Arhivă pentru 9 decembrie 2014

09
dec.
14

Ce putem face fără Dumnezeu?

harul_lui_dumnezeu_0Mișcarea firească a trenului este să meargă pe șine. Dacă iese de pe șine, se va zdrobi. Starea firească a omului este să meargă spre Dumnezeu, să nu gândească la sine. Numai așa simte că există, că este fericit și îl are în el pe Dumnezeu. Acest parcurs, această mișcare trebuie să o facă el.

Din păcate omul s-a întors către sinele său, s-a îndumnezeit pe sine, iar înlăuntrul său s-a creat o stare confuză. După cum spun specialiștii psihologi, o mică parte din sufletul său poate fi cunoscută și controlată, și aceasta este conștientul, dar subconștientul și inconștientul nu pot fi controlate. Cel care se încredințează pe sine lui Dumnezeu, va trăi fiecare zi ca pe o nouă realitate. În fiecare zi o parte din ce în ce mai mare a sufletului său o va încredința lui Dumnezeu. Va veni ziua cînd se va simți cu totul încredințat lui Dumnezeu, chiar și subconștientul său. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.

Cineva m-a întrebat într-o zi la spovedanie: „Spuneți-mi părinte, în faptă cum este?”. În faptă înseamnă că eu m-am încredințat ieri lui Dumnezeu, o fac și astăzi, o fac și mâine și o fac în fiecare zi?

Ce înseamnă „ mă încredințez pe mine lui Dumnezeu, pun început”?

Înseamnă nu doar ceva teoretic, ci înseamnă să am credința că nu se poate fără Dumnezeu. Când pleacă Harul omul simte că a fugit de la fața lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu Eva, se întâmplă cu fiecare dintre noi. Eva nu aluat, pur și simplu, fructul interzis și l-a mâncat, ci a încetat să mai stea cu fața spre Dumnezeu, a încetat să mai aibă respect față de Dumnezeu, a încetat să mai aibă iubire față de Dumnezeu, a încetat să se încreadă în Dumnezeu. A început să bănuiască, a început să viclenească nu cumva ceea cei-a spus diavolul este drept? Din păcate a crezut în acel lucru și a căzut.

Trebuie ca omul si izgonească toate acestea din mintea lui, să creadă în Hristos, să se încreadă în El, să-L iubească pe Hristos și să se încredințeze că și sufletul lui poate trăi cele trăite de Sfinți.

Extras din “Sufletul meu, temnita mea”, Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină, 2009
09
dec.
14

De ce să fim trişti în post?

postDin păcate, postul, sensul său adevărat, duhovnicesc, a fost denaturat de la o generaţie la alta, până când aproape că nu-l mai înţelege nimeni. A rămas doar ca atitudine a creştinilor practicanţi care frecventează consecvent biserica, dar, în majoritate, şi aceştia îl reduc la dimensiunea gastronomică. Este bun şi necesar, recomandabil şi medical!

Astăzi este destul de extinsă în lume – nu numai creştină – opţiunea pentru un regim vegetarian. A apărut chiar un curent: vegetarianismul. Dar „vegetarienii” nu sunt postitori, în sensul duhovnicesc. Ei schimbă doar o dietă cu alta. Dimensiunea postului, în Biserica noastră Ortodoxă, este una profund sufletească, duhovnicească. Şi în nici un caz nu este marcată de o tonalitate negativă.

Mântuitorul lisus Hristos i-a dezaprobat explicit pe cei care, postind, se complac într-un fel de tristeţe existenţială, ca şi când ar spune: „Iată, trebuie să fim trişti, deşi facem un lucru care ne face bine… “. „Tu însă, – zice Domnul, adresându-Se fiecăruia– când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va plăti ţie” (Matei 6, 17-18). De ce să fim trişti când, datorită înfrânării şi unui comportament echilibrat biologic, gândul îmi este mai înaripat, ideile mai limpezi, mintea – controlată şi vorbirea – responsabilă?

Din Casian, Episcopul Dunării de Jos, Scara Căinței, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2003, p. 51

09
dec.
14

Cum să treci oile peste o punte

mari-oile-la-reflux-in-apropiere-de-sinaiaDaţi-mi voie ca astăzi să vă împărtăşesc o pildă nouă. O poveste ce arată cum foloseşte Dumnezeu deznădejdea pentru a ne aduce mai aproape de El. E o istorioară tristă, fiindcă disperarea nu face casă bună cu fericirea, dar sfârşitul ei e unul plin de speranţă şi mântuitor.
Odată, unei femei îi murise copilul. Era plină de amar şi de răzvrătire faţă de Dumnezeu. Durerea o făcuse aproape să-şi iasă din minţi. Distrusă sufleteşte, se plimba într-o zi singură pe câmp, cu inima grea. Deodată a văzut o turmă de oi. Ciobanul încerca să facă oile să treacă o punte spre o altă păşune, dar oile nu voiau să pună piciorul pe puntea ce se clătina. O luau la stânga, o luau la dreapta şi se întorceau aşa cum fac oile, dar nu se supuneau ciobanului. Atunci păstorul oilor a apucat un miel abia născut, ce se lipea de lâna moale a trupului mamei sale, şi l-a trecut peste puntea cea strâmtă, punându-l pe pajişte de cealaltă parte. Îndată, mama sa, behăind cu putere, a trecut şi ea puntea şi toate suratele ei au urmat-o, luându-se fără teamă după ea.
Îndurerata mamă a privit cu atenţie modul cum ciobanul a mutat oile peste punte şi deodată a ştiut că toate cele petrecute erau un mesaj pentru ea. Femeia şi-a dat seama că ani de-a rândul făcuse mereu după capul ei, în loc să urmeze chemarea Bunului Păstor: „Vino la Mine!“ Acum, El îi luase fiul şi-l dusese cu siguranţă de cealaltă parte. Dorea ca şi ea să vină spre El, deschizând şi altora calea spre Hristos. Aşa s-a şi întâmplat. Ea s-a întors către Domnul, dându-I inima şi viaţa ei, mărturisind semenilor ei şi ajutându-i să afle calea către Iisus, Păstorul cel Bun. Pentru această mamă deznădejdea morţii copilului ei a devenit o mare binecuvântare a vieţii sale. Dumnezeu foloseşte deznădejdile noastre ca să ne îndrepte viaţa către Împărăţia Sa.
După o pildă din volumul „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris, vol. 1, Editura Sophia, 2007
09
dec.
14

Cum să ne opunem ispitelor

smerenie_7Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: „Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate.

Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului”. Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: „Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului”.

Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: „Mergeţi pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri şi vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. Nu vă întoarceţi, nu vă angajaţi în discuţii şi-n controverse cu el! Se va lăsa păgubaş şi vă va părăsi”.

Bătrânul Iosif zicea că întâistătătorul puterilor întunericului „nu pot fi înfrânţi cu prăjituri şi ciocolată, ci cu râuri de lacrimi, prin durerea sufletului, durerea de moarte, printr-o smerenie desăvârşită şi o răbdare nesfârşită, prin Rugăciunea lui Iisus spusă cu durere”.

 Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 123-124

09
dec.
14

Rușinea

1372576217_dfbefec9f764efbc425095e2522fac69Sfântul Ambrozie de Mediolan scria : “Rușinea îmbracă fața cu o culoare vie și sănătoasă, și o face mai plăcută decât faâa unui om ce este lipsită de acest sentiment. “

În zilele noastre, când sentimentul rușinii a dispărut, lumea s-a învățat să se mascheze sub haina rușinii. Probabil că multe din fetele noastre nici nu-și dau seama că rujul ce și-l aplăcă pe obraz este un simbol al rușinii.

Pr. Alexandru Iamandii Extras din 153: Veniti de pranziti, Editura Cu drag, Chişinău 2012, p.139

 

09
dec.
14

Rugăciunea care nu se face cu inima nu va ajunge departe

copil_rugandu-se2Ceea ce măsoară Dumnezeu este lucrarea pe care a făcut-o fiecare dintre noi asupra lui însuşi, lupta personală pe care a depus-o ca să ţină poruncile lui Dumnezeu, ca să se facă bineplăcut Acestuia. Astăzi oamenii vor să lucreze puţin şi să câştige mulţi bani. Acest duh a trecut şi la oamenii duhovniceşti, căci vor să se sfinţească fără osteneală. Ei doresc să nu piardă nici Raiul, dar să se şi desfete în această viaţă.

Pocăinţa este o lucrare care nu se sfârşeşte niciodată. Să nu socotiţi pierdere de timp lucrarea duhovnicească pe care o săvârşiţi asupra voastră înşivă. Când omul se roagă, trebuie să se simtă ca un copil mic, iar pe Dumnezeu trebuie să-L perceapă ca pe un Tată iubitor. Şi să ştie că orice I-ar cere, Acela îi va dărui, dacă este spre folosul lui.

Rugăciunea care nu se face cu inima este doar pentru gândul nostru şi nu va ajunge departe. Lăsaţi povara cea mai mare a luptei pe seama rugăciunii, pentru că aceasta ne ţine în legătură cu Dumnezeu. Ca să fie auzită de Dumnezeu, rugăciunea trebuie să fie făcută cu smerenie, cu sentimentul adânc al păcătoşeniei noastre, şi din inimă. Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea omului smerit.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, p. 40-41

09
dec.
14

Pr. Serafim Rose: «super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist”

seraphim_rosePărintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.

Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XlX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.

Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist”. În unele locuri a spus şi cum se poate întâmpla aceasta: „Vladimir Soloviov, în «Scurtă povestire despre Antihrist», sugera cu ingeniozitate că Antihrist, pentru a-i atrage de partea lui pe ortodocşii conservatori, va deschide un muzeu cu toate antichităţile creştine. Probabil că până şi reprezentările lui Antihrist însuşi (Apoc. 13, 14) vor fi în cel mai curat stil bizantin, iar acest gând ar trebui să ne facă să ne trezim. Antihrist trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce vor dori toţi cei din lumea întreagă să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea chiar să semene a creştinism, de vreme ce «Antihrist» în­seamnă cel ce este «în loc de Hristos» sau seamănă cu Hristos”.

În particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri „ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de care Părintele Serafim însuşi se recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum scria Părintele Serafim într-o scrisoare, „principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Mărturisirile. A-l distruge pe Augustin, aşa cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distru­gerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos. În ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lu­area lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teolo­gia corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos”.

Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005

09
dec.
14

Tu nu vei muri !

img_5346805b501428f0179227f0f055969eEl era un barbat robust, cu o voce puternica si cam dur in modul lui de a fi.Ea era o femeie dulce si delicata. S-au casatorit. El se ingrijea de casa si de educatia copiilor.Copiii au crescut, s-au casatorit, au plecat. O poveste ca multe altele…

Dar, pe cand toti copiii s-au aranjat, femeia si-a pierdut zambetul, deveni din ce in ce mai slabita si mai palida. Nu mai reusea sa manance si in scurt timp nu s-a mai ridicat din pat.

Preocupat, sotul o duse la spital pentru investigatii medicale.
Au venit la capataiul ei medici si apoi specialisti faimosi. Nici unul nu reusea sa descopere dece boala suferea. Clatinau din cap.
Ultimul specialist il lua deoparte pe om si ii spuse:
-As spune… cat se poate de simplu…ca sotia dvs nu mai are nicio tragere de inima ca sa traiasca.
Fara sa spuna nimic, omul s-a asezat langa patul sotiei si o lua de mana.
O mana fina care se pierdea in imensa palma a omului.
Apoi, cu o voce rasunatoare, spuse raspicat:
-Tu nu vei muri !.
-De ce ? il intreba ea, cu un glas stins.
-Pentru ca eu am nevoie de tine !.
-Si de ce nu mi-ai spus-o mai repede ?.

Din acel moment, femeia incepu sa se simta mai bine si din ce in ce mai bine. Iar astazi este bine. Pe cand medicii si specialistii continua sa se intrebe ce fel de boala a avut si care medicament extraordinar a facut-o sa se insanatoseasca asa repede.

Nu astepta niciodata ziua de maine pentru a-i spune cuiva ca il iubesti.
Fa-o imediat. Nu te gandi: “Dar mama mea, copilul meu, sotia mea… stiu deja”” Poate ca o stiu. Dar pe tine te-ar obosi daca ai auzi-o de mai multe ori? Nu te uita la ceas, ridica telefonul: “Sunt eu. Vreau sa iti spun ca tin la tine”. Ia-o de mana pe persoana pe care o iubesti si reaminteste-i: “Am nevoie de tine. Tin la tine, tin la tine, tin la tine…”.

Iubirea este viata. Aici este un pamant al mortilor si altul al viilor. Ceea ce face diferenta intre ele este iubirea.

09
dec.
14

Maica Domnului nu ne-a lăsat…

maica_domnului_2Episcopul Chesarie Păunescu povestea că prin anul 1934, când era director la Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica, s-a întâmplat că în iarna aceea s-au terminat alimentele şi lemnele de foc la elevi. Nu mai aveau nici bani în casă, nici mănăstirea nu avea rezervă de lemne şi hrană.

– Ce să fac? spunea preasfinţitul. Nu găseam să împrumut de nicăieri, iar elevii sufereau. Atunci m-am dus la biserică, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am citit paraclisul ei cu lacrimi, cerându-i ajutorul în acea grea nevoie. Şi iată că Maica Domnului nu ne-a lăsat. A doua zi dimineaţă a venit din Bucureşti la Mănăstirea Cernica, o doamnă credincioasă şi a întrebat:

– Cine este directorul Seminarului?

– Arhimandritul Chesarie Păunescu, i s-a răspuns.

– Şi unde este chilia lui?

– În incinta mănăstirii, la etaj.

Numai ce mă pomenesc cu o doamnă la uşă.

– Părinte director, am auzit că nu aveţi cu ce întreţine Seminarul. Iată, vă donez din munca mea 5000 lei, să procuraţi pentru elevi tot ce aveţi nevoie.

– Bine, soră! Dumnezeu şi Maica Domnului să vă răsplătească! Dar spuneţi-mi numele, să vă facem un pomelnic pentru familie.

– Nu, părinte, nu trebuie. Ştie Dumnezeu numele meu şi de ce am eu nevoie.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 96-97

09
dec.
14

Dumnezeu ne dă mâna şi ne spune „Sus!”

nu_deznadajduiAtunci când drepţii, înţelepţii şi cei cuminţi văd un păcătos pocăindu-se, se bucură şi sunt mulţumiţi. Dar cel mai mult se bucură îngerii din ceruri.

Aşadar, niciunul dintre noi să nu-şi amâne pocăinţa, ci să ne grăbim şi, după ce ne vom mărturisi cu sinceritate păcatele, să fim încredinţaţi că Dumnezeu le va ierta, le va şterge.

Doar să fim cu luare-aminte ca în viitor să nu mai păcătuim. Dar şi aşa, dacă, ca nişte oameni ce suntem vom păcătui, să ne pocăim imediat şi să alergăm la spovedanie.

Dacă ni se întâmplă vreodată să cădem pe drum, vom rămâne acolo căzuţi? Nu ne vom ridica? Astfel, şi când cădem în păcat, să nu rămânem acolo, ci să ne ridicăm şi Dumnezeu ne va izbăvi.

Ne va da mâna şi ne va spune „Sus!”.

Din Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, 2007, p. 217

09
dec.
14

E o criză profundă a omului modern, care nu mai stie de unde vine si spre ce merge…

646x404E o criză profundă a omului modern, oare nu mai stie de unde vine si spre ce merge… Dacă ai merge prin pădure, fără să ai o cărare, fără să vezi stele călăuzitoare, fără să vezi o luminită dacă e noapte, nu ai fi disperat? Nu te-ar apuca frica de orice zgomot, de tot ce nu cunosti si nu stii?

Cum există o criză biologică la om, la individ, asa există o cecitate în cadrul neamului nostru…! Omul pare să fie inclus într-un plan diabolic ale cărui mijloace si al cărui capăt e adoratia aceasta pentru plăcerile duse la extrem. Se cultivă peste tot, e o boală generală, e prezentă pe toate continentele…

Istoria se repetă. Excesul acesta de plăcere a dus la căderea societătii grecesti antice, a celei romane… După decadenta societătilor a urmat neantul istoric. Se află omenirea de acum în fata neantului?

La societătile greacă sau romană decadenta se petrecea limitat, în interiorul imperiului respectiv, restul omenirii trăia după niste reguli… Acum e vorba, însă, de o decadentă mondială. Forta unui imperiu a existat atîta timp cît a fost animat de o fortă morală interioară, cît s-a supus regulilor si legilor. Atunci cînd poftele si plăcerile au luat locul respectului si rostului interior, credintei si fortei familiei, imperiile s-au destrămat si au fost călcate în picioare de barbari. Imperiul Bizantin e alt caz de destrămare datorat exceselor… Si Imperiul Austro-Ungar, ca să mă refer la unul mai apropiat geografic si în timp. Toate s-au dus din scăderea credintei si decăderea moralei. În Imperiul Roman, cel care a dus cultură si civilizatie în toată Europa, la început omul era considerat etalon al universului, omul era respectat, indiferent dacă era învingător sau învins într-un război. Conta conditia de om… După ce imperiul s-a întins nemăsurat, după ce au început abuzurile si la Roma au ajuns averi peste averi din teritoriile ocupate, desfrîul a pus stăpînire pe clasa conducătoare care a încălcat prima orice morală, orice lege, orice regulă. Si dacă clasa conducătoare trăieste în desfrîu, clasele de jos le iau ca model si adoptă aceeasi viată desfrînată.

Răul nesupravegheat se întinde ca o pecingine, muscă din mîna care e pregătită să facă fapte bune… Iar răul porneste întotdeauna de la clasa conducătoare, de la intelectualitate, de la cei responsabili în societate si care uită prea lesne de menirea si de responsabilitătile pe care le au…

Toate astea sînt valabile si pentru crestinismul nostru. Atîta vreme cît s-a mentinut în starea lui de puritate, a vietii ascetice, a pustniciei, a vietii mănăstirilor, a călugărilor dăruiti total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a mentinut la înăltime, n-a putut fi înfrînt. Credinta a fost cea care a însufletit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost cîstigată pentru că omul a mers cu gîndul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu si Patria. În Dumnezeu si în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli crestine profunde. De fapt si Dumnezeu si Patria putem spune că făceau parte din Familie, credinta făcea un tot din aceste valori supreme. Decăderea a început în momentul în care Patria a fost înjosită de conducătorii ei, cînd Biserica a fost lovită la rădăcină, cînd Familia a fost desconsiderată… La asta au contribuit si clericii nostri, si intelectualii care nu si-au înteles menirea si politicienii care s-au lăsat cumpărati, manevrati… După ce ai luat unui popor regulile lui interioare, după ce l-ai smintit din tiparul lui, poti usor să-l manevrezi, să-l deturnezi…

Se zice că s-a subtiat sentimentul patriotic, că această globalizare va duce la slăbirea sentimentului patriotic…

Este si un plan aici, de a ne spăla memoria si constiinta de neam… Căci ce-i neamul? Este fratele meu, este mama mea, este tatăl meu, e vecinul meu, e satul meu, e orasul meu, e judetul meu… Si cam atît. Te duci, umbli din nord pînă în sud, străbati lumea pe toate meridianele, dar ti se face deodată dor de fratele tău, de mama ta, de tatăl tău, de vecinul tău, de satul tău, de orasul tău, de tara ta… Si atunci nu înseamnă asta că apartii pentru totdeauna unui singur neam, de care nu poti să rupi niciodată firele nevăzute care te leagă? Nu poti să speli creierul în asa măsură încît să nu-ti mai fie dor.

Cu cît lumea pare mai strîmtă, mai usor de atins fizic de la un meridian la altul, cu atît omul pare mai izolat, se simte mai singur…
Dar cum să fie altfel? Sînt mai singuri oamenii pentru că sînt pusi în situatii diferite. Se duce românul în Italia, în Spania, în Canada, normal că nu mai vine acelasi care a plecat…

Este vorba de un miraj al Vestului care actionează asupra psihicului fiecăruia… Mirajul necunoscutului si al altor civilizatii.
… si la un moment dat acest tînăr, plecat dintr-un sat de-al nostru, pus într-o experientă de un an, doi, trei, patru, vine în tară si în tară toti zic:

Ei, vine de la Paris, vine de la Viena…! Iar cei care au rămas în tară se simt inferiori, desi cel care vine nu are nimic în plus, nu-i nimic de capul lui, dar toti stau cu gura căscată…

Eminescu spunea la fel de plastic: „Ai nostri tineri la Paris învată,/ La gît cravatei cum se leagă nodul,/ Apoi ne vin de fericesc norodul…”.
Istoria se repetă si cu cît ne adîncim în ea influenta e tot mai periculoasă… Rănile de acum sînt mai mari. Altă elegantă era pe vremea lui Eminescu în aceste împrumuturi, si Occidentul era altul. Erau si atunci subrezeniile astea, dar acum terenul e mai prielnic pentru a demola lumea noastră. Masoneria lucrează. Acum vine unul, îl ia pe tînăr deoparte si-i zice: Dacă vrei să ajungi ceva în viată trebuie să te înscrii la organizatia noastră…! Dacă nu, stai pe margini, pe dinafară…

…Noi avem politică? Noi avem politicieni? Nici pe departe… Politician înseamnă om de mare prestigiu, de mare demnitate, înseamnă om cult si de caracter pe care să te poti baza, care să-ti dea garantia că te duce pe drumul bun… Dar noi ce avem? Avem tot felul de aventurieri, de făcături care nu înseamnă nimic nici pentru familiile lor, dar să mai însemne ceva pentru tară, pentru neam…?!
Avem conducătorii pe care îi merităm, asa se zice… Chiar n-am meritat altceva din 1989 pînă azi decît aceeasi sleahtă de potlogari care ne-a tras încet spre un Ev Mediu grotesc?

Da, e adevărat, dar ăia nu se aleg singuri acolo, de multe ori e prostia noastră… Dar ti-i mai si bagă pe gît, ti-i bagă pe fereastră chiar dacă tu îi dai afară pe usă. Că lupul nu-l primesti tu pe usă, el sare peste gard sau intră pe unde simte locul mai slab.

Fragment din interviul realizat de scriitorul Adrian Alui Gheorghe

Sursa revistaConvorbiri literare

09
dec.
14

Pr. Arsenie Papacioc – Să prețuim timpul! (video)

Parintele-Arsenie-Papacioc-4-foto-Cristina-Nichitus-RonceaV-am mai spus, moartea nu vine sa-i faci o cafea, vine sa te ia. Moartea-i o realitate. Si toti muribunzii pe care i-am vazut, doreau sa mai traiasca macar o zi.

Dar sa stiti ca nu intr-o zi, intr-o clipa poti sa faci foarte mult. Repet, daca nu stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi, daca nu-ti pui problema mare a vietii tale, nu realizezi nimic important in planul mantuirii.

 

 

09
dec.
14

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii

6_3ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

Mărturie athonită în România, Pelerinajul Arhimandritului Efrem- Octombrie 2002, Omilii, sinaxe, conferințe,

Editura Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Muntele Athos 2004

09
dec.
14

Noi suntem cei care ne croim viitorul

staretul_tadei_6Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu. Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.

Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.

Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni. Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm. Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.

Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul”. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.

Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor). Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm. De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.

Din Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, 2010

09
dec.
14

Naşterea de prunci

27(1)Părinte, astăzi mulţi oameni tineri nu vor să facă copii, deoarece se gândesc în ce fel de lume vor aduce pe copiii lor. Poluare de la chimicale, de la cen­trale nucleare, viaţă plină de stres, societate sălbatică, războaie… Dacă sântem deja în timpul lui Antihrist, mă gândesc şi eu, că nu s-ar merita ca cineva să se căsătorească şi să facă copii.

– Nu, Atanasie, nu este aşa!… Creştinii din timpul prigoanelor nu se căsătoreau? Nu făceau copii? Se căsătoreau şi făceau şi copii! îşi aveau nădejdea în Hristos… şi nu în oameni.

Acest gând arată puţină credinţă. Dumnezeu într-o clipă le poate îndrepta pe toate; le poate şterge pe toate cele rele. Oamenii îşi fac planuri, dar şi Dum­nezeu are planurile Lui.

Dacă ai şti de câte ori a învăluit diavolul pământul cu coada lui ca să-l distrugă… însă nu-l lasă Dum­nezeu, ci îi strică planurile. Iar răul pe care diavolul îl face, Dumnezeu îl pune în valoare şi scoate din el un mare bine. Să nu te nelinişteşti!.

Din: Atanasie Rakovalis, Parintele Paisie mi-a spus, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2006

09
dec.
14

Noi avem haină de nuntă?

tradizii_1Ce înseamnă haina de nuntă? Ce înseamnă haina de nuntă pentru noi, care venim la biserică? Pe unii îi vedem că se îmbracă mai frumos. Alţii nu se îmbracă frumos pentru că nu au haine sau nu au tragerea de inimă pentru veşmintele exterioare. Dar toţi trebuie să ne îmbrăcăm în haina slăvirii lui Dumnezeu. Toţi trebuie să ne îmbrăcăm în haina pocăinţei, să punem peste sufletul nostru un veşmânt curat, alb, care reprezintă purificarea sufletului nostru prin rugăciune pentru venirea la biserică. Când vii la biserică nu-i ca la serviciu, nu este ca la restaurant.

Când vii la biserică te pregăteşti sufleteşte cu o zi înainte sau chiar cu o săptămână înainte. Spui: „Duminica viitoare mergem la biserică”. Se întâmplă ceva în suflet, un tremur, sufletul capătă altă vibraţie decât cea din lumea de toate zilele. În fiecare zi te duci la servici şi eşti sătul de el, dar trebuie să munceşti ca să-ţi câştigi viaţa ta şi a copiilor tăi. Din când în când te duci la mare, sau la munte, sau la restaurant. Şi ce-ai făcut cu asta? Te duci să-ţi odihneşti sufletul şi trupul sau să-ţi desfătezi privirea.

La biserică vii să-ţi îndulceşti privirile spirituale. Aici vezi biserica plină de Sfinţi, ei sunt prietenii noştri. Toţi aceşti Sfinţi pe care-i vedeţi zugrăviţi sunt prietenii mei şi ai dumneavoastră. Ei se roagă cu noi. Îi chemam în ajutor şi ei ne răspund. Noi spunem: „Rugaţi-vă pentru noi!” şi ei se roagă pentru noi. Dacă te cheamă Vasile, spui: „Sfinte Vasile, roagă-te pentru mine păcătosul!”. Şi el se roagă pentru tine. Aici venim cu altă vibraţie sufletească. Ieşim din dimensiunea umană şi intrăm într-o dimensiune cerească. Aici luăm contact cu adevăratul Împărat.

Dacă venim însă la biserică aşa cum mergem la restaurant sau într-o excursie, nu avem haină de nuntă. Venim în haina de toată ziua, plină de păcate, cu tot ceea ce în decursul săptămânii am adunat. Venim în inima noastră cu răutăţi, cu insulte, cu vorbiri de rău, cu alte păcate mai grave, cu desfrânări, cu beţii. Nu poţi să aduci sufletul aşa la biserică, trebuie să-l curăţeşti puţin. Aşa cum atunci când te duci la servici îţi pui o haină mai frumoasă, o cămaşă mai curată, aşa trebuie să vii în biserică, la slujbă, cu un suflet purificat şi împodobit. Să fie ceva în tine care radiază în afară sfinţenie, bucurie şi iertare, prin care şi tu ierţi şi ceri iertare tuturor. Aceasta este haina de nuntă.

Dacă vii la biserică fără haină de nuntă, Împăratul, Care este aici de fiecare dată, Iisus Hristos ştie ce aduce fiecare cu dânsul, dacă aduce o inimă pocăită sau măcar o inimă îndurerată pentru păcatele făcute. Ştie dacă cineva vine cu sfidare în biserică, fără să-i pese de Dumnezeu, dacă vine doar de ochii lumii sau fiindcă a auzit că dacă are nevoie de ceva şi se roagă. Dumnezeu îi ajută… Nu se intră în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că ai venit la biserică. Nu se intră în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că te-ai închinat şi ai aprins lumânări. Se intră în Împărăţia lui Dumnezeu atunci când vii pregătit cu haina de nuntă, cu haină de Cină. Haina aceasta de Cină este o haină spirituală, duhovnicească. Este tot ceea ce facem noi ca să ne rupem de păcat încercaţi deci să vă pregătiţi sufletul pentru biserică. Încercaţi să lăsaţi la uşa bisericii toate patimile lumeşti. Dacă aveţi vrăjmăşie cu cineva, lăsaţi-o afară! Împăcaţi-vă! Dacă v-a tulburat cineva cu ceva, iertaţi-l! Dacă aţi tulburat pe cineva cu ceva, cereţi iertare! Şi mai presus de orice, cereţi iertare lui Dumnezeu, ca atunci când intraţi în biserică, să intraţi cu sufletul împăcat.

Din Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 195-196

09
dec.
14

Oamenii care cad în păcate de moarte, din neputinţă, pot fi pomeniţi la Sfânta Li­turghie?

proskomidijaDacă Hristos a murit pentru păcătoşi, de ce oamenii care cad în păcate de moarte, din neputinţă, nu pot fi pomeniţi la Sfânta Li­turghie, care este cea mai puternică rugăciu­ne? Nu au ei nevoie mai mare de dragostea lui Hristos?

Nu ştiu. În partea de unde vin eu se pomenesc, numai cei care s-au lepădat de credinţă nu se pomenesc. Sfântul Se­rafim de Sarov spunea că cel mai mare lucru este să fii botezat ortodox. Pentru că, oricine ar fi omul, fie şi beţiv, şi curvar, moare, şi Biserica se roagă pentru el până la sfârşitul veacului şi poate să-l iz­băvească, ceea ce nu se întâmplă cu cei nebotezaţi.

Sfântul Ioan de la Kronştadt se ruga pentru musulmani, Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga pentru păcătoşi. Ştiţi care a fost una dintre învinuirile aduse lui Ioan Gură de Aur la Sinodul de la Stejar? Unul din punctele de acuzaţie suna aşa: „L-am auzit pe acesta spunând: de va cădea cineva de o mie de ori, de o mie de ori să vină la mine şi eu de fiecare da­tă îl voi ierta.” Aceasta era o mare smin­teală. Sfântul Ioan Gură de Aur făcea sminteală prin această iertare pe care o dădea păcătoşilor ori de câte ori veneau la el. Aceasta o vestea de pe amvon (în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (sec. IV-V), în Bizanţ, pocăinţa pentru păcatele de moarte era permisă o singură dată, fiind respin­să celor ce repetau păcatele. Faptul că Sfântul Ioan, chiar şi cu autoritatea sa de patriarh al Constantinopolului, oferea iertarea celor care se reîntorceau la păcatele lor contravenea practicii bisericeşti din acea vreme. (Punctele de acuzaţie de la Sinodul de la Stejar pot fi găsite şi în volu­mul Scrisori către Olimpiada, apărut la Editura Deisis din Sibiu).

Ei, cum vă gândiţi, sfântul îi pome­nea pe păcătoşii care cădeau, înainte ca ei să se întoarcă la el? Nu vedeţi ce vremi trăim? Ce-am fi făcut noi cu prorocul David care a căzut în păcat de moarte? L-am fi pomenit în Liturghie? Să nu uităm că prorocul David era în Legea Veche în care iudeii erau datori să-l omoare cu pietre pentru păcatul curviei, aşa cum îl vedem pe Finees, care l-a omorât pe iudeul care a păcătu­it cu o păgână care a venit noaptea în tabără, iar Finees a intrat în cort şi i-a omorât pe amândoi şi aceasta, spune Scriptura, „i s-a socotit lui întru drepta­te”. Aşa vedeau iudeii desfrânarea şi aşa o pedepseau. Ce trebuiau să facă iudeii cu prorocul David după ce a căzut în păcat? Iată, astăzi, ne-am ruga noi pentru prorocul David?

Aşa că să vedem cu înţelepciune şi cu dreaptă judecată toate acestea. Ce fel de păcat a săvârşit Petru când s-a lepădat de trei ori de Hristos şi a zis „nu ştiu, nu-L cunosc pe omul acesta”? Ce fel de păcat a săvârşit, de moarte sau nu de moarte? A săvârşit cel mai mare păcat care putea fi săvârşit, s-a lepădat de Hris­tos cu jurământ, nu o dată, ci de trei ori. Şi Hristos, după Înviere, vine la el şi-l întreabă: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” nu l-a întrebat simplu „Simone, mă iubeşti?” – chiar dacă până şi această întrebare ar trebui să sune ironic pentru noi, despre ce fel de dragoste putea fi vorba, de vre­me ce L-a vândut? Dar Hristos nu doar că-l întreabă „Simone, mă iubeşti?”, ci „Simone, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”. Adică decât ceilalţi Apostoli. Gândiţi-vă la Petru, care L-a vândut, şi acum trebuie să răspundă nu doar „da, Doamne, Te iubesc”, ci „Te iubesc mai mult decât toţi aceştia”. Petru ce spune? „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.” Hristos ar fi putut spune: „Păi, cum mă iubeşti?” „Tu ştii toate – spune Petru -, ei poate nu înţeleg cum eu, chiar şi vânzându-Te, acum Te iubesc mai mult pe Tine, dar Tu ştii toate, Tu eşti Dumne­zeu, Tu ştii tainele inimii , Tu ştii că omul poate fi cuprins de neputinţă şi poate cădea, dar el se ridică. Tu ştii plânsul meu de după cădere.” Tradiţia spune că Apostolul Petru a plâns toată viaţa lui, că de câte ori auzea cocoşul cântând, plângea.

Aşa că a căzut omul, a săvârşit un pă­cat de moarte, dar oare noi îl rupem de la Biserică? Ne mai rugăm pentru el? Noi ştim pocăinţa lui? Noi ştim ce face el în camera lui după ce a căzut? Noi îl rupem de la comuniune, nu-l mai pome­nim? Dumnezeu ştie toate şi ştie pentru ce-l pomenesc eu pe el, pe acest păcătos. Pentru că nu spun: „Doamne, dă-i lui cutare să fie aşa“, nu, ci „precum voieşti, judecă“. Şi Dumnezeu face cum crede de cuviinţă.

Mai ales că trăim vremea pe care o trăim. Unde nu vedem noi păcatul? Păi unde te întorci: şi la televizor, şi când ieşi afară, auzi, vezi, miroşi… Şi noi să aruncăm oamenii la gunoi, să-i aruncăm în iad dintr-odată, pentru că au săvârşit un păcat? E adevărat că sunt canoanele Părinţilor, dar ele trebuie puse înainte până la săvârşirea păcatului, spre înfri­coşare. Dacă însă păcatul s-a săvârşit, ce să mai vorbim de înfricoşare? De acum trebuie să arătăm dragoste, pentru a-l aduce înapoi.

Apostolul Pavel, în Epistola către Corinteni, mustră un desfrânat, despre care zice că a săvârşit o faptă care nici între păgâni nu s-a pomenit, că s-a culcat cu femeia tatălui său. Şi Apostolul le scrie să dea trupul acestuia satanei, ca măcar sufletul să se mântuiască. Dar după o vreme scrie altă scrisoare, în care spune: „Iertaţi-l, ajunge lui mâhnirea pe care a avut-o din cauză că a fost despăr­ţit de fraţi, ca nu cumva, fiind mâhnit peste măsură, să fie răpit de diavol“. Aşa că l-a canonisit Apostolul Pavel pentru acest păcat, dar când a văzut că l-a cuprins deznădejdea şi putea să se piardă cu totul, îndată a scris şi a zis: „Iertaţi-l, ca să-l aducem înapoi, i-ajunge cât a pătimit.

Atât să canonisim şi să pedepsim cât să trezim râvna în om, să-i trezim conşti­inţa că el a făcut un păcat grav, că s-a despărţit de Dumnezeu. Dar când ve­dem că această despărţire devine povară pentru el şi-l face de deznădăjduieşte şi el întoarce spatele Bisericii şi merge şi săvârşeşte păcatul ca unul care nu mai are nădejde, atunci ridicăm îndată toate de pe el, ca să-l câştigăm. Aşa au făcut Apostolii, aşa au făcut Sfinţii Părinţi.

Aşa că şi noi trebuie să ştim că datori suntem să ne rugăm pentru toţi şi Dum­nezeu ştie cum o să-i judece. N-am avut noi luminare în mintea noastră ce-i păcat de moarte şi ce nu. Da, fapta cutare-i pă­cat de moarte, teoretic vorbind, dar ştii tu cum a socotit-o Dumnezeu pentru el? De ce te faci Tu judecător, dacă nu ai această vedere? Da, el a căzut în desfrânare, dar ştii Tu în ce viaţă a trăit el şi cum i-a socotit Dumnezeu păcatele lui? Roagă-te, să ne rugăm unii pentru alţii, pentru că, eu cred că dacă suntem astăzi în Biserică, suntem pentru că cineva s-a rugat pentru noi.

Sfinţii întotdeauna se roagă pentru lumea întreagă. Dacă sfinţii, Maica Domnului nu s-ar ruga pentru lumea întrea­gă, pentru păcătoşi, dacă Biserica nu s-ar ruga pentru lumea întreagă, n-ar mai fi Biserica, ar veni sfârşitul lumii şi s-ar termina totul.

Din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, p. 56-62

09
dec.
14

De ce lipseşti? – Predica Mitropolitului Augustin de Florina la vindecarea femeii gârbove

147847.p„Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta”(Luca 13,10)

Era, zice Evanghleia de astăzi, într-o sâmbătă, când Hristos s-a dus într-o sinagogă. Sâmbăta, evreii o ţin ca zi de închinare a lui Dumnezeu. În această zi este interzisă munca. Porunca Decalogului spune: „Şase zile din săptămână pentru muncă, dar sâmbăta trebuie să fie închinată slujirii lui Dumnezeu” (Ieşire 20, 9-10).

Iudeii respectau cu stricteţe această poruncă. Oricine încălca porunca şi lucra în zi de sâmbătă, era pedepsit cu o aspră pedeapsă. Un evreu, menţionează istoria Vechiului Testament, care a îndrăznit în zi de sâmbătă să iasă afară din cetate şi să se ducă în munte şi să taie lemne, a fost judecat pentru încălcarea poruncii şi condamnat la moarte. S-au adunat evreii, au luat pietre, le-au aruncat asupra lui şi l-au omorât (vezi Numeri 15, 32-36). Pietrele pe care le-au aruncat, au fost atât de multe, încât au alcătuit un mic deal. Oricine trecea apoi pe acolo avea să-şi amintească de pedepsirea omului care a dispreţuit porunca lui Dumnezeu şi a lucrat în zi de sâmbătă. Şi nu doar în anii de demult, dar chiar şi astăzi evreii respectă cu stricteţe ca zi nelucrătoare sâmbăta. Dacă vă duceţi astăzi în Israel, veţi vedea că sâmbăta pe drumuri nu este nicio mişcare. Oamenii nu călătoresc, nu aleargă maşini. Cine îndrăzneşte fără absolută nevoie să-şi ia maşina şi să călătorească pe drumurile publice, este considerat apostat şi provoacă dezaprobarea generală. Nu-l opreşte poliţia, îl opresc cetăţenii. Există însă şi cazuri în care indignarea evreilor pentru călcătorii poruncii este atât de mare, încât nu numai că opresc maşina, dar îi dau şi foc şi o ard. Doar maşina poliţiei şi maşina care transportă medici şi bolnavi la spitale este permis să circule în zi de sâmbătă.

***

Aşadar, sâmbăta, Hristos s-a dus într-o sinagogă. Ce este o sinagogă? Este o clădire în forma unei şcoli sau a unei biserici. Această clădire are scopul de a-i aduna pe evrei în fiecare sâmbătă, ca să citească acolo Legea lui Dumnezeu şi să se roage. Poporul numeşte sinagoga – havra. Sinagogi există în toate oraşele şi satele, în toate aşezările locuite de evrei. În sinagogă s-a dus Hristos în zi de sâmbătă. S-a dus ca să înveţe.
Între oamenii care se aflau în sinagogă în acea zi, era şi o femeie. Această femeie era bolnavă. Boala ei provenea din lucrarea satanei. Trupul ei se încovoiase. Aşa cum iei o tijă dreaptă şi o curbezi, aşa satana după îngăduinţa lui Dumnezeu îi încovoiase coloana vertebrală. I-o încovoiase atât de mult, încât capul nenorocitei femei atingea pământul. Şi de departe se părea că păşeşte nu un om, ci un animal cu patru picioare. Mâinile ei deveniseră picioare, pe care le sprijinea pe pământ ca să poată să meargă. În această situaţie se afla femeia nu de un an sau doi, ci de optsprezece ani întregi, o întreagă viaţă. Ce privelişte tristă!

Această femeie infirmă, chiar dacă nu se ducea sâmbăta la sinagogă, ar fi fost îndreptăţită pentru absenţa ei. Nimeni n-ar fi putut să o acuze. Şi totuşi. Femeia aceasta, cu toată boala ei, când se mijea de sâmbătă, nu avea linişte. Considera o datorie să se ducă la sinagogă. Şi se ducea întotdeauna fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu care nu o făcea sănătoasă.
Dar de această dată, când s-a dus din nou la sinagogă, a văzut minunea lui Dumnezeu. Hristos a văzut-o, I s-a făcut milă de ea, şi răsplătindu-i închinarea, consacrarea, devotamentul către Dumnezeu, a tămăduit-o. Trupul ei, care era îndoit ca un belciug, ca o mică verigă, s-a făcut din nou drept ca un chiparos. De acum, mergea cu trupul drept şi Îl slăvea pe Dumnezeu.

***

Ah, creştinii mei! Această femeie din Evanghelia de astăzi pe câţi creştini nu-i va judeca în ziua judecăţii! Femeia aceasta, bolnavă, infirmă, într-o stare jalnică, mergând în cele patru membre, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă. Noi, creştinii, nu avem sâmbăta; avem duminica. Duminica a înlocuit sâmbăta. Duminica este ziua cea mare şi slăvită. Duminica este ziua în care Hristos a biruit moartea, a adus o nouă viaţă şi a creat o nouă lume, lumea harului. Şi ar trebui ca noi creştinii să cinstim duminica cu o deosebită evlavie. Ar trebui ca în această sfântă zi să înceteze toate lucrările în afară de cele absolut necesare şi indispensabile. Ar trebui ca în această zi să nu aibă loc nici un meci de fotbal, nici teatre, nici cinematografe, nici excursii. Ci toţi şi toate să alerge la biserică şi să-L adore pe Dumnezeu – Sfânta Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Pentru că aceste Trei Persoane ale Treimii Celei de-o-fiinţă şi nedespărţită au lucrat pentru mântuirea oamenilor. Tatăl a voit, Fiul a venit pe pământ, Duhul Sfânt a luminat lumea. De aceea, şi la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii spunem: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.

Da! Creştinul, care merge în fiecare duminică la biserică şi urmăreşte cu evlavie toate câte se spun şi se fac acolo, şi cu credinţă se apropie şi se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, acest creştin este folosit, dobândeşte lucruri inestimabile. Dacă la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, preotul ar da fiecăruia care vine la biserică ca dar o liră de aur, puteţi să vă închipuiţi ce s-ar întâmpla? Toţi ar fi mers la biserică ca să primească lira. Dar ce este lira şi orice altă comoară materială în faţa comorii spirituale, în faţa binecuvântărilor dumnezeieşti, pe care le împrăştie soarele Dumnezeieştii Liturghii? Oameni, care au intrat în biserică trişti, supăraţi, melancolici, cu capul în jos, când s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie şi au luat binecuvântarea Bisericii, au ieşit plini de bucurie şi de veselie. Şi aşa cum femeia din Evanghlia de astăzi a intrat în sinagogă cu capul încovoiat şi a ieşit cu capul drept, privind cerul, aşa şi fiecare suflet, pe care l-a încovoiat satana şi l-a făcut să vadă doar cele de jos, doar cele pământeşti şi lumeşti, doar cele păcătoase, după ce a venit la biserică iese diferit. Ceea ce spune Biserica noastră, „Sus să avem inimile!”, devine o realitate. Acest suflet se înalţă continuu, ajunge până la stele, trece de stele, Îl atinge pe Dumnezeu, se uneşte cu Dumnezeu.

***

O, Dumnezeul meu, o, Sfântă Treime! Ce binecuvântări sunt acestea pe care le dai evlavioşilor creştini care vin la biserică! Cât de fericiţi sunt ei, dar şi cât de nefericiţi sunt cei care în duminici când sună clopotul rămân pe dinafara Bisericii! Pe aceştia îi va condamna în ziua judecăţii femeia din Evanghelia de astăzi. Femeia bolnavă, infirmă, se ducea la biserica ei, la sinagogă; aceşti creştini sănătoşi, cu mâini şi picioare şi ochi şi urechi, nu se duc ca să spună un „Mulţumesc” lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăţi pe care li le dăruieşte.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: volumul de predici „Kyriaki”)

09
dec.
14

Ce-aş putea să-I ofer eu Lui când nu am nimic?

rugaciune-tanarSărut mâna, măicuţă!
Aş vrea să vă întreb ce trebuie să fac pentru a-L iubi pe Dumnezeu? Ce să îi ofer eu Lui?

Sunt un împătimit. Nimic nu îi pot da. Nici măcar voinţa mea. Inima mi-a devenit sălaş al răului, mintea îmi este robită şi ea. Nu pot şi nu vreau să lupt. Această combinaţie între neputinţă şi absenţa dorinţei este dezastruoasă. Sunt un om care se află în cădere liberă de mult timp… de prea mult.

Ce-aş putea măicuţă să-I ofer eu Lui când nu am nimic?

Dănuţ

Dragul meu Dănuţ, drag

Ei, iată că ai spus un cuvânt mare! Vorba’ ceea: “gura păcătosului adevăr grăieşte”! Da, mare cuvânt ai spus!

Oferă-i nimicul tău. Tu te tot străduieşti, ca şi mine şi ca mulţi dintre noi, să umpli acest nimic turnând în el fel de fel de alte nimicuri sau minciunele… acum încearcă să stai aşa NIMIC în faţa Lui cât mai des cu putinţă. Seara înainte de culcare, dimineaţa la trezire şi ori de câte ori îţi aminteşti în timpul zilei. Intră în acest nimic ce eşti şi stai acolo, gol şi liniştit simţind cât poţi mai profund cât de nimic eşti. Nu primi gânduri. Nu te judeca, lasă-L pe El s-o facă. Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să i-L oferi Lui, nu ţie sau vrăjmaşului. Vei prinde mişcarea sufletului prin care să faci asta, poate nu imediat, dar după câteva încercări vei reuşi!

Ştii, omuleţule drag? Dumnezeu a făcut această lume imensă şi minunată din nimic!

Îndrăzneşte să fii nimic în mâna Lui şi nu în capul tău!

Cu dragoste şi înţelegere,

M. Siluana

Sursa Site-ul Centrului “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”

09
dec.
14

Nu poţi avea credinţă în Dumnezeu dacă nu te rogi lui Dumnezeu

3_2Un punct de angajare în viaţa duhovnicească, este rugăciunea de dimineaţă şi de seară şi de la vremea mesei. Nu poţi avea credinţă în Dumnezeu dacă nu te rogi lui Dumnezeu. Sunt unii oameni care se socotesc credincioşi, dar nu se roagă. Ceea ce nu ştiu ei, pentru că li se întunecă minţile, este aceea că renunţă la vorbirea minţii cu Dumnezeu. Un om credincios nu poate să nu-I spună lui Dumnezeu cele ce le poartă în suflet, nu poate să nu aducă preamărire lui Dumnezeu.

Sunt unii care se numesc credincioşi şi se mulţumesc doar să mediteze, doar să gândească la nişte lucruri care țin de credinţă, dar care nu adâncesc aceste lucruri în așa fel încât să izbucnească din sufletul lor şi în rugăciune. Să nu uităm de ce suntem în fața lui Dumnezeu: „Când îți vei aduce aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunile, pentru ca atunci când ÎI vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine“. Nu poţi să ai o viaţă evlavioasă, aşa cum nu poţi să-ti arăţi credinţa în Dumnezeu, fără să vorbeşti cu Dumnezeu, fără să începi ziua cu Dumnezeu şi să o sfârşeşti cu Dumnezeu, mai ales când ştii că rugăciunea e întâlnirea cu Dumnezeu. Cine nu se roagă dimineaţa şi seara, cine nu-şi face vreme de Dumnezeu, acela poate să ştie că nici n-are Dumnezeu. Dacă ai Dumnezeu, atunci nu poţi ocoli pe Dumnezeu. Trebuie găsită vreme anume pentru Dumnezeu (măcar 5-10 minute, dimineaţa şi seara). Trebuie să găseşti timp şi pentru Dumnezeu, aşa cum găseşti pentru atâtea lucruri pe care le faci. Să stai în faţa lui Dumnezeu cu atitudine de credinţă, în picioare, în genunchi, aşa ca să ştii că vorbeşti cu Dumnezeu, nu oricum. E adevărat că credinţa vine împlinind lucrurile lui Dumnezeu, de aceea noi pornim cu credinţa, cu câtă o avem şi înaintăm în credinţă, dar numai dacă facem lucrurile credinţei. Nimic nu te învaţă să te rogi decât însăşi rugăciunea, însuşi faptul de a te angaja în rugăciune. Nu te rogi, scazi în rugăciune; te rogi, înaintezi în rugăciune.

Cineva spunea: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie”. Dacă nu te rogi, sau dacă te rogi prea puţin, dacă rugăciunea e atât de puţină în viaţa ta încât nu poţi să te cercetezi pe tine însuţi în rugăciune, înseamnă că nu ai folosit rugăciunea (pe care o faci şi în grabă, şi superficial). În orice caz, un program de rugăciune trebuie să ai. Oricum te-ai ruga, trebuie să te rogi şi dimineaţa, şi seara, şi la vremea mesei.

Din Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 188-189

09
dec.
14

Faceţi milostenie sufletească în fiecare zi

3764491_largeFaceţi milostenie sufletească în fiecare zi, că milostenie trupească nu prea avem de unde.

Ce înseamnă milostenie sufletească? Să iei o carte sfântă sau Noul Testament şi să mergi la un creştin bolnav, la o bătrânică, la un om sărac şi să îi citeşti de acolo un capitol sau să faceţi rugăciune, să citiţi un acatist sau Paraclisul Maicii Domnului. Şi te închini şi se bucură şi bolnavul şi tu că ai făcut o milostenie. Deci, fă milostenie nu cu bani, ci fără bani, că e mai mare milostenia sufletească, să mângâi un om, să mergi la un bolnav, să-i duci o carte bună, să-i duci o cruciuliţă, sau, mai ales, să duci la preot pe o rudă de a ta, sau bărbatul, sau soţia, sau copilul, sau fata, că poate nu sunt spovediţi de mulţi ani de zile.

Deci, a duce un om, care nu s-a spovedit de mult timp, la preot, este cea mai mare milostenie. Să fie şi el spălat, curăţit şi împăcat. Sau pe altul să-l îndemni la biserică duminica, să nu lucreze, sau pe altul să-l îndemni să meargă la un spital, pe altul să-l îndemni să se împace cu soţia, cu copiii. Îndemnaţi lumea spre biserică, spre duhovnic, spre Hristos. Nu îi oferi bani, nu îi oferi cadouri, ci îi oferi pe Hristos, care e mai scump decât toate. Deci iată atâtea fapte de milostenie pe care puteţi să le faceţi.

Din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 521

09
dec.
14

Postul luării în râs

deti_1Împrieteneşte-te cu un copil care să fie calul de bătaie al râsului celorlalţi.

Caută-l, acordă-i atenţie, poate şi câteva dulciuri. Condu-l puţin după ore şi conversează cu el. Încearcă să repari veşmântul sufletesc sfâşiat prin îndrăzneala fără măsură a râsului celor care-i cunosc suferinţa. Poate fi un mic defect, un fel de a se bâlbâi, dar galeria de râs i-l amplifică până la dimensiunea unei adevărate cocoaşe.

Luarea în râs este forma cea mai joasă a defăimării şi îmi aminteşte întotdeauna de scuiparea lui Iisus.

Poate ar trebui ca oamenii fără cruci (şi copiii, în general, încă nu au) să n-aibă dreptul de-a îmbrânci un seamăn, chiar în clipa în care îşi urcă Golgota, străduindu-se să-şi păstreze echilibrul până la capăt, sub greutatea dramei lui. Îi vezi chipul aparent liniştit, adesea cufundat în lectură sau în contemplaţie şi din expresivitatea ochilor trişti deduci asprimea crucii nevăzute.

Nu există legi care să-l protejeze pe acest copil de curioşii care confundă băşcălia cu spiritul (doar glumim! doar ne jucăm cu el) şi care ar fi în stare să-l urce pe o masă de ping-pong, arătându-l întregii şcoli:

–          Ia uitaţi-vă măi, ce fraier!

Nici cei mari nu sunt mai delicaţi. Cu greu ar renunţa la râsul de cel altfel decât ei şi adesea, mai curat decât ei.

Sunt aceeaşi pleavă care Îl însoţea pe Iisus şi care, paradoxal, de două milenii n-a fost spulberată de vânt, sau poate da?! Din păcate, în orice timp s-ar naşte, un suflet care se leapădă de crucea sa (care doar o uită, înecându-şi prea adesea amarul în consolările lumii) îşi pierde greutatea şi devine uşor, prea uşor, căpătând consistenţa dizgraţioasă a plevei.

Ascult acatistul Sfintei Cruci, cel mai greu de înţeles, ca bucurie. Mă ajut, citind din Sfântul Macarie Egipteanul: „Fericiti sunt cei care au trecut inspaimantatoarele intinderi ale intunericului, ingrozitoarea noapte, clima secetoasa si rea a pacatului, cei care au intrat in odihna si bucurie.” După această fericire tânjesc.

Am văzut cândva un film despre prietenia dintre nişte oameni cărora

destinul le-a revelat de timpuriu starea de excluşi ai succesului:

un infirm, o pictoriţă care şi-a pierdut copilul pe instalaţiile de joacă, o bibliotecară însărcinată şi terorizată de familie. Încercau să se protejeze unul pe altul de răutatea celor care trăiau dobitoceşte, judecându-i şi folosindu-se de viaţa lor, doar pentru râs. O, şi cât de folositoare este povestea unui om sub cruce, dacă ştii să i-o vezi. Cum să râzi?!

Judecata lumii (ratatule!) nu trebuie să aibă mai multă putere asupra ta decât un vârtej de praf. Acoperă-ţi ochii şi lasă-l să treacă. Apoi ia-ţi crucea ta curată şi urcă mai departe, mulţumind pentru ea.

Avva Veniamin, când avea să moară, a zis fiilor săi: „Acestea faceţi şi puteţi să vă mântuiţi: totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi; pe calea cea împărătească să umblaţi, milele să număraţi şi să nu defăimaţi!”

Da, luarea în râs este o defăimare şi ea stă în calea mântuirii noastre, căci alungă din suflet frica de Dumnezeu.

Să ne ferim oricând de râsul împreună cu alţii, când un frate este arătat cu degetul. Să fugim de acolo, să ne îndepărtăm de grup, să ne însingurăm, dacă nu-l putem apăra în nici un fel pe cel prigonit. În post, să ne ferim de râs în general, rezumându-ne să păstrăm starea bucuriei, oricând îngăduită şi binecuvântată de Domnul.

Pentru cel chinuit de râsul altora, vreau să copiez un verset din psalmul 93:

„Doamne, când s-au înmulţit durerile în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”.

Bucuria obţinută prin rugăciune, milă şi iubire se păstrează în suflet cât apa sfinţită, într-un vas curat, exalând luni de zile mirosul de busuioc şi de încăpere plăcută lui Hristos, pe când satisfacţia luării în râs durează doar o clipă. De ce n-am putea renunţa la ea?!

sursa Lumea credintei

09
dec.
14

Cota zero a iubirii

dragoste._fericireAdevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz, nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni. În general, oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru“ – aşa cum îi vine, aşa se manifestă. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general, părinţii sunt iubitori faţă de copii, aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui; să fie odihnit prin existenţa ta. În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi.

Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi, câtă vreme îl marginalizezi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti.

Extras din Arhim. Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, 2007, p. 39

09
dec.
14

Nu există atei ci doar oameni care refuză să gândească. Fără Dumnezeu am fi apariții ciudate și dispariții stupide

 

 

 

 

 

Nu există atei ci doar oameni care refuză să gândească. Fără Dumnezeu am fi apariții ciudate și dispariții stupide  – ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crișanei și Maramureșului.

 

 

 

 

09
dec.
14

”SINDROMUL CESĂFAC” – Cum să-ți alegi calea în viață în funcție de darurile pe care ți le-a dat Dumnezeu

10364140_768712583221403_907861654741297151_n”Societatea de consum a educat generația în care persoana se poate eschiva de la responsabilitate și poate comite orice faptă dacă are pentru aceasta o hîrtie: un contract, un regulament al firmei sau al companiei, un vinovat pe care să dea vina. Totuși viața nu este făcută doar din muncă și contracte. Viața e un tumult de sentimente, de legături și sfîșieri cărora trebuie să le faci față. Uneori o hîrtie de divorț nu te eliberează de omul pe care l-ai iubit, după cum nici un certificat de căsătorie nu te face să iubești și să fii iubit.

Ce să faci cu tine în viața de dincolo de hîrtii, acolo unde nici un argument nu-ți poate împăca îndoiala, unde regretele te pot distruge și unde o alegere care, formal, este un succes îți poate aduce prăbușirea?”

SAVATIE BAȘTOVOI, ”SINDROMUL CESĂFAC” – (Cum să-ți alegi calea în viață în funcție de darurile pe care ți le-a dat Dumnezeu).

Lansarea cărții va avea loc la București, librăria Sophia, cel mai probabil pe 19 decembrie.

09
dec.
14

Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea citită?

rugaciunea-lui-iisusPentru un începător, ce să precumpănească mai mult: rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea citită – acatiste, paraclise?
Cred că nu există o rugăciune mai puternică decât rugăciunea lui Iisus. Numele Domnului Iisus a fost dat prin descoperire de Sus și poartă în el harul, energia mântuirii. Chemând neîncetat acest Nume, harul sporește în inimile noastre până când acest har zidește pe deplin, înlăuntrul nostru, biserica lui Dumnezeu, cea nefăcută de mână omenească.
Acesta este scopul tuturor rugăciunilor Bisericii și avem nevoie de amândouă: avem nevoie de rugăciunile din timpul slujbelor, dar avem nevoie, chiar mai mult, de rugăciunea lui Iisus. Așa cum în viaţa laică, înainte ca cineva să devină scriitor trebuie mai întâi să înveţe gramatica și sintaxalimbii în care dorește să scrie, tot așa, și în Biserică, citim slujbele și ne rugăm cu rugăciunile slujbelor ca să învăţăm limbajul Bisericii, limbajul în care Biserica Îi vorbește lui Dumnezeu. Dar atunci când vom fi asimilat limbajul slujbelor vom putea începe să-I vorbim lui Dumnezeu direct din inimă, rămânând în duhul limbajului Bisericii.
Cred că avem nevoie de amândouă, însă, personal, înclin să cred că avem mai multă nevoie de Numele Domnului Iisus. Pentru că dacă acest Nume se va lipi de răsuarea noastră, el va deschide toate porțile care trebuie deschise până să ajungem la poarta raiului. Întâiul și cel mai mare între apostoli, Petru, după ce a primit limba de foc a Cincizecimii a zis: „Nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” decât numele lui Iisus Hristos (Fapt. 4, 12). Cuvintele acestea ale Sfântului Petru sunt cu adevărat minunate și noi le urmăm.
Din Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, p.94
09
dec.
14

Povestea timpului

Wings_of_TimeA fost odată, doar o dată, demult, tare demult, pe vremea când oamenii știau să vorbească, dau nu știau să se certe, și beau vin doar câte puțin, a fost o țară frumoasă, mândră și bogată, peste care domnea un rege bun și înțelept. Fiecare zi era o sărbătoare și bine mai mergeau toate, iar, dacă totuși apărea un necaz, o supărare sau vreo sfadă, regele și sfetnicii lui știau să-mpartă dreptatea, cârmuind țara cu dragoste și credință.

Dar să nu credeți că era raiul pe pământ, căci toți trăiau cu frică, temându-se nu de ziua de azi, ci de cea de mâine, adică de viitorul lor.

De ce?

Păi, iaca de ce: pe cât era regele de bun și de priceput, pe atât era feciorul său era de rău și de îndărătnic, cel mai neastâmpărat copil. Dacă ar fi fost vreun concurs de năzbâtii, sigur feciorul regelui ar fi ieșit pe primul loc, că, în rest era ultimul la toate. Nu îi plăcea să învețe, nu-și asculta părinții, iar de muncă-ferească Sfântu’- nici nu vroia să audă. Și nu era zi să nu facă vreo nefăcută.

rebenok malchik  600x337 Povestea timpului

De-asta erau toți îngrijorați, întrebându-se ce-o să  se întâmple când regele nu va mai fi, iar la conducerea țării va veni feciorul nevrednic. Dar cel mai tare se necăjea însuși regele, căci poți avea de toate, dacă nu ai mulțumire de la copilul tău, tot degeaba. Amară îi era inima și numai Dumnezeu știe cât încercase să-și schimbe odrasla: îl pedepsise pentru greșelile sale, dar degeaba, a doua zi o lua de la capăt, îi adusese cai mai buni dascăli și cărturari, dar, ți-ai găsit, decât să-i fi pus în mână o carte, mai bine-i puneai în palmă tăciuni aprinși. Ce învăța dimineața nu ținea minte nici până la amiază. Ce să mai lungim vorba, era o ”podoabă” de copil, cum nimeni nu și-ar fi dorit…

În fiecare zi regele se ruga Bunului Dumnezeu pentru fiul său, să-i vină mintea la cap și să devină un copil bun și cuminte, sperând ca, poate, chiar s-a petrecut o minune!

Departe, dincolo de văi și lunci și de codrii cei adânci, era, agățat de creasta unui munte, un schit mic, unde viețuia un bătrân sihastru, om bun, bogat în ani, sărac în bani și fără dușmani.

Veneau la el oameni  din tot regatul, să-i ceară un sfat. Unii ziceau că bătrânul călugăr e cel mai înțelept om din întreaga țară, alții erau siguri că e om sfânt, căci multe minuni făceau rugăciunile sale. Bătrânul auzise și el, de la unul de la altuldespre necazul regelui și se gândi să-l ajute. Așa că, într-o zi plecă spre palat, mergând încet și apăsat, căci era încărcat moșneagul cu ani, cum e încărcat ariciul cu țepi.

Și mergând pe cale, peste deal și peste vale, ajunse moșul la cetate, unde se așeză pe o bancă din grădina palatului. Nu trecu mult timp și iată-l pe feciorul regelui, chiuind și alergând cu un băț în mână, pe post de paloș, după un biet cățel. ”Războinicul” îl fugărea de ziceai că e cel mai mare dușman al său, deși câinele nu-i făcuse nimic. Ba mai mult, era speriat și zburlit tot, gata să capituleze, neștiind încotro să o mai apuce, doar, doar, o scăpa cu blana nescărmănată.

Călugărul l-a strigat pe băiat și l-a poftit să se așeze lângă el, pe bancă. Patrupedul, zicând pesemne bogdaproste în sinea lui, scăpă în sfârșit de pacoste, zbughind-o pe sub niște tufe. Băiatul, uitându-se lung la bătrânul pe care nu-l mai văzuse, s-a așezat tocmai la celălalt capăt al băncii.

53 528x350 Povestea timpului

– Măi, puiule, al cui ești tu? îl întrebă sihastrul, ca și n-ar fi știur deja știut deja cu cine stă de vorbă.

– Nu știi cine sunt eu? Sunt fiul regelui. Ia uite ce haine scumpe port!

– Aha, deci tu ești! Am auzit multe lucruri despre tine, dar nimica bun. Știi, am venit de departe doar să te văd și să îți spun ceva!

Băiatul, curios din fire, se apropie de bătrân, numai ochi și urechi.

– Îți plac poveștile?

-Îhî! Aprobă cel mic din cap.

– Cred și eu că-ți plac, fiindcă nu-i pe lume copil căruia să nu îi placă basmele și poveștile, însă ce îți voi istorisi eu acum sigur nu ai mai auzit.

Bătrânul coborâse puțin glasul, așa că băiatul s-a apropiat și mai mult, așteptând cu sufletul la gură să afle despre ce taină e vorba.

– O să-ți spun Povestea timpului, cum și de ce a lăsat Dumnezeu să se scurgă timpul, să treacă ceasurile unul după altul fără să le mai putem întoarce.

– Da chiar, de ce?

– Păi, uite de ce!

La început se zice că lumea era ca și azi, cu oameni mari și copii, cu tineri și bătrâni, cu buni și răi, dar vezi tu, nu exista timp. Toate rămâneau la fel zi după zi, an după an. Bătrânii erau mereu bătrâni, iar copiii rămâneau pentru totdeauna copii. Nimeni nu se năștea și nimeni nu murea. Și poate că lucrurile ar fi rămas așa până azi, dar s-au schimbat din cauza copiilor…

– Din cauza copiilor, păi nu erau ei mulțumiți să rămână mereu copii, să n-aibă altă treabă decât să se joace? întrebă feciorul regelui nedumerit.

– Stai să vezi, să te minunezi! Pe vremea aceea, Sfântul Petru umbla pe pământ ca un om simplu, mergând din sat în sat și din cetate în cetate, să vadă cum trăiesc oamenii. Și după ce-a umblat el cât o fi umblat,  s-a dus drept înaintea lui Dumnezeu.

– Petre, de ce ești abătut? Ce ai pe suflet?

– Doamne, mare și frumoasă este lumea pe care ai făcut-o și multe minunății îți bucură inima. Dar tare mă doare sufletul de mila unor oameni, care-s cei mai nefericiți.

– Și care sunt cei mai năpăstuiți oameni de pe pământ, Petre?

– Sunt părinții care au copii răi și nerecunoscători. Ce mulțumire și ce bucurie să aibă, bieții de ei, când odraslele lor le aduc doar griji și tristețe. Așa că, Doamne, eu zic să-i pedepsești cumva pe copiii aceștia.

Atunci Dumnezeu, ascultând rugăciunea Sfântului Petru, căci era dreaptă și cu credință, hotărî să porneacă timpul. Și din acel moment, toate au început să se schimbe.

– Uite, Petre, zise Domnul, de acum lucrurile nu vor mai fi la fel. Toți copiii, vor crește și când vor ajunge mari, vor avea la rândul lor copii. Așa vor vedea și ei ce înseamnă să ai bucurii sau necazuri de la propriul copil. Abia atunci vor înțelege, când cor fi mari, ce înseamnă să fii părinte și cât de greu e să crești un copil.

– Doamne, cât de bine Te-ai gândit! Dacă un copil rău și neascultător, atunci când va fi mare, va avea un fiu  la fel ca el, bine are să fie? Nicidecum! Iar așa timpul le va rezolva pe toate, întorcându-le pe toate cele bune cu bine, iar pe cele rele după dreptate. Căci nimeni nu va putea păcăli timpul.

Terminând de povestit, bătrânul a tăcut. Apoi, uitându-se drept la fiul regelui, îl întrebă:

– Ți-ar plăcea, când vei fi mare, să ai un copil care să-ți semene, să fie așa cum ești tu acum: să mintă și să se ascundă, să nu învețe și să lenevească? Ți-ar fi drag de el?

– Păi, nu prea!

– De ce, că doar ar fi la fel ca tine. Ți-ar aduce necazuri și durere, cum îi aduci și tu tatălui tău. În fiecare zi, îi poți face viața mai grea sau mai frumoasă, de tine depinde.

Și mai gândește-te că peste câțiva ani, vei fi și tu bărbat în toată firea. Nu ți-ar plăcea să trăiești atunci în înțelegere cu familia, mulțumit și bucuros de copii tăi?

Bătrânul s-a ridicat de pe bancă și a plecat încet, înapoi spre schitul său. Fiul regelui a rămas mut de uimire, gândindu-se câtă dreptate avea călugărul.

ruga de copil 233x350 Povestea timpului

În acea seară, pentru prima dată, băiatul s-a rugat Bunului Dumnezeu să devină un copil cuminte, harnic și ascultător. De a doua zi, au văzut toți cum, încet, încet, năzdrăvanul de  odinioară devenea un copil de-ți era mai mare dragul. Și de unde altădată era rușinea palatului, ajunse în scurt timp, mândria întregului regat.

Iar peste ani, când regele a trecut la cele veșnice, fiul său i-a urmat la tron, dovedindu-se cel mai vrednic conducător pe care îl avusese țara vreodată. Iar Bunul Dumnezeu l-a răsplătit, dăruindu-i copii frumoși și buni, alături de care a trăit fericit până la adânci și liniștite bătrâneți.

Povestea timpului, Leon Magdan, Ed. Mateias

09
dec.
14

Hotarul postirii

deti_11„Teme-te de Dumnezeu şi te fereşte de tot răul” (Pilde 3, 7).

Hotarul postirii tale să fie următorul: la sfârşitul lui, în tine să se sălăşluiască frica de Dumnezeu şi să se înrădăcineze hotărârea nestrămutată de a te feri de tot răul, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să pierzi totul, chiar şi viaţa.

Pentru aceasta, nu te mărgini numai la rânduiala cea din afară a postirii, ci ocupă-te de tine cu deosebită luare aminte, intră în tine însuţi şi priveşte chipul gândurilor tale: oare conglăsuieşte el întru totul cu nemincinosul cuvânt al lui Dumnezeu? Cercetează-ţi înclinările şi dispoziţiile: sunt ele, oare, aşa cum le cer de la tine Domnul şi Evanghelia? Cercetează-ţi întreaga viaţă: este ea, oare, pe de-a-ntregul în conglăsuire cu poruncile lui Dumnezeu? Să deplângi şi să urăşti toate lucrurile potrivnice lui Dumnezeu, hotărând ca de-acum înainte să nu te mai întorci la ele. Dacă vei face astfel, înţelept vei fi; iar dacă nu, nu vei fi nicidecum.

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 19

09
dec.
14

Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineață e mai fericit și mai liniștit tot restul zilei

sunrise2Când te scoli dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei

Tot așa, când mergi către somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă odihnă de ostenelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată și smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îți va apropia pe îngerul tău spre paza ta.

Rugăciunea de dimineață pentru om este întocmai ca roua de dimineață pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineață, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit și mai liniștit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineață, ca o piatră de moară, care macină în restul zilei grâu sau neghină.

Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineață grâu pentru ca vrăjmașul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe în așa fel încât ea să ne poată duce către ziua veșnică, iar nu către noaptea veșnică.

Din pr. Arsenie Boca, Mari duhovnici români despre rugăciune, Editura Eikon 2005, p. 230

09
dec.
14

Ocrotirea peste măsură a copiilor

post_3Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.

O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare. Mama s-a îngrozit, era gata să strige, să alerge, căci îl văzuse pe micuţ cu mâinile întinse, făcând echilibristică pe vârful movilei. Eu am liniştit-o, i-am spus să se întoarcă cu spatele, iar eu mă uitam pieziş către copil. Acesta, deznădăjduind că o va putea provoca iarăşi pe mama lui, înfricoşând-o şi făcând-o să strige ca de obicei, încet-încet a coborât şi s-a apropiat de noi. Asta era! Atunci a primit şi mama lecţia unei educaţii corecte.

 O altă mamă se văita că singurul ei fiu nu mânca toate mâncărurile, şi mai ales iaurtul. Micuţul era de trei anişori, şi o chinuia zilnic pe mama. Îi zic:

„O să faci aşa: o să goleşti frigiderul de toate mâncărurile şi o să-l umpli cu oarecare cantitate de iaurt. O să vă chinuiţi puţin şi voi, părinţii, câteva zile. A venit ora mesei? îi dai lui Petru iaurt. N-o să-l mănânce. Seara la fel, ziua următoare la fel. Ei, o să flămânzească, o să încerce el să plângă, să strige. O să răbdaţi. Apoi, o să mănânce bucuros”. Aşa s-a întâmplat, iar iaurtul a devenit cea mai bună mâncare pentru Petru.

Nu sunt lucruri grele. Şi totuşi, multe mame nu le izbutesc şi dau o educaţie foarte proastă copiilor lor. Mamele care stau neîncetat pe capul copiilor şi-i strâmtorează, adică îi ocrotesc peste măsură, au dat greş în lucrarea lor. În vreme ce ar trebui să-l laşi pe copil singur să se îngrijească de sporirea lui. Atunci vei dobândi. Când stai tot timpul pe capul lor, copiii se împotrivesc. Dobândesc moleşeală, fragilitate, şi de obicei nu reuşesc în viaţă. Este un fel de ocrotire peste măsură, care îi lasă pe copii necopţi.

Înainte cu câteva zile a venit o mamă deznădăjduită pentru nereuşitele în lanţ ale fiului ei la examenele de admitere la Universitate. Strălucit elev în şcoala generală, strălucit în gimnaziu, strălucit în liceu. Apoi, nereuşite, dezinteres al copilului, împotriviri ciudate.

„Tu greşeşti, îi spun mamei, şi eşti şi cultivată! Ce să facă bietul copil? Împresurare, împresurare, împresurare toţi anii, «să fii primul, să nu ne faci de ruşine, să devii mare în societate…». Acum nu mai vrea nimic. Să pui capăt acestei împresurări şi ocrotiri peste măsură, şi o să vezi atunci că şi copilul are se aşeze. Atunci va înainta, când îl vei lăsa liber”.

Din “Ne vorbește părintele Porfirie”, Editura Bunavestire, Galați, 2003

09
dec.
14

Războiul Crăciunului: Scena naşterii lui Hristos din Bruxelles distrusă de două activiste feministe

Hristos-batut-cu-bastoaneleDouă tinere aparţinând FEMEN, organizaţie ce promovează feminismul, anticreştinismul şi homosexualitatea, au devastat o scenă ce înfăţişa naşterea Domnului din Bruxelles, capitala Belgiei şi a Uniunii Europene.

Cele două, îmbrăcate în poliţiste, au început să lovească cu bastoanele în figurinele ce înfăţişau personajele biblice.

Femeile au afişat şi un mesaj în limba franceză cu textul “M**e săracilor”. Acţiunea s-a dorit un protest faţă de “măsurile de austeritate” ale guvernului belgian şi faţă practica evacuării de către poliţişti a familiilor sărace de imigranţi din locuinţele pe care le ocupă ilegal, informează Frontpress.ro.

09
dec.
14

Siria și Iran – locul unde foarte multi creștini primesc azi cununa muceniciei!

crestinii-din-siria-sunt-persecutati Siria, considerată una dintre ţările musulmane care ofereau siguranţă creştinilor, a devenit, în urma conflictului dintre regimul lui Bashar al-Assad şi rebelii islamici fanatici, „un altar de jertfă“ al creştinilor. Musulmanii dintre rebelii fanatici îi obligă pe creştini să treacă la islamism, îi răpesc sau chiar îi omoară. „Acum, în Siria, sunt martiri“, ne-a spus pr. Gheorghe Costea, preotul românilor din Siria şi Liban.

http://www.ziarullumina.ro/interviu/siria-exista-martiri-si-zilele-noastre

Ultimul oraș cucerit de Califatul Islamic (ISIS) în Siria este localitatea Kobani, din apropierea graniței cu Turcia. Asediat timp de o săptămână, orașul a fost ocupat de soldații jihadiști care au incendiat bisericile armeană și cea ortodoxă, școlile și spitalul din Kobani. O parte dintre locuitori au reușit să ia calea deșertului, însă multe familii nu au putut pleca, deoarece copiii lor au fost răpiți într-un raid rapid.

Mai multe canale media accesibile în Asia și Africa au postat, de luna trecută, anunțuri prin care erau scoase la licitație fete creștine răpite din Siria și Irak. Vârsta tinerelor răpite era cuprinsă între 9 și 16 ani, iar prețul cerut era de aproximativ 200 de dolari, așa cum notează jurnalistul Raymond Ibrahim pe pagina sa personală de internet.

Drama acestor tinere, multe dintre ele răpite în drum spre școală sau biserică, se accentuează prin faptul că ele sunt vândute sub numele de „sclave sexuale”. Veniturile realizate din vânzarea acestor tinere intră, așa cum informează IraqiNews.com, în conturile Califatului Islamic, cunoscut și sub numele de ISIS.

De la zi la zi, situația creștinilor din Pakistan devine tot mai nesigură. Doar în ultimele luni ale anului 2014, două femei creștine au fost condamnate la moarte și imediat spânzurate. Asia News a prezentat cazul unei mame creștine din districtul Sheikhupura.

Femeia cu trei copii, aparținând Bisericii Caldeene, a fost acuzată de profanare a legilor sfinte ale islamului. Practic, singura vină a ei a fost legată de faptul că, aflându-se la cules de fructe de pădure, a băut apă din vasul femeilor islamice. Acuzată că a dorit intenționat să le spurce, femeile musulmane au legat-o și au dus-o în fața clericului șiit care, la rândul său, a predat-o autorităților sub acuzația de blasfemie și jignire adusă Legii Sharia.

Înalta Curte de la Lahore a semnat condamnarea la moarte, având susținerea întregii comunități șiite din Pakistan. De aproape o lună, aflată în detenție, Shehzad își așteaptă executarea. Singura ei speranță este legată de insistențele pe care Biserica Caldeeană le face asupra forurilor internaționale, care apără și garantează drepturile fundamentale ale fiecărui om.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/11/21/persecutia-crestinilor-copii-si-tinere-crestine-rapite-si-scoase-la-licitatie-in-siria-femeie-condamnata-la-moarte-in-pakistan/#more-82957

Conform Al-Jazeera.com, în luna ianuarie a acestui an, o grupare rebelă jihadistă, intitulată Al Nusra, a atacat cartierul creştin cu mortiere artizanale. Au fost distruse două biserici creştine, şcoala, spitalul şi o parte din locuinţele creştinilor. La scurt timp, armata guvernamentală a eliberat zona, acordând primul ajutor răniţilor. De sub dărâmături, a fost scos un băieţel care îşi trăia ultimele clipe. Pe masa de operaţie, când doctorii încercau imposibilul, printre sânge şi lacrimi, copilul a strigat, cu ultimele puteri: „O să-I spun totul lui Dumnezeu!”

O rugăciune dincolo de cuvinte, ca de la copil, la Copil. Ce o să-i spună, oare, Prietenului său dumnezeiesc?

„Prietene drag, am trăit într-o lume care a uitat de Tine, o lume în care acasă la mine, în Siria, 11.000 de copii au fost ucişi începând cu martie 2011, o lume în care în anul 2014, în Belgia, copiii pot fi eutanasiaţi la cererea lor sau a părinţilor, o lume în care milioane de copii mor de foame şi de sete în Africa…

Îndură-te, Prietene drag, de fraţii noştri mai mici!”…

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/18/la-4-ani-ratacind-in-desert-tragedia-copiiilor-martiri-din-siria-si-din-alte-parti-ale-lumii/

Martiriul membrilor familiei unui preot din Siria

La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.

Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.

Ieri, 19 decembrie, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/martiriul-membrilor-familiei-unui-preot-din-siria

Mai mult de 40 de trupuri neinsufletite ale civililor creștini au fost descoperite în gropi comune, în orașul sirian Sadad, care a fost distrus într-un atac al militantilor islamici pe care Arhiepiscopul ortodox sirian l-a descris ca fiind “masacrul cel mai grav și mai mare” impotriva creștinilor, din ultimii doi ani și jumătate. Sirienii și rudele victimelor, care au parasit localitatea in timpul atacului, au descoperit gropile comune odata cu intoarcerea lor acasa, iar mai târziu si-au inmormantat adecvat rudele decedate și prietenii.

“45 de civili nevinovați au fost martirizați din niciun motiv, și printre ei mai multe femei și copii, mulți fiind aruncați în gropi comune. Alti civili au fost amenințați și terorizați. 30 au fost răniți și 10 sunt încă dati dispăruti”, a explicat Arhiepiscopul Selwanos Boutros Alnemeh, Mitropolit ortodox siriac de Homs și Hama.

“Timp de o săptămână, 1.500 de familii au fost tinute ostatice si folosite drept scuturi umane. Unii dintre oameni au fugit pe jos, peste 8 km, din Sadad in Al-Hafer, pentru a-si găsi un refugiu. Aproximativ 2.500 de familii au fugit din Sadad, doar cu hainele pe care le aveau pe ei, din cauza atacurilor grupurilor armate și astăzi ei sunt refugiați împrăștiati în Damasc, Homs, Fayrouza, Zaydal, Maskane și Al-Fhayle”.

Martorii oculari au declarat că orasul, cu o populatie de 15.000 de oameni, a fost distrus în întregime și jefuit. Sadad este o asezare veche, datând din 2000 î.Hr., cu multe biserici, temple, repere istorice și situri arheologice. Arhiepiscopul Alnemeh a mai spus că oamenii nu mai au acum nici electricitate, apa sau telefon, și că toate casele au fost jefuite.

“Bisericile sunt deteriorate și profanate, lipsite de cărțile vechi și de mobilierul lor prețios. Școlile, clădirile guvernamentale, clădirile municipale au fost distruse, împreună cu oficiul postal, spitalul si clinica”, a adaugat el. “Am strigat dupa ajutor în lume, dar nimeni nu ne-a auzit. Unde este conștiința creștină? Unde este constiinta umana? Unde sunt frații nostri?”.

http://milostenie.ro/articole/articol/siria-noii-martiri-ai-zilelor-noastre-35

Călugălurul francez Francois Murad a fost ucis duminica trecută de membrii grupului islamist Jabhat al-Nusra (asociat reţelei Al Qaeda), la Mănăstirea Sfântul Anton de Padova din provincia Idlib.

Conform articolului Syrian Catholic Priest Beheaded by US Sponsored “Opposition” Terrorists, insa, din 29 iunie 2013, surse ale Arhiepiscopiei Ortodoxe din Siria sustin ca François Murad a fost de fapt decapitat impreuna cu doua dintre ajutoarele sale.

Patru călugăriţe catolice şi zece creştini mai trăiau în mănăstire. Călugărul, în vârstă de 49 de ani, a fost împuşcat în momentul în care a încercat să ia apărarea fraţilor săi de credinţă, insultaţi de islamiştii care jefuiau lăcaşul sfânt.

Anterior, islamiştii au detonat explozibili în clopotniţa dintr-o mănăstire veche din oraşul El-Quseyr şi au distrus altarul şi cristelniţa.

Conform spuselor unei călugăriţe, citate de cotidianul britanic Daily Mail, insurgenţii au răpit un bărbat creştin şi l-au decapitat, trupul fiindu-i apoi aruncat la câini pentru a-l devora.

Victima este Andrei Arbashe, un taximetrist de 38 de ani. Acesta a fost răpit după ce fratele lui a fost auzit plângându-se că rebelii islamişti, mulţi dintre ei cetăţeni străini, se comportă ca nişte adevăraţi bandiţi. Corpul decapitat a fost găsit la marginea unui drum, mâncat de câini. A lăsat în urma sa o soţie însărcinată.

Călugăriţa, în vârstă de 60 de ani, a mai povestit cum creştinii sunt comunitatea cea mai persecutată. Aceasta a relatat despre atacul rebelilor asupra oraşului nordic Ras Al-Ayn, situat la graniţa cu Turcia, petrecut în urmă cu câteva săptămâni. Ca urmare ocupării localităţii, “peste 200 de familii creştine au fost gonite în toiul nopţii din casele lor”. “Oamenii sunt speriaţi. Peste tot activează echipe ale morţii care răpesc şi terorizează civilii în scopul obţinerii de recompense”, a continuat Agnes-Mariam.

În anul 2013, potrivit rapoartelor organizaţiilor internaţionale, în Siria, 1 213 creştini au murit pentru credinţa lor, peste 60 de biserici creştine au fost distruse şi aproape 500 000 de creştini au părăsit această ţară. Doi ierarhi, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit PAUL de Aleppo şi Alexandretta din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient, precum şi Înaltpreasfinţitul Părinte Greggorios Yohanna Ibrahim de Aleppo din Patriarhia Siriană a Antiohiei şi a Întregului Orient, au fost răpiţi în data de 22 aprilie 2013, în timp ce acordau asistenţă spirituală comunităţii creştine de limbă arabă din zona de graniţă a Siriei cu Turcia şi nu au fost eliberaţi nici până acum. Patriarhia Română îşi exprimă speranţa că în această parte a Orientului Mijlociu vor fi restabilite cât mai curând pacea şi buna-înţelegere între oameni de credinţe şi culturi diferite.”

Știri despre persecutarea creștinilor în Orient ne vin zilnic nu doar din Siria, ci și din Liban, Irak și chiar din Israel. La numai câteva zile după vizita istorică a Patriarhului Teofil al Ierusalimului la Biserica Așezământului Românesc Sf. Gheorghe din Ierusalim și slujirea Sfintei Liturghii, locașul de cult românesc a fost profanat. Mai multe însemnări anti-creștine cu graffiti, scrise în limba ebraică, au fost descoperite de măicuțe românce în dimineața zilei de 9 mai pe exteriorul unui zid al bisericii noastre românești. Ele reprezentau mesaje ofensatoare la adresa Mântuitorului Hristos și au fost șterse prin vopsire. Poliția locală anunțase sporirea securității înaintea vizitei Papei Francisc în Israel, pentru a preveni efectuarea de acte ostile din partea extremiștilor evrei, față de comunitatea creștină. Într-un interviu acordat unui radio al Armatei, citat de Ansa, Ministrul israelian al Justiției a denunțat escaladarea actelor de intoleranță ale extremiștilor evrei împotriva creștinilor și musulmanilor.

Jurnalistul sirian Raymond Ibrahim a postat, pe un cunoscut canal de socializare, o informaţie legată de răpirea a doi tineri creştini în zona oraşului sirian Homs. Conform Aleteia.org, în ziua de 8 ianuarie 2014, Fadi şi Firas, creştini aparţinând Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei, călătoreau din Homs spre satul natal, Marmarita. La intrare în localitate, au fost opriţi de un post de control, care s-a dovedit a fi unul fals. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în hainele armatei siriene au deschis focul asupra maşinii. Tinerii au fost scoşi din vehicul şi aşezaţi pe pământ. Jihadiştii, observând că Fadi avea la gât Crucea Mântuitorului Hristos, „i-au înfipt crucea în piept apoi, ducându-l la marginea drumului, l-au decapitat”. Firas, celălalt tânăr, a fost bătut şi lăsat lângă maşină, pentru că nu mai dădea semne de viaţă. După câteva ore, el şi-a revenit şi a reuşit să parcurgă pe jos mai mulţi kilometri, până în satul Al Mushtaya. Acolo, a fost internat într-un spital şi a povestit cele întâmplate.

Zilele acestea, sursele media prezentau niște fotografii ce păreau sustrase din filmul lui Mel Gibson. Erau creștini răstigniți, întocmai ca și Mântuitorul nostru! Cu lejeritate, Statul Islamic al Irakului și Levantului, un grup jihadist fundamentalist, a revendicat răstignirea a doi creștini sirieni. Pe una dintre Cruci era pusă și vina: „Acest om a fost potrivnic musulmanilor”. Adică, a urmat până la capăt lui Hristos! Situația prin care trec acești frați ai noștri este critică. În doar doi ani de război civil, 100.000 de oameni au fost uciși, conform statisticilor ONU. În realitate, cifra aproape se dublează.  Alți aproximativ 6,5 milioane de cetățeni sirieni au luat calea exilului spre Liban, Iordania, Cipru, Rusia și Turcia. În țările de adopție sunt înregimentați în tabere de refugiați, în condiții neprielnice vieții. Acum câteva luni, un copil din Yarmuk mărturisea următoarele: „Ca să supravieţuim, tata tăia iarbă de lângă gard şi o punea în mâncarea puţină pe care ne-o dădeau soldaţii. Am mâncat iarbă că să trăiesc!”.

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/698/colecta-patriarhiei-pentru-siria-%C3%AEntre-milostenie-%C8%99i-%C3%AEncr%C3%A2ncenare

09
dec.
14

Răspuns celor care spun că Dumnezeu este neputincios

hristos9Cum un Dumnezeu atotputernic, Care pretutindeni este și toate le plinește, este neputincios să facă să înceteze răul?

O întrebare plină de ironie sau de sinceritate?

Punând gândul cel bun și socotind că în spatele acestei întrebări se ascunde neliniște sinceră de a afla răspunsul, răspundem cu smerenie următoarele:

Într-adevăr Dumnezeu Se află pretutindeni, pe toate le plinește și le ține, dar Se sălășluiește numai în Sfinți, trăind în ei și cunoscut fiind prin ei, ca niște organe ale puterii Lui. Sfinții sunt icoane vii ale lui Hristos și, după Har, asemenea cu Hristos. Și după ce și-au înălțat mintea spre razele fără început și nemuritoare ale lui Dumnezeu-Tatăl, după ce au fost renăscuți după Har prin Cuvântul în Duhul Sfânt și după ce au împlinit desăvârșita asemănare cu Dumnezeu, Care i-a renăscut, pe bună dreptate au primit denumirea de dumnezei. Și aceasta nu din cultivarea însușirilor firești vremelnice, ci a celor dumnezeiești, prin care, cu cât mai mult participau la ele, cu atât mai mult se schimbau și se îndumnezeiau. Au devenit „făptură nouă” [1], „om nou” [2].

Problema nu este omniprezența lui Dumnezeu, ci măsura în care noi participăm la ea prin mijlocirea Tainelor, de bună voie și din toată inima, cu smerenie și ascultare de ceea ce vrea Dumnezeu, iar nu gândul nostru. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Oamenii care sunt prin firea lor făpturi create nu vor putea în alt chip să devină fii ai lui Dumnezeu, fără numai dacă primesc Duhul celui din fire Dumnezeu adevărat. Iar pentru ca să se poate face aceasta, Cuvântul s-a făcut trup (Ioan 1, 14), astfel încât să facă omenescul primitor de Dumnezeire și să fie numit fiu” [3]. Sfântul Diadoh episcopul Foticeii învață că numai Dumnezeu este din fire bun. Omul devine bun prin strădania făptuirii sale, cu ajutorul Celui cu adevărat bun, adică a lui Dumnezeu. Răul nu are nici existență firească și nimeni nu este rău din fire. Dumnezeu nu a făcut nimic rău. Când cineva dorește răul, atunci inexistentul începe și devine existent, așa cum vrea cel care îl face. În altă parte Sfântul Atanasie cel Mare folosește următorul exemplu: „Așa cum atunci când cineva își închide ochii, în timp ce soarele luminează și pământul strălucește de lumina sa, descoperă înlăuntrul său întunericul, care nu există în realitate, și merge rătăcind și de multe ori cade sau se îndreaptă spre prăpăstii și crede că nu există lumină, tot astfel se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Deoarece și-au închis ochii prin care Îl pot vedea pe Dumnezeu, au dorit și au aflat cele rele, pe care săvârșindu-le, au crezut că fac ceva bun. Astfel, deși sufletul a fost creat ca să-L vadă pe Dumnezeu, el a căutat cele stricăcioase și întunericul… Și-a schimbat direcția și a uitat că este plăsmuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu… De vreme ce a ieșit din sine, pierzându-L pe Dumnezeu, construiește cele inexistente și le vede numai pe cele care cad sub simțuri” [4].

Astfel răspunsul la cei care se nedumeresc de relele și nenorocirile cele multe din lume și-L învinuiesc pe Dumnezeu că nu le desființează ca un Atotputernic și omniprezent, este următorul:

În afară de PĂCAT, nici un lucru din viața aceasta nu este cu adevărat rău, chiar dacă pricinuiește vătămare sau chiar moartea.

Păcatul este necredință față de Hristos [5]. De la păcat ne vin răzvrătiri lăuntrice și confuzie, care pricinuiesc tot felul de răutăți și-l sălășluiesc pe începătorul răutății înlăuntrul necredincioșilor răzvrătitori. Iar acest începător, satana, îi preface în fiare pe cei în care se sălășluiește. Și nu este deloc exagerat să spunem că îi pregătește să dobândească un caracter demonic. Și astfel, de atunci de când Luceafărul a căzut, din Înger bun – așa cum l-a creat Dumnezeu – a devenit de buna sa voie ucigaș de oameni și diavol urâtor de oameni, împotrivitor al voii lui Dumnezeu, clevetitor al Lui înaintea oamenilor, dorind să-i facă și pe ei ucigași de oameni și potrivnici ai lui Hristos, Dătătorul de viață. De vreme ce toată zidirea este schimbătoare, cu excepția Îngerilor, cea văzută și cea nevăzută, cea simțitoare și cea nesimțitoare, cea rațională și cea irațională, numai firea rațională a omului având voință liberă, poate, din voie proprie, fie să urce la cel mai bun, fie să cadă în cel mai rău. Fie să se supună voii lui Dumnezeu, la care să adauge pentru totdeauna sporire și înaintare către mai bine, fie să se împotrivească voii lui Dumnezeu, poruncilor Lui, pentru care Dumnezeu, pe bună dreptate, va îngădui să cadă jalnic în mai rău. Dumnezeu ne-a făcut cu voință liberă și am primit înlăuntrul nostru puterea conducătoare a sufletului ca o putere stăpânitoare împotriva patimilor, a vicleniei, a răutății, fără ca cineva să ne stăpânească sau să ne silească. Dumnezeul Treimic plăsmuindu-l pe om cu voință liberă, l-a învrednicit de multă purtare de grijă, astfel încât, folosind corect libertatea voinței sale, să încline spre bine, iar nu spre rău.

Omul devine de bunăvoie bun sau rău. Bunul Dumnezeu nu este ispitit de rele.

Așadar, unde sunt cei care Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru nenorocirile din lume, pentru nenorocirile oamenilor? Dacă Dumnezeu ar desființa voința liberă a persoanei umane, făcându-l numai bun, atunci ar distruge însăși persoana, însăși creația, libertatea alegerii, având ca urmare faptul de a se înfățișa pe Sine nu numai responsabil al bunătății obligatorii, lucru care nu va plăcea tuturor, ci și anulator al lui însuși, de vreme ce ca un Dumnezeu liber va desființa însușirea libertății de la omul creat după chipul Său.

Dumnezeu nu este nedrept, ci întru toate drept și bun.

El îngăduie, din pricina păcatului, așa-numitul rău: calamități, războaie, foamete, divorțuri, boli, chinuri și dureri, nereușite, mâhniri, morți, cu scopul de a da o ultimă ocazie fiecăruia care a ales păcatul, adevăratul rău, ca să se izbăvească, prin pocăință, de veșnica osândă [6]. Însă uriașa nedreptate săvârșită de om împotriva lui Dumnezeu este să arunce, ca un orb, responsabilitățile asupra lui Dumnezeu, adunându-și astfel păcate pentru sine.

Frații mei, avem nevoie de mintea lui Hristos, de cugetarea Sfinților, ca să putem înțelege pricina răului, adică a nenorocirilor care biciuiesc omenirea. Dintru început diavolul, ucigașul de oameni, s-a ridicat împotriva noastră din invidie și ură. Cu toate acestea, Începătorul Vieții, Hristos, Mesia, din dragoste pentru noi, a fost mișcat de nespusa Sa iubire de oameni și bunătate. Și așa cum diavolul a iubit zadarnic pierzarea făpturii lui Dumnezeu, tot astfel Ziditorul a iubit pe bună dreptate mântuirea făpturii Sale, murind pentru păcatele noastre și înviind pentru îndreptarea noastră.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” [7], „…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, și să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” [8].

Din aceasta se vede foarte limpede dreptatea. Trebuia să fie învățați și oamenii să urmeze dreptatea prin faptele lor, în vremea aceasta supusă morții, astfel încât, primind putere, s-o păstreze statornic în vremea nemuririi. De acum înainte să nu-L mai învinuiască pe Dumnezeu pentru răul și nenorocirile pe care păcatul le grămădește în viața noastră. Păcatul este singurul și unicul rău, singura și unica nedreptate [9]. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

Să rostim așadar din toată inima ceea ce a spus și David, împăratul și prorocul: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgânătatea inimii mele” [10].

Căci lui Iisus Hristos, Împăratul și Domnul, se cuvine slava și stăpânirea în veci. Amin.

Note:

[1] I Cor. 5, 17.
[2] Cf. Coloseni 3, 10.
[3] Împotriva arienilor, PC 26, 273A.
[4] Împotriva idolilor, EPE vol.1, pp. 90-96.
[5] „…de păcat, pentru că ei nu cred în Mine” (Ioan 16, 9).
[6] „…pentru că plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
[7] Ioan 3, 16.
[8] Evrei 2, 14-15.
[9] „…este şi păcat de moarte” (I Ioan 5, 16).
[10] Ps. 32, 5.

Prot. Athanasiu Mina

Sursa: Mărturie athonită

09
dec.
14

Rugăciunea este strădanie, foarte mare strădanie

rugaciuneNu-mi plac definiţiile, dar despre rugăciune trebuie să spun că este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.

Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor.

Rugăciunea are atâta putere încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.

Am stat în închisoare cu mulţi oameni, cu ierarhi, cu preoţi buni, cu călugări şi am înţeles că rugăciunea este strădanie, foarte mare strădanie.

În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta, sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.

Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor care le vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Fiindcă demonul e mai puternic decât noi. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm. E o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice.

Dacă inima ta este pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, dacă rugăciunea ta îţi contopeşte întreaga inimă şi sufletul, atunci nu mai trebuie să spui multe rugăciuni, ci doar: „Doamne, nu mă lăsa!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care e cea mai puternică rugăciune. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi, iar în inimă şi în minte aduce blândeţea purtării faţă de ceilalţi. Dar dacă nu ai ajuns acolo, urmează regula rugăciunii din cartea de rugăciuni, deoarece chemând Numele lui Dumnezeu prin toate rugăciunile care se fac, chemi pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Duhul Sfânt, pe Sfânta Treime, pe Dumnezeu Tatăl, pe Sfinţi, pe toţi Mucenicii, iar inima ta intră în vibraţie lăuntrică cu toţi aceşti sfinţi.

Câteodată vin aici, la biserică şi nu este nimeni înăuntru. Este linişte. Intru şi în clipa în care am intrat pe uşă, am impresia că toţi Sfinţii au faţa către mine, şi-au întors privirea către mine. Simt că nu sunt singur. Mă simt înconjurat de nişte puteri duhovniceşti. Şi de multe ori aud paşi mergând prin biserică… Nu văd nimic, dar se aud paşi uşori. Se aude o mişcare. Sigur, o să ziceţi: „Bine, dar biserica e veche şi trosneşte”. Poate că trosneşte biserica, dar poate că Dumnezeu îmi dă de ştire că sunt împreună cu sfinţii, că mă rog cu ei, sau ei se roagă împreună cu mine. Dumnezeu îmi dă de ştire.

Şi ştiu că în clipa aceea, într-adevăr, nu sunt singur aici şi dacă este noapte, oricât de târziu, nu-mi este frică. Nu simt urâtul, ci numai un fel de bucurie care nu-mi aparţine, care este străină de mine, nu iese din inima mea, ci-mi vine din altă parte.

Extras din Părintele Gheorge Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 24-26

09
dec.
14

Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică

familie_fericita_0Femeia este net superioară bărbatului, mai puţin din punct de vedere al sacerdoţiului (ştiţi că femeia nu poate fi preot). Noi ne exprimăm, fie peiorativ, fie chiar aiurea, cu termenul „femeia – sexul slab”. Ceea ce este o totală minciună, deplină, o minciună perfectă. Pentru că femeia nu este sexul slab. Fe­meia este sexul „fin”, pentru că Dumnezeu a înzestrat-o cu fineţe. În timp ce pe bărbat l-a înzestrat cu puterea bărbăţiei, însă această putere în niciun caz nu poate să eclipseze fineţea femeii. Femeia are însă şi un handicap. Handicapul de a iubi desăvârşit. Şi este handicap sau este calitate, în funcţie de situaţie. Iar pentru că ea poate iubi desăvârşit, ea nu poate iubi decât o singură dată.

Bărbatul nu reuşeşte să iubească desăvârşit. De aceea el poate iubi de mai multe ori. Şi pentru că am ajuns aici, ar tre­bui să înţelegem ce înseamnă iubirea, căci şi capitolul acesta este de asemenea declarat ca „intangibil”. Există un termen în limba greacă care se numeşte fileo şi exprimă relaţia noastră cu ceea ce este înconjurător şi ceea ce produce plăcere. Când privim florile, ne aflăm în starea aceasta de fileo. Când mângâiem o pisică, se numeşte tot aşa: fileo. Sau când privim un păun, de asemenea. Există un alt termen care se numeşte eros şi care arată relaţiile existente între noi şi sexul opus. Desigur, aici are puţin amestec şi fileo şi ceea ce noi numim erotism, dar in limitele pe care creştinismul le acceptă. Şi mai avem un alt termen, agape, ceea ce exprimă relaţia noastră dezintere­sată, fie cu Dumnezeu, fie relaţia cu semenii. Deşi avem de-a face cu trei termeni, trebuie ca primii doi termeni să ducă în final la cel de al treilea, adică starea aceasta pe care o avem de exemplu admirând natura trebuie să conducă la admirarea Creatorului naturii.

Inclusiv erosul, care are multe trepte şi el, în final trebuie să ne  conducă la termenul agape, la iubirea noastră faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, în mod dezinteresat. Pentru că erosul  trebuie să meargă până acolo încât soţia să vadă în soț pe Dumnezeu şi soţul să vadă în soţie pe Dumnezeu. Şi mai mult, soţia trebuie să înţeleagă că ea reprezintă în familie Biserica. „Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică”, zice Pavel, iar bărbatul să ştie că el reprezintă pe Hristos în famile şi reprezentând pe Hristos, să aibă comportamentul lui Hristos. Şi anume, Hristos a iubit Biserica (Biserica fiind instituția divino-umană întemeiată de Hristos pe Cruce în chip nevăzut, iar în chip văzut la Rusalii) şi El a iubit Biserica până la jertfă. Atunci dispare aerul de superioritate pe care, de obicei îl are un bărbat în relaţie cu soţia sa şi dispare complexul de inferioritate pe care îl are soţia faţă de bărbat.

Din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis 2011, p.147-148

09
dec.
14

Bine de ştiut. Ce facem în caz de cutremur!

Fără să panicăm pe nimeni, după seismul de duminică seara, readucem în atenţia dumneavoastră câteva sfaturi utile formulate de specialişti pentru situaţia de nedorit a producerii unei mişcări tectonice.

Pregătirea pentru un cutremur cere timp şi efort. Trebuie să vă pregătiţi pentru ca familia dvs să evite rănirile şi să-i ajute pe ceilalţi, dar mai ales să supravieţuiească cel puţin 72 de ore fără ajutor din partea echipelor de urgenţă
– pregătiţi un plan de urgenţă care să aibă în vedere prietenii şi vecinii
– învăţaţi metode de prim ajutor, inclusiv resuscitare cardio-pulmonară
– aflaţi care sunt locurile cele mai sigure în casă şi exersaţi refugierea în acele zone
Locuri sigure: sub mese sau birouri grele; pe holuri; în colţul camerelor; lângă stâlpii de rezistenţă.
Locuri periculoase: lângă ferestre sau oglinzi; lângă obiecte grele ce ar putea să cadă; bucătăria; uşile, unde şocul poate provoca uşile să vă lovească.
Şansele de supravieţuire sunt mai mari dacă vă faceţi un astfel de plan împreună cu familia. Începeţi să discutaţi de ce s-ar putea întâmpla şi ce trebuie făcut acasă, la şcoală sau la locul de muncă.
Pregătiţi-vă casa:
– Învăţaţi membrii familiei cum să inchidă conductele de apă şi cum să oprească electricitatea.
– puneţi etichete care să arate poziţiile de Deschis / Închis, Pornit / Oprit la conductele de apă, gaz, întrerupătoarele principale de electricitate.
– ancoraţi bine boilerele şi orice alte aparate care prin cădere sau mişcare ar putea rupe ţevi de gaz sau apă.
– ancoraţi bine piesele grele de mobilier
– nu agăţaţi tablouri sau oglinzi grele deasupra paturilor.
Alte provizii necesare:

– radio cu baterii AM/FM şi baterii de rezervă (înlocuiţi bateriile de rezervă la fiecare 12 luni)
– lumânări
– lanterne şi baterii de rezervă (1 lanternă / persoană). Păstraţi-le lângă pat, în maşină şi la locul de muncă (împreună cu baterii de rezervă).
– ciocan, cuie, chibrite, sfoară, bandă adezivă, pix, marker, carneţel, briceag, fluier (3 fluierături scurte este semnalul pentru ajutor)
Încălţămintea trebuie să fie rezistenţa la sticla spartă şi moloz

Creaţi un plan de urgenţă:

– asiguraţi-vă ca fiecare membru al familiei ştie ce să facă acasă, la şcoală sau dacă seismul are loc când membrii familiei sunt separaţi unul de celalalt.
– vorbiţi cu un prieten din afara localităţii să fie persoana de contact în cazul unui cutremur. Membrii familiei vor putea comunica între ei în acest fel în cazul în care sunt separaţi. De obicei în timpul / după un cutremur, legăturile telefonice interurbane sunt mai stabile decât cele locale.
– stabiliţi un loc de intâlnire în cazul în care v-ar fi imposibil să ajungeţi acasă.

Cum să vă protejaţi în timpul unui cutremur dacă vă aflaţi…

A. Într-o clădire:

– Staţi pe loc. Nu fugiţi afară.
– Intraţi sub un obiect de mobilier de care vă puteţi ţine. Dacă sunteţi pe un hol ghemuiţi-vă şi proptiţi-vă de un perete de interior.
– Evitaţi uşile. Din cauza mişcărilor uşile se pot trânti şi pot să vă rănească
– Protejaţi-vă faţa şi capul
– plecaţi de lângă ferestre, uşi de sticlă, oglinzi, sobe, mobilier înalt
– dacă sunteţi într-un scaun cu rotile blocaţi roţile şi acoperiţi-vă capul şi ceafa cu mâinile
– nu folosiţi liftul.
Dacă vă aflaţi într-un lift în timp ce începe un cutremur apăsaţi butonul de oprire şi apoi butonul celui mai apropiat etaj. Ieşiţi din lift cât de repede puteţi.

B. Afară:

– staţi pe loc. Încercaţi să vă duceţi spre o zonă mai sigură departe de ferestre, clădiri, stâlpi de electricitate sau de telefon

C. Într-un vehicul:

– Încercaţi să trageţi pe dreapta într-un loc sigur. Nu blocaţi şoseaua. Feriţi-vă de poduri, tunele şi clădiri. Staţi în vehicul.

D. Într-un loc public aglomerat

– retrageţi-vă într-un loc unde să nu fie îmbulzeală. Dacă vă aflaţi într-un centru de magazine (Mall) intraţi în cel mai apropiat magazin.

E. La şcoală:

– Intraţi sub bancă şi agăţaţi-vă de piciorul acesteia. Nu staţi cu faţa spre geam.
F. În autobuz: Staţi pe scaun pâna la oprirea acestuia.

După cutremur:

– verificaţi dacă sunteţi rănit sau dacă sunt răniţi în zonă. Administraţi primul ajutor.
– nu folosiţi telefonul decât dacă vreţi să anuntaţi o urgenţă majoră.
– îmbrăcaţi-vă în haine rezistente care să vă protejeze de moloz sau de geamuri sparte.
– verificaţi casa pentru a vedea dacă are distrugeri. Dacă dvs consideraţi că locuinţa nu este sigură, ieşiţi şi nu mai intraţi înăuntru.
– nu aprindeţi chibrite, nu folosiţi întrerupatoare până când nu vă asiguraţi că nu sunt scurgeri de gaze.
– dacă aveţi apă la robinet imediat după cutremur, umpleţi cu apă cada de baie şi orice alte recipiente.
– Ascultaţi la radio anunţurile oficiale.
– nu folosiţi vehiculul decât în caz de urgenţă majoră. Păstraţi drumurile libere pentru ambulanţe şi pompieri.
– dacă sunteţi în maşină iar în jurul acesteia au cazut cabluri de electricitate de pe stâlpi, nu coborâţi din maşină. Asteptaţi să fiţi salvat.
– staţi la 10 m distanţă de cablurile căzute de pe stâlpi.
– dacă aveţi animale de companie cautaţi-le şi asiguraţi-vă că nu sunt rănite.

09
dec.
14

Cine ne pervertește copiii?

timthumb.php_Răspunsul la întrebarea din titlu este complicat de dat fără să intrăm în teoria conspirației. Dar și mai complicată este soluția problemei – căci sexualizarea copiilor este o problemă – așa cum ne este ea propusă tot mai insistent: „educația sexuală”.

Despre acest tip de falsă „educație” am scris și vorbit mult în ultima vreme. Dincolo de denumirea bizară, premisele pe care este ea construită sunt inacceptabile: actul sexual este golit de orice conținut moral și de orice conotație spirituală, rupt complet de procreație – adică, e doar o „recreație”, satisfacerea unei nevoi primare, la fel ca hrana sau somnul. Accent se pune pe mecanica sexului și pe iluzoria „protejare” contra sarcinii sau bolilor cu transmitere sexuală. În schimb, se promovează cu putere ideea că copilul ar fi o „ființă sexuală” și ar avea dreptul la relații sexuale, la contracepție și avort fără știrea su permisiunea părinților săi.

O să fiți șocați aflând că documentul cadru „Standarde privind educația sexuală în Europa” al Organizației Mondiale a Sănătății recomandă ca cei mici să fie învățați să se masturbeze de la 4 ani. Interesant, nu? V-am atras, în sfârșit, atenția? Știam noi!

Miza „educației sexuale” nu este sănătatea, ci distrugerea copiilor, așa cum arată datele primite din țările occidentale unde există acest tip de educație de decenii. De asemenea vizată este structura familială: părinții pierd controlul asupra copiilor, nu mai reușesc să le ofere educația corespunzătoare, iar dezvoltarea și devenirea acestora este mult afectată.

Nu ne credeți pe cuvânt – ascultați mărturia unei femei din Germania, Gabriele Kuby, sociolog, recent prezentă la București:

Sexualitatea este o armă foarte puternică, poate cea mai puternică din câte există. Cine o stăpânește, stăpânește societățile și națiunile provocând dezintegrarea structurii sociale care începe, în orice societate sănătoasă, cu familia.

În fapt, este o formă de război de agresiune – spre deosebire de războaiele obișnuite însă, în care oamenii se apără de pușca pusă la tâmplă, acest război este unul tăcut și dificil de conștientizat.

„Educația sexuală” îți bate la ușă. Chiar ție

De aproape 2 ani se discută despre introducerea în școli a unei forme de „educație sexuală” ca materie obligatorie. Fără a nega necesitatea oferirii unor informații neapărat necesare (nimeni nu vrea să-și educe copiii cu televizorul sau website-urile pornografice!), ne-am opus și ne opunem acestui tip de „educație” explicită. Am participat la diverse dezbateri și discuții cu autoritățile prin care am propus ca educația privind viața intimă și de familie să fie lăsată exclusiv în seama familiei sau, dacă va exista un program școlar oficial, acesta să fie facultativ și să fie construit pe premisele pe care morala creștină tradițională le oferă – singurele în măsură să ajute dezvoltarea fizică și mentală firești ale copilului.

Pe 9 decembrie are loc la Parlament o nouă conferință privind sănătatea copilului. Printre multe alte subiecte, se va aborda din nou și acesta. Vă ținem la curent.

Se împlinesc 10 ani de la prima tentativă de introducere în școli a unei forme de „educație sexuală” ca materie obligatorie. Aceea a eșuat, prin mobilizarea unor persoane și organizații conștiente. Depinde doar de noi ce se va întâmpla de data aceasta.

09
dec.
14

De ce, suflete al meu, nu mă asculţi?

sufletCât de greu este să stai de vorbă cu tine însuţi! Cât de greu este să-ți vădeşti tu însuţi rănile tale! Cât de greu este să te cunoşti pe tine însuţi! Ah, suflete al meu, te doare acest adevăr atât de trist!

Te doare, căci eu te îmbii cu hrană tare, iar tu tot mâncare de copil doreşti. Eu te îmbii cu mană cerească, iar tu tot spre mâncarea Egiptului râvneşti. Eu îţi făgăduiesc pustia, iar tu tot către lumea asta tinzi. Eu îţi vorbesc de Hristos, iar tu îmi aminteşti de lume. Eu te întăresc în nădejdea vieţii veşnice, iar tu te înspăimânţi de moartea cea vremelnică a trupului. Eu îţi descriu chinurile cele groaznice şi veşnice ale iadului, iar tu, nepăsător, îmi râzi în faţă. Eu îţi pun în faţă moartea cea neaşteptată, iar tu îmi vorbeşti de viaţă. Da, suflete al meu, niciodată nu ne înţelegem noi amândoi. Niciodată nu îmi dai crezare. Când eu plâng, tu râzi, şi când te chem să plângem împreună, tu mă întrebi pentru ce! Când este timpul să ne bucurăm duhovniceşte, tu te arăţi plictisit și rece şi-mi zici că n-ai pentru ce.

 

Da, suflete, niciodată nu ne înţelegem, niciodată, între noi este o groapă adâncă care ne desparte. Lumea cu poftele ei ne-a săpat-o. Lumea, lumea, suflete al meu, ea este duşmanul nostru, ea ne-nvrăjbeşte, ea ne sapă groapa pierzării. Da, lumea, … şi-atunci de ce, suflete al meu, nu mă asculţi când eu cu lacrimi te chem şi-ţi vorbesc?

Din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 116

09
dec.
14

Iubirea lui Dumnezeu

biserica_cereasca._raiAşa că fiecare dintre noi, într-o măsu­ră mai mare sau mai mică, a simţit pe inima sa dragostea lui Dumnezeu, pen­tru că nimeni, nimeni, nimeni nu ar pu­tea rămâne în Biserică dacă, pe lângă is­pitele, îndoielile, neputinţele şi zbuciu­mul lăuntric pe care îl are orice om care vine la Hristos, n-ar fi simţit pe inima sa şi această iubire.

Nimeni n-ar fi postit, nimeni nu s-ar fi înfrânat, nimeni nu s-ar fi sculat dimineaţă duminica în loc să se odihnească, în loc să mănânce bine, în loc să pornească televizorul, nimeni nu s-ar fi trezit să traverseze oraşul sau să treacă dealul – aşa cum trec ţăranii noş­tri ca să meargă la biserică, să stea cea­suri întregi în picioare, dacă nu ar fi simțit în chip tainic iubirea lui Dumnezeu asupra sa.

Da, noi nu suntem desăvârşiţi în iubire şi ar fi o nebunie să credem că suntem, că avem dragoste, că iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui, că iubim pe aproapele nostru; nici n-avem nevoie să credem as­ta. Dar noi căutăm dragostea. Vrem ca oamenii să ne iubească, da, dar vrem şi noi, sigur, să iubim.

Din Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 20

09
dec.
14

Bine cauţi, bine găseşti

botezpreoti1Pentru ca de exceptiile negative ultramediatizate ne-am saturat, sa va povestesc totusi si eu ceva frumos? Sa va povestesc despre cei patru preoti de la Biserica Sfintii Arhangheli Huedin care au botezat astazi trei copilasi sarmani fara sa ia nici un ban? Sa va povestesc despre staretul uneia dintre cele mai vechi si mai frumoase manastiri din Bucuresti care a venit personal sa slujeasca la aceasta slujba sfanta de botez? Bineinteles, fara sa ia nici un ban?

Sa va povestesc despre lumina, iubirea si fericirea de pe chipurile lor cand priveau ingerasii proaspat botezati? Sa va povestesc despre tonul bland al parintelui paroh cand le-a spus nasilor „Cum sa va iau bani? Ati facut o fapta buna. Faptele bune trebuie incurajate. Va rog frumos sa va pastrati banii”

Sa va povestesc despre ele? sau mai bine tac …?! si sunt convinsa ca le veti descoperi singuri…Mai bine tac, pentru ca am certitudinea ca cine va cauta Binele il va gasi cu siguranta. Si uneori, gaseste chiar mult mai mult decat se astepta -pentru ca la un singur pas facut catre Dumnezeu, El va face o suta. Mai bine tac, pentru ca cine cauta gaseste. Ce cauta. Bine cauti, bine gasesti.

09
dec.
14

Păcatul nerespectării zilelor de post

kytjaPentru a trăi viata în mod normal, fară abuzuri, fâră ignorarea si încălcarea drepturilor membrilor societătii, omenirii i s-au impus tot timpul anumite legi morale, religioase, pentru disciplinare. În crestmism, pentru disciplinarea noastră sufletească si trupească, avem lăsat de către Sfintii Părinti legea postului trupesc si sufletesc. Există cele patru posturi mari de peste an, cât si zilele de Miercuri si de Vineri. În aceste zile nu trebuie să mâncăm lapte, brânză, carne, ouă pentru terapia trupească, ce la rândul ei produce terapia sufletească adică înfrânarea de la toate poftele păcătoase ce le putem face cu cele cinci simturi ale noastre.

Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul.

Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale.

Oamenii care nu postesc nici măcar Miercurea şi Vinerea, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne ajută în viaţă când îi cerem ajutorul, dar numai dacă reuşim să facem cât de cât un efort, pe măsura puterilor noastre omeneşti.

Postul în familie aduce cele mai mari realizări: alungă ispitele, dă înţelegere şi dragoste între soţi, izbăveşte de duşmani, dă înţelepciune şi luminare de minte celor care studiază, îndepărtează vrăjitoriile şi toate duhurile satanei necurate din casă, izbăveşte de patimi şi boli, curăţă păca­tele şi ne dă mântuire.

A ţine Miercurea şi Vinerea post în casă este o regulă minimă creştină. Dacă nu o ţinem pe aceasta, niciodată nu putem ajunge la lucruri mari duhovniceşti sau la o simţire creştină matură.

Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Editura Albedo, 2005, p. 72

09
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-09

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XIX, 45-48)

n vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să-i scoată pe cei ce vindeau şi cumpărau în el, zicându-le: „Scris este: Şi va fi casa Mea casă de rugăciune; iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari…“. Şi era zilnic învăţând în templu, dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L piardă; şi nu găseau ce să-I facă, fiindcă tot poporul se ţinea de El, ascultându-L.
09
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-09

MARŢI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. I Timotei 5,

11-21

F-150x150iule Timotei, de văduvele tinere, fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: «Să nu legi gura boului care treieră», şi: «Vrednic este lucrătorul de plata sa». Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă. Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire.



Blog Stats

  • 323.714 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte