Arhivă pentru 16 decembrie 2014

16
dec.
14

Ru­găciunea este arătarea nădejdii şi nimi­cirea deznădejdii

candeleEra o vorba pe la noi care zicea: “Nu te rogi de sfântul care nu te ajută”. Ru­găciunea este arătarea nădejdii şi nimi­cirea deznădejdii. Să ne gândim la un om din Sfânta Evanghelie, şi anume, la tatăl fiului lunatic! După ce s-a dus la Apostoli şi nu i-au putut ajuta, a mers la Domnul Hristos şi i-a zis: “De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi!”

Prin urmare,  în momentul în care s-a prezentat la Domnul Hristos cu o rugă­minte, s-a prezentat cu nădejdea că Dom­nul Hristos ar putea sa-l ajute, dar nu avea şi siguranţă. Iar Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă poţi, crede! Toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Şi el, cu lacrimi, a mărturisit: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, iar Domnul Hristos, pentru credinţa, câtă o avut, nu cât trebuia să o aibă, l-a vindecat pe fiul lui. Aceasta înseamnă că, în momentul în care te apropii de Domnul Hristos, te apropii cu nădejde, iar tu nu-ţi mai pui problema – mă ajută, ori nu mă ajută – ci zici: “Doamne, ajută!” şi crezi că Dum­nezeu îţi poate îndeplini rugăciunea.

Numai că, de multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la masura la care trebuie sa fie şi Dumnezeu, ştiind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, po­sibilitatea să stăruim în rugăciune şi e bine să stăruim şi să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu şi, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum ştie El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câştig. Te paraseşte duhul rugăciunii când eşti sătul de rugăciune. Eu cunosc oameni care ajung să se sature de rugăciune, pentru că se roagă nepotrivit, ne­echilibrat, se obosesc în rugaciune. Duhul rugăciunii trebuie menţinut şi insistat pentru el, dar nu aşa, cu “hei-rup”, ci cu echilibru.

Din Părintele Teofil Părăian, Rugăciunea, pelerinaj către cer, Editura Doxologia, p. 54-55

16
dec.
14

Istoria cutremurătoare a unui drogat

sf-efrem-cel-nou_0Era într-o după amiază, una din obișnuitele după-amiezi mult tulburătoare din centrul Atenei. Multă lume aștepta în stația de Taxi din Piața Omoniei.

– La Koukaki, vă rog!

– Cu plăcere, îi răspund.

Și acesta a fost tot dialogul până la sfârșitul traseului, pentru că ifosul și modul abordării nu lăsa nici un pic de loc discuției. A coborât în strada Veikou, și câțiva metri mai jos o altă mână îmi face semnul caracteristic să opresc. Noul meu client era un tânăr de vreo 25-27 ani, de statură mijlocie, cu o valiză în mână. În timp ce-i aranjam lucrurile în portbagaj, tânărul a urcat și s-a așezat pe scaunul din dreapta șoferului. Și cu o expresie poetică, pe care rar o foloseam în trecut: „Când spre Ithaki vrei să călătorești, să nu pierzi vremea, ci să te grăbești, căci lung îți este drumul și degrab aleargă timpul”, l-am întrebat cu subînțeles: „Încotro mergem?”.

– Da, prietene, la Ithaki merg, însă nu la insula Ithaki, cum îți închipui tu, ci la Centrul de dezintoxicare „Ithaki”, a fost răspunsul care pentru câteva secunde m-a lăsat cu gura căscată. La gară, pentru trenul de Larisa, te rog, a completat el.

Răspunsul neașteptat al tânărului meu client m-a uimit, deoarece nimic din indiciile lui exterioare (ochi, ifos, îmbrăcăminte, comportament) nu trăda blestemata patimă a drogării sale. O mulțime de sentimente (de durere, mâhnire, compătimire, dragoste,…) se succedau unele după altele înlăuntrul meu, o puternică strângere de inimă care a făcut-o să bată neregulat în piept, o lacrimă a curs pe obrajii mei pentru starea în care ajunsese fratele meu, făptura lui Dumnezeu. Încercam să mă stăpânesc, pentru că voiam să aflu din ce pricini a ajuns acolo unde a ajuns, căci și eu sunt tată cu copii în pragul adolescenței.

După ce ne-am făcut cunoștință, l-am rugat pe Pavel ca, dacă nu îi face rău aducerea-aminte a acestor evenimente și nu îl obosește, să-mi spună câteva lucruri referitoare la viața lui și la acea patimă a sa. A primit cu multă bucurie rugămintea mea, pentru care îi mulțumesc.

– Mai întâi vreau să-ți spun că de două luni nu mai iau această otravă și mă simt normal ca și ceilalți oameni. Nu am nici o dorință s-o mai bag în sângele meu, iar aceasta nu o datorez vreunei străduințe de-a mea, ci în întregime puterii minunate a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui. Dar mai bine să-ți povestesc de la început istoria mea, de vreme ce atât de mult dorești s-o cunoști.

Până la vârsta de opt ani am crescut în Atena, mai concret în cartierul Koukaki, acolo de unde m-ai luat. Sunt singur la părinți, iar ei mă iubesc într-un chip bolnăvicios, făcându-mi toate hatârurile. La vârsta de opt ani, împreună cu părinții mei, am plecat în America pentru o viață mai bună. Cu ajutorul rudelor noastre de acolo părinții au găsit de lucru, iar eu mergeam la școală. Crescând, au crescut odată cu mine și dorințele mele absurde și viciile. Datorită caracterului meu, m-am încurcat ușor în prietenii rele și foarte repede am încercat marijuana și hașișul. Trecând vremea și anii, drogurile ușoare nu mă satisfăceau nici pe mine, nici pe prietenii mei. De aceea am început să folosim droguri tari, pe care le găseam în același mediu și cu aceeași ușurință, precum le găseam pe cele ușoare. Acestea însă erau scumpe, iar eu nu lucram. La început furam din buzunarele și portofelele părinților mei. Dar atunci când, odată cu trecerea timpului, aveam nevoie de doze mai mari și când au aflat părinții mei, ajungeam chiar să-i lovesc ca să le iau bani. Starea mea era tragică și îmi dădeam seama, dar nu puteam da înapoi sub niciun chip. Părinții mei au început să mă ducă pe la medici și la psihologi, în nădejdea că vor putea face ceva. Dar nimic, nici o lumină nu se arăta de nicăieri. Chiar unii specializați în combaterea acțiunii drogurilor spunea că dacă nu voi schimba cât de repede posibil mediul, viața mea se va sfârși în curând.

În această perioadă, stând singur acasă într-o stare de deznădejde, a apărut înaintea mea un vizitator ciudat, pe care l-am văzut pentru prima oară. Era de statură mijlocie, avea ochii rotunzi și foarte mari, care se învârteau mereu, avea un păr negru și des, a cărui lungime trecea de cincisprezece centimetri. De asemenea, avea două coarne și coadă. Avea o voce puternică și înfricoșătoare, care nu-ți lăsa loc de împotrivire. A început să-mi înșire toată viața mea de când m-am născut și până în acea clipă, cu lux de amănunte, iar eu nu puteam spune decât: „Da”.

– De toate te-ai desfătat și nimic nu-ți mai rămâne, decât să vii cu mine, mi-a spus acela la sfârșit.

– Dar cum?, l-am întrebat.

– Vei lua mașina și vei merge pe cutare drum. Vei alerga cu atâtea mile (nu-mi aduc aminte numărul), iar acolo te voi aștepta eu.

Drumul acesta era drept multe mile, iar la un anumit punct făcea o ușoară curbă, așa încât toți cei care alergau cu viteză exagerată, ieșeau în afara drumului și se izbeau de un zid, iar acolo nu scăpau cu viață. Auzisem că în trecut fuseseră multe accidente în acel loc. Am făcut exact așa cum mi-a spus și am ajuns și eu în acel zid. Mașina a devenit de nerecunoscut, iar pe mine m-au scos din ea cu niște răni ușoare. După ce mi-au acordat primele ajutoare, am plecat acasă. Trecuseră vreo zece zile de la accident, când apare același ciudat vizitator, dar de data aceasta în bucătărie. Cu o grimasă de neplăcere pe chipul sălbatec și impunător, cu o mișcare a capului înspre înapoi și cu aceeași voce puternică, mi-a spus:

– Nimic nu ai reușit.

Stăteam și-l priveam încremenit și de abia am reușit să-l întreb:

– Ce să fac?

– Acum să iei trei doze din ceea ce iei și vei veni sigur cu mine.

Apoi a dispărut. Dar nu m-am întrebat nici cum a intrat în casă, nici cine este, ci am pus îndată planul în aplicare. Am pregătit compoziția în seringă și căutam să aflu un loc care să nu fie găurit de acele seringilor. Doza a fost mare și îndată am căzut jos în nesimțire.

În timp ce mă aflam în această stare, văd înaintea mea pe cineva înalt cu rasă, cu un fes negru, care în partea dinspre frunte avea o Cruce.

– Nu te teme, mi-a spus, te vei face bine și când te vei întoarce în Grecia să vii la casa mea. Eu sunt Efrem…

M-am ridicat ca și cum nu aș fi luat nimic din acea otravă blestemată. Mi se născuse deja dorința de a pleca în Grecia și, de îndată ce i-am spus mamei despre aceasta, s-a mirat și a considerat-o o minune, deoarece de multe ori încercaseră să mă scoată din acel anturaj, dar nu au reușiseră. Când i-am povestit mamei toate cele care mi s-au întâmplat, a hotărât să mă însoțească până la casa noastră din Atena.

Când am ajuns la casa noastră, am mers la preotul din parohie și de la el am aflat cine a fusese acel ciudat vizitator și ce cerea de la mine. Era diavolul și cerea sufletul meu cel nemuritor. Mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletului meu. După ce m-am spovedit și am postit, preotul m-a împărtășit după cincisprezece zile. Când am văzut icoana Sfântului Efrem, mi-am adus aminte că el a fost acela care m-a izbăvit de acea înfricoșătoare patimă. Am mers la Nea Makri, la Mănăstire, și am cerut să mi se facă o Liturghie de mulțumire lui Dumnezeu și Sfântului. Acum merg la acel Centru, ca să fug puțin de lume și să mă asigur că nu le voi mai dori.

K. S., taximetrist.

Sursa: Revista SFÂNTUL CIPRIAN.

16
dec.
14

„Vrei să fii partenera mea?” sau de ce optează tinerii pentru concubinaj

cupluDe ceva vreme, s‑a împământenit în ţara noastră un „obicei” care până acum câţiva ani era văzut ca ruşinos, nefiresc, nesănătos: concubinajul. A devenit desuet să mai treci prin faţa altarului înainte de a te muta împreună cu iubitul – şi asta nu de vreo doi‑trei ani, ci din vremea regimului comunist. Există, însă, o diferenţă îngrijorătoare chiar şi faţă de acea perioadă. Atunci cununiile religioase erau interzise pe considerente politice. Cu toate acestea, foarte mulţi tineri cereau Părintelui să le oficieze slujba acasă, riscând propria siguranţă, carierele şi liniştea pentru a plini legea nescrisă a străbunilor lor: sfinţirea legăturii înainte de „consumarea” ei…

În prezent, însă, după un nefericit model occidental (căci, vorba ceea, „spre Occident este toate nădejdea noastră de mai bine”), tinerii optează intr‑un număr din ce în ce mai mare spre ceea ce legea numeşte concubinaj, iar duhul care vrea să adoarmă conştiinţa omenească – căsătorie de probă. Sună bine, nu? Căsătorie de probă… ca şi cum ne jucăm de‑a căsătoria puţin şi, dacă nu ne convine, nu‑i bai – fiecare îşi ia jucăriile şi pleacă acasă la el. Oare? Aşa de simplu să fie? Sau poate că în spatele acestei dulci terminologii se ascunde un adevăr amar, de‑a dreptul tragic şi care schilodeşte suflete, condamnând iremediabil la o singurătate disimulată printr‑o existenţă concupiscentă şi zgomotoasă, sau dizolvandu‑se treptat intr‑o depresie anihilată cu alcool, medicamente, droguri, sau o combinaţie a acestora.

Frica de responsabilitate sau fantomele trecutului?

Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, primul pas pe care trebuie să îl facem, cu care suntem datori şi faţă de noi şi faţă de tinerii care au căzut pradă acestei mentalităţi, este înţelegerea fenomenului din perspectiva celuilalt, a celui implicat. Ce îi face pe aceşti tineri minunaţi, pe copiii noştri, să sucombe unei mentalităţi care, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, este potrivnică firii umane?

Există nenumărate cercetări în acest domeniu, iar concluziile se îndreaptă cu precădere în două direcţii: se consideră că este vorba fie de teama de responsabilitate, fie de cea de divorţ.

Sunt sociologi care afirmă că această orientare predilectă a adolescenţilor spre concubinaj se datorează experienţei nefaste pe care au avut‑o în copilărie, experienţă legată de divorţul propriilor părinţi sau al unor apropriaţi. Cert este că, pentru tinerii din ziua de azi, divorţul este perceput ca fiind o realitate socială majoritară. Această percepţie este mult influenţată şi din zona mass‑media, care a reuşit să revoce stigmatul aşezat de societatea tradiţională asupra concubinajului. Câte cupluri din filmele pentru adolescenţi rămân căsătorite până la final? Şi, în acelaşi timp, câte optează pentru divorţ? Dar pentru relaţiile extraconjugale?… O analiză pertinentă va scoate la iveală faptul că sitcom‑urile şi telenovelele care au ca target de audienţă copiii noştri le prezintă preponderent poveştile unor căsătorii ce nu ajung la un final fericit. Prin urmare, crezând că aceasta este situaţia majorităţii cuplurilor, le va fi mai uşor să opteze pentru aceeaşi… căsătorie de probă, care le este prezentată mult cosmetizat.

Pe de altă parte, pentru a fi obiectivi până la capăt, trebuie să recunoaştem că în peisajul social românesc divorţul a devenit o realitate din ce în ce mai pregnantă în perioada post‑revoluţionară. Cauza acestei realităţi este multiplă.

În primul rând, incertitudinea financiară, coroborată cu o intensificare a mentalităţii feministe care devine din ce în ce mai populară, reconfigurează rolurile masculin‑feminin în familia tradiţională. Femeia devine tot mai activă din punct de vedere profesional, căminul conjugal trecând pe locul doi. Liberalizarea avortului este percepută ca o eliberare, ca o oportunitate de a‑şi afirma propria valoare – o valoare înşelătoare, care o rupe de chemarea ei autentică spre feminitatea originară şi care o tensionează lăuntric. Astfel femeia, percepandu‑se (în virtutea unei infuzii puternice de capitalism şi individualism secularizant) ca fiind independentă de soţ, optează mult mai uşor pentru divorţ. În plus, în căsătoria de astăzi, dragostea este totul – dar, din nefericire, nu vorbim despre o dragoste jertfelnică şi răbdătoare, ci despre o dragoste erotizată, legată direct de satisfacţia proprie, care atunci când este lipsită de acest sentiment de autosatisfacere, se regăseşte neputincioasă şi inutilă.

În al doilea rând, apare ameninţarea constantă a pierderii locului de muncă, ce este compensată cu oferta generoasă a locurilor de muncă în străinătate. Eterna tentaţie a omului apăsat financiar şi, pe de altă parte, obişnuit cu satisfacerea rapidă şi deplină a nevoilor sale: posibilitatea de‑a face mulţi bani intr‑un timp cât se poate de scurt şi cu efort cât mai scăzut. În goana lor după visul occidental, cuplurile se despart, iniţial „temporar şi pentru binele copiilor şi al casei” şi, mai apoi, definitiv şi iremediabil, în ciuda binelui copiilor şi al casei – căci, vorba bătrânilor noştri, „ochii care nu se văd se uită”. Aşa se face că majoritatea tinerilor de astăzi chiar au trăit experienţa divorţului direct (proprii părinţi) sau indirect (părinţii prietenilor, rude, eroi de telenovele)…

Speriaţi de „fragilitatea căsătoriei”

Prin urmare, fiind perfect conştienţi de această nouă fragilitate a căsătoriei, tinerii fie probează mai întâi căsătoria, pentru a se asigura că „funcţionează” (de aici denumirea de „căsătorie de probă”), fie caută o formă mai slabă de uniune cu persoana iubită, care să evite statutul de căsătorit şi, implicit, cel de divorţat. Astfel, concubinajul (căci, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură‑de‑Aur, este bine să nu găsim un nume de alint păcatului – şi, prin urmare, nu vom numi această racilă a societăţii „căsătorie de probă”) le apare copiilor noştri ca fiind o modalitate eficientă de‑a se bucura de beneficiile căsătoriei, fără a‑şi asuma riscurile unui divorţ. Iar statisticile disponibile în acest sens sunt cât se poate de îngrijorătoare.

De pildă, în Statele Unite ale Americii, în urma unui studiu realizat de instituţii de referinţă de sondare a opiniei publice în anul 2000, pentru 66% dintre absolvenţii de liceu de sex masculin şi 61% dintre absolvenţii de liceu de sex feminin concubinajul reprezintă „o idee bună, prin care cuplurile pot locui împreună înainte de căsătorie pentru a vedea dacă merge relaţia”. Mă întreb: care este realitatea socială românească? Dar cum nu avem, încă, o instituţie care să fie interesată de cercetări în această direcţie… putem doar presupune.

Pe lângă aceste două direcţii dominante, există şi altele adiacente, ca, de pildă, factorii demografici. Din această categorie fac parte debutul timpuriu al pubertăţii şi al activităţii sexuale, fapt favorizat, în egală măsură, de o alimentaţie necorespunzătoare şi de o educaţie informală de tip mass‑media mult erotizată, aşa cum am putut vedea din alte articole prezentate în revistă. Acest debut temporar este coroborat cu o extindere a perioadei de celibat activ din punct de vedere sexual, datorită unei independenţe financiare a tinerilor faţă de părinţi, care le permite să trăiască foarte comod pe cont propriu. Astfel, tendinţa generală este de a percepe concubinajul ca pe un mod eficient de reducere a cheltuielilor, de a dispune de‑o relaţie fără a te angaja pe termen lung şi de a avea o viaţă sexuală relativ sigură din perspectiva BTS. Prin urmare, concubinajul este pentru unii un preludiu al căsătoriei, iar pentru alţii o alternativă la aceasta, sau chiar o alternativă la viaţa celibatară.

„Vrei să te muţi cu mine?”

Tocmai pentru că adulţii din această nouă generaţie sunt conştienţi de fragilitatea instituţiei căsătoriei, este extrem de important ca ei să ştie ce contribuie la succesul unei căsătorii şi ce o ameninţă.

Majoritatea tinerilor care se orientează spre alternativa concubinajului nu sunt conştienţi de riscurile pe care acesta le implică. Nici chiar profesorii, părinţii, preoţii sau alte categorii de persoane care educă tinerii în probleme legate de sex, dragoste şi căsătorie nu sunt pe deplin familiarizaţi cu aceste dovezi ale cercetătorilor sociologi. Sunt destul de multe întrebări la care ar trebui să avem un răspuns înainte de a lua în considerare propunerea: „Vrei să te muţi cu mine?”.

Astfel, să ne întrebăm dacă este concubinajul un mod prin care pot să triez toate relaţiile nepotrivite din viaţa mea, până în clipa în care găsesc „sufletul‑pereche”, „jumătatea” în căutarea căreia am fost neîncetat până acum, sau este doar un mod de a cultiva o mentalitate care mă va face să accept mai uşor divorţul?…

Şi iarăşi: fericirea şi libertatea absolută a concubinilor să fie reală sau doar un mit? Există, oare, cercetări care să ateste diferenţe între nivelul de fericire şi bunăstare al cuplurilor căsătorite şi al celor care doar „probează” căsătoria?…

Şi, nu în cele din urmă, să ne întrebăm: la ce riscuri ne expunem optând pentru o relaţie de cuplu în afara cadrului căsătoriei? Sunt studii care vorbesc despre faptul că femeile care trăiesc în concubinaj sunt mai expuse violenţei conjugale manifestate atât fizic, cât şi din punct de vedere sexual.

Ca să nu mai vorbim despre acele relaţii de coabitare care aduc un „bagaj” fragil şi extrem de important: copiii. În ce măsură sunt ei afectaţi de acest tip neconvenţional de familie? Ce lecţie îi învaţă despre iubire, responsabilitate şi devotament? Dar, mai ales, la ce riscuri îi supune? Sunt sau nu copiii afectaţi de concubinajul părinţilor?… Există studii care indică o incidenţă crescută a violenţei sexuale, fizice şi de limbaj asupra minorilor din partea partenerului părintelui biologic. „Atmosfera din familie este pentru copil precum soarele, apa, căldura şi solul pentru o plantă. Un copil nu are nevoie numai de mâncare pentru trup, ci şi de hrană pentru suflet, de aceea armonia căminului, dragostea şi înţelegerea dintre părinţi, prezenţa şi atenţia lor, (…) sentimentul de unitate a familiei contează mai mult decât toate jucăriile şi bunătăţile din lume, decât cele mai exotice vacanţe şi cele mai frumoase hăinuţe”.

Aşa că, dragii mei, poate nu ar fi rău să ne gândim de două ori înainte de a răspunde la întrebarea: „Vrei să te muţi cu mine?”. Pentru binele propriu, al copiilor care pot să apară, al societăţii pe care ar trebui să vrem să o ridicăm, nu să o îngropăm…

Alina Mirică 

Articol publicat  în Revista Familia Ortodoxă nr. 51 (Aprilie 2013)

16
dec.
14

Modestia este o formă anevoie de împlinit a binelui!

10330243_10203861830364942_6049415756127255211_nOdată, într-o casă unde fusese poftit, Hristos a văzut cum cei chemați alegeau locurile de frunte. Băgând de seamă acest detaliu de viață, Domnul, pentru Care nimic nu era de mică însemnătate în lumea morală, a rostit cuvinte care au rămas să răsune asupra lumii:

„Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de ei altul mai de cinste decât tine, și venind cel care v-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: „dă acestuia locul” – și atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: „Prietene, mută-te mai sus”. Atunci vei avea cinstea în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine, căci oricine se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat (Luca 14, 8-11).

Manifestarea orgoliului omenesc se săvârșește cel mai des tocmai în împrejurări de zi cu zi: în ospeție, în sufragerie, la masă. La fel ca în vremurile de demult, oaspetele contemporan vrea să șadă pe un loc de vază. Această năzuință se bucura de mare trecere la boierii Rusiei Moscovite, care (fără să vădească în această privință nici un pic de duh ortodox!) se străduiau să se așeze care mai de care pe locurile de vază de la masa țarului. Bineînțeles însă că, în afara meselor celor mai săraci oameni, în toate țările are loc, chiar dacă nebăgată de seamă, o întrecere a orgoliilor.

Modestia este o formă anevoie de împlinit a binelui! Omul ce se gândește cu încordare cum să nu rămână mai prejos de altul și cum să ajungă mai presus de altul nu e în stare de efort constructiv, și cu atât mai mult de cel suprem, duhovnicesc. Lucrul acesta este poate valabil și în privința noastră, a păstorilor de suflete. Slava deșartă este semn nu numai al stagnării morale, ci și al celei mintale.

Prin cuvinte înțelepte și liniștite, Hristos ne-a descoperită nouă, oamenilor, adevărul – dar înainte de a da în vileag atât de pătrunzător omenirea, El Și-a arătat dumnezeiasca milostivire vindecând un bolnav. Aceasta s-a întâmplat în casa „uneia dintre căpeteniile fariseilor”, și a avut loc sâmbăta, în zi de sărbătoare, cînd orice muncă era interzisă. La fel ca în epoca noastră nici atunci mulți nu înțelegeau în ce constă duhul sărbătorii religioase, nu înțelegeau că el constă nu în litera moartă a îndeplinirii exterioare a prescripțiilor, ci adevărata sărbătoare religioasă este zi de ascultare a milostivirii.

Și iată că oamenii, neînțelegând acest sens religios al sărbătorii, au considerat vindecarea bolnavului de către Hristos în zi de sărbătoare drept o încălcare a poruncii cu privire la odihna celei de-a șaptea zile. Iată cum este orbirea omenească. Domnul a venit însă pentru a-i mântui pe cei orbi… În ziua când Hristos a fost în ospeție la farisei, un om bolnav de idropică era înaintea Lui. Și răspunzând Iisus, a zis către învățătorii de lege și către farisei, spunând: „cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?” ei însă au tăcut. Și luându-l, l-a vindecat și i-a dat drumul. Și către ei a zis: „care dintre voi, de-i cădea fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei?” Și n-au putut să-I răspundă la acestea (Lc.14, 2-6).

Treaba omului este să facă binele și să-i ajute pe frații săi oamenii totdeauna, și mai ales în timpul sărbătorilor religioase. Orice zi este o zi a lui Dumnezeu, și este bun al lui Dumnezeu și a fost zidită spre bine. Și sărbătoarea credinței este milostivirea lui Dumnezeu și cea omenească.
Învățându-ne acest adevăr, Mântuitorul a arătat că orgoliul omenesc este cel care împiedică cel mai mult milostivirea să se arate – și de aceea, dorind vindecarea tuturor oamenilor, El a zis: oricine se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat.

În lumea aceasa, mulți sunt cei care nu cunosc legile duhovnicești – însă aceste legi există și dovedesc netemeinicia necredinței în lumea duhovnicească. Omul care, mândridu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar și asupra oamenilor lipsiți de religiozitate – și cu cât mai mult se laudă și se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acțiunea legii duhovnicești. Și cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modești sunt iubiți de toți, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până și în oamenii necredincioși acționează o lege nestrămutată – și dacă cei necredincioși nu prețuiesc modestia în ei înșiși, o prețuiesc întotdeauna în ceilalți oameni.

Nu vom greși dacă vom recunoaște modestia drept una dintre trăsăturile cele mai dătătoare de mângâiere ale personalității umane. Modestia este, fără discuție, egala milostivirii, fiindcă omul modest este deja milostiv față de ceilalți oameni – nu-i agresează cu pretențiile sale, nu-i chinuie dându-și importanță. Vrând sau nevând, cel lipsit de mândrie întotdeauna Îl cinstește, în primul rând , pe Dumnezeu, iar apoi și pe oameni, care de la Dumnezeu își iau toate darurile.
Ca atare, cel modest nu pierde niciodată în viață, talentele și calitățile lui nu sunt diminuate de modestia lui, dimpotrivă, cresc și mai mult.

De asemenea, modestia nu înseamnă nicidecum slăbiciune, așa cum cred unii, care se tem de ea. Ea și numai ea are putere și vitejie a duhului. Și în viața societăților și popoarelor „mândria merge înaintea pieirii”. Nivelul de cultură autentică este direct proporțională cu modestia socială și internațională – și de aceea Cuvântul, Care a zidit lumile, a luat asupra Sa o viață de Om modest și a străbătut o cale de viață pătimitoare, arătând duhul modestiei ca pe o lumină care călăuzește la slava nesfârșită a Împărăției cerești.

Smerenia lui Iisus Hristos a devenit pecete a adevăratului în om.

Din Schiigumenul Sava, Cum să biruim mândria, Editura Sofia, Bucuresti 2010

16
dec.
14

Mesajul lui Brian Fisher, autorul cărţii „Avortul, ultima exploatare a femeilor”

Brian_Fisher.jpg_645_430_55Pe 8 decembrie 2014, ProValori Media a lansat cartea Avortul, ultima exploatare a femeii, de Brian E. Fisher, fondatorul organizaţiei americane Online For Life, care, de la înfiinţarea ei, în 2007, a salvat de la avort peste 2.000 de copii.

Acest volum, dintr-o perspectivă originală şi provocatoare, pune în discuţie tocmai drepturile femeii şi ale copilului nenăscut, explorând rolul bărbaţilor în impunerea şi răspândirea practicii avortului în cea mai puternică naţiune din lume şi apoi în alte ţări. 

Cartea este disponibilă gratuit, în format digital, la adresa de web www.avortulexploateazafemeile.ro. De asemenea, cartea poate fi achiziţionată de la Librăria bizantină sau din reţeaua de distribuţie de carte Supergraph.

Vă prezentăm mesajul transmis de autor cititorilor români.

Nu se poate considera că o societate îşi asumă pe deplin apărarea drepturilor omului, dreptatea socială şi adevărata egalitate până când nu va extinde dreptul la viaţă şi asupra fiinţelor umane nenăscute. Medicina cunoaşte azi faptul că fiecare viaţă care apare în pântecele femeii în miraculoasa clipă a concepţiei este pe deplin umană chiar din clipa respectivă. Etica şi moralitatea cer ca societatea să protejeze şi să apere toate vieţile umane inocente, indiferent de dimensiunea, locaţia, gradul lor de dependenţă sau nivelul lor de dezvoltare. Sunt deplin recunoscător că ProValori Media, comunitatea românească pentru viaţă şi minunaţii vorbitori invitaţi la lansarea cărţii sunt pe deplin dedicaţi misiunii de a se asigura că România îşi protejează cetăţenii nenăscuţi.

Aş vrea mai ales să le transmit bărbaţilor români următorul mesaj:  în America, bărbaţii au fost principalii promotori ai avortului. Bărbaţii au făcut posibilă legalizarea avortului în America, bărbaţii continuă să se folosească de acesta pentru a le exploata pe femei şi bărbaţii sunt principalii beneficiari ai industriei avorturilor. Îmi este ruşine că sexul pe care îl reprezint a jucat un astfel de rol în promovarea morţii a milioane de copii din întreaga lume.

Dar sunt mai convins ca niciodată că tot bărbaţii pot pune capăt acestei practici. Dacă vor, bărbaţii îşi pot asuma rolul dat de Dumnezeu, cel de protectori, şi pot alunga flagelul avortului din această epocă întunecată a istoriei noastre.

Fraţilor mei implicaţi în lupta pentru viaţă din România vreau să le spun că angajamentul lor pentru cei nenăscuţi este o sursă de inspiraţie pentru mine, personal, şi pentru ţara mea. Dumnezeu să vă dea mai departe putere, curaj, ajutor şi perseverenţă în munca pe care o faceţi în comunităţile voastre pentru a susţine viaţa.

În această zi deosebită, tuturor românilor care se pronunţă în favoarea vieţii vreau să le urez următoarele: lucrarea voastră să fie binecuvântată cu roade care să vă întreacă aşteptările şi fie ca lumea să găsească motivaţie în exemplul vostru. Vă suntem alături, în aşteptarea zilei în care avortul va mai fi pomenit doar ca un oribil holocaust mondial căruia generaţia noastră i-a pus capăt lucrând în comuniune.

Pentru Viaţă,

Brian Fisher

16
dec.
14

Cel mai desăvârşit mod al rugăciunii

fominpost132_g-680x365Când te îndrăgosteşti de Hristos, preferi tăcerea şi rugăciunea minţii. Atunci cuvintele contenesc. Este tăcerea lăuntrică ce premerge, însoţeşte şi urmează cercetarea dumnezeiască, unirea dumnezeiască a sufletului cu cele dumnezeieşti. Când te afli în această stare, nu mai este nevoie de cuvinte. Acesta este un lucru pe care îl trăieşti. Ceva ce nu se explică. Numai cel care trăieşte această stare înţelege. Simţământul iubirii te copleşeşte, te uneşte cu Hristos. Te umpli de bucurie şi veselie, care arată că ai înlăuntrul tău iubirea dumnezeiască, iubirea desăvârşită. Iubirea dumnezeiască este dezinteresată, simplă, adevărată.

Cel mai desăvârşit mod al rugăciunii este cel tăcut. Liniştea. „Să tacă tot trupul omenesc”. Acolo se săvârşeşte îndumnezeirea: în linişte, în tăcere, în taină. Acolo se săvârşeşte adevărata adorare. Însă ca să trăiţi aceasta, trebuie să ajungeţi la măsuri… Atunci cuvintele se mistuie. Aduceţi-vă aminte: „Să tacă tot trupul omenesc”. Acest mod, al liniştii tăcute, este cel mai desăvârşit. Aşa te îndumnezeieşti. Pătrunzi în tainele lui Dumnezeu. Nu trebuie să vorbim noi mult. Să lăsăm harul să vorbească.

Ziceam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi se deschideau noi orizonturi. Lacrimi de bucurie şi fericire curgeau din ochii mei pentru iubirea şi jertfa pe cruce a lui Hristos. Dor fierbinte! Aici se ascunde măreţia, Raiul, întrucât îl iubeşti pe Hristos, rosteşti aceste cuvinte cu dor fierbinte, din inimă. Şi încet-încet cuvintele se pierd. Inima este atât de plină, încât ajunge să spui „Iisuse al meu!” şi nici un alt cuvânt. Iubirea se exprimă mai bine fără nici un cuvânt. Când un suflet se îndrăgosteşte cu adevărat de Domnul, preferă tăcerea şi rugăciunea minţii. Revărsarea iubirii dumnezeieşti umple sufletul de bucurie şi veselie…

Spune Sfântul Ignatie Briancianinov: „Mult dorită este rugăciunea inimii, mult dorită este tăcerea inimii, mult dorit este să trăim în cea mai însingurată pustie, căci acestea slujesc în chip osebit rugăciunii inimii şi tăcerii inimii”.

Tăcerea inimii înseamnă a nu fi împrăştiat de nimic. Să trăieşti singur cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni şi pe toate le plineşte. Mă străduiesc să mă arunc în nemărginire, în stele. Mintea mea se avântă în măreţia atotputerniciei lui Dumnezeu, socotind distanţele miliardelor de ani lumină. Îl simt dinaintea mea pe Atotputernicul Dumnezeu şi-mi deschid mâinile şi sufletul, să mă unesc cu El, să mă împărtăşesc de Dumnezeire…

Din Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 241-215

16
dec.
14

Sfaturi celor căsătorite cu necredincioşi

441x0_1292022630_dsc_0502Un Părinte spunea că un credincios căsătorit cu un necredincios este un apostol şi chiar un martir al Sfintei Biserici, dacă acesta trăieşte poruncile Mântuitorului acolo unde este şi unde – asta e de la mine – a intrat din dragoste.

Draga mea surioară, împlinirea poruncilor, aşa cum le rosteşte Dumnezeu pentru tine, cu trimitere vie şi concretă la viaţa ta, la casa ta, la soţul tău, îţi va deschide o perspectivă cu totul şi cu totul diferită decât cea în care te frămânţi acum. Acum împarţi lumea în două: bună şi rea. Oamenii, în două categorii: cei care vor intra în rai şi cei care nu vor intra. Acum te temi că cei necredincioşi te pot împiedica să intri în rai. Şi încă altele.

Când principala preocupare va fi împlinirea poruncilor şi, în primul rând, cea a iubirii aproapelui şi nejudecarea lui, pusă pe acelaşi nivel cu iubirea de Dumnezeu, totul se va schimba. Vei vedea, vei auzi, vei simţi cu vederea, cu auzul şi cu simţirea lui Hristos. Este cea mai concretă şi pipăibilă realitate pentru cine se hotărăşte să lucreze poruncile fără împotrivire. Când soţul tău va simţi că-l iubeşti, că bucuria lui pământească şi veşnică e foarte importantă pentru tine, când nu-l vei mai judeca nici măcar în gând, când nu vei mai răspunde răului cu rău, când vei binecuvânta şi ierta toate în numele Domnului, o să-mi scrii ca să îmi povesteşti ce minunat lucrează Dumnezeu…

Când nu vei putea să faci acestea, e nevoie doar să-I spui asta lui Dumnezeu, în chiar clipa aceea, şi să-I ceri ajutorul. Vine gând de judecată, respinge-l şi binecuvântează, în gând.

Fii atentă, cu delicateţea specifică femeii, la nevoile reale ale soţului tău şi împlineşte-i-le cu rugăciune. Când nevoile lui ţi se par pretenţii sau modul în care cere să i le împlineşti este păcat, roagă-te, binecuvântează în gând şi apoi spune-i că nu poţi şi că nu vrei să faci asta. Dacă o vei spune fără să-l jigneşti şi fără să-l judeci, va înţelege şi te va preţui.

Cred că cel mai mare duşman al vostru, surioarele mele dragi, este judecarea. Biruindu-l pe acesta, veţi deveni „întocmai ca apostolii“.

Cu încredere şi dragoste în Domnul,

M. Siluana

16
dec.
14

Pr. Paisie Aghioritul: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugãrește-te!”

Căsătorește-te de tânăr, viața nu te-așteaptă!

Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului. ci sã-și aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să inainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângã Dumnezeu, le îndulceşte dulcele lisus.

Când cineva trece de treizeci de ani, începe să șovăiască în a se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în oricare din vieţile pe care le-ar urma. În timp ce omul care a trecut de treizeci, pe toate le cercetează cu raţiunea sa. Caracterul său deja s-a format şi cu greu se mai schimbă; este „beton turnat”. şi uită-te, cei care se „aranjează” la o vârstă mică, fie in viaţa de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrăneţile lor o simplitate copilărească şi se arrnonizează uşor între ei. Am văzut o pereche care s-au căsătorit de mici. Aşa cum vorbea bărbatul, la fel vorbea şi femeia; orice făcea bărbatul, făcea şi femeia. Şi fiindcă s-au căsătorit de mici, au imprumutat unul de la altul obiceiurile lor, atât în vorbire, cât şi în comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă uşurinţă.

Un proverb spune: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugãrește-te!” Mai ales tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani să hotărască ce fel de viaţă va urma. După această vârstă „aranjarea” ei se va face tot mai greu, pentru că se gândeşte că nu-i va ñ uşor să se supună. Pe lângă aceasta, cu cât trec anii, cu atât dobândeşte mai multe capricii, și atunci cine o va mai lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta mai mult o protecţie, decăt să întemeieze o familie.

Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută şi nu mai găseşte. Atunci când este tânăr, alege el; apoi, însă, îl aleg alţii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuinţă uneori şi de puţină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esenţiale, pentru cã altfel niciodată nu-i vor veni toate aşa cum le aşteaptă el. Odată a început să plouă, iar printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun şi un rationalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul a spus: „Se va opri ploaia, se va împuţina apa si după aceea voi trece”. Nebunul, însa, nu a aşteptat, ci rupând-o la fugă prin apa, a trecut dincolo. I s-au udat puţin hainele, dar a mers acolo unde voia. Între timp ploaia în loc să se oprească, s-a înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi, în cele din urmă, raţionalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios.

Unii au multa mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin caţiva la coliba si ma întreabă: „Ce vrea Dumnezeu de la mine, Parinte?”. Întreabă de parca Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu. Nici monahi nu s-au facut, nici nu s-au căsătorit. Ca şi cum ar fi făcuţi din aur şi se tem să nu fie luaţi drept vergele de fier şi băgați în beton. Alţii iarăşi mă întreabă: „Parinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc? Spune-mi pentru ce fel de viaţă sunt?”. „Tu ce vrei?” îl întreb. „Şi una şi alta”, îmi raspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aş spune gândul meu, ca, de pildă, sunt pentru căsăorie și să se căsătorească, se poate ca ei să nu-şi găsească odihna, şi atunci vor veni la mine să-mi spună: „Sfinția Ta mi~ai spus să urmez această viaţa şi iată, acum mă chinuiesc”.

– Părinte, cum se poate întâmpla aceasta?

– Să presupunem că un tânar are chemare pentru viaţa de căsătorie, dar se gândeşte şi la monahism. Însă, dacă nu ia aminte să facă o familie bună şi mai târziu vor apărea probleme pe care nu le va înfrunta duhovnicește, atunci vicleanul îl va lupta cu gândurile. Îi va spune mereu: „Tu erai pentru monahism, dar dacă te~ai căsătorit, aşa îți trebuie” şi nu-l va slăbi deloc zi şi noapte.

Unii oameni nu stiu ce vor. lată, cu câţiva ani în urmă a venit aici o tânără şi mi~a spus: „Părinte, nu mã pot hotărî ce cale să urmez. Vreau să mă căsătoresc, dar mă gândesc şi la monahism. Ce să fac?”. „Vezi ce te odihneşte duhovniceşte mai mult, îi spun, şi aceea să faci”. „Nu stiu, îmi spune, dar uneori mi se pare că inclin mai mult spre căsătorie. Părinte, te rog spune-mi Sfinția Ta ce să fac”. „Ei, dacă simți că înclini mai mult spre căsătorie, îi spun, atunci este mai bine să te căsătoreşti şi Dumnezeu îţi va purta de grijă”. „Cu binecuvântarea Sfinţiei Voastre, Părinte, asa voi face”, îmi spune. Vine, deci, astăzi şi-mi spune: „Părinte, m-am căsătorit. Am luat un marinar, om bun, slavă lui Dumnezeu, nu am ce spune, dar mă chinuiesc mult. Sufăr pentru că şase luni suntem împreună, iar şase suntem despărţiţi; o jumătate de an călătoreşte”. „Suflet binecuvântat, îi spun, nu spuneai tu că ţi-ar plăcea şi viaţa de căsătorie şi cea monahala? lată cã acum le ai pe amândouă. De ce nu slăveşti pe Dumnezeu, Care a rânduit astfel pentru tine?”.

– Părinte, astăzi, însă, trăim ani grei şi de aceea unii tineri şovăiesc să-şi facă familie.

– Nu. Această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos, nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci creştinii au încetat să-şi mai întemeieze familii? Câţi mucenici nu avem care au mărturisit împreună cu femeile şi copiii lor!

Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovniceșt. Viața de familie, Editura Evanghelismos, București 2003, p. 23-26

16
dec.
14

Darul – un medicament pentru suflet

1475622-680x365– Postul nu înseamnă doar abţinere de la mâncare, ci şi generozitate şi fapte bune –

Goana după averi duce adesea la psihiatru

Una dintre trăsăturile societăţii moderne, observată de foarte mulţi psihologi, este goana după acumulare, după averi. Surprinzător de multe din problemele cu care omul modern se confruntă sunt cauzate de aceas­tă dorinţă a sa de a avea cât mai mult. De exemplu, obezitatea, cu care luptă din răsputeri milioane de oameni la ora actuală, adesea nu are o altă cauză decât dorinţa de a acumula, reflectată la nivelul apetitului alimentar, ca o foame extraordinar de intensă.
Îngrijoraţi de creşterea accelerată a tulburărilor şi afecţiunilor psihice din prezent, psihologii au studiat câteva din caracteristicile societăţii de consum, printre care şi această dorinţă generală de acumulare. Cu acest prilej, s-a dovedit că persoanele avide de a avea, care nu au capacitatea de a renunţa, de a dărui, sunt extrem de vulnerabile psihic. Pierderea sau doar ameninţarea situaţiei lor materiale, a poziţiei lor so­ciale, le afectează enorm şi le conduce foarte uşor spre afec­ţiuni cum ar fi depresia, nevrozele anxioase, in­somnia etc. În schimb, oamenii generoşi şi miloşi, care îşi împart bucata de pâine cu cel sărac, sunt puternici psihic, echilibraţi.

Să învăţăm să “omenim”

Cei mai mulţi dintre noi am dăruit de zeci de ori bani cerşetorilor, ne-am ajutat rudele şi vecinii la nevoie, aşa încât putem crede că am înţeles suficient de bine ce înseamnă a dărui. Trebuie însă observat că gesturi aparent similare pot avea, din punct de vedere sufletesc, semnificaţii foarte diferite. În unele pa­rabole biblice, se face adesea comparaţie între moneda de aur aruncată de cel bogat unui cerşetor şi bănuţul dăruit din puţinul ei de văduva cea săracă. Esenţa acestor povestiri cu tâlc este clară: darul trebuie să fie un gest sufletesc, nu o taxă pentru bunăvoinţa lui Dum­nezeu. Este foarte important pentru fiecare dintre noi să realizăm că a da este doar primul pas, cel de-al doilea fiind trăirea cât mai profundă a dragostei faţă de cel ajutat.
Contextul postului, în care se spune că fiecare zi trebuie încununată cu o faptă bună, este cât se poate de potrivit pentru ca fiecare dintre noi să-şi dea seama cât de multe are de dăruit. Nu doar banii, hrana, obiec­tele materiale în general pot fi dăruite, ci, în acelaşi timp, şi dragostea, timpul nostru, înţelegerea noastră pot de­veni cadouri minunate.

În trecut, exista obiceiul ca, împreună cu fiecare lucru dăruit unui om nevoiaş, să-i fie spuse şi câteva vorbe bune, să fie ajutat cu un sfat, cu o mângâiere. De altfel, atunci când era făcut un asemenea dar, se spunea nu că a fost dat ceva, ci că a fost omenit ci­neva, că darul nu a fost o înjosire, o umilinţă, ci un gest de compasiune, o dorinţă sinceră de a ajuta.

Efectul binefăcător al unui dar făcut din tot su­fletul este foarte puternic. Psihologii au observat că, din punct de vedere sufletesc, cel care dăruieşte be­nefi­ciază mai mult de pe urma gestului său dezintere­sat, decât cel care primeşte. El are în mod real acces la fericire. De altfel, este cunoscut în psihologie că, din grupele de vindecare cu pacienţi bolnavi psihic, cele mai mari şanse de însănătoşire le au chiar cei care îşi doresc cel mai mult să vină în ajutorul celorlalţi.

Nu vă despărţiţi de frumos

Unul din primele simpto­me ale îmbolnăvirii sufleteşti este dispariţia sau reducerea simţitoare a capacităţii de a observa ceea ce este frumos, încântător în jurul nostru. În schimb, unul din primele sem­ne îmbucurătoare de în­să­nătoşire sufletească este rea­pariţia sensibilităţii faţă de frumos, faţă de acele lucruri aparent neînsemnate, dar care ne fac sufletul să vibreze de încântare. Contextul postului este cât se poate de potrivit pentru a ne vindeca sufletul, căutând frumosul în ceea ce ne înconjoară.

Oricât de sceptici am fi, trebuie să recunoaştem că în jurul nostru sunt nenumărate posibilităţi de a ne bucura de frumos. De la cărţile de literatură la muzica bună, la muzee de artă şi filme de calitate – avem nenumărate posibilităţi de a ne bucura de frumos. Iar pentru cel care nu mai poate gusta din această frumuseţe rămâne natura ca ultim şi cel mai puternic remediu. Să nu ratăm niciun prilej când avem timp să mergem în pădure sau în parc; atunci când este senin, să privim măcar cinci minute albas­trul cerului sau seara – stele­le. Când plouă sau ninge, să ne bucurăm de strălucirea apei sau de dansul fulgilor; când vedem un brad, să ne bucu­răm de verdele lui. Se pot face chiar exerciţii în grup: cine găseşte mai multe lu­cruri frumoase în jur.

Din fericire, frumuseţea este un remediu mereu la în­demână, iar frumuseţea natu­rii, care este cel mai puternic medicament, este cu adevă­rat inepuizabilă în orice ano­timp. Ieşirile în natură în tim­pul postului sunt o tradiţie ale cărei origini se pierd în negura timpului. În unele zo­ne de munte mai există încă obiceiul ca în anumite zile de post, mai ales vinerea, când se ţine şi post negru, oamenii să meargă neînsoţiţi în adân­cul pădurilor sau pe pustie­tatea stâncilor, pentru a fi sin­guri cu Dumnezeu şi a se ruga. Pacea sufletească şi mul­ţumirea izvorâtă din frumuseţea naturii nu se pot compara cu nimic altceva.

16
dec.
14

Cine crede că păcălind pe altul se ajută pe sine, se înşală

4917poza1Stirling_CastleStăpânul unui castel a vrut odată să verifice cinstea supuşilor săi. Aşa că dădu o mare petrecere la care îi pofti pe toţi locuitorii satului aflat pe domeniul său. Cu toate că pivniţele nobilului aveau vin din belşug, acesta tot nu ar fi ajuns să potolească setea nemăsurată pe care o avea mulţimea de invitaţi. De aceea, stăpânul castelului le ceru următorul lucru locuitorilor satului:

Vom pune în mijlocul curţii unde se va ţine ospăţul un butoi încăpător. Fiecare, aducând atât vin cât îşi poate permite, să-l verse în acel butoi. Toţi vor putea astfel să bea pe săturate şi lumea va fi mulţumită.

Oamenii au început să se îndrepte spre castel fiecare în mână cu câte un vas plin. Între ei, era şi un sătean cu un urcior cu apă care gândea în sinea lui: Puţină apă într-un butoi va trece nebăgată în seamă… Nimeni nu-şi va da seama de înşelăciunea mea. Ajungând la petrecere, vărsă ce adusese cu urciorul în butoiul cel mare şi apoi se aşeză la masă. Când sosi şi ultimul om care turnă şi el în butoi ceea ce luase de acasă, tot conţinutul strâns a fost împărţit în mod egal tuturor mesenilor.

Dar, stupoare! Toţi nu primiră decât apă chioară în locul vinului mult-aşteptat. Dacă avem de ce să fim nemulţumiţi de lumea în care trăim, este pentru că mulţi dintre noi adesea trişăm. Şi spunem: Hai, că doar n-o fi foc! Nu o să moară nimeni din asta. Dar nu este aşa. Cine crede că păcălind pe altul se ajută pe sine, se înşală. Mai devreme sau mai târziu paguba făcută aproapelui său îl va atinge şi pe el.

După o povestire din volumul Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007

16
dec.
14

Niciodată să nu vă rugaţi în grabă

69592_488969997801527_1749921574_nNiciodată să nu vă rugaţi în grabă. Gândul şi inima trebuie să participe cu totul la înţelegerea sensurilor rugăciunii.

Înainte de a vă ruga, să vă pregătiţi, adunându-vă gândurile şi încercând să vă concentraţi atenţia, pentru ca astfel să şedeţi dinaintea Domnului. Condiţia de bază a rugăciunii este pocăinţa. Cu toţii suntem păcătoşi, dar „duhul umilit; inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. La fiecare rugăciune, să vă aduceţi aminte de păcatele în care aţi căzut.

Ce încerc să dobândesc prin rugăciune? Să mi se încălzească inima de dragoste pentru Dumnezeu şi să am mereu în inimă conştiinţa prezenței Creatorului. La acestea ajută foarte mult rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Să spuneţi des rugăciunea aceasta, până când limba se va obişnui cu ea şi o va rosti singură.

Ne vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul – Scrisori, traducere de Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 22

16
dec.
14

Profeţia cutremurătoare a sfântului Kukșa al Odesei despre sfârşitul lumii

kuksa odesa1Sfântul ucrainean cuviosul Kuksa al Odesei, care a trăit între anii 1875-1964, a profeţit că toate credinţele se vor uni în una. Acest lucru nu că nu va aduce nimic bun pentru om, din contră, va aduce tot ce este mai rău. Kuksa al Odesei, care a fost canonizat în anul 1994, mai spune printre prorociri să nu renunţăm la Biserica Ortodoxă şi să mai mergem la ea cât mai putem. Despre unirea religiilor Kuksa mai spune că va aduce desfrânarea în rândul preoţimi. De asemenea, profeţiile Sfântului Kuksa arată că trăim deja sfârşitul lumii.

Prorocirea cuviosului Kuksa al Odesei ne pune un pic pe gânduri în contextul în care, la sfârşitul lunii noiembrie a acestui an, Papa a făcut un pas istoric spunând că ar dori ca biserica catolică să se unească cu cea ortodoxă.

“Singurul lucru pe care îl doreşte Biserica catolică şi ceea ce încerc şi eu ca episcop al Romei…este unitatea cu bisericile ortodoxe”, a afirmat suveranul pontif într-un mesaj citit în prezenţa patriarhului ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, cel mai prestigios demnitar ortodox, la Istanbul.

Unirea ortodoxilor cu alte religii nu este bine văzută de sfântul Kuksa al Odesei, în prorocirile sale.

“Nu peste mult timp va avea loc Sinodul Ecumenic, numit “sfant”. Insa acest Sinod nu va fi cel de-al optulea, fiind o adunatura de necredinciosi. In cadrul lui toate credintele se vor uni in una. Posturile vor fi anulate, calugaria anulata, calugarilor si episcopilor li se va permite sa se casatoreasca, iar preotilor, sa se recasatoreasca. Noi insa nu trebuie sa acceptam aceste schimbari. Stilul nou va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiti vigilenti! Straduiti-va sa mergeti la Bisericile lui Dumnezeu acum, cat ele sunt inca ale noastre. Va veni timpul cand nu le vom mai putea frecventa. Numai cei alesi vor intelege ce se intampla. Pe oameni ii vor obliga sa se duca la biserica apostata, insa nu trebuie sa mergem intr-acolo in niciun caz. Va rog, stati in credinta ortodoxa pana la ultima suflare si va veti mantui”, sună prorocirea sfântului Kuksa al Odesei, citată de acvilaortodoxa.wordpress.com.

Înfrânarea simţurilor

Marturisirea a fost lucrul de capetenie al ascultarii parintelui Kuksa, si toti cei aproape de el tindeau sa se marturiseasca la el si sa primeasca sfat si zidire sufleteasca. Staretul nu-i condamna niciodata pe cei pacatosi si nu-i indeparta, ci dimpotriva, compatimitor, ii primea intotdeauna pe acestia. El spunea: “Si eu sunt pacatos si iubesc pe cei pacatosi. Nu e om pe pamant care sa nu fi gresit. Numai Dumnezeu singur este fara de pacat, iar noi toti suntem pacatosi”.

Tinerilor lui duhovnicesti, parintele Kuksa le poruncea sa-si infraneze cu atentie simturile, mai ales vederea si le poruncea sa se roage astfel: “Maica Domnului, pazeste-ma pe mine in curatie sufleteasca si trupeasca”.

El intotdeauna invata si prevenea sa se mearga pe calea de mijloc, “imparateasca”, mai ales sa nu se exagereze cumva, si sa nu se posteasca fara masura. Staretul spunea: “Trupul nostru este ajutator pe calea mantuirii. Va veni vremea cand vom vrea sa mancam si nu ni se va da. De aceea, daca am mancat, sa multumim lui Dumnezeu si daca am dormit, sa multumim lui Dumnezeu. Pentru toate sa multumim lui Dumnezeu!”

Ispitele intregii lui vieti, staretul le-a biruit amintindu-si de suferintele de pe cruce ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos si de datatoarea de viata Inviere a Lui. Monahiei Varvara, fiica lui duhovniceasca, ii spunea: “Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”.

Trăim vremurile de pe urmă

Cand batiuska vorbea despre vremurile de pe urma, spunea ca unii dintre fiii lui duhovnicesti vor trai pana in vremea Antihristului. Staretul zicea: “Au fost mucenici, si acum vor fi. Cei de pe urma vor fi mai mari ca cei dintai. Caci vor purta munci mai multe”.

“Domnul nu-i lasa pe ai Sai, numai ca e nevoie sa nu uitam ca toti umblam in fata Lui. Cei ce nadajduiesc in Dumnezeu nu se vor lipsi de tot binele”.

Nadajduind in mila lui Dumnezeu catre el, staretul le-a spus fiilor lui duhovnicesti ca, dupa sfarsitul vietii sale, sa vina la mormantul sau si sa-i vorbeasca ca si in viata, varsandu-si toate supararile si nevoile. Si intr-adevar, toti cei care soseau cu credinta la locul de odihna al staretului, prin bineplacutele lui rugaciuni si prin mijlocirea lui, intotdeauna primeau mangaiere si lamurire in problemele cu care se confruntau. Parintele Kuksa a profetit ca de la mormantul lui multi vor veni sa ia pamant. Si intr-adevar, oamenii din Odessa, cat si cei care vin la manastire de departe, iau pamant de la mormantul parintelui. Cu acest pamant, atat ei, cat si cei apropiati ai lor, cu rugaciunile preacuviosului, primesc vindecare in boli si neputinte.

sursa nasul.tv

16
dec.
14

Acum, în ceea ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu!

candela_icoanaRevin la ocazia pe care ne-o oferă lucrul mărunt al vieții noastre de zi cu zi de a ne întâlni, prin el, cu Dumnezeu. Să devenim conștienți că El, Dumnezeu Omul, Mântuitorul nostru ne cheamă la această întâlnire când ne spune: ”Fără Mine nu puteți face nimic!”. Acest nimic înseamnă chiar nimic pentru că puterea pe care o avem în noi este de la Dumnezeu și Dumnezeu a dat-o ”pe mâna noastră” și El ne dă libertatea să o folosim.

Și când fac ceva rău, tot cu această putere fac. Dacă Dumnezeu nu ar îngădui – El nu vrea să fac răul pe care îl fac, dar îngăduie, în virtutea tainei libertății – să fac fapta cea rea pe care o fac, El mi-ar lua viața chiar în clipa aceea și nu aș mai face… Dacă înțeleg asta mă cutremur: în tot ce am făcut astăzi, fără să-mi dau seama, am folosit puterea lui Dumnezeu! Și tot ce am făcut rău a fost răstignire pentru El pentru că am făcut, cu puterea Lui, ceva ce El nu voia să fac.

Asta înseamnă că-L răstignim cu faptele noastre rele: folosim viața pe care ne-a dat-o și în care ne ține, împotriva Lui. Conștientizând asta vom fi mai motivați să punem toate gândurile și toate faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Nu va fi ușor, avem nevoie să ne străduim pentru asta, dar vom vedea încă de la primii pași că merită. Și e așa de simplu să punem acest început: ”Doamne, uite, acum pun rufele la spălat”; ”Doamne, uite, acum șterg praful”; ”Doamne, uite, acum fac patul”. E atât de simplu! Uităm, ne luăm cu altele și uităm, iar ne aducem aminte. Să facem din această chemare a Domnului și din această arătare a ceea ce facem o liturighie permanentă.

Da, da, veți vedea, simplul fapt de a spăla vasele în care am mâncat în fața Lui, va deveni un gest lăuntric pentru că devine un gest de iubire în Numele Lui. Cel ce va veni după mine în bucătărie (de obicei mama sau soția) se va simți iubit. Și va fi o declarație de iubire mai bine primită decât niște vorbe ca: ”Ce dragă-mi ești! Da, am uitat să spăl oala aceea, dar te iubesc de nu mai pot!”. Da, spun și pretind că-i iubesc pe cei din familia mea, dar nu mă uit dacă am lăsat curat la baie, trântesc ușa când intru în casă, nu sunt atent, vorbesc prea tare, dau muzica prea tare, ”Dar eu te iubesc, mami, cum, nu simți că te iubesc? Te iubesc foarte tare. Uite, te pup, dacă nu mă crezi…” Desigur, are și iubirea declarată rostul ei, dar iubirea adevărată și dătătoare de bucurie este întrupată în gesturi și fapte. Să devenim conștienți, să ne întrebăm cât mai des: ”Doamne, ce fac acum? Pentru cine fac?” În felul acesta copiii noștri s-ar simți mult mai iubiți decât se simt acum.

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013

16
dec.
14

Fiți atenți la ceea ce cereți!

f14ee44c731d9c9568cd8707ce346a1e.jpgGrişa învăţa foarte bine, însă era destul de egoist, dorind să fie cel mai bun elev din clasă. Cu puţin timp în urmă, în clasa lor venise un coleg nou, care, spre marea nemulţumire a lui Grişa, era eminent! Atunci când răspundea noul său coleg, Grişa nu-şi mai găsea locul pe scaun, atât de mult îşi dorea ca băieţelul să facă vreo greşeală.

Odată, la ora de matematică, Grişa fu chemat la tablă, pentru a demonstra o formulă nouă. Ca de obicei, el răspunse de nota zece şi îşi luă o grijă. Grişa ştia că la matematică avea doar note de zece şi, considerând în sinea sa că, dacă astăzi fusese chemat la tablă, mâine învăţătoarea nu îl va mai întreba, el nu mai învăţă tema nouă pentru acasă.

A doua zi, tot la lecţia de matematică, învăţătoarea îl chemă pe colegul său eminent la tablă.

Băieţelul răspundea încrezător, iar Grişa se uita insistent la el şi şoptea în sinea sa: „Ei, haide greşeşte ceva, greşeşte!”

Însă colegul său continua să vorbească fără să se oprească. Ascultându-l, Grişa începu să Îl roage pe Dumnezeu: „Doamne, rânduieşte, te rog, aşa încât căposul de el să greşească ceva! Doamne Dumnezeule, Tu doar eşti atotputernic! Rânduieşte, te rog, ca învăţătoarea să-i pună nota cinci sau, cel mai bine, nota patru pentru răspunsul său!”

Şi, chiar în acel moment, „o minune” se întâmplă! Colegul său într-adevăr se opri din discurs, uitând ceva. Se emoţionase şi încetase să mai vorbească. Profesoara, văzându-l îngândurat, i se adresă lui Grişa:

– Ei, eminentule, aminteşte-i te rog colegului tău ceea ce a uitat!

Auzind-o, „eroul nostru” îşi pierdu graiul.

– Ei, haide, eminentule, du-te la tablă!

Grişa se înroşi până în vârful urechilor, încât nici nu mai era în stare să se ridice din bancă.

– Ce-i cu tine? Nu ai învăţat tema pentru acasă?

Băieţelul îşi lăsă capul în jos.

– Dă-mi carnetul, te rog!, spuse învăţătoarea, supărată.
Şi, peste o clipă, Grişa văzu în carnetul său nota patru, atât de mare, încât ieşea din spaţiul destinat semnăturii învăţătoarei!

Întorcându-se spre casă, Grişa cugeta necăjit în sinea sa: „Doamne, de ce oare le-ai rânduit pe toate aşa? Doar eu Te rugasem să-i pui nota patru colegului meu, nu mie… Şi acum, ce mă fac? La sfârşitul trimestrului n-am cum să mai obţin nota zece! Mama se va îngrijora, iar tatăl meu mă va certa. Doamne Dumnezeule, doar Tu ne Înveţi pe noi: Cereţi şi vi se va da (Mt 7,7).”

Puterea rugăciunii copiilor – povestiri creștine, Editura Sophia, București, 2012, p.36

16
dec.
14

Cum biruim grijile neîntrerupte

hgl_0Pericolul cel mai mare, adus de grijile neîntrerupte, este uitarea de Dumnezeu şi neglijarea vieţii duhovniceşti. Socotesc că avem experienţa necesară. Ar fi foarte înspăimântător să ajungem până la răcirea cu desăvârşire a zelului dumnezeiesc, aşa cum ne temem. Acesta, în tot cazul, nu este provocat de grijile lumeşti, ci de trândăveala noastră. Noi ne lăsăm pe noi înşine „să ne înnoroim”, şi cu gândurile, şi cu sentimentele, şi cu voinţa, şi cu grijile lumeşti.

Putem să lepădăm acest „noroi” al sufletului? Da! Începând toate lucrările cu rugăciunea, continuând cu nădejdea şi sfârşind cu mulţumirea. Astfel fiecare lucrare a noastră va fi împodobită cu veşmânt dumnezeiesc şi nu-l va alunga pe Domnul din suflet.

Din nou, când încheiem o treabă şi înainte să ne apucăm de alta, să alungăm pentru puţin timp din mintea şi din inima noastră orice lucru lumesc. Să rămânem doar cu Dumnezeu. Să-i dăruim Acestuia atenţia noastră, orice gând şi orice sentiment. Să repetăm, dacă dorim, câteva stihuri iubite de noi, din psaltire.

Cât timp lucrăm, să ne rugăm cu mintea. Şi, ori de câte ori ne dăm seama că rugăciunea s-a întrerupt, să reîncepem lupta noastră în minte, fără întârziere. Să studiem şi cărţi care vorbesc despre rugăciune. Astfel, uşor, dorul nostru se va înteţi şi va urma calea către Dumnezeu. Aceasta să fie grija principală a vieţii noastre. Să-l implorăm pe Domnul să nu ne lipsească de mângâierile rugăciunii! Dintre faptele omeneşti, niciuna nu se săvârşeşte fără osteneală. Lucrările dumnezeiești cer și acestea osteneală multă, dar fără oprire.

Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Editura Egumenița, p. 148-149

16
dec.
14

Părintele Agafon (Potoroacă) a trecut la cele veșnice

IMG_04581
Părintele duhovnic Agafon (Potoroacă) și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos astăzi,  15 decembrie, la vârsta de 87 de ani.

Să priveghem cu Psalmi pentru sufletul Părintelui Agafon și să nădăjduim ca Domnul să-i dea îndrăzneală să mijlocească din ceruri pentru Biserică și neamul nostru, pentru păstrarea în unitate, în dreapta-credință și în Duhul Adevărului!

Nădăjduim că Bunul şi Milostivul Dumnezeu va primi sufletul nou-adormitului Său slujitor în corturile drepţilor şi îi va răsplăti strădaniile sale omeneşti pentru cele sfinte şi dumnezeieşti!

Dumnezeu să-l odihnească cu drepții !

 

 

 

16
dec.
14

Mănăstirea Diaconești – O, prea frumoasă pustie

Colind interpretat de corul Sfintei Mănăstiri Diaconești – O, prea frumoasă pustie

16
dec.
14

Ce ne este frică să-I spunem Lui Dumnezeu?

euharistieFenomenul “dezbisericirii” se discută de mult timp. Apare la un moment dat în viaţă o periodă, când trăirea veţii alături de Biserică îşi pierde sensul său adânc: în loc de rugăciune – o scurtă citire a pravilei, mărturisirea – din săptămână în săptâmână devine doar o relatare a unei liste de păcate mai puţin grave. Împărtăşania- neapărat la fiecare două săptămâni, însoţită doar de rugăciunea de înaintea ei. Cum să primim această stare, şi cum să reîntoarcem credinţa arzătoare de altă dată?

“Dezbisericirea” — este semnul, că oamenii au obosit să urmeze doar un anume ciclu bisericesc.

Esenţa credinţei pentru mulţi, a devenit anume urmarea acestui ciclu al anului bisericesc. Avem o gamă minunată de slujbe bisericeşti. De la Paşte la Paşte, de la perioada unui post, la altul. Devine o obişnuinţă şi o faptă bună de a urma acest ciclu, un fel de horă bisericească, prevăzând doar schimbarea unor haine de sărbătoare cu altele mai simple şi excluzând meditarea la esenţa acestui ciclu. Iar omul, într-atât se obişnuieşte să meargă după acest cerc, că nu mai are necisitate să-l urmeze nici chiar pe Hristos.

Trebuie să căutăm în interiorul nostru, să privim la noi înşine, să încercăm să înţelegem de ce s-au întâmplat toate acestea, ce căutăm în viaţă proprie, şi să înţelegem dacă în genere suntem pregătiţi să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Aici este foarte important să înţelegi un lucru, atunci când te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, atunci primeşti de fapt – Sângele şi Trupul lui Hristos.

Acestea nu sunt doar simboluri.

Este Aceea, ce a fost răstignit pe Cruce.

Este trupul rănit şi chinuit a Lui Hristos şi sângele pe care l-a vărsat.

Trebuie să-ţi poţi închipui foarte clar, că dacă acum te vei împărtăşi, cu tine se poate întâmpla orice. Doar aceasta înseamnă că Hristos te îndeamnă să-L urmezi pe cruce, atunci când te învredniceşti de primirea sfintei Împărtăşanii.

Dacă te-ai decis să te împărtăşeşti cu Hristos cel răstignit, cu trupul Său preasfânt, cu sângele vărsat de El, dacă te-ai decis cu frică de Dumnezeu – acestea doar se întâmplă real. Dacă înţelegeţi aceste lucruri, atunci nu este atât de uşor să te hotărăşti de a te apropia de Sfântul Potir. Acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui să ne împărtăşim, dimpotrivă este necesar să o facem. Dar trebuie să fim gata prin decizia de a ne aropia de împărtaşanie, să fim gata în acel moment, să ne încredinţăm cu desâvârşire lui Dumnezeu, să-I spunem : “Doamne, fă cu mine ce vrei!”

Dacă o persoană este gata în aşa fel să se predea Domnului – e foarte infricoşător. Dar e singurul lucru, care este necesar de făcut.

Să te predai lui Dumnezeu : “Fă cu mine ce vrei!” Cuvinte, care în Evanghelie sunt reprezentate prin “toate ale Mele sunt ale Tale”, sunt cuvinte pe care fiecare trebuie să le spună lui Dumnezeu, atunci când vrea să se împărtăşească. Când Hristos a spus în rugăciunea Sa înainte de a fi răstignit aceste cuvinte Tatălui: “toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele “, el de fapt a spus acelaşi lucru şi pentru noi. Amintiţi-vă, ce spune tatăl fratelui mai mare a fiului risipitor : “Toate ale mele ale tale sunt.” “Toate ale mele ale tale sunt “.

Aceeaşi ne spune Hristos şi nouă : «Toate ale mele ale tale sunt». Şi noi toţi îl primim, primind împărtăşania. Şi atunci oare nu putem să-I răspundem : «Toate ale mele, sunt ale Tale». Dacă medităm la acestea cu adevărat în faţa potirului, şi nu doar repetăm rugăciunea sfântului Ioan Gură de Aur, dar cu adevărat conştientizăm fapta pe care o sâvârşim …

Hristos aceeaşi îmi spune şi mie : ” Toate ale mele ale tale sunt ” şi îmi dă şansa să-l primesc pe deplin, atunci, de ce să nu fac şi eu la fel. Mă voi preda Lui în întregime. Şi să se întâmple cu mine, ce nu s-ar întâmpla. Pentru că dacă Îl iubesc, eu nu mă tem de nimic.

Dar noi din păcate aşa nu ne dorim. Vrem şi toate ale Tale – să fie ale mele, şi toate ale mele – să rămână ale mele. Şi tot ciclul bisericesc este un garant că noi procedăm corect. Ducem o viaţă bună şi frumoasă, avem de toate, şi fapte de milostenie, şi servicii sociale.

Dar atunci când creştinul are de toate – nu este spre folosul lui. Atunci, când toate se aranjează cu bine, nu este deja chiar bine. În acest moment noi ne pierdem copiii – noi nu înţelegem, de ce ne părăsesc, de ce nu-şi mai doresc să vină la Biserică. Fiindcă la noi totul e prea bine. Într-atât de bine, că nu prea avem ce-I spune nici Lui Hristos. De toate avem, bisericile sunt deschise, fapte bune – facem, pravila de rugăciune nu o uităm, perioada postului o respectăm. Dar atunci de ce mai avem nevoie, dacă de fapt toate le-am făcut deja? Toate, în afară de cel mai important, nu I-am spus Domnului aceste cuvinte: « Toate ale mele, ale Tale sunt». Şi nu ne-am putut să ne încredinţăm pe noi Lui, ca să putem trăi cu adevărat o viaţă după Evanghelie.

Să nu ne temem să trăim o viaţă, la care ne îndeamnă Evanghelia, să nu ne temem de cruce, să nu ne temem, ca în viaţa noastră se pot întâmpla şi nefericiri. Să nu te temem, că nu vom realiza ceva, sau că ne va fi luat ceva, care ne pare, că ne aparţine.

Noi trăim cu aceeaşi frică, ca şi toată lumea. Şi de fapt în mare măsură nici nu ne deosebim de ceilalţi. Oamenii necredincioşi şi cei credincioşi la fel au frică de prea multe. La fel ne temem să ne pierdem bunăstarea. La fel ne temem şi de moarte. Noi creştinii, suntem îngroziţi de moarte nu mai puţin ca cei necredincioşi. Nu este nici o diferenţă între noi, cu excepţia faptului că noi urmăm acest ciclu bisericesc şi ei – nu.

Pentru mulţi, aceasta este o metodă de îmbesericire, anume urmarea acestui ciclu bisericesc. Dar de fapt, să urmezi viaţa bisericeasă prevede ceva total diferit.

16
dec.
14

Smerenie şi răbdare

21Dumnezeu cercetează oamenii prin bo­li şi suferinţe. O astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet. Deci, dacă vine asupră-ne vreo cer­cetare a lui Dumnezeu, nu trebuie să că­dem în nedumerire. Căci dacă aurarul ştie cât de mult trebuie să lase aurul în foc şi nu-l ţine acolo prea mult, Dumnezeu ştie încă mai bine cât de mult trebuie să lase pe oameni în focul curăţiei.

Şi îndată ce El vede că noi ne-am făcut mai curaţi şi mai buni, încetează cu încer­carea, ca nu prin mulţimea chinurilor noi să ne împiedicăm şi să cădem. De aceea, să nu ne necăjim şi să nu fim mici la suflet când ne ajunge vreo nenorocire neaştep­tată, ci mai vârtos să ne lăsăm în voia Domnului, Care pe toate le ştie mai bine, ca să lămurească sufletul nostru în foc până când va binevoi.

El, desigur, face aceasta numai pentru binele şi câştigul nostru. De aceea ne sfă­tuieşte înţeleptul Isus Sirah cu următoarele cuvinte: „Fiule, de voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-te de ispite; smereşte-te întru inima ta şi rabdă” (l l, 1).

Prin aceasta Dumnezeu ne readuce la sănătatea sufletului şi la reunirea cu Dânsul. El ştie de ce are nevoie fiecare şi ce este potrivit fiecăruia; cum şi pe ce cale trebuie să ne mântuim, şi apoi ne duce pe acea cale. Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista ni­ci la cea mai mică încercare.

De aceea, zice Apostolul Pavel: „Pe cât prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni l, 5). Acela Care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El es­te Cel Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele.

 Preot Octavian MOȘIN

16
dec.
14

În Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ

postÎn Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ, fiecare trebuie să ţină post. E adevărat că nu toţi au condiţii ca să ţină post. În viaţa mea am trăit mulţi ani în internat, dar 38 de ani la mănăstire am putut să postesc foarte bine şi am postit pentru că s-a postit în mănăstire şi a fost uşor să postesc. Am trăit de multe ori din mâncarea pe care mi-au dat-o alţii şi pe care mi-au făcut-o ei cum au gândit ei că trebuie făcută. Îmi dau seama că nu oricine poate posti, dar orice credincios, dacă vrea să ţină postul, dacă se angajează la post, poate să renunţe la o masă pe zi, poate să mănânce (dacă mănâncă de la el) mâncare de post.

Să ştiţi că postul ne ajută foarte mult, în înţelesul că disciplinează organismul.

Prin urmare, pentru a avea o viaţă duhovnicească, trebuie:

– să mergem neapărat la biserică,

– să începem ziua şi să o sfârşim cu Dumnezeu;

– să ne împodobim mintea cu gândurile lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură;

– să ne facem rânduială în minte prin rugăciunea de toată vremea;

– să facem şi lucrarea postului, atât cât o putem face.

Şi dacă nu, zice Filocalia, dacă nu poţi să îndeplineşti o virtute, să împlineşti alta măcar; dacă nu poţi să rămâi în cetatea postului, atunci să te duci în cetatea rugăciunii, că zice Domnul Hristos că „dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în cealaltă“. Trebuie să facem ceva din care să se înţeleagă ce vrem să împlinim şi ceea ce nu putem împlini. Acesta este programul pe care îl dau celor care vor să fie îndrumaţi de mine, iar cei care l-au împlinit au avut si au folos.

Din Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 194-195

16
dec.
14

Nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer!

arsenie-papaciocCum putem evita rutina din viaţa nostră, care ne cuprinde pe nesimţite?

Deci, trebuie să fim permanent preocupaţi de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, de neschimbat, de neuitat: mântuirea! Şi, de aceea, trebuie să fugim de obiceiuri şi de rutină. Totul în viaţă trebuie să plece din această fiinţă a vieţii noastre: inima.

Este adevărat, probleme sunt multe, dar nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer. Dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Trebuie să te ţii de această sfoară orice ar fi, oricât de puternice ar fi vânturile! Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te!

Să nu credeţi că Dumnezeu nu ne înţelege în momentul istoric prin care trecem. Sigur că ne înţelege.

Trăim în aglomeraţiile urbane; cum putem să avem paza minţii şi rugăciunea?

Dragă, oriunde ai fi, nu te detesta pe tine. Ca un slujitor al lui Hristos, oriunde ai fi, să fii cu Hristos. Dacă eşti într-o ocupaţie profesională, îţi faci datoria acolo, şi pentru că îţi faci datoria, eşti un om al lui Hristos, că în numele Lui eşti cinstit tu acolo, în acte şi într-o serie întreagă de alte operaţiuni. Iar dacă eşti liber, poţi zice o rugăciune: „Doamne, Iisuse!“ sau „Doamne, Doamne, Doamne!“. Dumnezeu ştie că ai fost în imposibilitate să te rogi, dar tu, totuşi, pe undeva, te recunoşti omul Lui. Chiar la rugăciune o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, dar nu te teme. Dumnezeu ştie dinainte ce ai să ceri tu, dar îi place ca tu să lupţi. Nu ceda, nu abandona viaţa ta pentru ispitele care vin! Şi dacă te găseşti în Bucureşti sau într-un sat, cine ştie pe unde, Hristos este acelaşi peste tot. Pentru că nu se pune atât de mult problema lumii care împiedică, ci a diavolului; el te împiedică. Tu eşti singur şi nu poţi să faci rugăciunea, pentru că te împiedică diavolul, că noi nu luptăm cu carnea şi cu sângele, ci cu puterile întunericului, pe viaţă şi pe moarte!

Extras din Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc, vol.1-3, Editura Mânăstirea Sihăstria, p.123

16
dec.
14

Femeile sunt acelea care ţin candela aprinsă

candelaDominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

 Exytas din  Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina,  Anul 2010

16
dec.
14

Există Dumnezeu?

Există dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Vei găsi mai jos câteva motive clare şi sincere care ne fac să credem că există Dumnezeu…

Nu-i aşa că ţi-ar plăcea ca măcar o dată să vină cineva la tine şi să îţi arate clar dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Fără nici o forţare din partea nimănui. Fără afirmaţii de genul: „Trebuie să crezi şi gata.” Ei bine, iată, încerc aici să îţi ofer câteva motive care sugerează existenţa lui Dumnezeu.

Dar mai înainte aş vrea să te gândeşti puţin… Dacă cineva respinge până şi posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, atunci orice dovadă s-ar aduce, el o poate demonta, respingând-o printr-o explicaţie sau alta. Este ca atunci când cineva refuză din principiu să creadă că oamenii au ajuns pe Luna şi, oricâte informaţii ar primi, nu se va răzgândi. Fotografii ale astronauţilor în timp ce merg pe Lună, interviuri cu astronauţii, roci selenare… toate dovezile n-ar avea nici o valoare dacă persoana respectivă a ajuns deja la concluzia că oamenii nu pot ajunge pe Lună.

Când vine vorba de posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, Biblia spune că unii oameni au văzut suficiente dovezi, dar că aleg să înăbuşe adevărul despre Dumnezeu.1 Pe de altă parte, acelora care vor să ştie dacă există Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi le spune: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi; dacă Mă veţi căuta cu tot dinadinsul, Mă voi lăsa găsit.”2

Înainte de a analiza datele referitoare la existenţa lui Dumnezeu, răspunde-ţi la întrebarea: „Dacă Dumnezeu chiar există, aş vrea să-L cunosc?” Iată apoi câteva motive care ne pun pe gânduri…

1. Există Dumnezeu? Complexitatea planetei noastre ne indică existenţa unui Creator care nu doar a creat universul în care trăim, ci îl şi menţine în viaţă astăzi.

Ar putea fi date multe, poate nenumărate, exemple care reflectă „mâna” creatoare a lui Dumnezeu. Dar iată aici doar câteva:

Planeta noastră… mărimea sa e perfectă. La suprafaţa Pământului există un strat subţire de gaze, în cea mai mare parte azot şi oxigen, strat care se înalţă doar cam 80 km deasupra suprafeţei planetei. Dacă Terra ar fi fost mai mică, ar fi fost imposibil să aibă atmosferă, cum este cazul planetei Mercur. Dacă ar fi fost mai mare, atmosfera sa ar conţine hidrogen liber, cum este pe Jupiter3]. Din câte se ştie, Terra este singura planetă a cărei atmosferă este alcătuită dintr-un amestec de gaze perfect pentru a susţine viaţa vegetală, animală şi umană.

PamantTerra se afla la distanţa perfectă de Soare. Gândeşte-te puţin la diferenţele de temperatură pe care le întâlnim aici; să zicem, în mare, de la -20 grade la +40 grade. Dacă Terra s-ar afla puţin mai departe de Soare, am îngheţa cu toţii. Dacă s-ar afla mai aproape de Soare, cât de puţin, am arde. Chiar şi o modificare neînsemnată a poziţiei Terrei faţă de Soare ar face imposibilă viaţa pe planeta noastră. Ei bine, Terra rămâne însă la această distanţă perfectă de Soare în timp ce se învârteşte în jurul Soarelui cu o viteză de aproape 100.000 de km/h. Totodată se roteşte şi în jurul propriei axe, făcând ca întreaga suprafaţă a planetei noastre să fie încălzită şi răcită cât este nevoie în fiecare zi.

Şi Luna, satelitul nostru, are mărimea perfectă… şi se află la o distanţă perfectă faţă de Terra, cu atracţia sa gravitaţională. Luna creează fluxul şi alte mişcări importante ale oceanelor – astfel încat apele oceanice să nu stagneze – şi în acelaşi timp împiedică vastele oceane să inunde uscatul4.

Apa… deşi incoloră, inodoră şi insipidă, totuşi nici o vietate nu poate supravieţui fără ea. Plantele, animalele şi oamenii sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din apă (cam două treimi din trupul uman este apă). Vei vedea imediat de ce caracteristicile apei o fac să fie atât de propice vieţii:

Are un punct de fierbere şi un punct de îngheţ neobişnuit de ridicate. Apa ne îngăduie să trăim într-un mediu cu schimbări de temperatură, menţinându-ne în acelaşi timp organismul la o temperatură constantă de 36,5 grade.

OceanApa este un solvent universal. Aceasta proprietate a sa face ca mii de substanţe chimice, minerale şi nutritive să poată fi transportate în tot trupul nostru şi în cele mai mici vase de sânge5.

În plus, apa este neutră din punct de vedere chimic. Fără să influenţeze componenţa substanţelor pe care le transportă, apa îngăduie ca medicamentele, alimentele şi mineralele să fie absorbite şi folosite de către organism.

Apa are o tensiune superficială deosebită. Aşa se face că apa din plante poate să curgă în sus, învingând forţa gravitaţiei, transportând apa şi substanţele hrănitoare până în vârful celor mai înalţi copaci.

Datorită faptului că apa îngheaţă de sus în jos şi pluteşte, peştii pot trăi chiar şi iarna.

Cam 96% din apa Terrei se află în oceane. Dar aici pe Terra există un sistem care îndepărtează sarea din apa oceanică şi apoi o distribuie pe toată suprafaţa planetei. Prin procesul de evaporare, se înlătură sarea din apa oceanică şi se formează norii; aceştia sunt mişcaţi cu uşurinţă de către vânt, împrăştiind astfel apa pe deasupra Pământului, pentru hidratarea vegetaţiei, a animalelor şi a oamenilor. Acest sistem de furnizare a apei şi de purificare a ei, de reciclare şi refolosire, ajută la menţinerea vieţii pe planeta noastră6.

2. Există Dumnezeu? Complexitatea creierului uman indică existenţa unei inteligenţe superioare la originea sa.

Creierul omenesc… procesează simultan un volum impresionant de informaţii. Creierul tău primeşte informaţii referitoare la toate culorile şi obiectele pe care le vezi, la temperatura din jurul tău, la presiunea cu care apasă picioarele pe podea, la sunetele din jurul tău, la cât de uscată îţi e gura, chiar şi cum apare acest articol pe ecran. Creierul înregistrează şi procesează toate emoţiile, gândurile şi amintirile. Totodată el urmăreşte continuu funcţiile trupului, cum ar fi ritmul în care respiri, mişcarea pleoapelor, senzaţia de foame şi mişcările muşchilor mâinilor.

Creierul UmanCreierul uman procesează peste un milion de mesaje pe secundă7. Creierul analizează importanţa tuturor acestor informaţii, sortându-le pe cele relativ lipsite de însemnătate. Această funcţie de filtrare îţi îngăduie să te concentrezi şi să acţionezi cu eficienţă. Şi crezi tu că acest creier care se ocupă de peste un milion de informaţii în fiecare secundă, evaluându-le în acelaşi timp importanţa şi îngăduindu-ţi apoi să acţionezi în funcţie de cele mai pertinente informaţii… crezi tu că acest creier a apărut, pur şi simplu, la întâmplare? Au apărut dintr-o dată acele cauze biologice care au dus la formarea în mod desăvârşit a ţesutului, a fluxului sanguin, a neuronilor, a întregii structuri cerebrale? Creierul funcţionează altfel decât celelalte organe. Se caracterizează prin inteligenţă, prin capacitatea de a raţiona, de a provoca sentimente, de a visa şi de a planifica, de a acţiona şi de a comunica cu ceilalţi oameni. Cum putem explica existenţa la întâmplare a creierului uman?

3. Există Dumnezeu? „Întâmplarea” sau „cauzele naturale” nu pot explica în mod credibil toate aceste lucruri extraordinare.

Dacă nu credem că există Dumnezeu, atunci nu ne rămâne decât să credem alternativa: că tot ceea ce există în jurul nostru a apărut la întâmplare, din cauze naturale. Dacă cineva ar juca zaruri, ce şanse ar avea să dea doi de şase? Destul de mare, nu-i aşa?! Dar care ar fi probabilitatea ca pe nişte zaruri albe-albe să apară acele puncte negre? Ceea ce a încercat să dovedească Pasteur cu secole în urmă este confirmat acum de ştiinţă: viaţa nu poate apărea din ne-viaţă. Atunci de unde a apărut viaţa umană, animală şi vegetală?

Şi încă ceva: „cauzele naturale” nu pot explica de ce există un volum atât de mare de informaţii foarte exacte în ADN-ul uman. Celui care respinge ipoteza existenţei lui Dumnezeu nu-i mai rămâne să creadă decât că tot ceea ce există a apărut la întâmplare – fără nici o cauză, fără nici un plan, pur şi simplu, la noroc. Dar este o ofensă pentru raţiune să vezi un plan foarte complex şi să consideri că a apărut la noroc.

4. Exista Dumnezeu? Pentru a putea afirma cu siguranţă că nu există Dumnezeu, trebuie să ignori complet pasiunea unui număr enorm de mare de persoane care sunt convinse că există Dumnezeu.

Nu vreau să spun că un lucru este neapărat adevărat dacă un număr suficient de mare de oameni îl crede. În ştiinţă, de pildă, s-au descoperit despre univers adevăruri noi care au desfiinţat concluziile anterioare. Dar pe măsură ce ştiinţa a progresat, nici o nouă descoperire ştiinţifică nu a infirmat probabilitatea ca o minte inteligentă să fi conceput toate aceste lucruri. Ba chiar, cu cât se fac mai multe descoperiri despre viaţa umană şi despre univers, cu atât descoperim că acestea sunt mai complexe şi mai exact concepute. Noile dovezi nu numai că nu ne îndepărtează de Dumnezeu, ci indică cu şi mai mare precizie spre o sursă inteligentă care a creat totul. Oricum, dovezile obiective nu sunt totul.

Mai este o chestiune mult mai vastă. De-a lungul istoriei miliarde de oameni de pe tot globul şi-au confirmat convingerile ferme despre existenţa lui Dumnezeu – concluzii la care au ajuns în urma unei relaţii personale, subiective, cu Dumnezeu. Şi în zilele noastre milioane de oameni pot relata amănunţit despre viaţa lor cu Dumnezeu. Ei ne-ar arăta răspunsurile primite la rugăciunile lor, modul clar şi minunat prin care Dumnezeu le-a împlinit nevoile şi i-a călăuzit în luarea unor decizii personale importante. Ne-ar putea descrie în detaliu nu numai propriile convingeri, ci şi cum a acţionat Dumnezeu în viaţa lor. Mulţi oameni sunt siguri că există Dumnezeu, că este iubitor şi că li s-a dovedit credincios. Dacă încă eşti sceptic, poţi spune totuşi cu certitudine: „Eu am dreptate absolută, iar ei se înşală în ce-L priveşte pe Dumnezeu”?

5. Există Dumnezeu? Ştim că există fiindcă în mod constant caută să ne atragă la El.

Pe vremuri nu credeam în existenţa lui Dumnezeu. Şi nu ştiu cum se face că, precum toţi ceilalţi atei, eram foarte deranjată de faptul că unii credeau totuşi în El. Ce se întâmplă cu ateii… de folosesc atât de mult timp, atenţie şi energie, căutând să combată ceva ce ei nici nu cred că există?! Ce ne determină să facem asta? Când eram atee, îmi închipuiam că o fac fiindcă îmi pasă de acei sărmani oameni naivi… că o fac pentru a-i ajuta să-şi dea seama că îşi pun nădejdea în ce nu trebuie. Ca să fiu sinceră, mai aveam încă un motiv. Când îi provocam la întrebări pe cei ce credeau în Dumnezeu, eram în adâncul meu curioasă să văd dacă mă pot convinge că au dreptate. Căutam să fac acest lucru în parte şi deoarece doream să mă eliberez de „enigma Dumnezeu”. Dacă le puteam dovedi în mod convingător că greşesc, atunci îmi puteam lua gândul de la subiectul acesta şi-mi puteam vedea de viaţa mea.

ApusNu mi-am dat seama însă care era adevaratul motiv pentru care eram atât de măcinată de subiectul „Dumnezeu”… fiindcă Dumnezeu Insuşi îl aducea la lumină. Am ajuns să înţeleg însă că Dumnezeu vrea să fie cunoscut. Ne-a creat pentru ca să-L cunoaştem. Ne-a înconjurat cu dovezi ale existenţei Sale şi ne pune chiar sub ochi această chestiune a existenţei Sale. Parcă nu puteam să nu mă gândesc la posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. De fapt, chiar în ziua când m-am hotărât să recunosc că Dumnezeu există, mi-am început rugăciunea astfel: „OK, ai câştigat!” Poate că motivul subtil pentru care ateii sunt deranjaţi de cei care cred în Dumnezeu este că Dumnezeu este Cel care nu îi lasă în pace.

Nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Filosoful Malcolm Muggeridge scria: „Aveam impresia că într-un fel sau altul, în îndelungile mele căutări, eu eram cel urmărit.” C. S. Lewis îşi amintea: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos întors la credinţă, care să fie mai nefericit şi mai reticent ca mine.”

Dupa aceea Lewis a scris o carte intitulată „Surprised by Joy”, ca urmare a faptului că L-a cunoscut pe Dumnezeu. Nici eu nu aveam nici un fel de aşteptări… în afară de aceea de a fi cinstită şi de a recunoaşte pe drept existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, de-a lungul lunilor care au urmat momentului recunoaşterii lui Dumnezeu, am devenit tot mai uimită de dragostea Sa pentru mine.

6. Există Dumnezeu? Spre deosebire de celelalte revelaţii ale lui Dumnezeu, Isus Hristos este imaginea cea mai evidentă şi mai directă a lui Dumnezeu.

De ce Isus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei vedea că Buddha, Mahomed, Confucius şi Moise s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins vreodată ca ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător, Iisus Hristos a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte pe Iisus de toţi ceilalţi. El a spus că Dumnezeu există şi chiar acum vă uitaţi la El. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus a spus că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi că cine crede în El crede în Tatăl.

El a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”8 El a susţinut că are calităţi pe care le are doar Dumnezeu: de a le ierta păcatele oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra cuvintelor lor, Iisus îi conduce pe oameni spre Sine. El n-a spus: „Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul.” Ci: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”9

Ce probe a adus Iisus Hristos pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face. A făcut minuni. A vindecat pe bolnavi… orbi, şchiopi, surzi; chiar a înviat şi doi oameni din morţi. A dovedit că are putere asupra lucrurilor… a înmulţit mâncarea într-atât încât au putut mânca pe săturate câteva mii de oameni. A făcut minuni şi în ce priveşte natura… a mers pe lac, a poruncit unei furtuni puternice să înceteze. Oamenii de pretutindeni mergeau după El fiindcă le îndeplinea nevoile şi făcea minuni. El a spus oamenilor că dacă nu vor să creadă ceea ce le spune, ar trebui să creadă în El măcar fiindcă văd minunile pe care le face.10

Iisus Hristos ne-a arătat că Dumnezeu este blând, plin de dragoste, conştient de egoismul şi de defectele noastre şi că totuşi… Îşi doreşte din suflet o relaţie cu noi. Hristos ne-a revelat că, deşi Dumnezeu consideră că suntem păcătoşi şi că merităm să fim pedepsiţi, totuşi dragostea Sa pentru noi a biruit, făcându-L să Se gândească la un alt plan pentru scăparea noastră. Dumnezeu însuşi a luat chip de om şi a primit în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre. Ţi se pare ridicol sau absurd? Poate… dar cunosc mulţi taţi care, dacă ar fi posibil, ar face bucuroşi schimb de locuri cu copilul lor aflat pe patul de spital, din cauza cancerului. Biblia spune că motivul pentru care îl putem iubi pe Dumnezeu este că… El ne-a iubit mai întâi.

Iisus a murit în locul nostru, pentru ca noi să putem fi iertaţi. Dintre toate religiile din lume, veţi vedea ca numai prin Iisus Dumnezeu le întinde o mână oamenilor, deschizându-le astfel calea unei relaţii personale cu El. Iisus ne arată dragostea lui Dumnezeu, care caută să ne împlinească nevoile şi să ne atragă la Sine. Datorită morţii şi învierii lui Iisus, astăzi ni se oferă o viaţă nouă. Putem primi iertarea de păcate, putem fi total acceptaţi şi iubiţi de către Dumnezeu. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”11 Iată-L, aşadar, pe Dumnezeu în acţiune!

Există Dumnezeu? De vrei să ştii răspunsul, caută să afli cât mai multe despre Iisus Hristos. Biblia ne spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”12

Deşi Ii stă în putere să ne oblige să credem în El, totuşi Dumnezeu nu o face. Dimpotrivă, El ne pune la dispoziţie suficiente dovezi ale existenţei Sale, pentru ca noi să alegem singuri să Ii răspundem. Distanţa perfectă a Terrei faţă de Soare, proprietăţile chimice deosebite ale apei, creierul uman, ADN-ul, numărul mare de oameni care confirmă faptul că Il cunosc pe Dumnezeu, dorinţa – care ne macină inima şi mintea – de a afla dacă există Dumnezeu, dorinţa lui Dumnezeu de a Se lăsa găsit prin Iisus Hristos. Dacă vrei să ştii mai multe despre Iisus şi despre motivele care te îndeamnă să crezi în El, te rog să citeşti „Dincolo de credinţa oarbă”.

Dacă vrei să începi o relaţie cu Dumnezeu chiar acum, o poţi face.

Trebuie să iei singur această hotărâre; nimeni nu te obligă s-o faci. Însă dacă vrei să fii iertat de către Dumnezeu, dacă vrei să ai o relaţie personală cu El, poţi începe chiar acum, rugându-L mai întâi să îţi ierte păcatele şi să vină în viaţa ta. Domnul Iisus a spus: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.”13 Dacă vrei să faci acest pas, dar nu eşti sigur ce anume să-I spui, iată aici o rugăciune după care te-ai putea lua: „Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că ai murit pentru păcatele mele. Tu-mi cunoşti viaţa şi ştii că am nevoie să fiu iertat de păcatele mele. Te rog chiar acum să mă ierţi şi să vii în viaţa mea. Vreau să Te cunosc cu adevărat. Vino, Te rog, în viaţa mea acum. Si Îţi mulţumesc că doreşti să ai o relaţie personală cu mine. Amin.”

De acum Dumnezeu consideră relaţia Sa cu tine permanentă. Iisus a spus despre toţi aceia care cred în El: „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.  Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. ”14

Având în vedere toate cele de mai sus, putem trage concluzia că există Dumnezeu, că este plin de dragoste şi că poate fi cunoscut în mod personal, de aproape.

Dacă doreşti mai multe informaţii despre afirmaţiile lui Iisus referitoare la divinitatea Sa sau despre existenţa lui Dumnezeu sau dacă ai întrebări / nedumeriri , te rugăm să mergi la un preot şi îţi va răspunde cu mare plăcere.

Despre autoarea articolului:  Pe când era atee, a fost foarte impresionată de viaţa deosebită a unei prietene apropiate, precum şi de răspunsurile constante la rugăciunile ei. După ce şi-a provocat prietena să-şi dovedească convingerile legate de existenţa lui Dumnezeu, Marilyn a descoperit, cu uimire, cât de numeroase sunt dovezile obiective aduse în sprijinul existenţei lui Dumnezeu. După un an întreg de căutări neîncetate, a răspuns chemării lui Dumnezeu, rugându-L să intre în viaţa sa, şi a descoperit apoi cât de întemeiată şi de binefăcătoare poate fi credinţa în Dumnezeu.

16
dec.
14

Când un înger se preschimbă în demon

cina-cea-de-taina

Undeva, în caietele sale Sfântul Siluan Athonitul consemnează un lucru paradoxal. Astfel spune el: am văzut tineri cu feţe de îngeri dar cărora o viaţă de delăsare şi patimi le-a întunecat fiinţa. Şi iarăşi, pot da mărturie că am întâlnit oameni cu chipuri răvăşite, aparent pierduţi pentru mântuire, care intrând în mănăstire sau urmând calea dreptăţii lui Dumnezeu au ajuns luminoşi asemenea arhanghelilor.

E adevărat, păcatul şi virtutea sunt cele două căi care stau înaintea omului. Depinde de el pe ce cărare apucă ca să devină înger sau demon.

Se zice că Leonardo da Vinci se plimba într-o zi prin Milano, căutând un model pentru Cina cea de Taină, pe care voia s-o picteze în sala de mese a unei mănăstiri. Voia să realizeze chipul Apostolului Ioan. Tot căutând, a găsit un tânăr foarte frumos, cu trăsături senine, cu privire deschisă, curată, sinceră. Şi-a zis: acesta este modelul de care am nevoie. Tânărul a acceptat să-i pozeze şi pictorul a realizat după el chipul Ucenicului iubit.

Leonardo a lucrat mult la acest tablou. Când a ajuns la Iuda, peste câţiva ani, a pornit iarăşi în căutarea unui model. A găsit un vagabond desfigurat, cu ochii în fundul capului, ridat, pe faţa căruia se citeau toate păcatele lumii adunate la un loc. I-a plăcut. Aşa trebuia să fi fost Iuda. „Omule, i-a zis, vii câteva zile să-mi pozezi? Îţi plătesc.“ „Vin bucuros“, i-a răspuns acela.

L-a luat şi l-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia de care avea nevoie pentru tablou şi, în timp ce punea primele culori, vagabondul a început să râdă. „Vezi că nu m-ai recunoscut?“ Leonardo, deşi cu ochiul exersat, s-a uitat la el, dar… nici vorbă! Nu l-a recunoscut. „Vezi că nu m-ai recunoscut?“, i-a zis din nou vagabondul. „Tot eu ţi-am pozat şi pentru Apostolul Ioan!“

O viaţă de păcate şi de rele îl schimbase pe cel care putuse fi model pentru chipul Ucenicului iubit în model bun pentru chipul lui Iuda.

Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din vol. „Tâlcuri noi la texte vechi“,

Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989

sursa Ziarul Lumina

16
dec.
14

Cum să-mi găsesc duhovnicul potrivit

duhovnic_si_ucenicCum să-mi găsesc duhovnicul potrivit, omul în mâinile căruia să-mi încredinţez păcatele?

– Păi, fiecare are nişte obiceiuri, are o educaţie, are un temperament. Să mear­gă să vadă care-i place mai mult. Nu pot spune ce duhovnici se potriveşte şi cui. O să-ţi spună inima ta. Dar spune Sfântul Simeon Noul Teolog că, dacă l-ai ales după inima ta, acum fii bun şi ascultă-l. Ţi-a plăcut, ascultă-l! Nu ţi l-a dat ni­meni cu forţa.

Practica de a trimite la cutare sau la cutare să-ţi fie duhovnic nu e prea ortodoxă. Alegeţi-l, dar prin această alegere a ta, îţi cam tai dreptul la orice replică. Ca şi în căsătorie: ţi-a plăcut, ai luat-o, rabdă! Ţi-a plăcut duhovnicul? Era bun la început? Ei, acum ce s-a întîmplat? Ascultă-l!

Din Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, p. 54

16
dec.
14

Lumea văzută din clopotniţă

IMG_0282Când eram copil – aveam vreo 5-6 ani – fratele mamei, Petrea Dabija, m-a luat cu căruţa la Mănăstirea Suruceni. Aici fuseseră călugăriţi odinioară alţi doi unchi ai mei – Serafim Dabija şi Nicodim Onu, care la acea oră făceau închisoare, undeva pe lângă Polul Nord pentru că noii stăpâni ai Basarabiei îi suspectaseră că ar conspira cu Dumnezeu contra puterii sovietice. Badea Petrea adusese, ascunse în fânul căruţei lui, câteva sfeşnice şi nişte icoane care aparţinuseră mănăstirii Zloţi, închisă după arestarea rudelor mele. Acolo părintele Serafim fusese stareţ şi părintele Nicodim – diacon.

Badea Petrea stătu de vorbă o vreme cu un călugăr bătrân, care, ţin minte, suspina mereu şi-şi mângâia barba albă ce-i acoperea aproape tot pieptul. La un moment dat, acesta observând, cum mă jucam pe treptele clopotniţei, nerăbdarea mea curioasă de a mă aburca şi mai sus, m-a luat cu o mâna şi m-a pus la subsioara lui, ajutându-mă să urc treptele.

Am suit pe nişte scări înguste undeva în cer. De acolo, din clopotniţă, lumea mi se arătă altfel. Imensă, măreaţă, largă, mai vie, fără de capăt. Se vedeau orizonturi peste orizonturi, sate după sate, păduri urmate de şesuri, ape şerpuind printre dealuri şi lunci de un verde lăcrimos. Întregul pământ parcă mi se aşternuse la picioare. Era un sentiment amestecat, de frică şi bucurie, pe care doar copiii îl mai pot cunoaşte. Abia de acolo am descoperit cât de frumos arată chiar locul de unde urcasem şi cât de multe zări răsar dincolo de orizontul văzut de jos.

Apoi, călugărul bătrân, în timp ce mă ţinea cu o mână strâns la pieptul său, cu o alta îmi cuprinse mânuţa în palma sa butucănoasă şi o sprijini de o funie răsucită pe care o mişcă încet dintr-o parte în alta. Era funia clopotelor, iar după ce făcu vânt mânii mele prinsă în palma lui de uriaş, limba grea – dintr-o dată – se izbi în trupul de metal al clopotului. Văile şi dealurile, cerul şi pământul se umplură, brusc, de un dangăt divin, care străbătu depărtările. Era după o ploaie de vară şi mi se păru că parcă mai tuna în ceruri. Înăbuşii un chiot de bucurie care mi se rupse involuntar din piept. Limbile celor câteva clopote, mai mari şi mai mici, prinseră să tresalte, să se zbuciume acolo sub cer. Mă ţineam strâns de frânghia ce clătina, bălăngănitor, tija puternică în dreapta şi în stânga, înălţându-mă şi coborându-mă; legănat de sunete, mie părându-mi-se că parcă şi aud smalţul care se desprindea de pe cer, ca să cadă pe lunci sau în iazuri.

Lumea, venită la slujbă din satele din jur, se uita de jos la noi, un copil strâns la piept de un bătrân care, mână în mână, băteau clopotele ce se răspundeau undeva între ea şi Dumnezeu, între mănăstire şi bolţi, între căruţa cu caii lui badea Petrea de jos şi îngerii cei nevăzuţi de sus.

La sfârşit, când bătrânul clopotar domoli freamătul tijei de metal, nu-mi putu desface degetele de pe funie decât cu greu. O linişte de început de lume se aşternu atunci peste pământ.

Aerul sfinţit de sunetele acestor clopote străvechi, precum o apă – de crucea care se scufundă în ea, se resemna înfiorat peste zarişti. Călugărul m-a ajutat, la fel de atent, să cobor treaptă cu treaptă până jos. Ajuns la pământ am pornit încet spre căruţa cu cai unde mă aştepta badea Petrea cu un zâmbet mai fericit ca al meu. De acolo cred şi azi, că cine coboară dintr-o clopotniţă – parcă pentru o mai mare siguranţă – calcă cu toată talpa pe pământ. Nu mă grăbeam, ca omul care adineaori a săvârşit un lucru important.

A trecut de atunci o viaţă de om. Clopotele de la Suruceni au fost o vreme coborâte din clopotniţă, ca netrebuincioase, apoi, mi se spune, nu prea demult au fost din nou urcate la locul lor din veci.

De la acea zi mi s-a arătat în somnul meu de copil de mai multe ori un vis ciudat: că bătrânul călugăr m-a uitat în acea clopotniţă, coborând fără mine şi eu mă ţin de funia acelor clopote ca să nu cad, acolo, sus, deasupra zărilor.

N-a fost decât un vis, care nu m-a mai vizitat demult, ca să nu zic aproape niciodată de la adolescenţa mea încoace. Atunci, în acea zi îndepărtată cu ajutorul acelui călugăr cu barbă de nori şi acolo, sub streaşina lumii, mi s-a arătat într-un fel că, de multe ori, trebuie să te distanţezi de un loc, ca acesta să ţi se arate în toată splendoarea lui. Sau – prin asociaţie – de un eveniment, ca acesta să se poată vedea în adevărata lui dimensiune. Că omul are mereu nevoie de o perspectivă, ca să poată aprecia corect nişte locuri, nişte fapte, nişte evenimente, nişte semeni.

Am credinţa că lumea care ne înconjoară văzută dintr-o clopotniţă este alta. Câteodată şi astăzi parcă mă mai simt copilul de odinioară, ridicat pe umerii acelui bătrân, ca să pot ajunge capătul de funie roasă, care leagă cerurile de pământ şi zările – una de cealaltă…

Nicolae Dabija, DRUMUL SPRE BISERICĂ; rânduri şi gânduri creştine, pag. 162-166. Tipografia ”Europress”, Chişinău, 2013

16
dec.
14

Nu alungați religia din școală!

fond1-1393310065Nu doar sondajele, dar spiritul cetății (cel puțin în măsura în care îl simt eu) indică o scădere a încrederii pe care oamenii o au în Biserică. Însă și sondajele trebuie privite. La începutul anilor 90, într-unul din primele sondaje foarte profesioniste făcute în România, îmi amintesc bine care era cota de încredere pozitivă (adică cei care spuneau că au încredere mare și foarte mare) în Biserică: 88%. Acum, a ajuns la 60%. Sociologii îmi arată și faptul că pierderea aceasta de încredere s-a accentuat masiv în ultimii ani. Mai ales în ultimul. Din cele 20% pierdute în ultimii 20 de ani, jumătate au fost pierdute în ultimii 5.

Prin urmare, trendul nu doar că e descendent, dar e și accelerat. Dacă cineva pe la Palatul Patriarhal e fericit cînd vede că Biserica e tot printre primele instituții în încrederea națiunii, greșește. Viitorul nu arată bine deloc. Consecința acestui declin este faptul că Biserica pierde din ce în ce mai multe bătălii importante în societate. Și dacă le-ar pierde numai ea, încă n-ar fi atît de grav, dar eu cred că scăderea încrederii oamenilor în Biserică este, mai degrabă, un lucru nefast pentru societate. Mi-e teamă să nu ajungem ca peste alți 25 de ani românii să aibă mai degrabă încredere în politicieni decît au în preoți. Astăzi, aș vrea să discut aici doar o consecință a acestui fenomen: predarea religiei în școli.

Faptul că din ce în ce mai mulți părinți privesc cu mefiență orele de religie în școală ar trebui să fie un semnal de alarmă depotrivă pentru școală și pentru Biserică. Schimbarea practicii Curții Constituționale în privința administrării orei de religie în școală (mă refer la trecerea de la regula  ”cine nu dorește să facă religie spune” la regula ”cine dorește să facă religie spune”) este și ea o mărturie a unor trenduri de schimbări profunde în societate. Dacă Biserica alege să nu le vadă, vom pierde cu toții! Cred că acțiunea Bisericii în această privință trebuie să fie urgentă, altfel se va condamna singură la un rol tot mai marginal în cetate. Și, mai important, asta nu va însemna că Dumnezeu va fi din ce în ce mai puțin prezent în viețile oamenilor. Fenomenul  ”nu-mi place Biserica, dar sînt credincios, mă rog în legea mea, îl recunosc pe Dumnezeu, dar nu recunosc preotul” este și el tot mai răspîndit.

Cea mai mare problemă a orei de religie pare a nu fi conținutul ei, ci predarea ei. Există profesori de religie pur și simplu idioți care le spun copiilor că dacă nu-i ascultă pe părinți și pe profesori vor muri pentru că așa pedepsește Dumnezeu păcatul. Cineva mi-a povestit situația petrecută la o școală din București, unde un neastîmpărat din clasă s-a suit într-un copac și a căzut, rupîndu-și mîna. Comentînd incidentul la ora de religie, profesorul le-a spus colegilor de clasă ai copilului rănit că Dumnezeu l-a pedepsit astfel pentru că s-a urcat în copac și oricine se va mai urca în copaci va păți la fel – Dumnezeu îi va rupe mîna sau piciorul. Sînt unul dintre cei mai aprigi susținători ai predării religiei în școli, dar dacă copilul meu ar fi într-o asemenea clasă, cu un asemenea profesor de religie, l-aș retrage imediat și aș prefera să-i fac eu, acasă, educația religioasă. Este, însă, la fel de adevărat că există și exemple luminoase. Există profesori de religie exemplari, care înțeleg că mesajul esențial este acela al iubirii nesfîrșite pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii. Există și profesori  care încearcă să-i facă pe copii să înțeleagă etica născută din credința religioasă. Există și profesori care îi învață pe copii cultura imensă născută din tradiția creștină. Sigur, pentru că sînt strigătoare la cer, exemplele cu idioți fac prima pagina și declanșează scandalul – niciodată nu se va populariza exemplul unui profesor de religie care aduce pur și simplu lumină în sufletele copiilor, chiar dacă ei  există.

Dacă Biserica este principalul vinovat pentru  reculul de încredere cu care se confruntă, nu e  mai puțin adevărat că și cei care se grăbesc să ia la palme clericii sînt, adesea, într-o confuzie nefericită. Există, de pildă, ideea că e mai bine să predai la școală istoria religiilor decît religia. Prima reacție a cuiva care a mai citit cîte ceva este stupefacția: istoria religiilor este ceva atît de diferit de religie pe cît diferă, să spunem, înotul  de privitul la televizor al campionatelor mondiale de natație. Eu știu că există  oameni (unii dintre ei oameni politici importanți) care își imaginează că istoria religiilor este un fel de poveste a tuturor religiilor lumii și că e democratic să i le povestești pe toate copilului de clasa a V-a sau de-a VIII-a, iar el să aleagă ce religie vrea. Dacă vrea. O asemenea concepție este atît de defectă în raport cu religia și cu vîrsta copilului și dovedește o asemenea imensă incultură încît face mai degrabă de rușine pe cei care o susțin. Mai există și ideea că ora de religie trebuie înlocuită cu o oră de etică. Am fost și sînt un susținător al introducerii unei ore de etică pe săptămînă în întreg ciclul de învățămînt gimnazial și liceal. Cînd eram deputat am reușit chiar să obțin promisiunea ministrului Funeriu și a secretarului de stat Oana Badea că etica va apărea în programa școlară ca oră obligatorie. Mi se pare esențial pentru un om să aibă deprinderea de a gîndi în termeni de bine și rău – că dăm înțelesuri nuanțat diferite celor două mari categorii etice pe parcursul vieții, este o altă discuție. Dar că orice acțiune omenească (proprie sau a celorlalți) se cere a fi evaluată, subiectiv firește, în termeni de bine și rău este esențial pentru orice om – altfel, nu mai e om. Însă, etică nu e același lucru cu religia, chiar dacă religia emană etică. Religia este o experiență omenească majoră și elevii trebuie să o cunoască ca atare. Nu poți să spui că suspenzi cunoașterea religiei pentru că e mai bine să știi etică decît dacă nu ai habar nici ce e religia, nici ce e etica.

De fapt, ceea ce reproșez direct activiștilor anti-religie în școală este că, furioși fiind pe Patriarh sau pe preoți din diferite motive, uită ce este, de fapt, religia. Dacă au știut vreodată. Ei urăsc ceva ce nu cunosc.  Arghirofilia cîte unui episcop sau stupiditatea vreunui călugăr ne pot enerva, lungimea slujbelor și gestica vădit evlavioasă ne poate irita.  Dar nimic din toate aceste impresii nu înseamnă, de fapt, cunoașterea Bisericii și, cu atît mai puțin, cunoașterea religiei.

Eu cred ca predarea religiei în școală e un lucru bun. Nu religia este sursa răului în educația noastră! Să ne gîndim la ce au copiii, de fapt, de învățat la ora de religie și să vedem dacă e rău sau bine. E rău să învețe că există deasupra noastră o putere cu mult mai mare și că nu sîntem de capul nostru pe lume? E rău să învețe că lumea și viața, supremul dar,  sînt, în cele din urmă, misterioase? E rău să învețe că miracolul este posibil? Că lumea a fost creată dintr-o nesfîrșită iubire care se revarsă asupra oricui, inclusiv asupra lui, a copilului? Că Dumnezeu a venit pe pămînt și oamenii l-au răstignit pentru că oamenii greșesc adesea, dar că El, totuși, ne iubește? Ce e rău să-l înveți pe copil că e o demnitate și o onoare să fii creația lui Dumnezeu și că toți ceilalți oameni din lume, indiferent cine și cum sînt, împart aceeași demnitate și onare cu el? Și că această demnitate se împlinește într-un set de datorii pe care le ai fațî de ceilalți, iar cea dintîi datorie este să-i iubesti. Poți sau nu, asta e altceva. E rău să-i înveți pe copii că e bine să ierte? E rău să-i înveți că vine o zi in care chiar și cei care scapa de judecata lumii vor da seama de faptele lor? Că nimic nu rămîne fără consecințe? Ce e rău în decalogul Vechiului Testament? Ce e rău, de fapt, în religie?

Oricît v-ar enerva Catedrala și costul ei, Patriarhul și apucăturile sale, corupția politică a preoților sau cretinismul cîte unui profesor de religie, nu alungați religia din școli! N-are legătură una cu alta.

sursa evz.ro

16
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-16

Sfântul Prooroc Agheu

Evanghelia de la Luca
(IV, 22-30)

n vremea aceea, toţi se mirau de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui Iisus şi ziceau: „Nu este acesta oare fiul lui Iosif?…“. Şi El le-a zis: „Nici o’ndoială că-Mi veţi spune zicala aceasta: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!; pe toate câte-am auzit că s’au făcut în Capernaum, fă-le şi aici, în patria ta?“. Şi le-a zis: „Adevăr vă spun Eu vouă că nici un profet nu este bineprimit în patria sa. Şi adevăr vă spun că multe văduve erau în Israel în vremea lui Ilie, când s’a închis cerul trei ani şi şase luni, încât foamete mare a fost în tot pământul, şi la nici una din ele n’a fost trimis Ilie, ci numai în Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în vremea profetului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s’a curăţit, ci numai Neeman Sirianul“. Şi auzind acestea, toţi cei din sinagogă s’au umplut de mânie. Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care le era zidită cetatea, ca să-L arunce jos. Dar El, trecând prin mijlocul lor, S’a dus.
16
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-16

Sfântul Prooroc Agheu

Ap. II Timotei 3, 16-17;

4, 1-4

F-150x150iule Timotei, toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.

Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui; propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.




Blog Stats

  • 323.714 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte