Arhivă pentru 10 decembrie 2014

10
dec.
14

Patimi suflteşti grave – neatenţia, invidia, nemulţumirea

146255.pNeatenţia, invidia, nemulţumirea. Ce părere aveţi despte aceste calitaţi, dar mai degrabă patimi ale sufltetului? Şi o altă întrebare: poate fi fericit omul chinuit de invidie, neatenţie, nemulţumire? Desigur că pot exista opinii diferite, dar totuşi fericirea unui asemenea om nu e posibilă.

Invidia îl va îndemna privirea omului într-un timp şi loc unde îi va fi mai bine, deoarece la moment nu este acolo. Neatenţia îi va acoperi din imaginiea percepută multe evenimente şi lucruri minunate şi extraordinare. Nemulţumirea îl va face să provoace suferinţe şi altora, nefiind în stare să aprecieze mângâierea şi dragostea primită.

Toate vor fi “nu aşa” pentru omul în cauză. Toată lumea îi va fi nu cum şi-ar dori. De la nemulţumirea de propria viaţă se va încumeta să zică şi el asemenea lui Salieri, că nu există dreptate în lume, dar şi nici mai presus de ea.

Atunci când starea aceasta interioară pune stăpânire pe numeroase suflete, atunci lucrurile merg tot mai rău. Locuim tocmai într-o asemenea stuaţie. Nu doar beţia, un viciu existent de prea mult timp şi desfrânarea, care de la un timp întrece toate patimile, sunt cele mai grele păcate ale noastre. Dar şi mai mult ne chinuie deznădejdea. Deznădejdea născută de nemulţumire, neatenţie, invidie şi nerecunoştinţă.

“Şi nimic din toată lumea nu şi-a dorit să binecuvânteze”, – iată diagnoza. O stare demonică.

Şi atunci cum rămâne cu Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi?

Unde e salvarea de la tristeţe? Desigur că nu în înmulţirea plăcerilor. Omul atent ar trebui să ştie că înmulţirea plăcerilor primite doar agravează tristeţea şi o face de nevindecat. Îndeplinirea diferitor dorinţe poate să ne dea doar unica experienţă de folos, şi anume, de la îndeplinirea dorinţilor omul nu devine mai fericit. „Setea” se înteţeşte, iluziile dispar, dar fericirea aşa şi nu o obţinem.

Pentru ca să trăiască, să muncească şi să se bucure, e necesar ca omul să aducă şi mulţumire pentru toate existente din viaţa sa. Mulţumirea e un leac tămăduitor şi împotriva invidiei şi neatenţiei şi desigur a nemulţumirii.

Iată de ce principala slujbă a Bisericii noastre este Euharistia – aducera mulţumirii, iar principala parte a ei este încununată de cuvintele “Să mulţumim Domnului”.

Să-i mulţumim pentru lumea creată, pentru intrarea noastă în această lume şi pentru părăsirea ei, pentru toate cele primite în dar de la Dumnezeu şi cunoscute de noi, dar şi neapărat pentru cele necunoscute. Trebuie să învăţăm să mergem la biserică anume pentru a aduce această mulţumire. Toate celelalte se vor adăuga, ca mai puţin importante, la locul lor. Şi pomelnice vom scrie şi lumânări vom aprinde, şi acatiste vom asculta. Dar cel mai important e că vom trece pragul Bisericii pentru a mulţumi Domnului.

Omul care ştie să fie recunoscător Domnului, ştie Cui trebuie mereu să-I mulţumească, e un om energic, puternic şi atent. El după cuvintele Apostolului este bine pregătit pentru orice lucru bun.

Un creştinism mâhnit şi nemulţumit e o acceptare binevolă a unui ghetou. Un creşinism puternic e acela care aduce bucurie, bucuria despre Dumnezeul nostru.

La acesta şi trebuie să-i chemăm pe acei care încă nu a găsit calea către sfânta Liturghie.

Toţi reformatorii promit oamenilor fericerea şi dacă presupunem că fericirea şi înseamnă îndeplinirea dorinţilor, atunci vom muri adânc nefericiţi. Dar omul nu trebuie să fie fericit “undeva” şi „cândva”, dar acum şi aici. Şi e foarte şi foarte posibil, dacă atunci când omul stă în faţa Creatorului nu vom zice „Dă-mi”, dar – „îţi mulţumesc, Doamne”.

***

Romancierul Salinger, auitorul romanului „ De veghe în lanul de secară” are şi o altă povestioră destul de interesantă pentru noi Franny şi Zooey. Franny este o tânără care vrea să devină actriţă. O tânără intelegentă ce caută sensul vieţii şi revelaţii spirituale. Nu suportă doar careva cunoştnţe de suprafaţă ci vrea să afle sensul adânc la tot ce o frământă. În căutările sale desopreră Rugăciunea lui Iisus şi începe practicarea ei.

Aceste „exersări duhovniceşti” au mărit şi mai mult detaşarea sa de la viaţa lumească, dar nu i-au dat nici putere, nici lumină şi nici bucurie. O rugăciune fără roade şi fără apropiere de Dumnezeu.

De la aceste experimente riscante cu propriul suflet înceară să-şi salveze sora Zooey. El se revoltă că sora sa nu-şi respectă mama, care încearcă să aibă grijă de fata care slăbise şi se îmbolnăvise în toate aceste rătăciri. Zooey remarcă că sora nu înţelege că rugăciunea nu poate fi doar o practică psihofizică. Pentru ea rugăciunea nu e un mod de a comunica cu Dumnezeu, pe care ea L-ar iubui, dar o stare magică de a ajinge la careva revelaţii. El îi spune sorii:

-Îţi voi spune doar un lucru Franny, un lucru pe care îl cunosc. Şi nu aş vrea să te supăr. Dacă tinzi atât de mult către viaţa religioasă, atunci să ştii că nu vezi nici lucrurile elimentare, care au loc chiar sub nasul tău, şi cu o importanţă şi intensitate foarte mare. Nu-ţi ajunge înţelegere măcar să beai cana de bulion sfinţit de mama îngrijorată.

Chiar dacă vei cutreera toată lumea în căutarea unui îndrmător spritual, un guru sau chiar un sfânt, nu te va ajutra cu nimic. Cum de fapt îţi vei da seama că este un om desăvârşit, dacă tu nu descoperi că ceea ce ţi se întinde ca ajutor e ceva sfinţit şi anume pentru tine? Îmi poţi răspunde?

Acel bulion a fost sfinţit de dragostea şi grija mamei, adică pe aceea pe ce se ţine întreaga lume. Şi noi toţi suntem vinovaţi că nu putem deosebi acel bulion „sfinţit” , zâmbetele „sfinte”, strângerele de mână, şi celelalte daruri cereşti pe care le primim zilnic doar sub învelişul mai puţin vizibil al celor lumeşti. Anume de la această imposibilitate de a observa cele sfinte între cele obişnuite şi suntem nefericiţi.

Neatenţia. Nerecunoştinţa. Invidia.

Însăşi tendinţele religiose nu-l vindecă pe om, atunci când sufletul nu e gata să se tămăduiască. Nu au nici nu rost nici rugăciunea inimi, nici postul şi nici altele dacă omul nu e în stare să aprecieze frumuseţea şi căldura sinceră. Iată legea spirituală care acţionează şi va acţiona mereu, în viaţă nicicând nu vei realiza nimic dacă neatenţia şi nerecunoştinţa ţi-au închis omului ochii de la „minunile obişnuite”.

Noi toţi suntem înconjuraţi de daruri şi învăluiţi de nu puţine minuni. De aceea uimirea plină de recunoştinţă trebuie să fie o dominantă a vieţii noaste interne. Şi toţi trebuie să înveţe aceste lucruri – şi cei care sunt creştini nu doar cu numele şi acei care abea caută calea spre Biserică.

Doar nu degeaba principalele cuvinte ale Liturghiei sunt “Să mulţumim Domnului”.

Traducere și adaptare  Natalia Lozan

Sursa http://www.pravoslavie.ru

10
dec.
14

Lucruri pe care trebuie să le păzești cu sfințenie (I)

cruceDacă ai posibilitate și voință, obișnuiește să te trezești la rugăciune în miez de noapte. Rugăciunea din timpul zilei este de argint şi este dusă la Dumnezeu de către sfinţii îngeri, însă cea mai puternică rugăciune este cea din timpul nopţii. Ea se numeşte de aur fiindcă atunci cerurile sunt deschise iar rugăciunea ajunge la Dumnezeu direct, fără nici o mijlocire.

Căci aşa cum vrăjile şi farmecele au cea mai mare putere în timpul nopţii, tot aşa şi rugăciunea are o putere foarte mare şi este o jertfă bine plăcută înaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că faci o osteneală foarte mare să te trezești în miez de noapte. Noaptea, mintea este limpede și detașată de orice grijă lumească din timpul zilei, iar rugăciunea ta va fi curată și rostită cu atenție și înflăcărare. Roagă-te pentru iertarea păcatelor, roagă-te pentru întreaga lume, fă metanii cât poți, plângi, căci diavolii sunt îngroziți de oamenii care-și plâng păcatele și pun hotărâre temeinică de a nu mai păcătui. Metaniile sunt ca o sabie care taie și scot păcatele, lacrimile le spală, iar rugăciunea umple de virtuți.

Ferește-te să lucrezi Duminica, pentru că banii câștigați în aceste zile sfinte de sărbătoare, ți se vor fura pentru că și tu ai furat întâi Ziua Domnului. Sau îi vei pierde singur, sau îi vei da pe medicamente și pe la doctori.

Ferește-te să judeci pe cel ce l-ai văzut greșind, căci vei ajunge să cazi exact în aceleași păcate. Nu iubi somnul, desfătarea, mândria, îmbuibarea cu mâncăruri și băuturi, căci acestea sunt cauzele care pornesc în tine războiul curviei.

Cât ești în viață, fă-ți cu mâna ta ce ar trebui să-ți dea alții de pomană după ce vei muri, căci la moarte s-ar putea să n-ai parte nici măcar de o groapă, cu atât mai puțin de pomeni, milostenii.

Dacă vei ajunge vremurile grele și ți se va lua pâinea de pe masă, să nu faci revoltă, căci nu se cade să ieși în stradă pentru stomac.

Încearcă să faci cel puțin o bucurie pe zi unei persoane, fie că-i dai de pomană haine, mâncare sau bani, fie că-i spui o vorbă bună, un cuvânt de încurajare și mângâiere, pentru că foarte mult contează înaintea lui Dumnezeu să bucuri un suflet.

Silește-te să faci fapte mari, dar ia aminte că Dumnezeu se uită la intenția cu care faci, nu la mărimea faptei.

Să nu treacă ziua și să fii certat cu cineva, căci nicio rugăciune nu-ți va mai fi primită până nu te împaci și-ți ceri iertare acelora cărora le-ai greșit sau ți-au greșit.

Nu lega prietenii cu oamenii vicioși, căci vei ajunge să înoți în aceeași mocirlă în care înoată și ei. Ferește-te de prietenia cu lumea necredincioasă, care este vrăjmășie cu Dumnezeu.

Diavolul nu-ți cunoaște gândul, însă te ispitește acolo unde știe că ai slăbiciune. El pune în undiță exact râma cu care știe că te ademenește. De exemplu, nu te ispitește cu patima beției, dacă știe că nu-ți place băutura și că nu te poate doborî, ci cu patima de care știe că ești tu stăpânit.

Fii model în lume, astfel încât oamenii să aibă ce învăța de la tine și să te pomenească în rugăciunile lor. Cu tine, Dumnezeu poate judeca lumea. La Judecată, când Dumnezeu îi va întreba pe ceilalți care au trăit lângă tine, de ce nu au făcut și ei fapte bune, de ce nu au mers la Biserică, nu s-au spovedit, împărtășit, te va pune pe tine ca martor și le va spune acelora: „Dar el cum a putut, el cum a știut?” Alminteri, și alții pot fi de mărturie pentru tine la Judecata de Apoi.

din învățăturile și îndemnurile părintelui Visarion Iugulescu

10
dec.
14

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari

prieteniIubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privi­re, o mică rugăciune…

Ea cată la frate, gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părinte­le Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lânga asta, sunt ne­cazurile vieţii: citeşte numai ziarul, şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?

Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.

Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu to­ţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neîn­semnat cum e, are o soartă măreaţă şi zgudui­toare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jert­fit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine, şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).

Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi în­tâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare.

Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-l, pe Duhul Stant să te lumineze cum şi ce să spui. Şi întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută şi află cuvântul potrivit.

Că rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată.

Rugăciunea iţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.

Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.

Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iu­bire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.

Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată ru­găciunea. Ea iţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.

Din Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, p. 97-99

10
dec.
14

O vedenie înfricoșată

8188Intr-una din zile a venit la duhovnic o femeie gravidă cu primul copil să se mărturisească, şi a spus: Părinte am venit să mă mărturisesc că am o mare tulburare şi nelinişte cu soţul meu. care este om rău şi fără credinţă în Dumnezeu.

Îmi spune mereu să nu-i fac copii, căci copii sunt “salba dracilor”. Mă ameninţă că dacă nu avortez, mă lasă ori are să mă omoare. Dar eu i-am spus că mai bine vreau să mor decât să fac crimă, omorând copilul pe care Dumnezeu voieşte să mi-l dea. Eu vreau să fiu mamă, nu criminală. Dar el mereu mă înjură şi mă ameninţă cu moartea şi nu mai ştiu ce să fac.

A întrebat-o preotul:

– Eşti cununată cu el?

– Da, părinte. Iar el i-a zis:

– Posteşte după puterea ta, roagă-te şi mergi la biserică. Prin aceste fapte bune ai să-1 faci bun şi pe el, după mărturia Apostolului Pavel, care zice că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi invers!

După ce s-a mărturisit femeia curat de toate păcatele ei a zis:

– Părinte, te rog să-mi dai un canon să-l fac, ca bunul Dumnezeu să schimbe gândurile cele rele ale bărbatului meu, că doar ne-am căsătorit din dragoste şi cu buna înţelegere a noastră şi a părinţilor; şi nu era aşa ca acum, că n-aş fi mers după el în veci!

Preotul i-a spus:

– Soră, dacă voieşti să faci canon, te sfătuiesc să iei pe Maica Domnului ocrotitoare în viaţa ta, că Ea are mare trecere înaintea Preasfintei Treimi; mai mult decât toţi sfinţii lui Dumnezeu. Fă cum te-am învăţat şi, pe lângă aceasta, să citeşti în fiecare dimineaţă Acatistul Maicii Domnului şi seara cinstitul ei Paraclis. După terminarea rugă­ciunii, să pomeneşti şi pe soţul tău, ca să-i dea Dumnezeu gând bun şi să-1 întoarcă la calea cea bună.

Femeia a primit cu mare bucurie sfatul şi canonul şi s-a făgăduit că-1 va face cu toată sârguinţa.

După două luni de zile a venit iar femeia şi a zis:

– Părinte, mare minune s-a întâmplat cu mine. Am făcut toate cum m-aţi învăţat şi am pomenit cu lacrimi la rugăciune pe soţul meu Ioan şi iată ce mi s-a întâmplat: într-o seară, fiind tare obosită, mi-am făcut rugăciunile de seară şi paraclisul Maicii Domnului cu candela aprinsă înaintea sfintei icoane şi, adormind puţin, am avut o vedenie înfricoşată: se făcea că mă aflu pe o vale frumoasă între două rânduri de munţi care se terminau cu piscuri înalte de stânci. între munţi era o şosea.

Mergând pe acest drum frumos şi aruncân-du-mi privirea, am văzut că la marginea pădurii erau nişte arbori de foc şi la fiecare arbore, era legată cu funii de foc câte o femeie; toate ţipau groaznic şi se zvârcoleau, că de la spate le ardeau arborii aceia de jăratic aprins, de care erau legate. Apoi am văzut că de pe munţi au venit nişte vulturi de foc care, cu ghearele lor şi cu ciocul, se aşezau pe pieptul acelor femei şi le mâncau sânii, până li se vedeau oasele, apoi zburau din nou în munţi, iar ele răcneau îngrozitor şi cereau ajutor de la Dumnezeu. Sânii acelor femei în puţină vreme au crescut înapoi şi îndată vulturii aceia înfocaţi iar veneau şi le mâncau sânii. Femeile acelea răcneau foarte tare şi se zvârcoleau în chinurile acelea mari şi amare. Eu, văzând acestea, eram foarte îngrozită şi înspăimântată, fiind singură pe acel drum. Căutând şi de cealaltă parte a şoselei, am văzut acelaşi lucru. în faţa acestei groaznice privelişti, am căzut în genunchi şi mă rugam Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici, să mă scoată de acolo că mă temeam foarte mult, ca nu cumva acei vulturi înfocaţi să vină şi la mine şi să mă sfâşie ca pe femeile acelea, căci eram singură în acel loc. în timp ce mă rugam, văd venind un om în urma mea – şi m-am bucurat foarte mult, sperând să-mi fie de mare ajutor în călătoria mea prin această groaznică privelişte.

Când a ajuns la mine acel om, mi-a zis: „Vezi, femeie, ce se întâmplă aici?” Eu, luând îndrăzneală, am întrebat: „Te rog, omule, unde sunt eu aici?” Iar el mi-a răspuns: „Aici eşti unde a binevoit Dumnezeu să fii, ca să vezi chinurile acestor femei care fac avorturi şi n-au voit ca să le sugă pieptul copiii lor, ci îi ucid, fiind mai rele decât fiarele şi târâtoarele pământului; de aceea le vor mânca sânii aceşti vulturi de foc în vecii vecilor. Că animalele, oricât de sălbatice ar fi şi oricât de veninoase, nu numai că nu-şi omoară puii lor, ci îi şi apără foarte mult, chiar cu preţul vieţii. Iată aceste femei blestemate pe care le-a ajuns urgia cea dreaptă a lui Dumnezeu, cum se ard din spate, iar din faţă le sfâşie sânii aceşti vulturi ai mâniei lui Dumnezeu. Că ele n-au voit să-şi nască copiii care s-au zămislit în pântecele lor, prin puterea lui Dumnezeu. De aceea, aşa se vor chinui în vecii vecilor“.

Apoi mi-a zis: „Şi tu ajungeai tot aici să te chinuieşti, dacă ascultai de sfatul bărbatului tău cel tiran şi fără frică de Dumnezeu. Că dacă ai fi ascultat de el şi mergeai la doctor să ucizi copilul, chiar atunci, în vremea avortului, ai fi murit în mâinile doctorului, pentru mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Iar dacă ai ascultat de duhovnicul tău şi te-ai rugat la Maica Domnului, Ea a mijlocit pentru tine la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să nu te lase să cazi în această crimă“.
Acestea mi le-a spus acel tânăr cu care mergeam. Privind spre dreapta şoselei, am văzut un singure arbore de foc în marginea pădurii, de care nu era legat nimeni. Atunci tânărul mi-a zis: „Aici era locul tău, dacă ucideai şi tu pruncul pe care-l ai în pântece“. Zicând acestea, m-am trezit în patul meu plângând foarte. Auzind soţul meu din camera lui, a venit repede şi m-a întrebat: „Ce ai femeie, de ce plângi, ce ţi s-a întâmplat?” Iar eu i-am spus toate acele lucruri înfricoşate, pe rând, aşa cum le-am văzut şi nu mă puteam opri din plâns. Iar el mi-a zis: „Fă ce ştii, că de acum înainte eu nu te voi mai îndemna să faci avorturi şi-mi pare rău că te-am sfătuit la aceste lucruri“. Din ziua aceea m-a lăsat în pace.

El, fiind mustrat de conştiinţă, s-a dus la duhovnic şi s-a mărturisit, cerându-şi canon pentru păcatele sale şi mai ales pentru crima ce era să o facă prin uciderea pruncului său.

Am însemnat această povestire înfricoşată, ca să fie spre folosul şi trezirea femeilor ce îşi ucid în pântece pruncii lor cei nevinovaţi, şi să ştie ce le aşteaptă după moartea lor.

Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioanichie Balan, Ed. Sihastria, 2004
10
dec.
14

Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie

leneMă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot; ce să fac?

Aceasta poate avea urmări rele: nepăsarea faţă de lucrurile lui Dumnezeu se poate preface în nărav, şi atunci adio cucernicie. Trebuie să prevenim lucrul acesta.

Binevoiţi să faceţi astfel: învăţaţi psalmii când veţi avea chef, alegându-i pe cei pe care îi înţelegeţi mai bine şi care vă merg mai mult la inimă. Şi mai bine va fi dacă nu îi veţi învăţa totdeauna în întregime, ci stihurile care vă rămân mai uşor în suflet, cum ar fi: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte; nu întoarce faţa Ta de la mine; unde mă voi duce de la Duhul Tău? şi aşa mai departe. Spuneţi-le apoi pe dinafară întorcându-vă mintea spre Dumnezeu în timp ce vă faceţi treburile… Puteţi „scrie“ aceste versuleţe pe orice pas pe care îl faceţi – şi veţi fi ca într-un veşmânt frumos, îmbrăcată în cuvântul lui Dumnezeu…

Dimineaţa moţăiţi, şi, ca atare, nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plesneală… Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minuţele, dimineaţa. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu… Dumnezeu este aproape şi de dumneavoastră, măcar că dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte… Daţi-I mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme… fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.

Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele… Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărei nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi…

Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi, străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi…

Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea Dumneavoastră va fi, atunci, adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.

Extras din Sf. Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Editura Sophia, 2012

10
dec.
14

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt nici măcar sfaturi evanghelice; sunt porunci

141338211605755b3cÎndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm acelaşi păcat, pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu, că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt nici măcar sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?

– Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu protivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!

Nu-i vorbă – trebuie să înţelegeţi şi aceasta – că dintre toate suferinţele, care turbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!…

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, însemnează să o păţeşti la sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

– Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi…

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii – scrie – că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu, trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea – încă în lume fiind – în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu,  în Iisus Hristos.

Din Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 126-127

10
dec.
14

Sunteţi fiecare o valoare! Valoraţi mai mult decât tot pământul…

3_0Aveţi grijă, nu vă pierdeţi! Habar n-aveţi cine sunteţi! Sunteţi fiecare o valoare! Valoraţi mai mult decât tot pământul, ne-a spus Hristos. Mai mult decât toate maşinăriile, bogăţiile, aurăriile, decât tot universul. Universul se cutremură de un suflet. Nu uitaţi cine sunteţi!

Atât trebuie. Dacă am uitat, ne-am pierdut. Vedeţi că în toate timpurile au fost nenorociri. Nu e ce trebuie astăzi, dar, totuşi, nu-i ca pe vremea lui Nero. Nu-i ce trebuie astăzi, recunoaştem, nu se face îndeajuns, nu ne rugăm îndeajuns; dar, totuşi avem atâtea cărţi, avem de unde porni. Nu suntem noi, preoţii, excepţionali, totuşi avem Liturghie. Nu o să întrebe nimeni poştaşul când vine cu scrisoarea: poştaşule am auzit că ai o concubină, eu nu primesc scrisoarea de la tine. Primeşti scrisoarea, nu te interesează poştaşul. Să ne folosim!

Trăim nişte vremuri deosebite, dar şi nişte vremuri favorabile. Cine rezistă a câştigat. Dar cum să rezişti cu cablul de televiziune? N-ai cum să rezişti cu cablul. Dacă poţi, rezistă; dar e greu, e foarte greu, e aproape imposibil de crezut. Puteţi să faceţi o demonstraţie, dacă vieţi, între dumneavoastră. Spuneţi: eu am rezistat cu cablul de televiziune, pe mine nu mă afectează cablul, nu mă afectează PRO TV, ANTENA 1. Cum nu te afectează când preocuparea ta, dacă eşti tânăr, sunt femeile goale şi, dacă eşti la 30-40 de ani, preocuparea ta sunt telenovelele, şi dacă eşti mai în vârstă preocuparea ta e politica?

Cum nu te afectează, când tu pierzi aşa de mult timp în faţa televizorului? Statistica arată că acum un an românul în medie stătea 8 ore la televizor. Cum să nu te afecteze? Te afectează. Te zobeşte. Îţi modifică gândirea mie în mie. Suntem contra? Suntem contra. De ce? Păi dacă îmi taie accesul la împlinirea scopului… Normal n-ar trebui să fiu contra, dar dacă mă zobeşte… Nu vedeţi că noi spunem ceva de la altar, familia spune şi ea ceva, televizorul spune altfel, şcoala spune şi ea altfel, prietenii spun şi ei altfel şi copilul se năuceşte, nu mai ştie nimic.

Extras din Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire, Editura Agaton, p. 218-219

10
dec.
14

Doar cei slabi cred în Dumnezeu?

ajutor_2_0Mulţi dintre cei care nu cred în Dumnezeu îi învinuiesc pe ceilalţi, care au această virtute în sufletele lor, că sunt slabi, că sunt fricoşi. Că, de fapt, teama de necunoscut şi neputinţa sunt cele care oferă spaţiul cel mai generos sporirii credinţei lor. Să fie oare aşa? Numai ignoranţa şi lipsa siguranţei să ne împingă către Hristos? Credinţa poate fi o cârjă pentru cine şchioapătă, dar înainte de toate ea este puterea care ne dă vederea adevărată a lucrurilor şi ne face fii ai lui Dumnezeu.

Un străin călătorea prin Rusia. O femeie l-a întrebat: „Eşti credincios?“ Străinul a răspuns că este. Dar ea a continuat: „Eşti credincios fiindcă eşti slab. Cauţi la Dumnezeu mângâiere. Vrei să te ţină cineva de mână?“ Şi a întins braţul spre străin ca să-i arate ce vrea să spună. Dar străinul i-a zis: „Mă tem că greşeşti. Nu caut mângâiere la Dumnezeu, ci putere. Nu vreau ca Dumnezeu să mă ţină de mână; vreau să-mi întărească braţul ca să pot da o mână de ajutor altora. Nu vreau să-mi şteargă lacrimile; vreau să-mi dea o batistă cu care să pot şterge ochii plânşi ai altora“.

Când Sfântul Apostol Pavel se sprijinea pe Hristos în slăbiciunea lui, nu o făcea ca să afle mângâiere, ci ca să fie în stare să meargă la ceilalţi cu vestea cea bună a puterii lui Dumnezeu oferită ajutor în slăbiciunea noastră.

Cineva l-a întrebat pe Cuviosul Francisc de Assisi cum de putea face atâtea lucruri minunate. El a răspuns: „Cred că Domnul s-a uitat din cer şi a zis: «Unde să-l găsesc pe cel mai slab şi mai mărunt om de pe pământ?» Apoi m-a văzut pe mine şi a zis: «L-am găsit. O să lucrez prin el, iar el nu o să se mândrească. O să vadă că nu fac decât să Mă folosesc de el din pricina neînsemnătăţii lui»“.

Adaptare după  „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris, vol. I, Editura Sophia, 2009

10
dec.
14

Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare!

rugaciuneDacă năvăleşte în trupul tău tulburarea poftei pătimaşe, s-o cuprinzi cu atenţia şi s-o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simţurilor şi alta e lucrarea gândului şi a imaginii şi că ai timp şi putere să le desparţi. Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poţi împotrivi imaginii şi gândului dacă orientezi acea putere a minţii către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros şi fă din acea durere „substanţa”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simţi Domnului şi cere vindecare.

Vrăjmaşul îl robeşte pe om mai ales făcându-l să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinţei pe care o descoperă şi pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că este neputincios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputinţă e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Mai bine spus este chiar darul lui Dumnezeu ca să ne putem cunoaşte şi întoarce la El.

Aşadar, omul nu e responsabil că este neputincios, ci de ce va alege să facă în această stare. Iată ce ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârşit întru protopărinţii noştri prin încălcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea!”. Da, suntem responsabili de ce facem, cu neputinţa firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic şi ne vom resemna ciugulind plăcerile cele ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare preţuind şi cinstind astfel Sfânta Lui Jertfă mântuitoare?

Tu alegi!

Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne aşeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul şi în tot locul. Apoi mai avem de învăţat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul şi ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.

De asemenea, să cauţi şi la părinţii, bunicii şi rudele plecate de la noi şi vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcţie şi să fi murit fără pocăinţă. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor, dar şi despărţindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în aceasta direcţie, cum se întâmpla cu mulţi urmaşi neştiutori şi lipsiţi ele ajutorul Bisericii. De mare ajutor îţi va fi şi să faci curăţenie în minteaşi inima ta prin spovedanie, rugăciune, împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greşit sau învăţat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept…

Din Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 73-75

10
dec.
14

Postul ţine de dragoste

rozhd-postPostul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-şi exprime ale sale. Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului.” Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios.

Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe precum le cântă troparele pentru sfinţi cuvioşi, „nevoinţe mai presus de fire”. Dar deocamdată nevoinţe pe măsura puterii noastre fireşti, deşi postul, nu este post în sensul adevărat al cuvântului cum a postit Moise, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Şi au postit şi Părinţii noştri din şcoala filocalică, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Au postit şi patruzeci şi, zic în Patericul Egiptean, şi şaizeci de zile… Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor. Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înfrânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă. Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta?

În măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins este şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care o să te nevoieşti. Noi râvnim către cele ale vieţii veșnice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.

Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie. Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii, iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul,

„Dumnezeu este dragoste”. Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veșniciei.

Din Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 121-122

10
dec.
14

Patriarhul Daniel cere Senatului respingerea inițiativei legislative de înlocuire a orei de “Religie” cu “Etică și cultură civică”

imageResizePatriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române cere Senatului respingerea inițiativei legislative a deputatului Remus Cernea de înlocuire a orei de “Religie” cu “Etică și cultură civică”, adoptată tacit de Camera Deputaților în luna noiembrie a acestui an.

Biroul permanent al Senatului a decis luni să trimită solicitarea patriarhului BOR către Comisia de învățământ a acestei Camere.

“Inițiativa unui domn deputat (Remus Cernea — n.r.) solicită scoaterea din programă a obligativității orelor de religie. Am primit din partea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române o solicitare ca să se respingă, cu argumente din partea Patriarhiei. Solicitarea a fost trimisă către Comisia de învățământ. Acest proiect de lege a obținut un vot negativ, în totalitate, în Comisia de învățământ a Camerei Deputaților, dar a fost adoptată tacit”, a declarat vicepreședintele Senatului, Cristian Dumitrescu, luni, la finalul ședinței Biroului Permanent.

Potrivit solicitării patriarhului BOR, propunerea aparține lui Remus Cernea “cunoscut pentru atitudinea adversă față de religie, precum și pentru acțiunile sale împotriva valorilor tradiționale și a prezenței religiei în spațiul public”.

“Această propunere vizează scoaterea disciplinei Religie din trunchiul comun și descurajarea participării elevilor la orele de Religie, contrar prevederilor constituționale și legale în vigoare. (…) Religia este disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Potrivit legislației în vigoare, este obligatorie prezența Religiei printre celelalte discipline din schema orară, dar nu este obligatorie participarea elevilor la ora de Religie”, se arată în solicitarea patriarhului Daniel.

Conform site-ului cdep.ro, propunerea legislativă pentru modificarea art.18 din Legea Educației Naționale nr.1/2011, inițiată de deputatul Remus Cernea, a fost adoptată tacit de Camera Deputaților pe 19 noiembrie 2014, dată când a și fost înaintată Senatului.

Potrivit formei aprobate de Cameră, planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional “includ ‘Etica și cultura civică’ drept disciplină școlară,
parte a trunchiului comun”.

“Programa disciplinei ‘Etică și cultură civică’ va consta, în principal, în prezentarea celor mai importante doctrine și a valorilor morale de inspirație filosofică, științifică ori religioasă ale umanității, dar și a unor elemente de cultură civică, conform puterii de înțelegere a elevilor specifice fiecărei perioade de școlarizare. (…) Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se oferă posibilitatea de a participa la ora de religie, ca disciplină facultativă, conform confesiunii proprii, la solicitarea scrisă a părinților sau tutorelui legal instituit, ori a acelora dintre elevi care au împlinit vârsta de 16 ani, în conformitate cu prevederile care le garantează
minorilor libertatea de gândire, de conștiință și de religie din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului”, mai prevede, printre altele, varianta adoptată tacit de Camera Deputaților.

sursa agerpres.ro

10
dec.
14

Sfântul Nicolae Velimirovici – despre traista fericirii şi nefericire

traista_cu_fericireNefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină totdeauna la vreme asupra credincioşilor săi. Ea este ca glasul prietenului ce strigă la miezul nopţii celor ce dorm: Arde!

Înţeleptul părăseşte casa cuprinsă de flăcări şi, lăsând-o să ardă, îşi scapă viaţa. Iar nebunul se vaită în mijlocul focului şi aşteaptă să ardă în flăcări o dată cu casa.

***

Când fericirea clădeşte cuib pentru tine şi pentru copiii tăi, să nu crezi că ea te va răsfăţa multă vreme, pe tine sau pe copiii tăi. Împotriva oricărei fericiri pământeşti a noastre se porneşte o uneltire nevăzută. Abia te aşezi bine în cuibul fericirii şi te încălzeşti în el, când pe neaşteptate pătrunde în cuib capul şarpelui. Fericirea pământească este aceeaşi cu fericirea pe care şarpele a făgăduit-o Evei, şi iată, acelaşi şarpe pătrunde şi la tine ca să-ţi arate masca fericirii tale.

O mamă se tânguia amarnic deasupra mormântului  celor doi copii ai săi:

– Doamne, oare nu ai găsit puţină îndurare pentru aceşti doi viermişori?

Iar răspunsul lui Dumnezeu a venit prin gura unui duhovnic:

– Mamă, Dumnezeu a avut îndurare pentru aceşti doi viermişori ai tăi, de aceea i-a şi luat. Pentru tine erau nişte viermişori, dar pentru Dumnezeu vor fi îngeraşi. Dumnezeu a avut îndurare şi pentru tine, şi tocmai de aceea ţi-a luat copiii – deoarece tu te-ai încălzit prea mult, împreună cu copiii tăi, în cuibul fericirii, şi nu ai luat seamă la capul şarpelui de sub cuib.

***

Traista fericirii noastre pământeşti este totdeauna ruptă. Cu cât bagi şi bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea. Cei mai neiscusiţi în înţelepciunea dumnezeiască poartă traistele cele mai mari, iar înţelepţii umblă fără nici o traistă.

Dacă te bucuri că nu este cazul tău, că traista ta nu pare a fi ruptă, atunci ascultă porunca morţii: „unu, doi, trei,” şi atunci şi tu te vei simţi pe marginea mormântului în care va apăsa asupra ta nu numai pământul, ci şi traista fericirii, prea-plină, care va îndoi întunericul şi greutatea mormântului.

Extras din
 
Sfantul Nicolae Velimirovici, „Gânduri despre bine și rău”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009. p.49-50
10
dec.
14

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare

581488Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâl­nirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată.

Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezol­văm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi între­baţi, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.

Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.

Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în iubire abso­lută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asu­pra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, ge­neratoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubi­rilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalţi. Câtă ne­sfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai smerite ges­turi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii. De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubeşti?” (Ioan 21,15). Oare nu ştia El, Care este Atotştiutor şi Atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte? Însuşindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.

Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împli­nească jertfa sufletului său.

Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!

Extras din Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Editura Doxologia, 2012, p. 319-320

10
dec.
14

Un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur

singuratate-2În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?

Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credinţă în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-l au pe Dumnezeu. N-are pe nimeni, şi chiar dacă e în societate, dacă n-are credinţă în Dumnezeu, şi cel ce se află în societatea cea mai veselă, şi dacă-i în familie, şi dacă oriunde e, se simte singur.

Un om care nu-l are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântător. Dar un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară ci, dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru ceresc. Unde se poate ruga mai liniştit, unde poate să-şi desfăşoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această linişte, îl tulbură gălăgia. De aceea toţi sfinţii au iubit singurătatea şi pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl contactau pe Dumnezeu, ca să zic aşa mai vulgar. Pentru că intervin toţi cei din singurătate, toţi călugării din mânăstire, care nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteţi în singurătate, care vă simţiţi copleşiţi de singurătatea infernală de Iad. Niciodată, şi am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur.

Pentru un om care are convingerea şi credinţa şi certitudinea existenţei spirituale de care ne vorbeşte Hristos şi Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceştia, tinerii aceştia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulţi îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere şi această nefericită viaţă de însingurare.

Din Iustinian Chira – Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129

10
dec.
14

Furtuna

imagine_desktop_furtunaEra vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om  înălţime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci şi eram acasă cu mama toţi cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, înce­tul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zi­lei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. Vântul puternic turbase şi împroşca geamu­rile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smul­se de pe bătrâna casă a vecinului…

Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în priviri:

– Îndreptați-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai avem ce mânca.

După cea aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată mătănii. Alexandrina, Mărioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama.

– Doamne, nu ne pedepsi!

O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi din putere, după care încetă iar afară începu să se lumineze.

După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a strigat:

– Copii, haideţi afară!

Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu păpuşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. Grădina noastră, întreagă!, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit.

– Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.

Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă… Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaşa de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul răzleţit din furtună…

Din Grigore Caraza, Aiud însângerat,

Ediţie electronică, Apologeticum, 2005, p. 11
10
dec.
14

Suferința poate naște ceva sincer

20120904-A015Cam in urma cu un an, intr-o călătorie cu trenul, am avut o discuție lunga cu un tânăr american. Mă întâlnise, aparent, din întâmplare (desigur, in viața nu exista întâmplare) și mi-a spus ca învăța limba rusa.

Era un căutător in domeniul religiei care fusese in tot felul de așa-zise grupări creștine, dar negăsind altceva decât ipocrizie și falsitate fusese gata sa renunțe cu totul la religie. Atunci însa a auzit ca poporul rus suferea pentru credința. Acolo unde este suferința, s-a gândit el, poate ca exista ceva autentic și nu falsitatea pe care o avem noi in America. Așa ca studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia, unde spera sa întâlnească oameni cu adevărat creștini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat sa aud acest lucru, caci el nu văzuse niciodată un preot ortodox și nici nu participase la vreo slujba ortodoxa.

Am discutat îndelung despre religie și am văzut ca părerea lui era destul de corecta: suferința poate naște ceva sincer, in timp ce viața noastră blândă poate sa genereze foarte ușor falsitate.

In secolul patru, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit și Teologul), descria religia noastră ca „Ortodoxie a suferinței” – caci așa a fost de la început și de-a lungul întregii istorii a Bisericii.

Adepții Dumnezeului răstignit au suferit torturi și persecuții. Aproape toți Apostolii au murit ca martiri; Petru a fost răstignit cu capul in jos, Andrei a fost răstignit pe o cruce in forma de X. In primele trei secole creștine, credincioșii au fugit in catacombe și au indurat suferințe extraordinare. Intr-o atmosfera de neîncetata așteptare a morții, acolo, in catacombe s-au alcătuit sfintele slujbe ale Bisericii – pe care le celebram și astăzi intr-o forma foarte puțin schimbata fata de atunci. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea purității credinței, când mulți învățători au încercat sa substituie dumnezeieștile învățături revelate, date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opinii personale. In veacurile ce au urmat, popoarele ortodoxe au fost invadate de arabi, turci și alte popoare necreștine si, in final – in zilele noastre -, de comuniști. Comunismul, care a persecutat religia cum n-a mai făcut-o nimeni înainte, a atacat mai întâi de toate exact teritoriile ortodoxe ale Europei de Est. După cum se poate vedea, acum credința noastră este o credința a suferinței; si, in aceasta suferința, ceva continua sa ajute inima omului sa primească revelația lui Dumnezeu.

Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Christiana, p. 13

10
dec.
14

E uşor să te învinovăţeşti pe tine însăţi, dar e greu să accepţi învinuirile altora

smerenie_3_0– Gheronda, dacă cineva se smereşte singur şi se prihăneşte pe sine zicând: „Sunt un neghiob, un om pierdut etc.”, aceasta îl ajută să dobândească smerenie?

– E uşor să te învinovăţeşti pe tine însăţi, dar e greu să accepţi învinuirile altora. Poţi spune de unul singur: „Sunt vrednic de plâns, sunt cel mai păcătos, cel mai rău dintre toţi”, dar să nu poţi suporta un cuvânt de la altul. Vezi, când cineva cade singur şi se loveşte, poate să-l doară, dar nu dă multă importanţă. Sau când îl loveşte unul pe care-l iubeşte, spune: „Ei, nu contează”. Dar dacă îl zgârie sau îl împinge puţin unul pe care nu-l simpatizează, atunci să vezi! Va începe să ţipe, să se prefacă că-l doare, că nu poate păşi.

Pe când eram la Sinai, se afla acolo şi un mirean – pe nume Evstratie -, care, dacă îl strigai „Domnule Evstratie!”, îţi spunea: „Evstratie păcătosul să spui, Evstratie păcătosul”. Toţi ziceau: „Cât de smerit este!”, într-o dimineaţă l-a furat somnul şi nu a mai coborât la biserică. S-a dus aşadar cineva ca să-l trezească. „Evstratie, încă mai dormi? S-au terminat şi Psalmii Utreniei. Nu vii la biserică?”. Atunci acela a început să ţipe… „Eu am mai multă evlavie decât tine şi ai venit tu ca să-mi spui să cobor la biserică?”. Făcea ca un nebun… Până acolo a ajuns, încât a luat cheia de la uşă – era o cheie din acelea mari – ca să-l lovească, fiindcă s-a simţit jignit. Ceilalţi care l-au auzit strigând aşa, au rămas încremeniţi, căci îl aveau drept pildă, socotindu-l foarte smerit. Şi astfel s-a făcut de râs. Ai văzut? El singur spunea că este păcătos, dar de îndată ce a fost rănit în egoismul său, a devenit ca o fiară.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 175

10
dec.
14

Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii

umiratj_580Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar… bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră.” I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune.”

Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri.” I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi.

Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieţii învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferinţă, dar să trăiască… Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).

Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă şi atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm – totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat.

Din Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84

10
dec.
14

Soţul trebuie să poarte poverile soţiei

dragosteCând în casă se întâmplă ceva neplăcut din pricină că soţia ta a greşit, tu să nu-i sporeşti întristarea, ci să o mângâi, chiar dacă ai fi pierdut totul. Nu este însă nimic mai supărător decât să ai în casă o soţie care se poartă urât cu tine.

Oricare ar fi greşelile soţiei, nimic nu poate să aducă mai multă mâhnire decât vrajba cu ea. Tocmai de aceea dragostea pentru ea trebuie să-ţi fie mai scumpă decât orice. De vreme ce toţi trebuie să ne purtăm poverile unul altuia, cu atât mai mult soţul trebuie să poarte poverile soţiei. Dacă e săracă, să n-o înjoseşti pentru asta; dacă este nepricepută, nu te repezi la ea, ci mai bine îndreapt-o. Ea este parte din tine, şi alcătuiţi împreună un trup.

„Dar dacă este beţivă şi certăreaţă?” Chiar dacă ar fi aşa, trebuie să te întristezi pentru asta, nu să te mânii; trebuie să te rogi lui Dumnezeu ca s-o îndrepte El; trebuie s-o povăţuieşti, s-o îndemni şi să iei toate măsurile pentru a nimici aceste patimi din ea. Iar dacă vei începe s-o baţi şi s-o împilezi, prin aceasta nu vei vindeca boala, căci cruzimea se vindecă prin blândeţe, nu printr-o altă cruzime. Totodată, să te gândeşti şi că pentru purtarea blândă cu soţia ta te aşteaptă răsplată de la Dumnezeu.

Se spune că unul dintre filosofii păgâni (Socrate) avea nevastă certăreaţă, rea şi obraznică. Atunci când a fost întrebat de ce o rabdă, înţeleptul a răspuns că în ea are acasă o şcoală de filosofie. „Voi fi mai răbdător decât alţii, a zis el dacă voi învăţa zilnic în şcoala aceasta.” Vă miraţi? Iar eu suspin din greu când văd că păgânii se poartă cu mai multă înţelepciune decât noi cărora ni s-a poruncit să fim următori în nerăutate îngerilor sau, mai bine zis, lui Dumnezeu Însuşi. Se spune că filosoful şi-a luat o asemenea soţie tocmai din pricina firii ei.

Dacă te vei înşela în privinţa miresei şi vei aduce în casă o soţie rea şi nesuferită, atunci cel puţin urmează filosofului păgân şi străduieşte-te din răsputeri s-o îndrepţi, fără să-i faci vreun rău; iar când vei începe să porţi jugul căsniciei în împreună-glăsuire cu ea, prin aceasta vei dobândi, după pofta ta, şi alte foloase, iar în cele duhovniceşti vei spori cu mare uşurinţă.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sphia, Bucureşti, 2011, p. 123-124

10
dec.
14

Pericol real pentru copii. Avertismentul psihologilor privind desenele animate (video)

Развивающие_мультфильмы_до_года_-_польза_или_вред3Multe dintre desenele animate care, la prima vedere, par inocente, ascund un pericol real pentru copii. Acestea îi pot influența să devină agresivi sau chiar să-și deformeze comportamentul sexual. O spun psihologii, care trag un semnal de alarmă și solicită implicarea urgentă a autorităților. De multe ori, părinții nici nu conștientizează un asemenea pericol și cred că desenele animate îi ajută pe copiii lor să se dezvolte.

Pentru a înțelege mai bine prin ce se manifestă influența negativă a desenelor animate asupra psihicului copilului, am mers într-o familie care are copii mici.

“A apărut un fel de iritare, agresivitate la copii. Nu înțelegeam inițial de unde, apoi urmarind desenele animate împreuna cu ei am depsitat că anume asta este cauza”, a spus Viorica Oboroceanu, mama copiilor.

Drept urmare, mama copiilor a început să aleagă minuțios desenele animate pentru copiii ei: “Apelez la Internet, caut ceva instructiv. Când găsesc un desen animat îl privesc împreună cu ei”.

Ce se întâmplă în industria desenelor animate și unde au dispărut poveștile inocente de altădată?

“Cât de mult nu ar dori producătorii să facă ceva frumos sau perfect moral, în același timp ei înțeleg că orice film trebuie să acopere cheltuielele de producție. Acest lucru are un anumit preț în a ceda pe alocuri înțegând că va avea priză”, a explicat Eugen Frimu, director studio de animație.

Potrivit psihologilor, vizionarea unor desene animate ar putea avea consecințe mult mai grave asupra copiilor decât apariţia unei agresivităţi exagerate sau a stării de anorexie.

“Avem personaje fără sex, adică un erou care nu este nici băiat, și nici fată. Un alt exemplu de personaj periculos din desenele animate: un erou masculin care manifestă un comportament specific sexului opus. Aici vorbim despre o distorsionare a comportamentului ce ţine de identitatea de gen”, a precizat Tatiana Cozman, psiholog.

Deocamdată, în Moldova nu au fost realizate studii cu privire la timpul pe care minorii îl petrec în fața televizorului. Însă, dacă e să credem datelor obținute de specialiștii români, atunci majoritatea copiilor sunt dădăciți de televizor, în medie, câte trei ore pe zi.

“Adultul în primul rând trebuie sa fie informat și deținând aceasta informație să-și poată proteja copilul. Atâta timp cât există un post acreditat, recunoscut cu o expertiză internațională, acest post este legal şi nu avem de ce să ne facem griji”, a subliniat Mariana Onceanu-Hadârcă, membru CCA.

Recent, la CCA, în premieră, a fost depusă o sesizare din partea unui părinte legată de conținutul negativ al unor desene animatedifuzate de unul dintre posturile retransmise pe teritoriul țării.

Sursa: Publika TV

10
dec.
14

Până mâine voi răbda pentru Dumnezeu!

ssora_s_lyubimym_chelovekom_Iată ce vă spun: dacă diavolul vă necăjeşte prin aprige tulburări şi necazuri, ori dacă vedeţi soţul sau soţia supărată, să ştiţi că nu trebuie să îl luaţi la rost atunci. Trebuie să spuneţi, aşa cum am mai spus: “Lasă pe mâine, nu îi spune nimic acum. Îi voi spune mâine ce am de spus.” Doar aşa veţi reuşi să nu vă mai agitaţi, să nu vă mai certaţi şi nu veţi mai ajunge la supărări pe care mulţi le cunoaşteţi mai bine decât mine.

La orice pricină de mânie, de ceartă, spuneţi numai atât: “Lasă, îi voi spune mâine ce am de spus. Însă până mâine voi răbda pentru Dumnezeu! Iar mâine, de este liniştit, vom discuta, îi voi spune unde a greşit şi cine are dreptate!”

Foarte bine este să iertăm cât mai des pe toţi oamenii. Fraţilor, este o vorbă dreaptă şi înţeleaptă în popor şi este bine să o cunoaşteţi. Spune ea aşa: “Mânia bărbatului nu lucrează niciodată dreptatea lui Dumnezeu!” Să ştiţi că într-o familie, numai pe măsură ce se vor mărturisi la duhovnic, la biserică, toţi ai casei, vor avea pace în casă, iar de nu se vor mărturisi, acea familie va avea multe cazne.

Spune cineva cu drept cuvânt: “O femeie poate face bărbatul bun sau îl poate face rău.” O femeie înţeleaptă este aceea care îl poate duce pe bărbat la spovedanie, care poate să se scoale noaptea la rugăciune alături de el, care îl poate învăţa să nu mai judece greşit pe nimeni şi aceea care îl poate duce pe bărbat la mântuire.

Trebuie însă să nu ne mai certăm cu nimeni, să nu mai ţinem ură în noi şi să iertăm pe toată lumea. Nu ne scăpăm familia de diavol şi de ispitele vieţii decât printr-o viaţă curată, pură, cu mărturisire, cu pocăinţă, cu mers la biserică…

Astfel făcând, veţi vedea singuri ce uşor veţi putea învinge.

extras din Monah Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Făgăraş, 2010; p. 66

10
dec.
14

Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă

sergechevitch_345De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.

Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.

Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.

Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează cînd şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi… Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…

Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.

De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.

La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.

Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti.

De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie,

Editura Sophia, Bucuresti, 2007

10
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-10

MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca
(XX, 1-8)

n vremea aceea, în timp ce Iisus învăţa poporul în templu şi binevestea, au venit arhiereii şi cărturarii împreună cu bătrânii; şi, prinzând grai, I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci tu acestea, sau cine este cel ce ţi-a dat această putere?“ Iar El, răspunzând, le-a zis: „Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt. Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan, din cer era, sau de la oameni?“ Iar ei se socoteau în sine, zicând: „Dacă noi vom zice: Din cer!, el va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, tot poporul ne va ucide cu pietre, fiindcă este încredinţat că Ioan e profet“. Şi au răspuns că nu ştiu de unde era. Şi Iisus le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!…“.
10
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-10

MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Ap. I Timotei 5, 22-25;

6, 1-11

F-150x150iule Timotei, nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat. De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni. Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor. Tot aşa şi faptele cele bune sunt vădite, şi cele ce nu sunt altfel nu se pot ascunde.

Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu. Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are, pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.




Blog Stats

  • 324.988 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte