crezi că Iisus mă mai iubește?”

Părintele White a primit el însuși numeroase amenințări cu moartea, dar nu a renunțat la misiunea sa de a-i ajuta pe creștinii din Orientul Mijlociu. Până acum, peste 250.000 de creștini au părăsit nordul Irakului, refugiindu-se din calea terorii ISIS.

„Era un loc mai sigur, dar într-o zi a venit ISIS… Au hăituit oamenii, au ucis o sumedenie, le-au ciopâțit copiii în două, le-au tăiat capetele…”

 

 

08
dec.
14

Postul e legat de rugăciune

Великий-постPostul e legat de rugăciune, aşa este. Cine posteşte fără să se roage, face ulcer. Sfânta Maria Egipteanca a mâncat puţin, câteva boabe de linte şi ceva apă, în 17 ani. Cum nu a făcut ulcer? Pentru că a înlocuit ceea ce era pentru stomac cu rugăciunea. Aşa că trebuie să unim cu rugăciunea. Cum să ne rugăm? Ne rugăm simplu şi sincer.

Să ne rugăm după carte, dar să ne rugăm şi din mintea noastră, în simplitatea noastră. Eu recomand, spre exemplu, când cineva are o problemă, să zică în sine: „Doamne, învârte-le Tu în folosul meu, cum crezi Tu, că-i bine vremelnic şi veşnic”.

Pot să stau de vorbă cu Dumnezeu cum vreau eu, dar în mine, eu cu Dumnezeu. Nu e bine să începem să facem rugăciuni din capul nostru cu voce tare. Ne rugăm după carte, după Ceaslov, şi apoi, dacă vrem să stăm puţin de vorbă cu Dumnezeu în cuvinte mai simple, putem să o facem. Că, dacă observaţi, lui Dumnezeu nu îi vorbim cu dumneavoastră. Lui îi spunem: „Tu, Doamne!”. De ce? Pentru că El este Tatăl nostru.

Din Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire, Editura Agaton, p. 190

08
dec.
14

Când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el

familie_7O maximă responsabilitate pentru părinti este aceea de a insufla copiilor lor, încă din fragedă copilărie, credinta în Dumnezeu. Cel mai productiv teren pentru sădirea credintei în Dumnezeu este sufletul copilului. Dacă nu este educat copilul de mic să creadă în Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu, să se spovedească, să meargă la biserică, să se împărtăsească etc., când creste mare este foarte greu sau devine imposibil.

O mulţime de oameni se plâng de copiii lor când ajung mari, că nu-i ascultă, că fac numai rele. Educaţia religioasă este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil.

După cum îngrijeşti de o plantă să crească mare şi să dea rod, tot aşa trebuie să îngrijim şi de un copil pentru a da rod cât mai bogat mai târziu.

Nu este suficientă îngri­jirea trupească (îmbrăcă­minte şi mâncare), deoarece acestea nu-l formează şi nu-l modelează în viaţă, ci mai importantă este îngrijirea sufletească, deoarece aceas­ta este veşnică, aceasta îl înnobilează, îi dă bunătate, dragoste, milă şi toate vir­tuţile.

Dacă s-ar face o edu­caţie religioasă atât în fami­lie, cât şi la şcoală, omenirea ar avea mult de câştigat: s-ar reduce suferinţa şi păcatele din lume, s-ar crea un echilibru al universului, s-ar prelungi viaţa acestei lumi.

Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu personal şi viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la rugăciune, să-l iei de mână şi să mergi la biserică, să te fereşti a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai.

Din Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Arhim. Ioachim Pârvulescu, Ed. Albedo, 2005, p. 73

08
dec.
14

Ce să facem cu persoanele care se supăra repede?

JKJbD4Kpz-YCe să facem cu persoanele care se supăra repede?

Nu le mai supăraţi. Este mare lucru să te fereşti să faci faptele care ştii că-l supără pe aproapele tău.

Să vă povestesc o întâmplare cu părintele Selafiil, ca să vedeţi cât de atenţi pot fi oamenii lui Dumnezeu în a nu răni cugetul aproapelui. Eram la Noul Neamţ şi nu mai aveam cărţi, pentru că le lăsasem pe unde fusesem, şi am rugat un prieten din România să-mi aducă nişte cărţi, ca să am să citesc la chilie. Au dat zvon pe la edituri şi mi-au adus o maşină de cărţi. M-am dus la chilie la Părintele şi i-am zis că am primit multe cărţi cu Sfinţii Părinţi din România. Părintele nu mai vedea de 23 de ani, dar era atât de însetat de învăţăturile Sfinţilor, la cei 97 de ani ai lui, de parcă era la început. Şi a vrut să vadă el ce fel de cărţi din Sfinţii Părinţi am primit, să pună el mâna pe ele, pentru că nu mai vedea, şi să-i spun despre fiecare ce fel de carte este. A cerut să fie ridicat la marginea patului, pentru că nu mai putea să se întoarcă singur în pat, era bolnav şi cerea să fie luat în braţe când se punea la rugăciune sau primea oaspeţi. Acum stătea la marginea patului şi aştepta să vadă ce fel de cărţi din Sfinţii Părinţi avem noi. Am tras maşina. Dar Părintele se opreşte şi zice: „Măi, da s-o-nserat afară?”. Zic: „Nu, Părinte, încă nu”. „Ei – zice Părintele -, hai mai bine să mai aşteptăm oleacă să se-nsereze. Că dacă aducem amu cărţile poate să vadă vreun frate şi să se mâhnească, să zică: uite câte cărţi au aiştia!”. Atât de atent era Părintele, ca nu cumva, fratele, văzând, să vrea şi el din cărţile alea şi să se mâhnească. Şi-am aşteptat să se însereze, ca nu cumva să atingem cugetul cuiva şi să-l băgăm în ispită.

Ce să mai vorbim despre supărăcioşi. Sigur că trebuie să ne ferim şi să nu dăm nimănui prilej de supărare. Asta înseamnă a nu sminti pe cel slab. Dacă nu-i place o treabă, n-o face, evit-o. Asta înseamnă dragostea. Nu „tot smintitul se sminteşte”. Sigur că nu putem să le intrăm tuturor în voie, dar pe cât se poate, să avem această delicateţe şi atenţie. Aşa că, Dumnezeu să ne ajute să vedem viaţa duhovnicească în esenţa ei şi s-o lucrăm după puteri spre bucuria aproapelui nostru şi a noastră şi spre slava lui Dumnezeu, Care a binevoit să ne descopere nouă taina dragostei, taina veacului viitor. Pentru că veacul viitor este un veac al iubirii neclintite şi veşnice. Pentru aceasta ne ostenim, pentru aceasta ne îndurerăm, pentru aceasta suspinăm, căci nimic altceva nu merită efortul în afara dragostei.

Din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 109-111

08
dec.
14

Să fugim sau nu de lume?

ispiteAflându-ne în perioada postului Nașterii Domnului, dar și trăind vremuri deloc ușoare, unii încearcă să găsească un refugiu în Biserică. Însă mulți asociază viața duhovnicească cu ceva sumbru și rupt de viața cotidiană și, când trec prin crize și dificultăți peste puterile lor, încearcă să scape de ele retrăgându-se într-o mănăstire sau în „chilia” lor. Tot mai multă lume depresivă, care nu mai are chef de viață, care apelează la medici, psihologi… unii ajung și la biserică.

Omul de astăzi nu întotdeauna rezistă regulilor de joc și ritmului vieții. Adesea renunță la toate, spunând că nu se mai poate descurca. Astfel îi vedem pe mulți secătuiți de vlagă trupească și sufletească.

Cum ar fi corect: să renunțăm sau nu la activitățile de zi cu zi de dragul celor duhovnicești? Această întrebare ne-o adresează mulți oameni care se confruntă cu diverse dificultăți și obstacole ale vieții.

În primul rând, Biserica nu este în drept să decidă, ea doar sfătuiește și încurajează omul pe calea cea bună și dreaptă. Decizia trebuie să fie luată de către fiecare în parte, căci Domnul ne-a înzestrat cu libertate și conștiință.

Apoi, omul urmează a fi doar ajutat să depășească orice greutate cu ajutorul lui Dumnezeu, întru care s-ar încrede și potrivit Căruia și-ar rândui viața pământească, gătindu-se în același timp către cea veșnică, cerească.

Totodată, urmează să fim conștienți că omul rămâne a fi o ființă socială, el nu poate exista de unul singur. Deci trebuie ajutat să-și găsească locul și rostul lui în această lume.

Nu putem ajunge la cunoașterea și trăirea întru Domnul decât prin aproapele nostru. Și dragostea creștină tot este una care se manifestă în raport cu oamenii și cu Dumnezeu.

Și Biserica are caracter de comunitate, adunare de suflete care au același crez și își manifestă credința în comun. Chiar și sihaștrii țin de anumite obști monahale, nu se rup de ele, ci revin în ele mai înduhovniciți și pentru a primi Sfintele Taine.

Și praznicul de astăzi, al Intrării Maicii Domnului în Biserică, este foarte grăitor. Fecioara Maria a fost închinată de la 3 ani la templul vremii, unde a petrecut timp de 12 ani, dar pentru o misiune aparte. Părinții ei, Ioachim și Ana, credeau că va fi o bună soție și mamă, dar s-a dovedit a fi cu viață aleasă pentru Dumnezeu și omenire.

Același ar urma să fie și scopul retragerii noastre, prin post și rugăciune, fie acasă, fi în alt loc potrivit, dar cu scopul de a reveni mai întăriți lăuntric. Să revenim la ascultările și la chemările noastre.

Un creștin adevărat nu renunță în fața provocărilor, greutăților, căderilor, neputințelor, ci luptă până la urmă. Nu ar trebui să ne preocupe atât fuga de lume, deci de societate, cât fuga de păcate și de patimi. Cei chemați pentru călugărie sunt o mică parte a lumii, dar restul se nevoiesc în lume. Mănăstirea, pentru creștinii din lume, trebuie să fie familia, serviciul…

Să renunțăm aşadar la viața necuviincioasă, pentru a intra în adevărata viață, veșnică, cu Dumnezeu. Căci Cel de Sus ne va cerceta nu atât după faptul unde am trăit, în mănăstiri sau în lume, dar cum am trăit pentru El și pentru aproapele, stăruind în virtute.

Preot Octavian Moșin

Material publicat în ziarul „Literatura și Arta”

08
dec.
14

Părintele Arsenie Boca: „Înapoi la post, căci fără de post ne merge rău!”

26683parintele-arsenie-boca-1Părinţii ne-au născut din trup, iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească – Botezul – am primit pe îngerul păzitor, tot în Biserică – de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii – care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută. Deci, dacă Biserica ne naşte, ne şi creşte; şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii Părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră, că postul este poarta şi patrafirul este uşa, iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
 
Lăcomia stomacului este rădăcina relelor.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu, urmează să vă dovedesc, să credeţi toţi, lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău, ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui. Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii – o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu – dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară, iată, să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Cine nu se leapădă de carne va fi încolţit de mânie şi desfrânare.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că, de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm, s-audă toţi: ‘napoi la post, căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău: cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum: mâncarea de carne (şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei) ca să se facă sânge, are nevoie de fiere, care este otravă – veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina, când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne, sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte, cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului, căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi, otravă cum e, atacă nervii, îi slăbeşte. De aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare? Pentru că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele – că aşa le zic la nervi – şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa, ca să audă şi cei de afară! Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre, ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori, ci şi împlinitori!
Postul aduce însănătoşire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele. Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi, căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli, şi încă unele fără leac, cum de pildă e cancerul… Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci, dacă simţi acest lucru, ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Nesătuii de avere şi-au făcut socoteala greşită, zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea, toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post, ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla, tot milă de la Dumnezeu să o socotească, deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de a-şi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte, ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare, cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Părintele Arsenie Boca, fragmente din cuvântul ţinut la
Mănăstirea Brâncoveanu în 22 februarie 1942
08
dec.
14

Pentru ca să ajute Dumnezeu, omul trebuie să se străduiască pe cât îi stă în putinţă

copil_0_0– Gheronda, în fiecare zi spun: „De mâine voi lua aminte, mă voi îndrepta”, dar apoi cad iarăşi în aceleaşi greşeli.

– Să-L pui pe Dumnezeu înainte. Să spui: „Cu puterea lui Dumnezeu voi încerca să mă îndrept”, ca să te ajute Dumnezeu. Faptul că vrei să te îndrepţi înseamnă că accepţi ajutorul. Ceri aşadar de la Dumnezeu să te ajute, iar El îşi aruncă privirea asupra ta. Adaugi şi de la tine puţină strădanie şi înaintezi. Cine, când vede un copilaş care încearcă să rostogolească un pietroi cu mânuţele, nu va alerga ca să-l ajute, pentru a nu-l vedea chinuindu-se? La fel face şi Dumnezeu, când vede puţina ta strădanie, te va ajuta să biruieşti.

Unii, deşi nu depun nici un efort pentru a se îndrepta, spun: „Hristoase al meu, am aceste patimi! Tu poţi să mă izbăveşti. Aşadar, izbăveşte-mă!”. Ei, cum să ajute atunci Dumnezeu? Pentru ca să ajute Dumnezeu, omul trebuie să se străduiască pe cât îi stă în putinţă. Adică sunt lucruri pe care trebuie să le facă omul însuşi, ca să ajute apoi Dumnezeu. În nici un caz nu poate fi ajutat, dacă el însuşi nu vrea să se ajute pe sine.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 30

08
dec.
14

Prejudecăţi şi superstiţii

black-cat-16După căsătorie, dacă se nasc copii, vom vedea şi aici aceeaşi nebunie şi multe obiceiuri care te fac să râzi. Într-adevăr: când vine vremea să se pună un nume copilului, nu-i dau un nume de sfânt, cum obişnuiau cei de demult, ci aprind lămpi şi le dau nume. Apoi copilului îi dau numele lămpii care a ţinut cel mai mult, zicând că aşa va avea viaţă lungă.

Iarăşi, dacă se întâmplă ca pruncul să moară, şi se întâmplă des, mult se mai distrează vicleanul că i-a înşelat ca pe nişte copii fără minte. Ce să mai spunem despre talismanele şi despre clopoţeii de la mână sau despre aţa roşie şi celelalte, toate lucruri prosteşti? Lângă copil nu trebuie să punem nimic altceva decât crucea care îl va apăra. Astăzi se pare că-L dispreţuim pe Acela Care a reuşit să întoarcă la Dumnezeu lumea întreagă, Care i-a dat lovitura mortală diavolului şi i-a nimicit toată puterea. În schimb, încredinţăm ocrotirea şi siguranţa copilului unei aţe, unui fir sau altor asemenea talismane. Să mai spun şi ce poate fi mai de râs decât acestea?

Femeile, doicile sau servitoarele iau noroi după baia copilului şi îi fac cu degetul un semn pe frunte. Îl ung cu nămol, iar dacă cineva întreabă la ce foloseşte, îi răspund că alungă piaza rea, deochiul şi pizma. Ca să vezi! Puterea nămolului şi puterea lutului, ce mare e! Alungă toată oştirea diavolului!

Spune-mi, tot nu vă ruşinaţi, tot nu vreţi să înţelegeţi odată pentru totdeauna că acestea sunt capcanele vicleanului, că încă de la naştere încearcă să-şi vâre vicleşugurile? Şi dacă noroiul poate alunga deochiul, de ce nu ţi-l pui tu pe frunte? Doar eşti bărbat în toată firea şi ai mai păţit-o. Pe tine te pizmuiesc ceilalţi mult mai mulţi decât pe copil. Şi de ce nu te ungi peste tot cu nămol? Dacă pe frunte are atâta putere, de ce nu-ţi ungi tot corpul? E de tot râsul. E o comedie diavolească. Nu numai că îi face de batjocură pe cei ce se lasă înşelaţi, dar îi şi duce în iad. Dacă o făceau idolatrii, închinătorii la idoli, nu ne-am fi mirat, dar s-o facă, o asemenea urâciune, cei ce se închină crucii şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi citesc şi discută lucruri atât de înalte, chiar că e de plâns.

Dumnezeu te-a cinstit cu mir duhovnicesc şi tu îl spurci pe copil cu tină? Dumnezeu ţi-a dat toată cinstea şi tu te necinsteşti singur? În loc să-ţi faci pe frunte semnul crucii, care te ocroteşte şi te face nebiruit, tu te lepezi de toate şi te cobori până la prostia diavolească? Chiar dacă unii socotesc că toate acestea sunt neînsemnate, să afle că sunt pricină de mari rele şi necazuri şi că nici sfântul apostol Pavel nu a crezut potrivit să treacă cu vederea lucrurile mici.

Spune-mi, cum îl dai pe copil în mâinile preotului? Cum ai pretenţia să fie însemnat cu semnul crucii pe frunte de mâna preotului când tu mai înainte l-ai mânjit cu tină?

Nu, nu faceţi asta, fraţilor! Încă de când se naşte, să apăraţi copilul cu armele duhovniceşti şi să-l învăţaţi să-şi facă singur, cu mânuţa lui, pe frunte semnul crucii şi până va putea el singur, faceţi-l voi.

(Omilia a XII-a la Epistola I către Corinteni)

Din Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, traducere de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Editura Agapis, București, 2007, p. 25-27

08
dec.
14

Fostă stripteuză atee: „Dumnezeu mi-a anulat cele cinci programări pentru avort!”

anny-donewald-960x540A fost stripteuză și prostituată timp de şapte ani, folosind alcoolul şi sexul pentru a uita de molestarea suferită în copilărie. A trăit pentru bani şi s-a simţit complet moartă în interior, fără nicio legătură cu Dumnezeu, până când, în mod miraculos, cele cinci programări pentru avort i-au fost anulate.
Amy Donewald a crescut într-o familie celebră. Tatăl ei, Bob Donewald, a fost antrenor asistent la echipa de baschet Indiana University Hoosier, echipă condusă de legendarul Bobby Knight şi mai târziu antrenor principal la Universitatea de Stat din Illinois. Dar, la vârsta de 13 ani, ea a fost violată de către unul din membrii echipei antrenate de tatăl ei.
“Am luat decizia de a-mi ţine gura, ceea ce s-a dovedit a fi o decizie toxică pentru mine”, a povestit ea.
Amy şi-a îndreptat atenţia către sex şi alcool. Câştigarea în timpul colegiului, la vârsta de 19 ani, a unui concurs pentru stripteuze amatoare a lansat-o pentru o perioadă de şapte ani în industria sexului „ce a degenerat în prostituţie în Las Vegas şi Beverly Hills”.
Ceea ce trebuia „să fie doar o decizie pentru o seară” a devenit un stil de viaţă, iar ea s-a trezit „făcând parte dintr-o cu totul altă cultură: industria sexului”.
Însă, a realizat că banii pe care îi avea acum din plin nu o puteau face fericită – lucru pe care ea l-a numit „un moment cu adevărat de singurătate pentru mine…Fac bani, dar îmi vând sufletul pentru a-i dobândi”. Dar, în ciuda mai multor încercări nereuşite de a se concentra asupra altor obiective şi a ieşi din industria sexului, a continuat să se întoarcă la vechile ei obiceiuri.
În apropierea zilei când avea să împlinească 26 de ani, a rămas însărcinată cu fiul ei, dar a decis că nu e pregătită să fie mamă.
„Eram însărcinată cu băiatul meu şi am mers să fac avort, pentru că în interior sufletul meu era pustiu”, a spus ea, adăugând că „a simţit că nu merită să fie mamă”.
„Eram atee la vremea aceea, dar m-am rugat. Ce era amuzant e că mă rugam în timp ce eram atee”, a spus Donewald. „Şi am zis: <<Doamne, nu ştiu dacă exişti cu adevărat sau dacă mă poţi auzi, dar eu nu cred că tu vrei ca eu să fac asta. Dar eu nu voi fi cea care o să opresc asta. Tu să opreşti asta.>>”
„Am făcut 5 programări diferite şi toate au fost anulate“, a declarat ea.
Apoi, ea a trebuit să hotărască ce Dumnezeu a ajutat-o. Într-o zi, la telefon, sora ei care este creştină i-a citat versetul Matei 4:16, care a sunat ca un ecou în mintea ei – lucru straniu, deoarece ea nu ştia nimic despre Biblie: “Poporul ce zăcea în întuneric, a văzut lumină mare; şi celor ce zăceau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“.
Ea a creat organizaţia creştină Eve’s Angels, care ajută femeile să se elibereze din industria sexului şi să devină independente financiar.
A numit încercarea oamenilor, în special a celor de credinţă, de a merge la prostituate şi dansatoare exotice, drept „cea mai mare greşeală făcută“. „Acolo demonizăm oamenii“, a spus ea. „Fetele acestea sunt unele dintre cele mai valoroase fete, dar, din păcate, au luat o cale greşită. Tot ce au nevoie este o nouă şansă“.
„Le spun oamenilor că întotdeauna acelor fete li se întâmplă ceva care le determină să intre în industria sexului. Nimeni nu se trezeşte spunând: << Hei, cred că aş vrea să fiu stripteuză!>>“.
Amy îşi spune întreaga poveste în cartea ei, Dancing for the Devil (“Dansând pentru diavol“).
Traducere: Cristina Sima
08
dec.
14

Pilda samarineanului milostiv (desen animat)

pildaUn desen animat subtitrat spre zidire sufletelor copiilor.
08
dec.
14

Dacă trăiţi în har, răul nu vă va lovi

rugaciune_19Să aveţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu. Astfel mintea voastră va dobândi tărie. Tăria minţii vine din trezvie. Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu. Este să ai întotdeauna în mintea şi în inima ta pe Hristos, chiar şi când te îndeletniceşti cu alte treburi. Este nevoie de dragoste către Hristos, de ardoare….

Dacă trăiţi în har, răul nu vă va lovi. Dacă nu trăiţi cele dumnezeieşti, răul vă va înconjura, vă va cuprinde moleşeala şi vă veţi chinui. Dacă vedeţi moleşeală, omul nu este bine sufleteşte. De multe ori, când vedem un om liniştit, discret, părând a avea chiar discernământ, zicem: „Un om foarte bun, un sfânt”. El, însă, s-ar putea să fie doar un molâu. Molâii, leneşii, puturoşii nu sunt plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Lenevia este un lucru tare rău. Moleşeala este boală, este păcat. Dumnezeu nu ne vrea molâi. „Am uitat să fac treaba asta”, sau „Am uitat să închid uşa când am ieşit”. Ce înseamnă „am uitat”? Să nu uiţi! Să fii atent! În vreme ce multa strădanie, mişcarea, osteneala, făptuirea sunt virtute.

Osteneala duhovnicească este luptă, luptă duhovnicească. Cu cât mai nechibzuiţi sunteţi, cu atât veţi fi mai chinuiţi. Dimpotrivă, cu cât veţi fi mai evlavioşi şi mai atenţi, cu atât veţi fi mai fericiţi. Fiind atenţi la sufletul vostru, deveniţi prin harul dumnezeiesc mai înţelepţi.

Creştinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, trebuie să zboare, şi cu rugăciunea şi cu imaginaţia. Şi, într-adevăr, creştinul care îl iubeşte pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginaţia sa. Să zboare în stele, în taină, în veşnicie, în Dumnezeu. Să fie „astronaut”. Să se roage şi să simtă că devine şi el Dumnezeu după har. Să devină puf şi să zboare cu cugetul său.

Acest cuget nu este o fantezie pură. Când spunem „zboară”, nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire. Creştinul nu trăieşte „în nori”, cum se spune de obicei. El surprinde realitatea şi o trăieşte. Cele pe care le citeşte în Evanghelie şi la Părinţi le îmbrăţişează, le trăieşte, intră în amănunte, le adânceşte, face din ele viaţă. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.

Din Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 236-237

08
dec.
14

Instanța a decis: Micul Iisus trebuie demontat și aruncat la magazie!

craciunÎn fiecare an, în luna decembrie, Consiliul din regiunea franceză Vandeea instalează în holul de la intrare o scenă a Nativității, înfățișând Ieslea din Betleem. Anul acesta, însă, tradiția va fi întreruptă brutal de intervenția Corectitudinii Politice.

Fecioara Maria, Micul Iisus, Iosif, magii, păstorii, îngerii, boul și măgarul vor trebui băgați la loc în magazie. Tribunalul administrativ din Nantes a decis că Scena Nașterii este „o simbol religios”, incompatibil cu „principiul neutralității serviciului public”.

Acțiunea în justiție a fost depusă de federația „Gândirea Liberă”: „Este vorba de o scenă a Nativității, deci un simbol religios, al unei religii anume”, a declarat președintele regional al ONG-ului, citat de Le Figaro. „A priori, ea nu respectă ceea ce trebuie să fie neutralitatea clădirilor publice, deci ale Statului și nu respectă libertatea de conștiință a cetățeanului care, mergând la Consiliul Regional, vede că i se impune o emblemă religioasă și caracterizată ca atare”, a adăugat șeful regional al „Gândirii Libere”.

La rândul său, Philippe Villiers, fost președinte al Consiliului vreme de 22 de ani și cel care a introdus această tradiție, s-a declarat „scandalizat” de decizia tribunalului, pe care a declarat-o „totalitară”.

„Franța este un pământ creștin, această decizie demonstrează un laicism ucigător care ne violează tradițiile și obiceiurile. În numele acestui laicism dogmatic, vom interzice în curând clopotele de la catedrale și biserici!”

sursa evz.ro

08
dec.
14

Zi o rugăciune scurtă, dar adeseori

blogentry-114-0-70955600-1331987313Şi de-aceea îţi spun: Nu te pun la pravilă de 10 ore cum au călugării de făcut. Zi o rugăciune scurtă, dar adeseori. Auzi! „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa!” Ce greutate este să zici câteva cuvinte? Şi ştiţi voi câtă putere are aceasta? Întreabă-l pe Sfântul Apostol Petru! Nu ni s-a dat nouă armă mai puternică sub cer ca numele lui Iisus Hristos.

Întreabă-l pe Sfântul Ioan Scărarul, care zice: „Bate pe oşteni – adică pe draci – cu numele lui Iisus Hristos”. Numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos a împrumutat atâta putere de la îndumnezeirea Lui, încât când îl aud dracii şi îngerii şi oamenii, toţi se cutremură. Că auzi ce zice apostolul la Filipeni: Întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece: al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt. Deci şi îngerii şi oamenii şi dracii. Sunt oameni simpli, dar având frica lui Dumnezeu, ei zic o rugăciune mică, dar Dumnezeu o primeşte ca pe o mare jertfă, că ei o zic cu toată inima. Ce? Crezi că dacă bolborosim ore întregi şi citim multe, o căruţă de acatiste şi una de psalmi, dar mintea noastră e pe dealuri şi la draci, crezi că-i mare lucrul? Zi o rugăciune scurtă, dar adeseori. Auzi ce spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur? „Omule, roagă-te scurt, dar adeseori”. Că rugăciunea lungă dă mare loc diavolului.

Mintea se răspândeşte căutând multe cuvinte. Sau te-ai rugat două-trei ceasuri şi după aceea: „Gata, nu mă mai rog. Mă voi ruga mai deseară”. I-ai dat loc satanei de aici. Măcar că ai făcut două-trei ore de pravilă, dacă mai încolo nu te rogi, i-ai dat locul lui şi te ia el în primire. Că cela ce face pravilă lungă şi în celălalt timp nu se roagă, mare loc dă diavolului. Iar Sfântul Grigorie Teologul zice: „Cela ce se roagă numai când se roagă şi în celălalt timp tace, niciodată nu s-a rugat”. Că auzi că trebuie neîncetat să ne rugăm. Deci o rugăciune scurtă, dar să o ai cu tine. Fie că eşti la prăşit, că eşti în oraş, că eşti la vândut, că eşti la cumpărat, că eşti la moară, că eşti la meserie, că eşti la birou, că eşti la volan, că eşti inginer, că eşti profesor, să ai o rugăciune. Măcar atât: „Doamne, miluieşte!” Şi vorbeşti cu Dumnezeu prin aceasta.

Ne vorbește Părintele Cleopa – 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 49

08
dec.
14

Postul întoarce jumătate din calea ce duce la moarte

98633100_0Sunt mulţi care zic: „De ce trebuinţă este postul la cei care vieţuiesc în curăţie?” Dar aceasta este o întrebare a celor leneşi şi slabi. Că cine a fost mai curat decât Adam? Şi încă şi pe acesta nu l-a lipsit Dumnezeu de post.

Pentru că ceea ce i-a zis lui: „Din toţi pomii ce sunt în rai să mâncaţi, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi” – acesta este chip al postului. Şi de vreme ce de acest post a fost trebuinţă în rai, apoi cu cât mai mult afară din rai este el trebuitor. Dacă mai înainte de răni era trebuinţă de ierburi vindecătoare, apoi cu cât mai vârtos în vreme de răni. Dacă, până a nu veni încă războiul asupra noastră a fost trebuinţă de arme, cu cât mai mult acum, când stăm în mijlocul războiului poftelor.

Încă să cunoaşteţi cât se mânie Dumnezeu când se huleşte postul şi cât îl iubeşte pe cel ce îl ţine cu cinste. Adam n-a cinstit postul; drept aceea a auzit glasul Domnului zicându-i: „Pământ eşti şi în pământ vei merge.” Iată cât se mânie Dumnezeu, când defaimă cineva postul, că moarte aduce asupra celui ce nu poartă grijă de el.

Dar iată acum puterea postului. Că postul întoarce jumătate din calea ce duce la moarte. Pildă şi dovadă despre aceasta avem nu de la doi oameni sau trei, ci de la un popor întreg, al cetăţii celei mari a ninivitenilor care era aproape de pieire, de nu s-ar fi întors cu pocăinţă şi cu post. Şi aceştia adică neavând lege, nici ştiinţă de ceva şi singuri şi-au pus lor lege: postul. Deci noi cum să ne lepădăm de acela pentru care avem o mulţime de dovezi? Că Moise şi Ilie, când voiau să se apropie şi să vorbească cu Dumnezeu, la post alergau mai întâi şi mâini pătrunse de post aveau ei ridicate spre cer. Încă şi Însuşi Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos a flămânzit, vreme de patruzeci de zile, netrebuindu-I Lui post, ci dându-ne nouă armă de biruinţă asupra a toată puterea diavolului.

Din Sfântul Ioan Gură de Aur, Din cuvintele duhovniceşti al Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 123

08
dec.
14

Când cineva începe să adune, se leagă şi nu poate da…

milosteniaPărinte, am auzit de doi fraţi, dintre care cel mic este milostiv, iar cel mare nu.

– Părinţii să-l înveţe şi pe cel mare să se îndulcească prin a da. Dacă cel mare va cultiva această virtute, va primi plată mai mare decât cel mic, care o are din fire, şi va deveni mai bun.

– Părinte, cum se poate izbăvi cineva de strâmtimea inimii, de greutatea ce o are în a da?

– Ce, eşti zgârcită? O să te arunc afară! Şi la ascultare, de pildă, când eşti la arhondaric, să iei o binecuvântare generală, ca să poţi da. Nu vezi şi Dumnezeu cu câtă îmbelşugare dă tuturor binecuvântările Sale? Dacă cineva nu se obişnuieşte să dea, se învaţă zgârcit şi după aceea îi vine greu să dea.

Iubitorul de argint este “puşculiţa”; adună el, ca să-i găsească alţii. Şi astfel pierde bucuria de a da şi răsplata dumnezeiască. Odată i-am spus unui bogat: – De ce aduni? N-ai obligaţii. Ce-o să faci cu ei?. “Aici vor rămâne când voi muri”, îmi răspunde. “Eu îţi dau binecuvântarea să le iei pe toate sus!”, îi spun. “Aici vor rămâne”, îmi spune din nou. “Dacă voi muri, lasă să le ia alţii”. “Ei, dar aşa aici vor rămâne”, îi spun. “Scopul este să le dai cu propriile tale mâini acum, cât trăieşti“. Nu există om mai nesocotit decât lacomul de bani, care adună mereu şi totdeauna trăieşte in lipsă şi în cele din urmă îşi cumpără iadul cu economiile pe care şi le-a adunat. Este cu desăvârşire pierdut, pentru că nu dă şi se pierde cu lucruri materiale şi pierde astfel şi pe Hristos. De cel zgârcit îşi bat joc toţi. Era un moşier foarte bogat, care avea ogoare la ţară, iar în Atena multe clădiri, dar era foarte zgârcit. Odată a făcut o oală de mâncărică de fasole, dar numai zeamă, ca să mănânce lucrătorii ce lucrau pe ogoarele lui. Mai demult lucrau sărmanii de dimineaţă înainte de a răsări soarele şi până la apus. Aşadar, la amiază, când s-au oprit puţin, ca să se odihnească, stăpânul a pus mâncarea de fasole într-o cratiţă şi a chemat pe lucrători să mănânce. S-au aşezat sărmanii lucrători în jurul cratitei şi au început să mănânce. Când luau cu lingura vreo boabă, când numai zeamă goală. Un lucrător era foarte glumeţ. Lasă lingura şi se duce mai departe. Îşi scoate cizmele şi ciorapii şi se apropie voind să Între în cratiţă. “Ce faci?”, îl întreabă ceilalţi. “Mă gândeam să intru înăuntru, poate voi prinde vreo boabă de fasole!“. Atât de zgârcit era ticălosul acela. De aceea, de o mie de ori este mai bine să îl stăpânească pe om risipa, decât zgârcenia.

– Zgârcenia este boală Părinte?

– Boală foarte mare! Dacă îl stăpâneşte pe om zgârcenia, boală mai mare nu există. Economia este bună, dar să ia aminte omul ca să nu-l stăpânească încet diavolul cu zgârcenia.

– Părinte, unii din pricina zgârceniei stau flămânzi.

– Numai flămânzi? Era un negustor bogat care avea o prăvălie mare şi cu briceagul tăia în trei chibriturile acelea late! O alta foarte bogată avea un fitil cu sulf; ţinea cărbuni aprinşi şi cu acel fitil lua foc din cărbuni ca să aprindă soba, ca să nu cheltuiască vreun chibrit. Şi avea case, terenuri, o avere mare.

Nu spun ca să fie cineva risipitor, dar, cel puţin, acestuia dacă îi vei cere ceva, repede îţi va da. Iar dacă este zgârcit, îi va părea rău să-ţi dea. Erau odată două gospodine şi discutau despre salate, despre oţeturi şi, aşa discutând, una a spus: “Am un oţet foarte bun”. Odată cealaltă a avut nevoie, săraca, de puţin oţet şi s-a dus la aceea să-i ceară. “Ascultă aici”, îi spune aceea, “dacă-l dădeam, n-aş mai fi avut oţet de şapte ani!“. E bine să faci economie şi să dai. Econom nu înseamnă zgârcit. Tatăl meu nu ţinea bani. La Farasa nu exista hotel; casa noastră era ca un hotel. Oricine venea în sat, la primar mergea să stea. La el mânca, el îi spăla picioarele şi-i dădea şi ciorapi curaţi.

Acum văd că la unele locuri de închinare au magazii întregi cu candele dar nu spun: “Avem destule, nu ne mai daţi altele”. Acestea nu le pot folosi, nici nu le pot vinde, dar nici nu le dau. Când cineva începe să adune, se leagă şi nu poate da… Iar dacă începe să adune lucruri dar le şi dă, atunci inima lui se va aduna în Hristos fără să-și dea seama cum.

O văduvă să nu aibă bani să cumpere un cot de stofă ca să-şi îmbrace copiii, şi eu să adun! Cum voi suporta aceasta? La Colibă nu am nici farfurii, nici cratiţe, ci nişte tinichele. Prefer să dau cinci sute de drahme unui student să meargă de la o mănăstire la alta, decât să iau ceva pentru mine. Dacă nu aduni, ai binecuvântare de la Dumnezeu. Când dai binecuvântare, iei binecuvântare. Binecuvântarea naşte binecuvântare.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 172-174

08
dec.
14

Copiii la Biserica! Copiii la Dumnezeu! – Predică la Intrarea Maicii Domnului in Biserică

intrarea-maicii-domnului-in-bisericaSărbătoare mare astăzi, iubiţii mei, sărbătoare mariană; adică o sărbătoare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care potrivit credinţei noastre cuvine-se să fie cinstită. Şi este cinstită Preasfânta noastră. Pentru că nu este doar o femeie, doar o sfântă; este mai presus de profeţi, de patriarhi, de apostoli, de cinstitul Înaintemergător, de îngeri şi de arhangheli, mai presus de orice creatură raţională. După Hristos, după Sfânta Treime, vine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea mai minunată şi mai frumoasă creatură şi lauda neamului omenesc. „Presfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi păcătoşii!” (Pavecerniţa Mare). Trebuie să avem o mare evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Astăzi sunt Intrările ei. Ce înseamnă „Intrări”? Trebuie să explicăm asta.

***

Nimeni, iubiţii mei, nu s-a născut din stâncă. Dumnezeu ar fi putut să poruncească ca omul să iasă din stâncă. Şi oare nu din stâncă iese o floare sau un copac? Dar atotînţelepciunea Lui a hotărât ca omul să se nască din bărbat şi din femeie, din unirea lor, din sfântul aşezământ al Nunţii. Aşadar, după cum toţi oamenii au părinţi, aşa şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar părinţii ei cine au fost? Tatăl ei se numea Ioachim, iar mama Ana. Aceştia au fost părinţii.
Părinţi foarte evlavioşi. Dar aveau un necaz. Care? Că anii treceau şi nu năşteau copii. Erau trişti. Îl rugau pe Dumnezeu să le dea un copil şi făcuseră promisiunea să i-L închine. Şi Dumnezeu a auzit rugăciunea lor. Şi iată Ana a rămas însărcinată. După nouă luni a născut o fetiţă drăgălaşă pe care au numit-o Maria; un nume care avea să rămână nemuritor în istoria omenirii. N-au ţinut-o pe Maria lângă ei. Când s-a făcut de trei ani, spune Tradiţia Bisericii, au condus-o la Templul din Ierusalim potrivit promisiunii lor. Acolo au preluat-o preoţii, iar Arhiereul Zaharia a dus-o în Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereului îi era îngăduit să intre o dată pe an. În Templu, Preasfânta noastră a rămas doisprezece ani şi era hrănită mai presus de fire de către Arhanghelul Gavriil.
Când copila s-a făcut de cincisprezece ani, preoţii au încredinţat-o logodnicului Iosif. Aşa a venit în Nazaret şi acolo s-a întâmplat cealaltă minune: „Îngerul cel mai întâi-stătător din cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te!” (Imnul Acatist); Gavriil i-a vestit că va naşte fără sămânţă bărbătească, într-un mod dumnezeiesc şi mai presus de fire pe Mântuitorul omenirii, pe Împăratul lumii, „a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit” (Simbolul de Credinţă; Luca 1, 33).

***

Acesta este istoricul şi importanţa „Intrărilor”. Ce ne învăţă? Trei învăţături.
Prima. Am văzut că părinţii Presfintei nu aveau niciun copil şi erau trişti şi-L rugau pe Dumnezeu. Şi s-au bucurat mult când Ana a rămas însărcinată şi încă mai mult când a născut pe unicul ei copil. Întreb: Se întâmplă astăzi aşa ceva? Ei, până la unul sau cel mult doi copii, da. Mai departe, nu. Generaţia noastră nu mai vrea astăzi copii. Se tem bărbaţii ca nu cumva soţia să rămână însărcinată. Şi ca să nu rămână, uneltesc mijloace şi metode care nu se zic. Decade omul la un nivel mai prejos decât al animalelor. Tremură, ca nu cumva să răsară în cele dinlăuntru ale mamei floarea; pentru că cea mai frumoasă floare este copilul, floarea cerului; „floare din rădăcina lui Iesei”, nu cântăm despre copilul Iisus? (Catavasiile Naşterii Domnului). Acum însă, imediat ce răsare floarea, bărbatul se întristează, femeia se întristează; şi-aleargă la medici şi fac avort, adică o omoară, o ucid! Asta este cea mai mare crimă. Dacă omori pe cineva mare, poate că ţi-a dat vreun motiv. Dar acest copil mic, care este în cele dinlăuntru, ce rău a făcut? Este ce mai nevinovată fiinţă. De aceea, cine ucide un copil – zice un filosof rus – Îl ucide pe Hristos! Femei, dacă aţi căzut în păcatul acesta şi aţi ucis copii, nu vă folosesc nimic – nici lumânări, nici făclii, nici prescuri. Este absolută nevoie să vă duceţi să vă mărturisiţi, să vă spuneţi păcatele voastre şi să primiţi iertare. Aşadar, „Intrările” ne învaţă că familiile nu trebuie să facă acest mare păcat, care se numeşte paza de a face copii, ci să aducă pe lume copii câţi le dăruieşte Dumnezeu.
Ce altceva ne învaţă „Intrările”? Ce-au făcut părinţii Fecioarei? L-au dus pe copilaşul lor la Templu. Asta trebuie să se întâmple şi astăzi. Eşti tată? Eşti mamă? Copilaşul să-l duci la biserică. Să îi obişnuieşti mânuţa să facă semnul crucii. Să îl obişnuieşti să îngenuncheze şi să se roage. Limba lui să înveţe să rostească numele dumnezeiesc. Primele cuvinte pe care le va învăţa să fie „Dumnezeu”, „Hristos”; „tată” şi „mamă” şi „bunică”, acestea sunt în al doilea rând. Şi în duminici, mama să-şi scoale copiii pentru biserică. În anii de demult se trezeau copiii şi mergeau la biserică; şi ascultau Evanghelia şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine. Acum? Nimic! Dorm ca animalele. Şi în biserică nu se găseşte nici măcar un copil, ca să ridice sfeşnicul. Pentru asta e nevoie de grijă.
Aşadar, primul: Femei, nu faceţi marea crimă a feririi de a naşte copii, a pruncuciderii. Al doilea: Părinţi, duceţi-i pe copiii voştri la biserică. Şi a treia învăţătură care este? Dacă am să v-o spun, mă veţi asculta? Intrările Preasfintei noastre ne învaţă: Din copiii pe care-i veţi naşte, un copil să-L închinaţi lui Dumnezeu! Asta este cea mai bună închinare, asta este cea mai mare lumânare. Părinţii Preasfintei nu l-au ţinut pe copilul lor pentru ei. L-au închinat lui Dumnezeu. Acum, care-şi închină copilul lui Dumnezeu, să se facă preot, să se facă monah? Cine-şi dă o fetiţă să devină misionar şi să se consacre lui Dumnezeu? Sau să devină asistentă sau învăţătoare sau profesoară, ca să slujească lui Dumnezeu? Dacă se întâmplă aşa ceva, încep ca bocitoarele. Dar voi să consideraţi cinste şi binecuvântare a-I da lui Dumnezeu pe unul din copiii voştri. Să spuneţi: Pe acest copil îl închin să devină într-o zi preot al Celui Preaînalt, propovăduitor al Evangheliei, misionar. Este mare lucru ca una din fetele voastre să iubească nu doar un bărbat, ci pe Acela care este Mirele cel frumos al Bisericii. Să fiţi încredinţaţi că mulţi vă vor ferici.

***

Iubiţii mei, acestea sunt învăţăturile acestei sfinte sărbători, care poate fi caracterizată ca o zi de sărbătoare a copilului. Nişte contestatari ai credinţei creştine – statul e ateu! – au luat radiera diavolului şi şterg sărbătorile bisericeşti. În locul lor adoptă noi sărbători. Şi auzi: când au sărbătoarea mamei, când au sărbătoarea copilului, când au sărbătoarea cutăruia, când a celuilalt. Numai sărbători sunt; şi lovesc astfel în credinţa creştină. Astăzi, Biserica noastră, care pe toate le-a rânduit cu înţelepciune, aminteşte că Preasfânta s-a dus în Templu copilaş de trei ani. Aşadar, poate să fie considerată şi ca sărbătoare a copilului. Din nefericire însă, ateii şi necredincioşii, care ne guvernează, vor să desfiinţeze aceste frumoase sărbători, în care se sărbătoresc toate marile evenimente.
De aceea, părinţi, nu fiţi neglijenţi. Vă rog, ascultaţi-mă. Copiii voştri la biserică! Copiii voştri la Dumnezeu! Nu m-ascultaţi? Luaţi aminte, primii care vă veţi căi veţi fi voi. Pentru că dacă va înceta să fie cultivată în copii şi în tineri credinţa în Dumnezeu, societatea se va transforma în junglă. Fără Dumnezeu, toate crimele sunt îngăduite; şi furturi şi necinstiri şi ucideri şi orice rău. Copiii care nu cred, copiii care nu merg la biserică, copiii care nu se spovedesc, copiii care nu se împărtăşesc, copiii care nu-L ascultă pe Dumnezeu, vor deveni criminali; se vor umple închisorile. Şi voi veţi plăti scump, în nepoţii şi în strănepoţii voştri, indiferenţa aceasta faţă de copiii voştri.
Copiii la biserică! Doar aşa există nădejde să se creeze o altă lume mai sănătoasă, o nouă societate mai omenească, o patrie creştină, care va deveni din nou lumină şi călăuză omenirii.

† Episcopul Augustin

Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, a fost ţinută în Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae Αμμοχωρίου, Florina, pe 21.11.1986

08
dec.
14

Crucea înseamnă curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste…

cruce8Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

– Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru­lui. Văzându-l mirat, i-a spus:

– Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam­nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

“Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu.” 

Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, p.31

08
dec.
14

Popă sau Preot ?!

pavleDacă rostul eredității ar fi fost acela de a transmite de la părinți la copii, alături de potențialități diverse, bagajul definitiv al educației, bagajul întreg al cunoștințelor, precum și natura întreagă a adevărului și a deplinătății spirituale, bănuiesc că existența noastră ar fi fost una atât de plictisitoare… S-ar mai fi născut atunci întrebări privitoare la natura conștiinței, sensul devenirii umane, ținuta noastră morală, sau întrebări referitoare la substanța liberului arbitru ori asupra nuanțelor libertății umane?! Poate că nu vom mai fi fost cu adevărat liberi, ci vom fi fost condamnați la o clonare perpetuă sau la o irațională repetare de roluri.
Trăim – în schimb – șansa de a fi diferiți, de a ne autoconstrui personalitatea, de a proiecta în propria noastră existență idealurile pe care le avem, așteptările pe care ni le conturăm alături de ceilalți. Viața în ansamblul ei ne oferă o diversitate de preocupări pe care nu le putem evita: să cauți, să afli, să înveți , să te șlefuiești, să te străduiești, să visezi, să iubești, să lupți, să speri, să crești!  Fiecare dintre noi înțelege în felul său toate acestea. Unora le reușește mai bine, altora mai puțin sau deloc.
Actul educației este unul îndelung, dificil, sinuos, plin de obstacole și de ratări. Umanitatea în curgerea timpului și-a construit o sumă de principii, un complex de cunoștințe, o bază de valori materiale, morale, spirituale, culturale, la care face referire și în relație cu care își dinamizează și își potențează existența. Înlăuntrul firii noastre sunt zidite doar imboldurile necesare însușirii acestor valori, precum și condițiile atingerii acestor ținte, nicidecum sistemele de valori gata preparate. Pe calea deprinderilor acestor experiențe ale umanității ne întâlnim cu o sumedenie de îndrumători și de călăuzitori, începând cu părinții cărora le datorăm enorm, nu numai sinteze ale educației, ci chiar fondul genetic întreg, continuând cu educatorii, profesorii, mentorii noștri profesionali sau morali. În sfera relațiilor sociale, profesionale, civice există întregi comunități care se circumscriu unui anume fel de mentorat. Comunitățile credinței, comunitățile ortodoxe – mai restrânse sau mai extinse, conturate în jurul unor așezăminte parohiale, au drept călăuze spirituale, ca îndrumători și slujitori ai credinței, pe preoții orânduiți canonic prin chemarea și afierosirea hirotoniei.
Imaginea preotului în sânul societății contemporane a suferit însă un fel de falsificare, datorată nu atât condiției preoțești, cât percepției distorsionate asupra preoției. Astfel că nu numai necredincioșii, dar și credincioșii într-o măsură aproximativ egală pot arunca asupra definiției preoțești o lumină extrem de simplistă și în același timp denigratoare, numindu-l în mod peiorativ pe slujitorul lui Dumnezeu: Popă!
Dacă imaginea preotului a suferit într-atât încât să fie mai la îndemână unora și altora să-l numească pe sacerdot popă, înseamnă că undeva în sistemul nostru de valori s-a instalat o defecțiune majoră. Am întâlnit într-un magazin o vânzătoarea care avea alături de ea, lângă standul de produse, pe pruncuțul ei, pe care probabil nu avusese cu cine să-l lase acasă. În trecere fiind, respectiva persoană mă “favoriza” încercând să-și acomodeze copilul cu prezența mea acolo: Uite, mami, popa! Uite, popa! Să nu-ți mai fie teamă de popa când îți dă păștițe!
Stânjenit de acest gen de educație pe care  mămica  încerca să i-o facă copilului, am încercat o ușoară îndreptare a lucrurilor, spunând doamnei respective că doar cei care obișnuiesc să ne blameze și să ne jignească ne numesc popi, îndeobște ceilalți deprinzându-se cu numirea corectă, aceea de preot.  Răspunsul a fost unul dezarmant pentru mine: Da ! Dar nu sunteți toți popi ?!
Nu am să pun această falsificare de percepție pe seama ignoranței vulgului sau pe seama folclorului religios. Dicționarele limbii române, de la Scriban (1939) și până la cele mai recente, sunt bogat înzestrate în a ambiguiza sensul acestui cuvânt. Nici chiar traducerea din latină a cuvântului popa, ae. (sacrificator al animalelor de jertfă) nu poate justifica folosirea unui asemenea substantiv în definiția preoției Noului Testament, unde nu ne întâlnim cu junghieri de animale, ci cu o lucrare absolut diferită. Ceea ce nu apare suficient explicat în aceste dicționare este anume faptul că numirea de popă este una ironică, batjocoritoare și denigratoare, întocmai cum a-i spune unui medic – “măi, felcere”, sau unui profesor – “băi, dascăle”, sau unui inginer – “inginerașule”. Batjocura la adresa preoților are, precum e lesne de văzut, anumite trepte și ierarhii. În loc de preoție se spune «popie», în loc de Facultate de Teologie se spune «Școala de Popi», în loc de a se hirotoni se spune «a se popi», unui preot mai tânăr i se spune «popic», «popoiac», sau «părințel», unuia mai trecut de a doua tinerețe «popârțac», altuia mai aspru sau mai influent «popărău», altuia mai neglijent «popălău»… și numirile pot varia la nesfârșit, imaginația poporului ”bi-necredincios” fiind de nestăvilit.
Ceea ce se dovedește lesne de înțeles, este faptul că alăturarea numirii de popă treptei sacerdotale a preoției – înconjurată de toată pleiada de apelative peiorative – viciază fundamental percepția lumii despre menirea preoțească și despre înălțimea spirituală a acestei slujiri. Numirea de popă este expresia profundului dispreț și a flagrantei subestimări a menirii apostolice a preoției.
Apariția unui preot în haina consacrată cultului este pentru unii superstițioși și răucredincioși motiv de a crede că le-a ieșit în cale blestemul și piaza rea. Unii fac semne obscene văzând preotul, se prind cu mâna de podoabele virilității, crezând că proximitatea preotului le-ar “defecta” bărbăția, alții scuipă batjocoritor în urma sau în fața lui, ori înjură, sau râd ca de un urs vopsit …  Ori numai demonul poate crede așa ceva; numai demonul se poate purta așa în fața unui preot. Preotul este călăuză duhovnicească, ocrotitor în rugăciune, răbdător în batjocura lumii. El este de față la toate evenimentele importante ale vieții credincioșilor – din acest motiv imaginea și prezența sa nu pot fi asociate cu evenimente nefaste ale vieții, ci cu Viața însăși. S-a spus că hlamida sa de culoare închisă inspiră gândul la moarte, însă preotul este slujitorul Vieții, iar culoarea cernită a hlamidei este expresia smeririi de sine, expresia sobrietății și întristarea pentru răul din lume. Prezența sa la căpătâiul bolnavilor este motiv de speranță, nu semn aducător de moarte. Prohodirile de pe marginea gropii vreunuia dintre creștinii trecuți în veșnicie sunt mângâieri aduse sufletului aceluia și încredințări dătătoare de speranță dincolo de hotarele morții – precum zice apostolul: “Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4, 13-14). Preotul este slujitorul Învierii și dătătorul speranței! El împărtășește așteptările lui Dumnezeu și încrederea – nu inspiră nicidecum moartea! Imaginea de cioclu pe care conștiința pervers-batjocoritoare o atribuie sacerdotului Vieții este un fals grosolan și un atentat la slujirea apostolească a preoției lui Hristos Cel Înviat din morți.
Îmi amintesc cuvintele pe care Sfântul Apostol Pavel le spunea credincioșilor din Corint privitor la tentația unora de a nesocoti slujirea preoțească: “De va veni Timotei, vedeţi să fie fără teamă la voi, căci lucrează ca şi mine lucrul Domnului. Nimeni deci să nu-l dispreţuiască; ci să-l petreceţi cu pace” (I Cor. 10-11). Iar tânărului ucenic Timotei, în altă scriere, i se adresează astfel: “Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4, 11-16).
Acest testament de suflet lăsat de Sfântul Apostol Pavel ucenicului său ales, Timotei, se adresează tuturor preoților lui Dumnezeu de atunci din vremea apostolilor și până astăzi, dar și până la sfârșitul timpului. Preotul a luat asupra sa neputințele lumii, greutatea batjocurii, nesocotințele oamenilor întocmai ca și Mântuitorul Hristos care ne încredințează zicând:
Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor”(Ioan 15, 18-22).
Sfântul Ioan Gură de Aur în Tratatul despre Preoție spune așa: “Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este, ca om fiind și îmbrăcat încă în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Tratatul despre Preoție”, în Despre Preoție, vol. tradus de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 59).
Ajută-ne, Doamne, să nu ne fie într-atât de greu să convingem lumea că Numele Tău de Mare Preot al Bisericii nu trebuie întru nimic a pătimi din pricina slăbiciunilor noastre, cele ce sunt cu adevărat, sau cele ce nu sunt – și în mod nedrept ni se atribuie !
Astăzi, când – mai mult decât oricând –  preoția noastră a ajuns de ocară în ochii unora dintre cei ne-duși la Biserică, fie din pricina neputinței noastre de a fi la înălțimea așteptărilor lumii, fie din pricina răutăților de tot felul care se arată pretutindeni între oameni, Mântuitorul Hristos așteaptă de la noi să nu ne lepădăm de El atunci când suntem batjocoriți, să nu ne ascundem atunci când suntem prigoniți, să nu ne trădăm numele și să nu ne fie niciodată frică să mărturisim că suntem apostolii Săi.
Așa să ne ajute Dumnezeu !
                                                                                                                                                                                             
            Pr. Lucian Grigore
08
dec.
14

Rugăciunea mamei

rugaciunea_mamei

Copilaşi din toată lumea, ştiţi voi cum se roagă mama
Pentru voi în orice seară? Nu ştiţi? Sigur! N-aţi luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi, la icoana Maicii sfinte
Îşi şopteşte-n blânde şoapte rugăciunea ei fierbinte.

Uite-aşa grăieşte dânsa: ” Maică sfântă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dânşii?…Ei îmi sunt averea toată.
Pentru ei din greu mă zbucium, pentru ei trăiesc în lume
Şi îndur atât noianul de dureri fără de nume!

I-am culcat şi-acum spre tine vin ca ei să nu mă vază
Şi te rog, Măicuţă sfântă, să cobori o blândă rază,
Raza bunătăţii tale, pe frumoasele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele şi nici pleoapele muiete.

Şi le-adu în suflet raiul liniştit al vieţii tale
Şi mi-i fă ca-n zori de ziuă, când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminţi şi veseli, îndreptând spre mine paşii
Cum i-ndreaptă către tine, colo-n cer, sus, îngeraşii”

Teodor Castrişanu

08
dec.
14

Moartea spune mult despre om

SuferintaMoartea spune mult despre om. M-am convins că în felul în care moare un om se conţine și felul în care a trăit. Înainte de a muri, tata a pus mîna pe receptor şi a zis: „Veniţi. Am impresia că mor.” … Tata trăia singur într-un sat uitat de lume şi a murit singur. Toată viaţa a fost un însingurat. Dar a dorit să aibă spectatori la singurătatea sa. Şi a murit aşa cum a trăit. Întreaga sa viaţă a fost o demonstraţie. Şi moartea, tot la fel. El a dorit să demonstreze că nu se teme de moarte, la fel cum a dorit să demonstreze că poate trăi singur.

A trăit şi a murit aşa cum a vrut … Atunci când m-a văzut pentru prima dată în rasă călugărească tata a zis: … Ce ţi-au făcut popii? Ţi-au făcut vreo operaţie la cap, ca să-ţi scoată mintea? Că tu ai creierul prea mare pentru a crede în gogomăniile lor. Ca să trăieşti cu ei trebuie să ai creierul ca nuca. Ia fă aşa cu capul, nu sună creierul cînd se loveşte de cutie? Mai în scurt, eu am avut fiu, dar de azi nu mai am.

– Înseamnă că nici eu nu mai am tată, i-am răspuns eu şi i-am întins mâna.

– O să-mi fii iarăşi fiu atunci cînd o să vii aşa cum te-am ştiut.

– Şi eu o să am tată atunci cînd o să vii la icoane, acolo unde o să fiu eu. Aşa ne-am despărţit. Eu am ieşit şi nu am mai comunicat în nici un fel vreme de şapte ani.

Între timp tata îmi citea cărţile. În orgoliul său chiar spunea că sunt mai deştept ca el şi că e o mare victorie pentru popi să mă atragă de partea lor. Apoi am aflat că între timp a mai dat din cărţile mele unor profesori din localitate. Pe undeva se mândrea cu mine, dar asta nu repara relaţia dintre noi. Tata chiar mi-a tradus una dintre cărţi în rusă, Între Freud şi Hristos, şi asta fără să-l rog. În manuscrisul rămas am găsit o notă la o mărturisire pe care am intitulat-o „Cu un sărut mai aproape de moarte”. În dreptul ei tata a scris: „Genial. E mai tare decât mitul lui Sisif al lui Camus”. Apoi, în dreptul vreunei afirmaţii din aceeaşi carte: „Până aici a fost bine, de aici începe gogomănia popească”. Totuşi dincolo de această preocupare aproape obsesivă pentru tot ce scriam eu, tata nu a părut că mă înţelege. EI nu-şi îngăduia să treacă dincolo de raţiune, pentru a privi viaţa ca pe o taină. … Îl priveam pe tata mort în casa neîncălzită şi chiar şi aşa mi se părea că noi doi continuam să ne demonstrăm unul altuia ceva. Era pentru prima dată când el nu răspundea. Nici nu era nevoie. Avea un avantaj vizibil în faţa mea. Avea avantajul major, experienţa majoră. Acum ştia totul, văzuse totul. Atâta doar că nu putea vorbi. Chiar murise. Iar eu eram la fel de mort ca el. Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mîna mare, rece. Apoi mi-am lipit fruntea de dosul palmei lui şi i-am zis: „Iartă-mă. Sânt sânge din sângele tău şi os din osul tău.” Atât mi-a venit să spun şi mi-am dat seama că această mărturisire biblică mi-a descoperit în acel moment taina vieţii şi a dragostei.

Era pentru prima oară cînd am fost sigur că tata mă aude şi mă înţelege. Niciodată nu a mai fost atâta certitudine între noi doi. L-am înmormântat de Crăciun. Există tot felul de credinţe în popor că cei care mor în preajma unui mare praznic merg direct în împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că atunci cerurile sunt deschise. Eu nu ştiu ce să zic despre această credinţă populară, dar că în acea zi cerurile au fost deschise nu era nici o îndoială. Lumina coborâtă din cer se lovea de zăpada albă şi totul era curat ca în copilărie. … După multă vreme de frământări, l-am visat pe tata în grădina casei de la Oricova. Era așa cum îl ţineam eu minte din copilărie. S-a apropiat de mine şi mă privea. Eu eram mirat de apariţia lui. „Cum de ai venit?”, l-am întrebat. „Păi ce, crezi că eu îmi sunt autosuficient? Vin doar când mi se dă voie”, a răspuns tata. Ce m-a mirat era faptul că tata era smerit şi demn. În el nu mai era nici o urmă de trufie, era calm şi senin. „Şi cum e? E bine?”, l-am întrebat eu. „Da”, a răspuns tata. „Dar spune, măcar acum m-ai înţeles?” „Da. Te-am înţeles”, a răspuns tata şi visul s-a terminat. Bucuria m-a trezit din somn.

A zice unui om „te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea îşi are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

Din Ierom. Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori, Editura Cathisma, Bucureşti, 2012, p. 176-180

08
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-08

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XIX, 37-44)

n vremea aceea, apropiindu-Se Iisus de Ierusalim, de panta Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, cu glas mare au început să-L laude pe Dumnezeu pentru toate minunile pe care le văzuseră, zicând: „Binecuvântat este Împăratul Cel ce vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!“ Şi unii farisei din mulţime I-au zis: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii…“. Şi El, răspunzând, a zis: „V’o spun Eu vouă: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga“. Şi când S’a apropiat şi a văzut cetatea, a plâns pentru ea, zicând: „Dacă cel puţin acum, în această zi a ta, ai fi cunoscut şi tu cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s’au ascuns de ochii tăi. Că peste tine vor veni zile când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi din toate părţile te vor strâmtora şi una cu pământul te vor face, pe tine şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale“.
08
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-08

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Ap. I Timotei 5,

1-10

F-150x150iule Timotei, pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve. Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă. Şi acestea porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană. Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios. Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun.



Blog Stats

  • 332.231 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte