Arhivă pentru 20 decembrie 2014

20
dec.
14

Spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci

image4000524Învăţătura Bisericii afirmă că Sfânta Împărtăşanie ni se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, adică spre viaţa de veci întru fericire. Căci Trupul şi Sângele preacurat ale lui Hristos şterg din fiinţa noastră păcatele din ştiinţă şi din neştiinţă pe care n-am reuşit să le mărturisim, iar veşnicia trupului înviat al Domnului, scăpat de coruptibilitate, pune şi în sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru întru nestricăciune şi fericire la viaţa cea de obşte. Iertarea şi ştergerea în profunzime a tuturor păcatelor noastre ne vine din starea de fii ai Tatălui ceresc pe care o primim din întipărirea în noi a trupului Fiului Său Unul Născut, şi tot această stare ne asigură şi viaţa de veci întru deplina fericire a fiinţei noastre întregi.

Iertarea păcatelor întru profunzime echivalează cu o “întărire” a noastră, care am suferit o slăbire prin păcate, şi cu o “tămăduire” a bolilor mai mult sau mai puţin vădite ale sufletului şi ale trupului ce ne-au venit în forma şi de pe urma păcatelor. Această tămăduire şi întărire (afirmată de rugăciunile dinainte şi după împărtăşire) a trupului şi mai ales a sufletului, va da şi ea putere sufletului să-şi refacă trupul la învierea cea de obşte, ca şi puterea de durată veşnică şi fericită a persoanei noastre.

Dar Sfânta Împărtăşanie, aducând aceste efecte în om, îi dă calitatea de moştenitor al Împărăţiei cerurilor, odată ce e unit cu Hristos, Care a devenit şi ca om Fiul Împăratului acestei Împărăţii, adică al Tatălui. Calitatea de fiu al Tatălui, al Împăratului veşnic, de moştenitor al Împărăţiei, împreună cu Fiul, Unul-Născut, îi dă omului şi îndrăznirea către Tatăl în toate cererile ce le face. El îşi despovărează conştiinţa de păcate, de frica de rob, păstrând doar sfiala de fiu.

Din Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1993,  p. 96-98

20
dec.
14

Maica Domnului – modelul desăvârșit de curăție și iubire

maica_domnului_glikofiloysaEa e modelul desăvârșit de curăție și iubire, duse până la jertfă, dovadă că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.

Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. – Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.
Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.
Moise se ruga, strâmtorând pe Dumnezeu (Ieșirea, cap. 32):

– Încetează, Doamne, urgia Ta şi potoleşte-Ţi mânia şi socoteşte cu blândeţe greşala poporului Tău. Adu-ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov…

– Nu! a răspuns Dumnezeu. Lasă-Mă să-i zdrobesc, căci cu urgie M-am mâniat asupra lor şi vreau să-i prăpădesc!

– Dacă nu-i ierţi, şterge-mă şi pe mine din Cartea Vieţii!

Şi a încetat urgia lui Dumnezeu; şi pentru rugăciunea lui Moise i-a iertat pe ei.

Cine-i Moise şi cine-i Maica Domnului?

Când te-a lepădat Dumnezeu şi nici sfinţii nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată.

„Intre robii lui Dumnezeu şi Maica lui Dumnezeu e o deosebire fără margini” – zice sfântul Ioan Damaschin.

Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, pp. 149-150

20
dec.
14

Sfânta simplitate

spalaUn preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:

– Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?

– Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.

Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi.”

Sursa ”Pilde și povestiri ortodoxe cu tâlc”

20
dec.
14

Facă-se voia lui Dumnezeu!

rugaciune_7Nu te frământa prea mult pentru soarta ta. Să ai numai dorinţa fermă de mântuire şi, punând-o înaintea lui Dumnezeu, să aştepţi ajutor de la El până când îți va veni.

Dacă ne vom lăsa în întregime în voia lui Dumnezeu, atunci totul va merge bine şi cele neplăcute le vom primi ca pe ceva cuvenit. Orice se săvârşeşte duce la mântuirea sufletelor noastre şi, în acelaşi timp, ni se descoperă adâncul înţelepciunii. Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui (Rom. 8: 28).

În lumea aceasta nimic nu este permanent. Uită-te pe stradă: de dimineaţă a plouat, la amiază cerul a fost senin, iar seara a fost iarăşi frig. Ba vânt, ba linişte, ba furtună, ba arşiţă. Aşa este şi în viaţa noastră – întotdeauna să fii gata să urmezi voia lui Dumnezeu, fie că îţi place ori nu.

Înainte de a face ceva, roagă-te şi cercetează să vezi dacă lucrul acela este înţelept şi plăcut lui Dumnezeu.

Unde este urmată voia lui Dumnezeu, acolo niciun obstacol puternic nu poate ieşi biruitor.

***

Trebuie să ne rugăm să ne arate Domnul calea… Să ne rugăm Domnului să ne mântuiască şi să ne ajute în necazuri şi nevoi. Altă scăpare şi nădejde nu văd. Socotelile omeneşti sunt şi deşarte şi greşite.

Când îţi este dat să înduri ceva greu, dar ştii că în aceea nu este voia ta, dobândeşti alinare duhovnicească şi pace în suflet. Facă-se voia lui Dumnezeu! Să nu ruşineze Domnul credinţa noastră, nici lăsarea noastră în voia Lui. Singura nădejde este în Dumnezeu. Iată o temelie tare. Toate celelalte sunt şubrede. Nicidecum nu ştim unde este mai bine, mai rău şi ce ne aşteaptă. Facă-se voia lui Dumnezeu! Datoria noastră este să ne păstrăm în credinţă şi să ne păzim de orice păcat, iar toate celelalte să le încredinţăm lui Dumnezeu.

Noi trebuie să fim încredinţaţi că Pronia lui Dumnezeu totdeauna se îngrijeşte de noi şi orânduieşte totul spre folosul nostru, chiar dacă prin situaţii potrivnice nouă.

Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 24-27

20
dec.
14

Duminica mulţumirii – Vindecarea celor 10 leproşi

vindecare-lepros„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)

“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă.

Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu.

Dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte.  Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!

În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!
Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi.  Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.

Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.

Astăzi, iubiţii mei, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”.

„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.

Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“

TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

20
dec.
14

Acatistul Sf.Filofteia pentru cei ce au necazuri cu părinții și socrii

sf-mc-filofteiaAcatistul Sfintei Muceniţe Filofteia, (7/20 decembrie)

Acatist – Orice astfel de rugăciune specială, poartă numele de Acatist. Prin numele de ACATIST se înţelege „Rugăciune citită în picioare”, deci este o rugăciune care se citeşte obligatoriu în picioare sau stând în genunchi, dar numai după rostirea rugăciunilor începătoare! (indiferent de numele Sfinţilor cărora se adresează!)

Rugăciunile începătoare, obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Condacele și icoasele:

Condacul 1
Ca ceea ce din pruncie jertfă fără prihană te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta bună, Filoteie preafericită, Celui ce din pântecele maicii tale te cunoştea pe tine, ceea ce te-ai arătat podoaba fecioarelor şi locuitoarea cămării celei de nuntă, vrednică eşti de laudă! Pentru aceasta cântăm ţie: Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată!

Icosul 1
Plecând acum genunchii înaintea Făcătorului tuturor şi mâinile tinzându-le către Cuvântul Cel mai înainte de veac, iertare greşealelor noastre cerem, putere de cuvânt, luminare şi pricepere minţii noastre, ca să lăudăm nevoinţele şi vitejiile fericitei Filofteea şi către dansa să grăim cu caldură unele ca acestea:
Bucură-te, Filofteea, cea din rău tată născută;
Bucură-te, că de mamă credincioasă ai fost crescută;
Bucură-te, trandafirul răsărit din marăcine;
Bucură-te, că tot timpul bun miros reverşi din tine;
Bucură-te, că în lume ai fost blandă mieluşiţă;
Bucură-te, că a ta mamă ţi-a fost bună păstoriţă;
Bucură-te, poruncă sfântă, cu desăvârşită minte;
Bucură-te, că de mică ai mers pe căile sfinte;
Bucură-te, că în chinuri ţi-a fost totdeauna traiul;
Bucură-te, că răbdarea te-a făcut să câştigi raiul;
Bucură-te, că necazuri suferit-ai multe foarte;
Bucură-te, că de Domnul te-ai preamărit după moarte;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată!

Condacul al 2-lea
Mutându-se din viaţa aceasta vremelnică, binecredincioasa maica ta, te-a lăsat pe tine la toată lipsa plinitoare şi moştenitoare faptelor ei celor bune, pe care urmându-le, ai cântat lui Dumnezeu neîncetata cântare: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Frică şi cutremur ne cuprinde pe noi, cei întunecaţi la minte, că nu ne pricepem de unde vom începe a-ţi aduce ţie laude, fecioară, sau care cântare îţi vom cânta, sau cu ce cununi te vom încununa; dar îndrăznind, pentru rugăciunile tale cele către Dumnezeu, cu inimă umilită cântăm ţie acestea:
Bucură-te, odrăslirea cea în Târnov răsărită;
Bucură-te, cea de Domnul în rai acum răsădită;
Bucură-te, auroră cu raze strălucitoare;
Bucură-te, stea cerească ce luminezi ca un soare;
Bucură-te, că în lume te-a hrănit cereasca rază;
Bucură-te, că prin tine creştinii se luminează;
Bucură-te, că pe tine te-am câştigat bogăţie;
Bucură-te, că povaţă ne-ai dat cum să urmăm ţie;
Bucură-te, că prin tine am primit hrană cerească;
Bucură-te, pilda celor ce vor să se mântuiască;
Bucură-te, călăuza sufletelor celor drepte;
Bucură-te, îndreptarul fecioarelor înţelepte;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată!

Condacul al 3-lea
Auzind tu, fericito, glasul Evangheliei Domnului, care fericeşte pe cei milostivi, tare l-ai întipărit în inima ta şi cu atâta credinţă l-ai primit şi atâta l-ai iubit, încât cu înfocată şi dumnezeiească râvnă aprinzându-te, cu însutite osteneli şi cu sârguinţă multă ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Multă purtare de grijă ai avut în cugetul tău pentru săraci, fericită Filotee, pentru că râvneai ca să nu rămână nici unul nemiluit din cei ce aşteptau de la tine milostenie, nici un flămând să nu se ducă nesăturat, nici un gol neîmbrăcat, nici un mâhnit nemângâiat; pentru care, lăudăndu-te, cântăm ţie acestea:
Bucură-te, comoara milei, cea-n veci nedeşertată;
Bucură-te, îmbrăcarea celor goi fără de plată;
Bucură-te, celor flămânzi pâine bună, hrănitoare;
Bucură-te, celor străini casă adăpostitoare;
Bucură-te, izbăvitoare a celor primejduiţi;
Bucură-te, alinare a rănii celor scârbiţi;
Bucură-te, celor căzuţi grabnică sprijinitoare;
Bucură-te, la nevoie fierbinte folositoare;
Bucură-te, feciorie, cu milostenie-nsoţită;
Bucură-te, tinereţe, cu viaţă-mbunătăţită;
Bucură-te, mângâierea celor ce se roagă ţie;
Bucură-te, că prin moarte ai rămas deapururi vie;
Bucură-te, Fiioteie, fecioară prealăudată!

Condacul al 4-lea
Văzându-te pe tine vrăjmaşul firii omeneşti că te-ai apucat de lucrarea ei săvârşirea faptei celei bune şi mai vârtos de fapta care fi-va laudată în ziua Judecăţii, a socotit să te împiedice pe tine ca oarecând pe Eva în rai, dar n-a putut, căci neîncetat cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Ca viforul s-au pornit asupra ta urâţii şi spurcaţii diavoli şi ispitiri fără de număr ţi-au adus, ca prin mulţimea şi greutatea ispitelor să te întoarcă pe tine de la o lucrare ca aceasta. Dar tu, fericită, fiind întemeiată pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului, tare i-ai sfărâmat pe ei; drept aceea vrednică eşti a te cinsti cu acestea:
Bucură-te, fericito, cea de fapte bune plină;
Bucură-te, că prin chinuri te-ai îmbrăcat cu lumină;
Bucură-te, desfătarea maicii tale iubitoare;
Bucură-te, diademă a-nţeleptelor fecioare;
Bucură-te, pruncă sfântă a Domnului următoare;
Bucură-te, milostivă, cea de săraci iubitoare;
Bucură-te, că pe diavol tu l-ai umplut de ruşine;
Bucură-te, că satana a fost biruit prin tine;
Bucură-te, că credinţă ai avut în Hristos, tare;
Bucură-te, că răsplată dobândit-ai prin răbdare;
Bucură-te, vitejie, în trup de copil lucrată;
Bucură-te, biruinţă, de Duhul Sfânt insuflată;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată!

Condacul al 5-lea
Vifor de urgie mare a pornit tatăl tău cel întunecat la minte şi împietrit la inimă, suflând cu îngroziri şi cu chinuri asupra ta, fericită Filoteie; dar n-a putut să te clintească, pentru că intemeiată erai pe Piatra credinţei, Hristos, pe care tu, preaînţeleaptă fecioară, stând, lui Hristos, Celui ce te întărea pe tine, ai cântat: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Cine din pământeni poate să spună cu deamănuntul chinurile tale câte ai suferit de la tatăl tău cel întunecat la cuget, şi de la mama ta vitregă? Şi ce minte poate să priceapă răbdarea ta, întru toate câte ai pătimit? Drept aceea, minunându-ne de viaţa ta cea mai presus de fire, te lăudăm cu fericiri ca acestea:
Bucură-te, cea de Domnul pentru milă rânduită;
Bucură-te, că mult fost-ai de tatăl tău chinuită;
Bucură-te, că adesea fost-ai şi crunt biciuită;
Bucură-te, că pe spate şi pe obraz ai fost lovită;
Bucură-te, căci chinuri grele şi bătăi ai îndurat;
Bucură-te, că pe toate cu tărie le-ai răbdat;
Bucură-te, că-n trup răni, ca Hristos ai suferit;
Bucură-te, că din cale nimica nu te-a clintit;
Bucură-te, că în toate bucuroasă ai pătimit;
Bucură-te, că şi viaţa pentru Domnul ţi-ai jertfit;
Bucură-te, că de Dânsul eşti acum în cer mărită;
Bucură-te, că luat-ai cunună neveştejită;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 6-lea
Când tu, preafericită Filoteie, împărţeai hrană săracilor, atunci satana, ca şi la Iuda, a pus în mintea tatălui tău gând rău şi ucigaş; că pândindu-te pe tine din loc ascuns şi văzându-te hranind flămânzii, îndată s-a umplut de drăcească mânie şi a zvârlit în tine cu barda cea plugărească; şi rănindu-ţi piciorul îndată ţi-ai dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, de care bucurându-te tare, ai cântat: Aliluia!

Icosul al 6-lea
Înger s-a trimis atunci din cer ca să lumineze trupul tău cel fecioresc, muceniţă Filotee; şi venind, a stat nevăzut şi a început a grăi către tine:
Bucură-te, muceniţă, cea de tatăl tău ucisă;
Bucură-te, că dând milă, către Domnul eşti trimisă;
Bucură-te, că răbdarea te-a suit la înălţime;
Bucură-te, că de-aproape vezi pe Preasfânta Treime;
Bucură-te, că de Domnul eşti aleasă şi primită;
Bucură-te, că de Dânsul eşti în rai sălăşluită;
Bucură-te, că de-a pururi porţi luminată cunună;
Bucură-te, că în ceruri stai cu drepţii împreună;
Bucură-te, că ai parte între sfintele fecioare;
Bucură-te, că de slavă te-ai făcut moştenitoare;
Bucură-te, că în ceruri eşti de-a pururi desfătată;
Bucură-te, că-n tot timpul de noi eşti binecuvântată;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 7-lea
Zăcând trupuşorul tău cel curat pe pământ şi încă sânge din piciorul tău cel tăiat curgând, cu strălucire cerească a fost înconjurat, încât şi locul cel dimprejur s-a umplut de lumină; şi aceasta văzând ticălosul şi ucigaşul tău tată, cu spaimă înfricoşându-se, a alergat în cetate şi a spus cele ce a văzut, ca nu ştia întunecatul să cânte: Aliluia!

Icosul al 7-lea
Alergând fecioarele dimpreună cu mamele lor la locul unde erai ucisă, ca să te vadă pe tine, fericită Filotee, şi văzând cu ochii lor strălucirea luminii care te înconjura, minunându-se întru sine, au început a te lăuda, zicând:
Bucură-te, Filoteie, înţeleaptă şi preabună;
Bucură-te, că eşti nouă sora scumpă şi cunună;
Bucură-te, că în ceruri s-a proslăvit al tău nume;
Bucură-te, că lumină eşti fecioarelor în lume;
Bucură-te, că la Domnul ţi-a fost inima de mică;
Bucură-te, că iubindu-L, de chinuri nu ţi-a fost frică;
Bucură-te, că spre bine mult ai fost sârguitoare
Bucură-te, că în toate întreci pe alte fecioare;
Bucură-te, că pe Domnul L-ai câştigat acum mire;
Bucură-te, că guşti de-acum a raiului îndulcire;
Bucură-te, că în ceruri te avem mijlocitoare;
Bucură-te, că la Domnul ne eşti caldă rugătoare;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 8-lea
Auzind arhiepiscopul Târnovei cele spuse de tatăl tău, îndată, cu dregătorii cetăţii şi cu tot clerul şi poporul a venit la tine; şi văzând trupul tău strălucind de lumină, cu frică au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea
Tot oraşul Tarnovei şi satele dimprejur au alergat la locul ce strălucea, fecioară Filotee; şi văzând minunea care s-a săvârşit întru tine, dimpreună cu arhiepiscopul ţi-au împletit cântări, zicând unele ca acestea:
Bucură-te, a Tarnovei laudă nestricăcioasă;
Bucură-te, sfânt vlăstar din maică binecredincioasă;
Bucură-te, crinul fraged din grădina lui Hristos;
Bucură-te, floare albă cu neveştejit miros;
Bucură-te, chip al milei şi al dragostei creştine;
Bucură-te, viaţă scurtă înveşnicită prin mult bine;
Bucură-te, că prin trude eşti mutată între sfinte;
Bucură-te, că guşti raiul care l-ai dorit fierbinte;
Bucură-te, că acolo ţi-ai găsit pe maica bună;
Bucură-te, că te veseleşti cu dansa împreună;
Bucură-te, că podoabă Biserica te câştigă;
Bucură-te, că tot omul te laudă şi îţi strigă:
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 9-lea
Strânsă fiind toată mulţimea popoarelor împrejurul tău, cu frică s-au apropiat de tine, vrând să te ridice de la pământ; dar văzând greutatea cea mai presus de fire a trupului tău, toţi s-au umplut de mirare şi cu spaimă au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea
Înţelegând popoarele că nu-ţi este voia să te ridice de la pământ, cu nedumerire se uitau unii la alţii; apoi, luminaţi fiind de sus, au început să numească toate mănăstirile şi văzând că vrei să mergi la biserica din Curtea de Argeş, au început a grăi ţie:
Bucură-te, că tu însăţi ţi-ai hotărât locuinţa;
Bucură-te, că prin Domnul ţi s-a împlinit dorinţa;
Bucură-te, că departe s-a vestit al tău sfânt nume;
Bucură-te, că viaţa ţi s-a cunoscut în lume;
Bucură-te, fericito, tu preascump al nostru rod;
Bucură-te, că te-aşteaptă Radu Negru Voievod;
Bucură-te, că mergi astăzi să lucrezi în România;
Bucură-te, că departe ţi-ai întins apostolia;
Bucură-te, că poporul vine voia să-ţi plinească;
Bucură-te, iubitoare de Ţara cea Românească;
Bucură-te, că românii te-au câştigat bogăţie;
Bucură-te, că de-a pururi şi noi îţi vom cânta ţie:
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 10-lea
Dacă s-a dat ştire lui Radu Negru Vodă că vrei să vii în Ţara Românească, cu lacrimi de bucurie a lăudat pe Dumnezeu şi luând mulţime de popor a alergat către Dunăre întru întâmpinarea ta; şi văzându-te de mult popor petrecută, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al10-lea
Primit-a Domnul Ţării Româneşti, Radu Negru Vodă, cu mare bucurie şi evlavie cinstitele şi sfintele tale moaşte şi lăudând pe Dumnezeu, a grăit către tine aşa:
Bucură-te, Filoteie, muceniţă preacinstită;
Bucură-te, cea de Domnul, ţării noastre dăruită;
Bucură-te, voitoarea noastră cea de prea mult bine;
Bucură-te, că pământul ni s-a luminat prin tine;
Bucură-te, că noi astăzi te primim ca pe un soare;
Bucură-te, că în juru-ţi verşi raze mângâietoare;
Bucură-te, că la Argeș ţi-ai ales locaş în lume;
Bucură-te, că poporul îţi cinsteşte al tău nume;
Bucură-te, că podoabă fi-vei Bisericii veşnic;
Bucură-te, frumuseţea şi stâlpul şi cel puternic;
Bucură-te, păzitoare a credinţei strămoşeşti;
Bucură-te, mandră floare a grădinii romaneşti;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 11-lea
Făclie purtătoare de lumină te avem pe tine, fecioară Filoteie, că luminezi toată Biserica din Ţara Românească şi izvorând bună mireasmă, neîncetat reverşi tămăduiri celor ce aleargă cu credinţă la racla sfintelor tale moaşte! Pentru aceasta lui Dumnezeu, Celui ce Te-a preamărit pe tine, cu neîncetate mulţumiri cântăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea
Având noi sfintele tale moaşte pe pământul nostru ca pe o comoară nepreţuită, ne umplem de sfinţenie şi privind la dânsele ca la o lumina cerească, cu frică şi cu cutremur cântăm ţie acestea:
Bucură-te, că tu însăti ţi-ai ales această ţară;
Bucură-te, că la Argeş moaştele ţi se aşezară;
Bucură-te, Filotee, sfânta noastră bogăţie;
Bucură-te, că mari daruri ţi-a hărăzit Hristos ţie;
Bucură-te, strălucirea credinţei celei creştine;
Bucură-te, îndulcirea celor ce vin către tine;
Bucură-te, lecuirea bolilor nenumărate;
Bucură-te, dătătoare de puteri şi sănătate;
Bucură-te, rugătoarea cea pentru noi cu căldură;
Bucură-te, că prin tine spre noi Domnul se îndură;
Bucură-te, că tot omul din ajutoru-ţi apucă;
Bucură-te, că pe nimeni nu-l laşi mâhnit să se ducă;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 12-lea
Auzit-am, fecioară Filoteie, viaţa ta cea dumnezeiască, văzut-am şi minunile tale şi îndulcindu-ne de facerile tale de bine ce arăţi nouă în toate zilele, credem şi îndrăznirii tale către Dumnezeu. Drept aceea, lui Hristos, Celui ce te-a mărit pe tine, din inimă Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea
Lăudăm nevoinţele tale, Filoteie fecioară, cinstim patimile, mărim îndelungă-răbdarea ta, fericim sfântul tău sfârşit, cântăm bărbăţia ta cea neînvinsă ce s-a arătat în trupul tău cel tinerel şi crud; şi privind toate ostenelile vieţii tale care te-au preamărit pe pământ şi în cer, unde acum locuieşti, te rugăm, fă pomenire şi de noi, cei ce alergăm la racla sfintelor tale moaşte, ca, izbăvindu-ne de toată nevoia şi împărăţiei cerurilor făcându-ne părtaşi, să te lăudăm pe tine, grăind unele ca acestea:
Bucură-te, cea la Târnov în Bulgaria sfinţită;
Bucură-te, cea de ceruri românilor dăruită;
Bucură-te, că acum locuieşti la înălţime;
Bucură-te, că în lume săvârşeşti minuni mulţime;
Bucură-te, că stai veşnic între cetele mărite;
Bucură-te, că prin tine mila Domnul ne trimite;
Bucură-te, că vezi faţa Ziditorului a toate;
Bucură-te, că prin tine din primejdii El ne scoate;
Bucură-te, că solia-ţi are trecere la Domnul;
Bucură-te, că-ţi ascultă rugile pentru tot omul;
Bucură-te, că eşti nouă ajutor întru primejdii;
Bucură-te, că pe tine te avem stâlp al nădejdii;
Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată !

Condacul al 13-lea
O, întru tot laudătă şi mult milostivă muceniţă Filoteie, primind mulţumirea noastră cea săracă şi această puţină rugăciune de acum, de toate relele ne păzeşte, pace lumii mijloceşte, de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi ne mântuieşte şi ne apără pe noi de veşnica osândă, ca dimpreună cu tine, lui Hristos Dumuezeu să-I cântăm: Aliluia! (de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi

Plecând acum genunchii înaintea Făcătorului tuturor şi mâinile întinzindu-le către Cuvântul cel mai înainte de veac, iertare greşelilor noastre cerem, putere de cuvânt, luminare şi pricepere minţii noastre, ca să lăudăm nevoinţele şi vitejiile fericitei Filofteia şi către dânsa să grăim cu căldură unele ca acestea:
Bucură-te, Filofteia, cea din rău tată născută;
Bucură-te, că de mamă credincioasă ai fost crescută;
Bucură-te, trandafirul răsărit din mărăcine;
Bucură-te, că tot timpul bun miros reverşi din tine;
Bucură-te, că în lume ai fost blândă mieluşiţă;
Bucură-te, că a ta mamă ţi-a fost bună păstoriţă;
Bucură-te, pruncă sfântă, cu desăvârşită minte;
Bucură-te, că de mică ai mers pe căile sfinte;
Bucură-te, că în chinuri ţi-a fost totdeauna traiul;
Bucură-te, că răbdarea te-a făcut să câştigi raiul;
Bucură-te, că necazuri suferit-ai multe foarte;
Bucură-te, că de Domnul te-ai preamărit după moarte;
Bucură-te, Filofteie, fecioară prealăudată!

Şi Condacul întâi

Ca ceea ce din pruncie jertfă fără prihană te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta bună, Filoteie preafericită, Celui ce din pântecele maicii tale te cunoştea pe tine, ceea ce te-ai arătat podoaba fecioarelor şi locuitoarea cămării celei de nuntă, vrednică eşti de laudă! Pentru aceasta cântăm ţie: Bucură-te, Filoteie, fecioară prealăudată!

20
dec.
14

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”

Starețul-Efrem-KatunakiotulCu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.

A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.

– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.

– Am probleme, Părinte, diferite probleme.

– Cât de des te mărturiseşti?

– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.

– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.

– Dar nu am ce să mărturisesc!

– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?

– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.

– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?

– Da, Părinte.

– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?

– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.

– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:

– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.

Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:

– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.

După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciuneaşi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:

– Aceasta poţi să o faci?

– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.

– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”.

– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?

– Da, se află.

– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?

– Da, Părinte, pot să o fac.

– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.

Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.

L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.

Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.

Extras din Ieromonahul Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul,  Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 143-146

20
dec.
14

Trebuie să simți nevoia să iubești

Părintele ArsenieSe constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forța personală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greșelilor mulțimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: Ce, numai eu fac? Văd că toți fac!

Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii aceștia. Și chiar vă rog, să fie o mai mare dorință de iubire adevărată! Nu o iubire înregistrată și difuzată ca atare de oameni: Auzi, domnule, că trebuie să iubim! Nu! Trebuie să simți nevoia să iubești.

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela, şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!

Bunăoară, dacă se găseşte cineva în situaţia să duşmănească pe cineva, se găseşte în situaţia să-l judece, pentru că este, întradevăr, incorect. Deci, îţi este incomod şi ţie şi celorlalţi. Dar dacă ar zice omul aşa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu:

„Măi, dragă, Eu îl iubesc şi pe acela, aşa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubeşti şi tu. Eu îl iubesc aşa cum este. Căci de aceea îl ţin în viaţă. Dă-te de partea Mea şi lasă, nu-l mai duşmăni; Eu sunt Dumnezeu şi tot Eu te ţin şi pe tine. Tu câte greşeli faci şi ţi le trec cu vederea?“

Acest dialog intim cu smerenie să se facă, şi tu eşti asigurat. Şi răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă ai da munţii la o parte; chiar dacă ţi-ai sfâşia trupul să ardă pentru Hristos.

Părintele Arsenie Papacioc, Dialoguri cu părintele Arsenie, Editura Mănăstirii Sihăstria

20
dec.
14

De ce Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul?

luka_krymskiyM-a întrebat un prieten zilele trecute de ce să se facă și de ce să nu se facă tuturor oamenilor minuni de către Hristos – Care este Adevărul personal -, de către Maica Domnului, de către Sfinți și alți mijlocitori și rugători. De ce un om să fie vindecat de cancer, iar altul să se opărească, să-l doară și să sufere trupește mereu…? Dorește așa ceva Ιubitorul de oameni Dumnezeu?

Mai întâi de toate, Dumnezeu nu se face sâcâietor/stânjenitor și nu este „complexat” ca noi. Dimpotrivă, dacă nu-L vrem în viața noastră, nu vine, deși ne face bine, însă tot cât Îi îngăduim noi. El este cel mai înflăcărat dintre îndrăgostiți și totodată plin de noblețe, încât respectă în chip desăvârșit libertatea noastră. De asemenea, El este Cel care se poartă ca Părintele din parabola Fiului risipitor – nu cere să dai socoteală, nici nu se supără, ci se bucură de întoarcerea noastră spre bine.

Cu alte cuvinte, ne lasă să mergem unde vrem, fie că o facem pe evlavioșii prin cuvintele și faptele noastre exterioare, fie nu. Aici are omul întreaga răspundere.

Când cu adevărat avem dragoste sau fie și numai „frica” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu intervine în viața noastră. Iar prioritatea Lui este să ne vindece mai întâi sufletul, apoi și trupul. De aceea bolile sunt „iubitele lui Dumnezeu”, așa cum spunea un mare stareț contemporan. Și aceasta după cuvântul „pe cine îl iubește Domnul, îl ceartă”, adică pe cel pe care îl „iubește” (pe toți deopotrivă îi iubește, dar aici se pare că Apostolul vorbește despre dragoste cu reciprocitate), îl educă, îl instruiește, astfel încât să se îndrepte și să-I semene mai mult, pe măsura voinței și a răbdării fiecărui om.

Starețul Porfirie a spus ceva nemaiauzit: Dumnezeu nu a deschis mintea medicilor ca să afle tratamentul cancerului, care este înaintea ochilor lor, deoarece „a văzut că astfel s-a umplut Raiul”. (Totodată a spus că: „Sănătatea duhovnicească neutralizează cancerul”).

Este însă adevărat aceasta? Sau oare Dumnezeu este „drept și neînduplecat”, în loc să fie plin de milostivire. Vă voi spune ceva din propria mea experiență: am văzut oameni care în toată viața lor s-au purtat cu multă asprime față de oamenii lor apropiați (de obicei față de ceilalți o facem pe politicoșii, nu-i așa?), care și-au schimbat cu desăvârșire purtarea lor datorită acestei boli, s-au pocăit cu adevărat.

Gândiți-vă, cât de lipsiți de milă suntem noi oamenii… Când suntem sănătoși și ne îndeletnicim cu deșartele noastre griji lumești – și alte neghiobii și lucruri fără rost – cultivăm în noi un uriaș egoism și îndreptățire de sine. Adeseori facem iad viața oamenilor noștri apropiați, de vreme ce ne-am omorât sufletele…  Aceasta facem noi oamenii, slujim patimilor noastre, îi tiranizăm pe cei care au avut nefericita soartă să fie sub stăpânirea noastră și ne plângem atunci când nu ne fac hatârurile.

Așadar, ce ar fi trebuit să facă Dumnezeu, Care atât de mult ne iubește, în acest caz, după ce S-a milostivit de mii de ori? Ar fi trebuit oare să ne lase în această stare sau să ne fi adus în starea în care numai El știe că ne va ajuta și ne va scoate din deșertăciunea în care trăim, de vreme ce-L căutăm – cu toate acestea – în viața noastră?

Concluzie: Toate bolile sunt dintru început nedorite, însă dragostea de multe ori află căi extreme care să ne scoată din orbirea noastră. Și, „ridică ispitele și nimeni nu se va mântui”.

Sfântul Luca Chirurgul

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

20
dec.
14

Cum trebuie să trăiască doi tineri în căsătorie, în harul căsătoriei?

family-portrait-580x338Cum trebuie să fie, cum trebuie să trăiască doi tineri în căsătorie, în harul căsătoriei?

– Prima dată trebuie să se respecte unul pe altul. Bineînţeles, bărbatul este capul familiei, nu-i aşa? Singur ţi-ai ales persoana lângă care vrei să trăieşti toată viaţa şi acuma se poate întâmpla de multe ori că ea nu mai e aşa cum ai cunoscut-o la început; a devenit nervoasă, a devenit ocărâtoare. Trebuie să faci răbdare, fiindcă doar cu răbdarea bărbatului şi cu sfătuirea vorbelor bune o aduci ca să fie cea mai bună fiinţă, chiar să fie ea cât de nelalocul ei. Pentru că, scrie Sfânta Carte, „cel ce va scoate din nevrednic, vrednic, ca gura lui Hristos se va chema”.

Nu numai că după ce ai atras-o către bine şi te-a ascultat poţi să trăieşti o viaţă bună, dar ai şi plată de la Dumnezeu.

De aceea, vedeţi că bunul Părinte ceresc a lăsat pentru fiecare creştin două cărări de mântuire, două cărări pentru a căpăta veşnicia. Una este căsătoria, pentru a aduce copii în lume şi a-i creşte în frica lui Dumnezeu, cealaltă este viaţa monahală. Acestea două sunt cele mai sigure feluri de vieţuire. Fiecare, după cum îl luminează Sfântul Duh, îşi alege ori una, ori alta, dar să ştii că şi una şi alta are ispite multe. Ispitele, dacă ai răbdare şi blândeţe, le poţi trece toate.

Din Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p.161-162

20
dec.
14

O iubire deplină presupune o dăruire deplină

d4f71544bcf5Ce fel de iubire este aceea ce împiedică naşterea unei vieţi, a unui copil, a unei fiinţe a cărei definiţie este puritate, candoare şi lumină?

O iubire deplină presupune o dăruire deplină: trupească, dar şi sufletească, fără obiecte sau pastile care mai mult ne despart decât ne apropie. Anticoncepţionalele orale se numesc „anti-baby”. Adică „împotriva copilului!” Te poţi feri de răceală sau de diferiţi viruşi, dar până şi de un copil? A devenit şi acesta un duşman al iubirii dintre două persoane? Sau încă nu e timpul lui? E doar timpul plăcerii, al satisfacţiei pătimaşe?! Atât timp cât nu vei dori un copil, nici pe Dumnezeu nu-L poţi dori. Se vede bine că se intercondiţioneză reciproc! Hristos nu are loc între două trupuri care se caută pătimaş doar pentru a-şi provoca plăcere.

Acolo unde nu este Hristos, de fapt, nu este nimic. Tot ceea ce ţi se pare că ai, de fapt este o impresie, o autosugestie care se numeşte pur şi simplu păcat, şi care se va sfârşi mai devreme decât crezi. Dacă anticoncepţionalele ar dispărea subit din lume, să zicem că la noapte, atunci cu siguranţă multe „iubiri” s-ar destrăma. Adevărul ar ieşi la suprafaţă. Dar aşa, lucrurile mai întârzie în a se descoperi, plăcerea ne ţine „vii”, ne ţine plini de egoism şi de păcat, ne ţine departe de Hristos, departe de propriile suflete, departe de sufletul celui de lângă mine.

Din Monahul Paulin, Iubire, spovedanie şi libertate, Editura Egumeniţa, 2008, p.125-126

20
dec.
14

Este bine să renunţi la înfrumuseţare

d0b4d0b5d0b2d183d188d0bad0b0-d0b2-d185d180d0b0d0bcd0b5_smFemeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul.

Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat.

De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.

Extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 372

Sfântul Ioan Hrisostom învaţă şi mustră femeile creştine care se sulimenesc, zicându-le: „Dacă Lia aceea, femeia Patriarhului Iacob, cu toate că era urâtă din fire şi nu era iubită de bărbatul ei, precum sora sa Rahila, şi măcar că era crescută de păgâni închinători de idoli, cu toate aceste arătate deci şi adevărate pricini, n-a îndrăznit să pună dresuri pe faţă şi să-şi strice firescul caracter al feţei sale, ci l-a păzit întreg; cum tu creştină fiind şi având cap pe Hristos, îndrăzneşti a pune pe faţa ta această satanicească mască? Cum nu-ți aduci aminte că această faţă pe care o dregi cu suliman ai curăţit-o cu Sfântul Botez?

Cum nu te gândeşti că aceste buze pe care le roşeşti acum, le-ai vopsit de atâtea ori cu Sângele Stăpânului Hristos, când te-ai împărtăşit? Să ştii că te-ai unit şi te-ai logodit cu Împăratul Hristos, care nu se bucură de aceste vopsele dinafară ale trupului, ci de frumuseţea cea dinăuntru a sufletului, care îi este foarte îndrăgită.

Din Protos. Nicodim Măndiţă, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, Editura Agapis, 2000, p. 85

20
dec.
14

Frizerii nu există

1366699875_parikmaherov-ne-suschestvuetOdată un bărbat a mers la frizerie pentru a se tunde și a se bărbieri. De îndată ce frizerul a început să lucreze, a început și discuția dintre cei doi. Au discutat despre foarte multe lucruri, după care au atins și subiectul religiei și al lui Dumnezeu. Frizerul îndată a spus:

– Nu cred că există Dumnezeu.

– De ce?, l-a întrebat clientul.

– E foarte simplu. Ieși afară în stradă și vei înțelege de ce nu există Dumnezeu. Spune-mi, dacă Dumnezeu există, de ce sunt atâția perverși? De ce atâția copii părăsiți? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar exista nici nefericire, nici durere. Nu pot să-mi închipui un Dumnezeu care iubește și compătimește, dar să îngăduie și toate acestea care se întâmplă.

Clientul s-a gândit puțin, însă nu a răspuns nimic pentru că nu a vrut să strice discuția. În cele din urmă frizerul și-a terminat treaba, iar clientul a plecat. Dar, de îndată ce a ieșit din frizerie, a văzut un bărbat cu părul lung și ondulat și o barba mare, însă murdare și slinoase. Era foarte murdar și neîngrijit. În acea clipă clientul s-a întors din drum și a intrat din nou în frizerie, spunându-i frizerului:

– Știi ceva? Nu există frizeri.

– Cum poți spune așa ceva?, a întrebat uimit frizerul. Nu vezi că eu sunt frizer? Abia te-am tuns și bărbierit. Ce sunt aceste cuvinte ale tale?

– Nu!, a răspuns clientul și a continuat. Dacă ar fi exista frizeri, nu ar fi existat oameni nepieptănați și cu păr lung și murdar, ca tipul cel de afară.

– Ba da, există frizeri, dar aceasta se întâmplă pentru că oamenii nu vin la mine.

– Exact!, a răspuns clientul. Aceasta este problema. Și Dumnezeu există, dar cele spuse de tine se întâmplă pentru că oamenii nu merg la El și nu cer ajutor de la El. De aceea există atâta durere și nefericire în lume.

 

20
dec.
14

Rugăciune la aprinderea candelei. De ce se aprinde candelă înaintea icoanelor?

candela_4Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

***

Scrisoarea a 18-a. Domnului P. J. care întreabă de ce se aprinde candelă înaintea icoanelor.

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.
În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.
În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.
În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.
În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

Din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

20
dec.
14

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei

Sfantul Ignatie Teoforul (35-107) – se crede ca a fost sirian de origine si ca, inainte de convertirea sa la crestinism, ar fi fost pagan si mare persecutor al crestinilor. Potrivit traditiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al doilea sau al treilea in succesiune la scaunul episcopal daca, asa cum sustin Eusebiu, Origen si Ieronim, Sf. Ap. Petru a fost primul episcop la Antiohia, Evodiu fiind al doilea. De la Eusebiu mai aflam ca Ignatie a suferit moarte martirica la Roma, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). Ignatie a fost arestat, impreuna cu alti crestini, in timpul persecutiei din Antiohia si pedepsit cu moartea prin aruncare la fiare in amfiteatrul de la Roma. Astfel, el a fost transportat la Roma, insotit de o garda de 10 soldati, pe care el insusi ii numeste „leoparzi”. In drum spre Roma s-a oprit la Smirna, unde a fost primit de Sf. Policarp si s-a intalnit cu o seama de reprezentanti ai Bisericilor crestine din Efes, Magnesia si Tralle. Acestor Biserici, el le adreseaza cate o epistola.

Traian, luând sceptrul împărăţiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfântul Ignatie, cel cu numele şi cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfântul Evod şi care a fost după Sfântul Clit sau Climent, cel dintâi episcop al Romei.

    Se povesteşte despre acest sfânt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea când era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pământ şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stând acolo aproape în popor şi ascultând cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mântuitorului şi având cu dânşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânşii şi, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini zicând: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi că pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.

    Pentru aceasta s-a numit Sfântul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.

    Sfântul Ignatie_a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întâi numele de creştin. Luând el ocârmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătând întru totul râvna apostolească.

    Acest sfânt ierarh a aşezat în biserică să se cânte dumnezeieştile cântări în două cete, asemănându-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cântând astfel. Adică atunci când cântă o ceată, cealaltă tăcea, iar când cântă cealaltă, cea dintâi ascultă. După ce săvârşea aceea cântarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfânta Treime. Văzând aceasta Sfântul Ignatie întru descoperire, a pus orânduiala aceasta, mai întâi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orânduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orânduielilor bisericeşti şi desăvârşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfârşit ca mucenic, fiind dat spre mâncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte.

    Împăratul Traian având mare război cu sciţii, a dobândit biruinţă asupra lor şi a voit pentru aceea să mulţumească necuraţilor idoli cu jertfe, prin toată împărăţia sa, părându-i-se că a biruit cu ajutorul lor şi-i rugă pe dânşii ca să chivernisească oştile sale şi împărăţia. Atunci s-a ridicat cu multă prigoană asupra creştinilor, pentru că a fost înştiinţat că aceştia nu mai aduc jertfă zeilor şi-i hulesc, arătând înşelăciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni să omoare pe creştinii care nu se supun poruncii lui.

    Mergând Traian la alt război împotriva perşilor, s-a întâmplat a trece prin Antiohia şi a fost pârât către dânsul şi Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, că cinsteşte ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osândit de Pilat spre moarte şi răstignit pe Cruce şi că aşează legi pentru păzirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogăţiilor şi a tuturor celor ce sunt spre dulceaţa vieţii.

    Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfântul Ignatie şi în faţa suitei sale i-a zis: „Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?” Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sunt”. Iar împăratul l-a întrebat: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?”. Sfântul i-a răspuns: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu”. Dar împăratul a zis: „Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dânşii şi voi umbla”. Împăratul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor?” Purtătorul de Dumnezeu a răspuns: „Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei! Căci unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfiră, coroana şi scaunul împărăţiei tale”.

    Împăratul a zis: „Lasă acestea ce grăieşti Ignatie şi ia seama la cuvintele mele de voieşti a te face plăcut mie şi a fi ridicat în cinstea prietenilor mei. Apoi să aduci împreună cu noi jertfă zeilor noştri şi îndată vei fi la noi arhiereu al marelui Die şi te vei chema părinte al suitei noastre”. Răspuns-a sfântul: „Ce trebuinţă am eu a fi arhiereu al lui Die, când sunt arhiereul lui Hristos, Căruia în toată ziua îi aduc jertfă de laudă şi mă sârguiesc să mă jertfesc cu totul Aceluia şi să mă asemăn morţii Lui celei de bună voie”. Zis-a împăratul: „Cui voieşti a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”

    Sfântul a răspuns: „Aceluia să-I fiu jertfă, Care a pironit păcatul pe cruce, a sfărâmat pe diavol, aflătorul păcatului şi a zdrobit cu crucea toată puterea lui”. Zis-a împăratul: „Mi se pare, o! Ignatie, că nu ai minte sănătoasă şi judecată dreaptă. Căci nu te-ai fi înşelat aşa cu scripturile cele creştineşti dacă ai fi priceput bine cât de bun lucru este a te supune poruncilor împărăteşti şi, împreună cu toţii, a aduce jertfă zeilor”. Purtătorul de Dumnezeu, luând mai multă îndrăzneală, a zis: „Chiar de mă vei da fiarelor spre mâncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni şi sabiei şi focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi diavolilor, nici nu mă tem de moarte, nici nu caut bunătăţile cele vremelnice ale vieţii acesteia de acum, ci numai pe cele veşnice le doresc şi în tot chipul mă îngrijesc ca să trec către Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.

    Atunci suita, vrând să mustre pe Sfântul Ignatie pentru rătăcire, a zis: „Iată, tu zici că Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva şi încă Acela care a murit cu moarte defăimată? Zeii noştri sunt fără moarte şi grăiesc”. Iar purtătorul de Dumnezeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi şi pentru mântuirea noastră. El a voit a pătimi pe cruce, moarte şi îngropare, apoi a înviat a treia zi, surpând şi stricând puterea vrăjmaşului şi S-a înălţat la cer, de unde S-a pogorât; iar pe noi din cădere sculându-ne şi iarăşi ducându-ne în rai, din care am fost scoşi, ne-a dăruit mai multe bunătăţi, decât cele ce am avut întâi. Însă dintre zeii cei cinstiţi de voi, niciunul n-a făcut ceva asemenea, fiind răi şi nelegiuiţi, făcând multe fapte de pierzare şi lăsând puţină credinţă oamenilor celor fără de minte. După aceea, luându-se acoperământul înşelăciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rău din viaţa aceasta şi s-au dat morţii celei veşnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintâi zeu al vostru, s-a îngropat în Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormântul Venerei se spune că este în Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Căci, fiind răi, au dobândit acel sfârşit de care au fost vrednici”.

    Acestea fiind grăite de Sfântul Ignatie şi împăratul cu suita temându-se ca să nu se dea de ruşine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit să-l ducă în temniţă. Iar împăratul toată noaptea aceea n-a dormit, cugetând cu ce fel de munci să-l pedepsească pe Sfântul Ignatie. Şi a socotit să-l osândească spre mâncarea fiarelor, căci i se părea acea moarte că este cea mai cumplită. Deci, dimineaţa a spus aceasta suitei şi toţi l-au sfătuit aşa, însă au zis să nu-l dea fiarelor în Antiohia, ca să nu se facă mai slăvit între cetăţenii săi, primind sfârşit mucenicesc pentru credinţa sa, că nu cumva şi alţii, privind la dânsul, să se întărească în credinţă. Pentru aceea ziceau că i se cade să fie dus la Roma legat şi acolo să se dea spre mâncarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsă să primească. Romanii să nu ştie cine este, ci, ca un tâlhar pierind, să nu rămână după dânsul nici o pomenire.

    Acest sfat a plăcut împăratului şi a dat asupra Sfântului Ignatie hotărâre de moarte, ca să fie dat spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic, înaintea adunării poporului. Astfel s-a osândit sfântul de păgâni, ca să fie privelişte a îngerilor şi a oamenilor.

    Luând asupra sa acest răspuns, purtătorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a mulţumit lui Dumnezeu şi cu mulţumire primea lanţurile cu care îl legau. Împăratul a mers cu oştile sale la război, iar dumnezeiescul pătimitor, cu lanţuri grele fiind legat şi fiind dat la zece ostaşi aspri şi nemilostivi, era dus la Roma. Ieşind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserică şi şi-a încredinţat lui Dumnezeu turma să. Plângeau pentru dânsul credincioşii şi se tânguiau cu amar, iar alţii, care cu multă dragoste fiind legaţi de dânsul, mergeau cu el în cale.

    Venind ostaşii cu sfântul în Seleucia, s-au suit în corabie şi de acolo plutind au sosit în Smirna. Acolo a sărutat pe dumnezeiescul apostol, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei şi s-a mângâiat împreună cu dânsul în vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurându-se de legăturile sale şi înfrumuseţându-se cu lanţurile. Pentru că ce împodobire mai bună putea să-i fie lui, decât acele lanţuri, cu care era înfăşurat pentru Domnul său? Apoi s-a sărutat şi cu ceilalţi episcopi, preoţi şi diaconi, căci s-au adunat la dânsul mulţi de pe la bisericile Asiei şi de prin alte cetăţi, vrând să-l vadă şi dorind să audă dumnezeieştile cuvinte care ieşeau din gura lui. Sfântul le zise să se roage pentru dânsul, ca mai curînd să fie dezlegat prin dinţii fiarelor din legătura cea trupească şi să se arate Domnului său cel dorit.

    Apoi, văzându-i pe dânşii foarte tulburaţi şi nerăbdînd despărţirea lui, s-a temut că nu cumva şi credincioşii ce sunt în Roma să se tulbure şi să nu sufere a fi dat spre mâncarea fiarelor. Căci atunci îi vor face lui împiedicare, dacă cumva şi-ar pune mâinile asupra acelora cărora era poruncit ca să-l dea spre mâncarea fiarelor şi astfel îi vor închide lui uşa cea deschisă a muceniciei şi a morţii celei preadorite.

    Deci a socotit să trimită la dânşii scrisoare, poftindu-i ca şi aceia să se roage pentru dânsul şi să nu i se facă împiedicare de la alegerea lui cea mucenicească, ci prin fiare să fie dezlegat şi să treacă la preaiubitul său Stăpân. Şi a scris aşa: „Ignatie, care este şi purtător de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu mărirea Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, a Unuia Născut Fiului Său, Bisericii iubite şi luminate cu voia Celui ce a voit toate după dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserică ce este întâi în ţara romanilor şi care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de cuviinţă, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de dobândire, vrednică de curăţenie, care mai întâi este în dragoste, numită cu numele lui Hristos, numită cu nume de Părinte, pe care o şi sărut întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Părintelui ceresc, fiilor celor uniţi după trup şi după duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fără îndoială şi păziţi de orice credinţă străină, fără de prihană întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să se bucure:

    1) Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobândit a vedea feţele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind întru Iisus Hristos, nădăjduiesc a vă săruta, dacă va fi voia lui Dumnezeu, ca să mă învrednicesc aşa până în sfârşit. Începutul este bine economisit, dacă voi dobândi darul ca să-mi câştig moştenirea fără împiedicare. Căci mă tem de dragostea voastră, să nu mă împiedice de la aceasta. Că vouă este lesnicios lucru a face ceea ce voiţi voi, iar mie greu îmi este a dobândi pe Dumnezeu, dacă voi mă veţi cruţa.

    2) Nu voiesc ca voi să plăceţi oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum îi şi plăceţi. Eu niciodată nu voi avea o vreme bună ca aceasta pentru a câştiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteţi a arăta un lucru mai bun decât dacă veţi tăcea. Că dacă veţi tăcea şi nu veţi vorbi despre mine, eu mă voi face al lui Dumnezeu, iar dacă veţi iubi trupul meu, iarăşi voi fi alergând. Mai mult nu puteţi a-mi da, decât a mă jertfi lui Dumnezeu, până încă jertfelnicul este gata. Cu dragoste să cântaţi Tatălui întru Iisus Hristos, căci pe episcopul Siriei l-a învrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la răsărit. Bine este a apune eu din lume, că întru Dumnezeu să răsar.

    3) Niciodată n-aţi pizmuit pe nimeni, ci pe alţii aţi învăţat. Şi eu voiesc ca cele ce învăţaţi, să le şi faceţi. Deci mie să-mi cereţi putere şi dinlăuntru şi dinafară, că nu numai să zic, ci să şi voiesc; că nu numai să mă numesc creştin, ci să fiu şi în faptă. Că dacă mă voi afla aşa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veşnic. Cele ce se văd sunt vremelnice, iar cele ce nu se văd sunt veşnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veşnic. Creştinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci şi al mărimei de suflet. Când creştinul cu adevărat se urăşte de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea. Petreceţi întru dragostea Mea.

    4) Eu scriu Bisericilor şi poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi opri. Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a câştiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos. Mai bine aţiţaţi pe fiare ca să mi se facă mormânt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, când nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine că, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru şi Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sunt apostoli, iar eu osândit; aceia slobozi, iar eu până acum sunt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos şi voi învia întru El. Acum învăţ când sunt legat, ca nimic lumesc sau deşert să poftesc.

    5) De la Siria până la Roma cu fiare mă lupt pe pământ şi pe mare, noaptea şi ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceată de ostaşi şi care din ce în ce mai răi se fac. Însă în neîndreptăţirile lor mai mult mă învăţ, dar nu dintr-acestea mă îndreptez. O! de-aş dobândi fiarele cele pregătite mie, pe care le voi zădărî, ca degrabă să mă mănânce, nu precum s-a întâmplat altora, de care, temându-se, nu s-au atins. Şi, deşi ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertaţi-mă, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum încep a mă face ucenic. Nimic din cele văzute şi din cele nevăzute să nu-mi pizmuiască, ca pe Iisus Hristos să-L dobândească. Foc şi cruce adunării de fiare, tăieturi, despărţiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul, munci rele ale diavolului să vină asupra mea, numai pe Iisus Hristos să-L dobândesc.

    6) Nimic nu-mi vor folosi cele înveselitoare ale lumii, nici împărăţiile acestui veac. Mai bine îmi este a muri pentru Iisus Hristos, decât a împărăţi peste toate marginile pământului. Căci ce va folosi omul, de ar câştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde? Pe Acela îl caut, care pentru noi a murit. Pe Acela îl voiesc, Care pentru noi a înviat. El dobânda îmi este. Iertaţi-mă, fraţilor, să nu mă împiedicaţi de a trăi, căci viaţa este a fi cu Hristos. Să nu-mi doriţi a muri; căci moarte este viaţa cea fără de Hristos. Pe cel ce voieşte să fie al lui Dumnezeu, să nu-l despărţiţi. Lăsaţi-mă să iau lumină curată; acolo ducându-mă, voi fi om al lui Dumnezeu. Daţi-mi voie ca să mă fac următor al patimei Dumnezeului meu. Dacă cineva pe Dânsul în sine Îl are, să înţeleagă ceea ce voiesc eu şi să-mi fie milostiv, ştiind cele ce mă ţin pe mine.

    7) Stăpânitorul acestui veac voieşte să mă răpească şi să-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi să nu-i ajute, ci mai vârtos ai mei să vă faceţi, ca să fiţi fii ai Dumnezeului meu. Nu vă lăudaţi cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea să o poftiţi. Zavistia între voi să nu locuiască. Chiar dacă aş fi de faţă, v-aş ruga să nu vă plecaţi mie, ci mai vârtos pentru cele ce vă scriu să vă plecaţi. Viu fiind, vă scriu această, dorind să mor. A mea dorinţă s-a răstignit şi nu este întru mine foc iubitor de materie, ci apă vie şi care grăieşte în mine, zicându-mi: Vino la Tatăl. Nu mă îndulcesc cu hrană stricăcioasă, nici cu dezmierdările acestei vieţi. Pâinea lui Dumnezeu voiesc, pâine cerească doresc, pâinea vieţii, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urmă din seminţia lui Avraam şi a lui David. Băutura lui Dumnezeu voiesc, adică sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă şi viaţă de-a pururea vie.

    8) Nu voiesc a trăi după om şi aceasta va fi dacă voi veţi voi. Voiţi ca şi voi să fiţi primiţi? Puţine cer de la voi: credeţi-mi mie. Iar Iisus Hristos vă va arăta aceasta, cu adevărat zis, căci El este gura cea nemincinoasă, prin care Tatăl a grăit cu adevărat. Cereţi pentru mine ca să dobândesc acestea. Nu după trup am scris vouă, ci după voia lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, dovedeşte că aţi voit voi; dacă voi fi lepădat, apoi voi m-aţi urât.

    9) Pomeniţi în rugăciunea voastră biserica cea din Siria, care în locul meu are ca păstor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos şi dragostea voastră să o cerceteze pe dânsa. Iar eu mă şi ruşinez a mă numi dintre cei de acolo. Căci nu sunt vrednic, fiind cel mai de pe urmă al lor şi lepădătură, însă voi fi miluit, dacă pe Dumnezeu voi dobândi. Vă sărută pe voi duhul meu şi dragostea bisericilor, care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, căci toţi fraţii, în calea mea cea trupească, m-au petrecut din cetate în cetate.

    10) Scriu vouă acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Şi este împreună cu mine, cu alţi mulţi şi Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai înainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred că i-aţi cunoscut. Să le arătaţi că aproape sunt şi eu, că toţi sunt vrednici lui Dumnezeu şi vouă, pe care se cuvine că întru toate să-i odihniţi. Am scris această, în ziua cea mai înainte de nouă calende ale lui septembrie, care este în douăzeci şi trei ale lunii august. Fiţi sănătoşi până în sfârşit, întru răbdarea lui Iisus Hristos. Amin”.

    Această scrisoare a trimis-o înaintea sa în Roma şi, după puţină vreme, a ieşit şi el din Smirna, dus fiind de ostaşi. Şi, venind în Troada şi în Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli şi Macedonia, cercetând bisericile cele din cale, învăţând, sfătuind şi întărind pe fraţii cei neputincioşi şi poruncind tuturor să fie deştepţi şi treji. După ce a trecut Epirul şi a plutit pe Marea Adriatică şi a Tirului, a sosit în Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostaşii şi de credincioşii ce erau acolo. De acolo a venit în Roma şi s-a dat în grija eparhului cetăţii, împreună cu scrisorile cele împărăteşti. Iar acela, văzând pe purtătorul de Dumnezeu şi citind scrisoarea împărătească, îndată a poruncit să pregătească fiarele şi, sosind o zi de praznic, a adus pe sfântul în privelişte, unde s-a adunat toată cetatea. Căci a străbătut vestea despre dânsul, cum că episcopul Siriei se va da să fie mâncat de fiare.

    Sfântul Ignatie adus în mijlocul priveliştii s-a întors către popor cu suflet bărbătesc şi cu faţa luminată şi binevoind acea moarte de ocară primită pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Bărbaţi romani, care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru oarecare facere de rău primesc această muncă, nici pentru oarecare nelegiuire sunt osândit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a cărui dragoste sunt cuprins şi pe Care fără de saţ Îl doresc, căci sunt grâu al Lui şi voiesc să mă macin prin dinţii fiarelor, ca să mă fac Lui pâine curată”. Acestea zicând sfântul, au venit asupra lui leii, care îndată l-au sfâşiat şi l-au mâncat rămânând numai oasele.

    Deci s-a împlinit dorinţa sfântului care a voit că fiarele să fie mormânt al trupului său, Dumnezeu voind aşa, după dorinţa plăcutului Său. Pentru că putea să astupe gurile fiarelor înaintea lui, ca şi înaintea lui Daniil în groapă şi înaintea Teclei în privelişte, pentru slavă numelui Său cel sfânt. Însă n-a făcut aceasta, voind mai bine a împlini dorinţa şi cererea robului Său, decât a preamări puterea Sa cea mare.

    În acest chip a fost sfârşitul Sfântului Ignatie, în acest fel nevoinţa lui, căci aşa a fost dragostea lui către Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credincioşii care erau în Roma, către care el scrisese din Smirna şi cei ce veniseră cu dânsul, care se tânguiau nemângâiaţi după dânsul, au adunat oasele lui cele rămase şi le-au pus cu cinste în loc însemnat, afară din cetate, în douăzeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plângând credincioşii pentru despărţirea lui, şezând lângă mormânt, lăudându-l cu psalmi şi cu cântări, Sfântul Ignatie li s-a arătat lor noaptea şi pe fiecare dintre ei, cuprinzînd-i, îi mângâia în mâhnirea sufletului lor. Altora iarăşi li s-a arătat, rugându-se pentru cetate şi asudând, ca şi cum ar fi fost întru multe nevoinţe şi osteneli.

    Înştiinţându-se împăratul Traian de sfârşitul Sfântului Ignatie şi de tăria sufletului său cea cu bărbăţie, cum fără temere şi cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul său, i-a părut rău de dânsul. Şi, auzind de creştini că sunt oameni buni şi blânzi, vieţuind cu înfrânare, iubind curăţenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele şi având viaţă fără de prihană, iar împărăţiei lui cu nimic nu se împotrivesc – numai cu aceasta că nu voiesc să aibă mulţi dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să vieţuiască în pace. După aceasta, au fost aduse cinstitele moaşte ale Sfântului Ignatie în Antiohia, cu mare cinste, spre apărarea cetăţii şi tămăduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale şi întru slava lui Dumnezeu în Treime, Celui lăudat de toţi, în veci. Amin.

*

    Povestesc oarecare despre acest Sfânt Ignatie, purtătorul de Dumnezeu şi acestea: Când era adus spre mâncarea fiarelor şi avea neîncetat în gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat păgânii pentru ce pomeneşte neîncetat cu gura sa acel nume? Sfântul a răspuns că are în inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele mărturiseşte pe Acela, pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta, sfântul fiind mâncat de fiare, lângă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemâncata de fiare. Aflîndu-o necredincioşii şi aducându-şi aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au despicat-o în două, vrând să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Şi au aflat înăuntru pe amândouă părţile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

    Astfel Sfântul Ignatie, cu numele şi cu fapta a fost purtător de Dumnezeu, având în inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu gânditoare, scris ca şi cu un condei.

20
dec.
14

Manastirea Leimonos – Sfantul Ignatie

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Manastirea Leimonos – Manastirea Sfantului Ignatie (Ignatios Agalianos) – isi inalta rugaciunile in centrul insulei grecesti Lesbos, la o distanta de 3 kilometri nord-vest de localitatea Kalloni. Insula Lesbos – Lesvos, Λέσβος, Midilli Adası – este o insula greceasca din Marea Egee. Ea face parte din Prefectura de Lesbos si este cea de-a treia insula greceasca, ca marime, si a saptea insula, tot ca marime, din Marea Mediterana.

 Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Manastirea Leimonos – scurt istoric

Manastirea Leimonos a fost intemeiata de catre Sfantul Ignatie Agalianul – Ignatios Agallianos, in anul 1526. La drept vorbind, manastirea a fost re-intemeiata, deoarece traditia locului pastreaza faptul ca actuala manastire se inalta pe ruinele unei vechi manastiri bizantine. Manastirea a constituit o forta dominanta in istoria ecclesiastica din Insula Lesbos, cel putin in ultimele cinci secole.

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Pe langa rolul duhovnicesc al locului, aici s-a constituit si un puternic centru cultural si educational, acest lucru ducand la o dezvolatare economica si sociala a localitatilor din partea central-vestica a insulei. La acea vreme, cunoscuta scoala „Leimonias”, care a functionat pana in anul 1923, isi desfasura existenta in interiorul manastirii. Scoala Leimonias a fost prima scoala infiintata pe insula Lesbos, dupa ocuparea acesteia de catre otomani (1462-1912), si, pentru o lunga perioada de timp, singura scoala din insula.

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos          Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Odata cu refondarea manastirii, de catre Sfantul Ignatie – Ignatios Agallianos, aceasta a fost pusa sub ocrotirea Sfantului Arhanghel Mihail. Mai tarziu, cand ctitorul manastirii a fost canonizat, de catre Biserica Ortodoxa, manastirea a fost renumita „Manastirea Sfantului Ignatie”. De-a lungul istoriei, locul a ajuns sa fie cunoscut mai mult sub denumirea de „Manastirea Leimonos”. Cuvantul „leimonas” inseamna „pajiste”. Acest ultim nume se trage de la pozitionarea acesteia intr-o pajiste lina, fara relief indraznet si fara copaci inalti.

Manastirea Leimonos - obstea cea veche

La cativa ani de la intemeierea ei, manastirea a obtinut statutul de manastire patriarhala, cu randuiala de stavropighie. Acest lucru inseamna ca manastirea se afla sub directa conducere si supraveghere a Patriarhiei Ecumenice. Aceasta stare de fapt a tinut pana pe la mijlocul secolului al XX-lea, cand responsabilitatea administrativa din Manastirea Leimonos a ajuns sa fie datoria Mitropoliei de Methymna, careia ii apartine si astazi.

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Manastirea Leimonos a fost reconstruita, asa cum a fost si Manastirea Myrsiniotissa, pe ruinele unei mai vechi manastiri bizantine, parasita si ruinata, fie in urma ocuparii insulei de catre otomani (1462), fie cateva decenii mai devreme. Din pacate, nici macar o singura informatie nu se pastreaza in legatura cu intemeierea, randuiala si istoria manastirii bizantine.

Manastirea Leimonos - biserica centrala

Insusi Sfantul Ignatie marturiseste, in testamentul sau, ca actuala manastire a fost intemeiata pe „ruine mai vechi” si „pe cheltuiala sa”. El mai adauga faptul ca manastirea s-a ridicat si cu ajutorul mai multor crestini evlaviosi, atat locuitori ai insulei Lesbos, cat si din alte parti, prin contributii financiare si munca personala.

Manastirea Leimonos - pisania bisericii centrale

In primii ani, dupa reintemeierea ei, manastirea a avut o obste de doar 12 calugari, printre care si doua rude ale Sfantului Ignatie: tatal si fiul. Mai tarziu, numarul calugarilor va creste, ajungand in anumite perioade pana la un total de 150 de vietuitori. In perioada otomana, aceasta ramasese singurul loc din insula Lesbos unde se puteau savarsi sfintele slujbe ortodoxe.

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Din punct de vedere cultural, cea mai importanta contributie a manastirii consta in Libraria de carte veche, pe care inca o pastreaza cu mare grija. In decursul a cinci secole, calugarii de la Manastirea Leimonos au adunat o multime de manuscrise si carti printate, atat eclesiale cat si politice (documente grecesti si otomane). Manuscrisele, in mod special, precum si o serie de alte documente din arhiva, au oferit, si inca ofera, material informational pentru cercetarea a mai bine de 100 de ani de istorie. Prin aceasta, minunate lumini se aprind asupra lumii bizantine, asupra artei si traditiilor crestine.

Manastirea Leimonos - biserica centrala

Manastirea Leimonos – biserica centrala

Biserica centrala a manastirii este inchinata Sfantului Arhanghel Mihail, inca din anul 1526, cand manastirea a renascut din vechile ruine ale locului. Precum ne spune insusi Sfantul Ignatie, in testamentul sau, biserica a fost „inaltata pe ruine mai vechi”, in anul 1526. De-a lungul anilor, biserica a fost renovata in mai multe randuri, actuala cladire si arhitectura fiind rezultatul renovarii petrecute intre anii 1795-1796.

Manastirea Leimonos - biserica centrala

In forma ei actuala, biserica centrala este o cladire de tip basilica, cu trei abside si acoperis de lemn, mai inaltat deasupra absidei centrale. Proanosul bisericii este impartit in doua parti, pe langa cele doua strani adanci si minunat pictate. Impartirea si folosirea spatiului litrugic se crede ca dateaza inca din primele secole ale Erei Bizantine, din moment ce se crede si faptul ca biserica a fost zidita exact pe aceleasi ruine ale vechii biserici, de tip sirian, cu absida pictata in fresca si o serie de camere laterale.

Manastirea Leimonos - biserica centrala

De asemenea, in biserica se mai gasesc si inca cinci capele mai mici. Patru dintre capelele bisericii sunt situate in colturile bisericii, in timp ce a cincea capela se afla in partea dreapta a Sfantului Altar, intr-o camera ce indeplinea, odata, rolul de tainita a manastirii (aici se ascundeau obiectele de cult si valorile din manastire, pentru a le proteja de jefuitori); aceasta camera se afla deasupra fantanii cu aghiasma din interior. In exteriorul bisericii, din partea ei sudica, izvoraste pana astazi izvorul manastirii, cu apa sfintita. arhitectura fantanii este impozanta, pastrand inca unele elemente tipice arhitecturii otomane.

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Biserica din Manastirea Leimonos a fost pictata in fresca in decursul a doua perioade diferite. Cel mai vechi strat de pictura a fost datat ca apartinand secolului al XVI-lea, in timp ce urmatorul a fost asezat pe pereti in anul 1800, ca rezultat al ultimei restaurari a bisericii.

Cele mai vechi fresce sunt tributare stilului Scolii Macedonene, care a inflorit in decursul secolului al XV-lea. O parte dintre aceste fresce supravietuiesc inca, in absida Sfantului Altar. Urmand renovarii bisericii, din anii 1795-1796, un al doilea strat de fresca i-a fost oferit. O inscriptie pastrata in pronaos ne spune ca aceste fresce au fost lucrate de catre calugarul athonit Nichifor – Nikephoros. Stilul caracteristic ultimelor fresce poate fi restrans in cuvintele: didactic, natural si popular.

Manastirea Leimonos - iconostasul bisericii centrale

Iconostasul bisericii, de o frumusete rara, este sculptat in lemn si acoperit cu aur, intr-un stil baroc-otoman. Traditia locului sustine ca acesta este lucrarea unor mesteri din Chios. Sub icoanele cele mari ale catapetesmei se pot vedea infatisate scene din Sfanta Scriptura, sculptate in lemn si inconjurate cu o multime de motive naturale: plante si animale.

Manastirea Leimonos - Sfantul Altar

 

Icoanele de pe catapeteasma au fost pictate de acelasi calugar athonit, Nichifor – Nikephoros, care a pictat si frescele bisericii, in anul 1800. Este posibil totusi ca icoanele sa fie pictate si de unii dintre ucenicii sai, care l-au ajutat in aceasta lucrare. Un mai vechi iconostas, care se afla odata in aceasta biserica, a fost mutat in Capela Sfantul Ioan Teologul, care este in partea dreapta a pronaosului. O parte a lui a fost asezata in muzeul manastirii.

Manastirea Leimonos - proscomidiarul

Sfantul Altar este impodobit cu multe sculpturi de lemn, lucrate, precum aflam dintr-o inscriptie pastrata aici, in anul 1795, pe cheltuiala lui Samuel, un preot calugar al manastirii. Ivorul manastirii, care iese prin peretele sudic al bisericii, izvoraste chiar de sub Sfantul Altar. In partea dreapta a Sfantului Altar se afla tainita manastirii, imbracata in fresce de o rara frumusete, datand inca din secolul al XVI-lea. Frescele se afla intr-o foarte buna stare de pastrare. Cele mai reusite fresce din tainita sunt: „Iacob binecuvantandu-si fiul”, „omorarea pruncilor” si „Drumul spre Emaus-Emaos”.

Manastirea Leimonos - fresca din tainita

Femeile nu au binecuvantarea de a intra in aceasta biserica sau in curtea din jurul ei. Singura exceptie din an se face in data de 14 octombrie, cand este praznuit Sfantul Ignatie. Cu ocazia slujbei de hram, femeile au si ele voie sa intre in curte, insa nu si in biserica. Randuiala aceasta se face spre o tot mai mare nevointa a calugarilor, asemeni celor din Sfantul Munte Athos.

Manastirea Leimonos - Intelepciunea si-a zidit casa

In muzeul manastirii se afla o multime de obiecte vechi si foarte vechi. Obiecte de cult, fragmente arheologice, carti si manuscrise, cufere si racle, toate isi gasesc odihna intr-un muzeu ingrijit de calugari. Dintre cele intalnite in muzeu, amintim doar cateva:

Manastirea Leimonos - sfanta racla

Catuia – obiect liturgic. Catuie din secolul al XIX-lea, pastrata in Manastirea Leimonos. Aceasta manastire, ctitorita si ocrotita de Sfantul Ignatie Agallianos, isi inalta rugaciunile in Insula greceasca Lesbos. Catuia din argint, frumos si minutios sculptata, se folosea mai ales la savarsirea Sfintei Liturghii. Forma catuii este de bisericuta cu dom, iar pe manerul ei plat se afla infatisati Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, cu Hristos in medalion, intre ei.

Manastirea Leimonos - Sfantul Chivot

Sfantul Chivot, pastrat in Manastirea Leimonos (insula greceasca Lesbos), este lucrat din aur si argint, fiind folosit de catre diaconi, in timpul procesiunilor si al unor cadiri mai speciale. Acesta este lucrat in forma de bisericuta incununata cu cinci domuri si trei abside in partea estica. Pe laterala acestuia se afla infatisata scena Buna Vestire. Pe fatada bisericutei se afla sculptata scena Soborul Sfintilor Arhangheli.

Manastirea Leimonos - biserica din cimitir

Sfantul Potir, datand din secolul al XVIII-lea, este pastrat in Manastirea Leimonos (insula greceasca Lesbos). Fabricat din argint, Sfantul Potir poarta pe el chipurile celor patru Evanghelisti si un Serafim. La baza acestuia se afla o inscriptie, datand din anul 1778, care spune ca „a fost facut ca dar manastirii, de catre Makarios Mytilineou”.

Manastirea Leimonos – biserica din cimitir

Cimitirul manastirii se intinde, precum este randuiala in multe dintre manastirile ortodoxe, in afara si imediata apropiere a zidurilor manastirii, in acest caz la o distanta de aproximativ 200 de metri. Cimitirul este asezat in partea dreapta a drumului ce duce spre intrarea in manastire. In vechime, cimitirul era legat de manastire printr-un drum pavat cu piatra cubica, ramasite ale acestuia putand fi vazute si astazi.

Manastirea Leimonos - biserica din cimitir

Capela cimitirului, folosita si pe post de „osuar”, se afla in partea dreapta a cimitirului. Mormintele calugarilor din Manastirea Leimonos, mormintele mitropolitilor de Methymna, Stefan Soulides si Iakovos Malliaros, cat si multe alte morminte pot fi vazute in cimitir.

Manastirea Leimonos - biserica din cimitir

Biserica din cimitir este o cladire din secolul al XVI-lea. Aceasta biserica are o arhitectura simpla, cu o singura absida. Interiorul bisericii din cimitir este acoperit cu niste minunate si rare fresce, cele mai reprezentative fiind cele de pe peretele estic. Cea mai mare importanta a acestei bisericute consta in prezenta frescelor, tributare Scolii Cretane de Pictura.

Manastirea Leimonos - biserica din cimitir

Din pacate, arhivele manastirii nu ne spun nimic despre aceasta bisericuta: nici despre construirea ei, nici despre imbracarea ei in fresca si nici despre vreun eveniment din istoria ei. Stilul frescelor indica foarte clar faptul ca biserica a fost zidita inca din secolul al XVI-lea, in vremea in care Sfantul Ignatie traia inca. De aceea, nu este gresit a crede ca insusi ctitorul manastirii celei mari Leimonos, a fost cel care s-a ocupat cu ridicarea bisericutei de cimitir.

Manastirea Leimonos - biserica din cimitir

Manastirea Leimonos – Chilia Sfantului Ignatie Agalianos

Partea nordica a grupului de cladiri din centrul manastirii este constituita din vechile chilii ale manastirii, datand inca din secolul al XVI-lea. Acestea, desi nu mai sunt folosite de catre calugari, se afla inca in buna stare de pastrare. In unele dintre chilii se mai pastreaza si astazi cateva urme de fresce. Culoarele exterioare, din lemn, de la primele doua etaje, sunt o caracteristica particulara a acestei aripi a manastirii.

Manastirea Leimonos - chiliile cele vechi

Chiliile, in numar de 29, sunt modeste, cu tavan putin inalt, singurele deschizaturi spre lumina fiind usa si o micuta fereastra. Podeaua chiliilor este acoperita cu lespezi de piatra. Fiecare chilie avea doar doua sau trei rafturi, pe care calugarii isi puneau cele personale. Acestea atesta austeritatea si asprimea vietii monahale din Manastirea Leimonos.

Manastirea Leimonos - fresca din chilia Sfantului Ignatie

Chilia Sfantului Ignatie se afla la primul etaj al cladirii, prima dinspre vest. Chilia acestuia consta din doua mici camarute, de aceeasi marime si forma ca si ale celorlalti calugari. Prima camaruta a fost transformata in capela. Deasupra Altarului, zidit in peretele chiliei, se afla un fragment de fresca datand din secolul al XVI-lea. Acesta infatiseaza o parte din scena „Intampinarea Domnului”, in care pot fi vazuti Dreptul Simeon si Proorocita Ana. Se crede ca aceasta fresca a fost realizata initial in biserica centrala, iar in cadrul restaurarilor din secolul al XVIII-lea, sa fi fost luata si asezata in aceasta chilie.

Manastirea Leimonos - Sfantul Ignatie Agalianos

Sfantul Ignatie Agallianos (1480-1566) al carui nume de botez era Ioannis Agallianos, este unul dintre cele mai importante personalitati din Insula Lesbos, din secolul al XVI-lea. Datele sale biografice nu sunt pastrate cu mare precizie, insa se crede ca s-a nascut in jurul anului 1480, in localitatea Farangas, de langa Kalloni. Tatal sau era preot, caruia i-a si urmat la slujirea Altarului, casatorindu-se si fiind preot in acelasi sat.

Hagiograful care i-a scris viata marturiseste ca inca din copilarie, Sfantul Ignatie tindea spre viata calugareasca, insa, spre a nu-si mahni tatal, el s-a casatorit cu o femeie evlavioasa, cu numele de Maria. La scurt timp dupa casatoria sa, el a fost hirotonit pe seama satului Farangas. Dupa ce si-a pierdut sotia si toti copiii, in afara de Metodie (care a si vietuit in Manastirea Leimonos), in urma unei epidemii ce cuprinsese intreaga insula, el s-a dedicat vietii monahale.

 

 

Manastirea Leimonos - biserica din cimitir

Manastirea Leimonos - Insula Lesbos

20
dec.
14

Sfantul Ignatie si taierea porcului

Sfantul Ignatie si taierea porculuiSfantul Ignatie Teoforul este sarbatorit pe 20 decembrie. Se crede ca a fost pruncul luat in brate de Hristos si dat ca exemplu de smerenie ucenicilor Sai (Matei 18, 2-4). Numele „Teoforul” vine de la marturia sa din epistole, unde scrie ca „Il poarta pe Hristos in inima”. Potrivit traditiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al treilea in succesiune la scaunul episcopal, primul fiind Sf. Ap. Petru, iar al doilea Evodiu, conform marturiilor lui Eusebiu, Origen si Ieronim. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, a fost aruncat in arena si sfasiat de lei, in jurul anului 110, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). Particele din moastele sale se afla in Catedrala episcopala din Galati, la Schitul Darvari din Capitala si la Manastirea Tismana.

Din nefericire, ceea ce se retine din aceasta zi este doar taierea porcilor. Nu stiu care este originea acestui obicei. Potrivit unor cercetatori, acest ritual al injunghierii porcului nu era facut pentru indestularea familiei cu hrana, caci el amintea de jertfele aduse in antichitate zeitatilor care se nasteau si mureau in perioadele de innoire a timpului calendaristic. De aceea, in ziua de Ignat, fiecarui membru al familiei i se facea o cruce cu sangele porcului si se spunea ca e bine sa vezi sange in aceasta zi.

Tinand seama ca astazi oamenii nu se mai insemneaza cu sangele porcului, din acesta zi nu mai ramane decat indestularea pantecelui. Cert este ca Biserica nu poate recomanda si incuraja taierea porcilor in vreme de post. Pentru crestini, Craciunul nu e doar prezenta unor carnati, sarmale, sunca, caltabosi, cozonaci, …pe masa. Pentru acestia, important e ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nasca in ei. Dar omului din zilele noastre ii este mai usor sa taie porcul, sa-si condimenteze carnatii si sa-i manance fara retineri. De altfel, isi spune ca e destul de dificil sa explice cum Fiul lui Dumnezeu, nascut din vesnicie din Tatal, Se naste din Fecioara Maria. Asa ca alegerea sa sta in ceea ce ii cere mai putin efort.

Atat de mare era credinta celor din vechime, incat ei respectau cu sfintenie vremea postului. Astfel, taierea porcului se facea dupa Craciun, ca nu cumva sa se spurce vreun vas cu carne de porc, cu „de dulce”. Astazi, se crede ca porcul trebuie taiat in ziua de Ignat, pentru ca de acum incolo nu se mai ingrasa, nu mai pune carne pe el si nu mai mananca, pentru ca si-a visat taierea.

Nu-mi ramane decat sa va reamintesc ca viata nu inseamna doar „a umbla in trup”, adica a indestula pantecele si a saraci inima.

20
dec.
14

Sfânta Muceniţă Filofteia, o sfântă de numai 12 ani

filofteia1Această frumoasă stâlpare aducătoare de roduri vrednice de împărăţia cerurilor s-a născut pe la 1206 în marea cetate a Târnovei, capitala împărăţiei românilor şi bulgarilor, din sudul Dunării. Părinţii sfintei erau creştini şi se ocupau cu agricultura.

Mama fecioarei, de neam valah, fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, urma pilda sfintelor femei, ca: Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare; Antuza – mama Sfâtului Ioan Gură de Aur; Monica – mama Fericitului Augustin şi altele. Mergea adesea la sfintele slujbe bisericeşti, ascultând cu luare aminte dumnezeieştile Scripturi, străduindu-se să fie împlinitoare a lor. Rugăciunile făcute cu multă căldură sufletească şi posturile ţinute cu multă grijă erau podoabele ei duhovniceşti. Pe lângă buna chivernisire a gospodăriei nu uita să-şi păzească de gânduri tulburătoare curată cămara cea lăuntrică a inimii. Milosteniile şi alte fapte bune erau lucrarea ei din fiecare zi.

Copila Filofteia, trup din trupul mamei sale şi fire din firea ei, era nelipsită de lângă dânsa la biserică, la rugăciune, la postiri, la milostenii şi la faceri de bine.

Când ea a ajuns la vârsta deprinderii învăţăturii creştineşti, a frumuseţii fecioriei, a iubirii de străini şi a altor virtuţi, care fac pe om plăcut lui Dumnezeu, mama ei scumpă s-a mutat la cele cereşti, lăsând-o în grija tatălui. Rămânând orfană de mamă, fetiţa s-a arătat un pământ bogat în rodiri de fapte bune. Ea nu s-a dedat la pierzătoare cântece lumeşti, nici la iubirea hainelor scumpe, nici la împodobirea părului, fapte care moleşesc sufletul. Urmând învăţătura Sfântului Apostol Petru, ea căuta să împodobească „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 3-4).

După pilda mamei sale, tânăra fecioară se îndeletnicea îndeosebi cu lucrarea milosteniei, ştiind că Mântuitorul Iisus Hristos nu numai că fericeşte pe cei darnici, dar Se şi face una cu cei suferinzi. Sădind în inima ei aceasta poruncă, buna Filofteia nu mai trăia pentru ea, ci pentru mirele ei, Iisus Hristos, după cum o arată şi numele: „iubitoare de Dumnezeu”. Hainele ei încălzeau trupurile săracilor şi hrana ei îndestula pe cei flămânzi. Toate acestea le săvârşea fericita în taină, că foarte se temea de slava oamenilor, care pierde toate ostenelile făcătorului de bine. De aceea şi Mântuitorul zice: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca sa fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat răsplata lor. Tu, însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 2-4).

Îndeletnicindu-se cu plugăria, tatăl fericitei avea şi el credinţă creştină, dar nelucrătoare. Grijile acestei lumi şi deşertăciunile vieţii înăbuşiseră îndemnurile evanghelice, care se ofileau înainte de rodire. De aceea, binefacerile şi milosteniile fiicei sale le socotea o pagubă, se mânia, adesea o certa şi chiar o bătea, în loc să ia aminte la psalmistul care zice: „Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută, îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti” (Ps. 111, 5).

După ce a trecut la cele veşnice mama fetei, tatăl ei şi-a luat după o vreme, o femeie străină de vieţuirea creştină, nemilostivă şi plină de zavistie. De aceea ura de moarte pe fericita copilă, deşi aceasta o ajuta în gospodărie şi o asculta, însă nu mai mult ca pe Dumnezeu. Mergerea la biserică a tinerei i se părea mamei vitrege o pierdere de timp, postirile şi rugăciunile ei o porneau spre mânie la îndemnul celui urâtor de oameni şi al firii ei pline de răutate. S-a pornit, aşadar, cu ură neîmpăcată asupra bunei fecioare, pe care o bătea, chinuind-o cu felurite munci, şi căuta, ca o altă Irodiadă, vreme potrivită să învrăjbească şi mai mult pe tată asupra propriei sale fiice, însă nici ispitirile diavoleşti, nici bătăile părintelui său, nici chinurile pe care le răbda de la vitrega mamă n-au putut să o oprească de la milostenii şi de la lucrarea faptelor bune, după cum zice proorocul David: „Gata am fost şi nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale” (Ps. 118, 60).

Între multele ascultări pe care i le dăduse mama vitregă bunei Filofteia era şi aceea de a duce tatălui hrană la câmp. Mergând ea cu bucate în fiecare zi la ţarina unde lucra acesta, unii oameni sărmani ştiind-o milostivă, îi ieşeau înainte, cerându-i cu multă stăruinţă să-i miluiască. Fericita, văzându-i atât de lipsiţi, se înduioşa şi, neavând altceva să le dea, le punea înainte din bucatele pe care le ducea tatălui său. Făcând în mai multe zile astfel de fapte, părintele său era hrănit neîndestulător. De aceea el îi reproşează soţiei: „- Pentru ce nu-mi trimiţi bucate îndeajuns?”. Iar femeia i-a răspuns, învinovăţind-o pe fată: „- Eu totdeauna ţi-am trimis bucate destule. Dar ştiu eu ce face fiica ta cu ele? Poate, după obiceiul ei, le împarte la săraci”. Auzind acestea, tatăl copilei a tăcut, punându-şi în gând să o urmărească.

Mergând într-o zi la ţarină ca să lucreze, când s-a apropiat vremea să vină fericita cu hrana obişnuită, s-a aşezat la pândă, să vadă ce face fiica lui cu bucatele. După obiceiul lor, săracii i-au ieşit înainte şi, cu mai multă sârguinţă, i-au cerut să le împartă din cele ce ducea tatălui ei. Neavând altceva, aceasta a început să le împartă mâncarea pe care i-o dăduse mama vitregă.

Din locul în care se ascunsese, tatăl vedea cum fiica lui miluia din bucatele pe care le aştepta. În loc să se bucure de buna deprindere şi de o faptă ca aceasta, pornit fiind pe fericită de învinuirile mamei vitrege şi orbit de urâtorul binelui, el s-a aprins într-atât de mânia cea dobitocească, încât n-a mai avut răbdare şi, scoţând de la brâu barda pe care o purta de obicei, a aruncat-o asupra ei. Rănind-o grav la picior, sângele a început să curgă şiroaie. Fericita Filofteia, la vârsta de 12 ani, dându-şi în mâinile lui Dumnezeu feciorescul ei suflet, a adormit pentru viaţa cea veşnică. O seninătate a luminat atunci faţa ei îngerească, după cuvântul proorocului: „nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi” (Isaia 51, 7).

Nevrednicul ei tată a fost cuprins pe loc de spaimă şi cutremur. El se făcuse ucigaşul fiicei sale pe care o vedea acum strălucind de mărirea lui Dumnezeu care se revărsase asupra ei. Venindu-şi întru părintească milă, s-a gândit să o ridice spre a o înmormânta în mod obişnuit. Dar Dumnezeu, preamărind-o cu darul facerii de minuni, a îngreuiat trupul ei cel tânăr şi fecioresc ca pe o stâncă de piatră şi nimeni n-a putut să o ridice. Nedumerindu-se de cele întâmplate, mâniosul ucigaş a alergat în cetate la arhiepiscop, unde a istorisit toată întâmplarea şi cum trupul fecioarei se află pe pământ proslăvit de Dumnezeu cu cerească lumină.

Acesta, împreună cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, au venit cu făclii şi tămâie la locul unde se afla sfânta. Văzând trupul ei strălucind de o lumină mai presus de fire, au preamărit pe Dumnezeu, Care Se arată minunat întru sfinţii Săi. După ce au înălţat cu toţii rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, au slăvit pe prea-plăcuta cerului cu imne ca acesta: „Veniţi, iubitorilor de praznic, să fericim pe preasfânta fecioară Filofteia şi să-i mărim nevoinţele cele pentru fapta bună. Că ea, Fericita, nu şi-a miluit vasul cel de lut, ci cu multe feluri de bătăi l-a chinuit; pălmuiri şi scuipări a răbdat, pândiri şi moarte mucenicească de la cel ce a născut-o a suferit” . După îndelungată slujire, membrii soborului au voit să ridice sfintele ei moaşte şi să le aşeze cu cinste în catedrala cetăţii Târnovo, dar n-au putut să o clintească din loc. Arhiepiscopul şi toţi ceilalţi clerici, spăimântându-se şi mai mult, au făcut rugăciuni cu toată evlavia către Dumnezeu, dar moaştele nu se lăsau nicidecum ridicate.

Înţelegând că nu este voia sfintei să fie dusă în cetatea aceasta, au început slujitorii să enumere numele diferitelor oraşe, biserici şi mănăstiri din dreapta şi din stânga Dunării. Dar, minune, când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, din ţara noastră, trupul sfintei s-a arătat mai uşor decât era firesc. Înştiinţând şi pe voievodul Radu Negru despre vrerea Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara, el a venit în grabă cu mare evlavie la Dunăre, înconjurat de vlădici, clerici şi nu puţin popor dreptmăritor. Cu slavoslovii, cu tămâieri şi cu făclii au fost întâmpinate sfintele ei moaşte. Şi a „mers aşa măreţu alai prin târguri şi sate, zile şi nopţi de-a rândul. Şi pe unde trecea, bolile celor ce o primeau cu credinţă se tămăduiau. Şi ducând-o, au aşezat-o în „Biserica Domnească”, din vechea cetate a Argeşului”.

De atunci, cinstitele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru dreptcredinciosul popor român, ca una ce era de acelaşi neam cu el, izvor nesecat de binefaceri.

De aproape opt veacuri, ea ocroteşte mănăstirea Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi.

Multe locaşuri măreţe s-au ridicat întru pomenirea Sfintei Muceniţe. Icoana ei se află la loc de cinste în casele creştinilor. Nenumărate dreptcredincioase îi poartă numele. De aceea, ea a devenit izvor tămăduitor de multe suferinţe, celor lipsiţi, ajutătoare, celor întristaţi, mângâietoare către Domnul Iisus Hristos – tuturor mijlocitoare.

Rugăciune către Sfânta Filofteia, la vreme de boală

Sfântă mare muceniță a lui Hristos, Filoftee, ne rugăm ție cu genunchii plecați și cu lacrimi fierbinți. Adu-ți aminte de neputința firii omenești, care cuprinde și împresoară pe tot muritorul, de la naștere, întocmai ca mrejele păianjenului. Întru aceste mreji fiind căzuți și noi, smeriții, și neputând scăpa de ele fără ajutorul lui Dumnezeu, te rugăm pe tine să ne fii mijlocitoare către Dânsul. Că El însuși te-a preamărit și te-a trimis în această țară, ca s-o aperi și s-o păzești de toate răutățile. Așa, Sfântă mare muceniță a lui Hristos, Filoftee, milostivește-te spre lacrimile bătrânilor, spre suspinele maicilor, spre cererile pruncilor și spre noi, care cădem cu genunchii plecați și cerem, prin rugăciunile tale cele sfinte, ajutor și mântuire din supărările ce ne cuprind.

Căci știm, Sfântă muceniță, că pentru păcatele noastre pătimim acestea toate, adică: boli, sărăcire, prigoniri de la vrăjmași, neploaie la vreme și alte asemenea rele. Pentru aceasta cădem la milostivirea ta, ca să nu pătimească și cei nevinovați din pricina noastră. Fie-ți milă și roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, ca să strigăm ție: bucură-te, fecioară, mare muceniță Filoftee. Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele și ca un îndurat, cu dreapta Ta cea atotputernică stinge-mi focul ce m-a cuprins, încetează-mi boala și cu milostivirea Ta ridică-mă din patul durerilor, pentru slava numelui Tău. Ca Tu ești doctorul sufletelor și al trupurilor noastre și Ție slavă înălțăm, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

20
dec.
14

Ce-i mai mare bucurie decât să-L ai pe Hristos?

36161– Mulţi spun, părinte, că pentru vremurile noastre trebuie date Sfintele Taine mai des, că pentru slăbiciunea noastră astăzi se dau mai des.

– Ce facem atunci cu canoanele Sfinţilor Părinţi? Ca să ne împărtăşim în toată ziua, e bine. Ce-i mai mare bucurie decât să-L ai pe Hristos, Trupul şi Sângele lui Hristos în sufletul tău? E altceva mai bine? Dar trebuie oleacă de pregătire.

Sfinţii Părinţi, cei care au fost înaintea noastră, au socotit că trebuie să fie şi oleacă de pregătire. Dacă, de exemplu, decuseară mănânci peşte, brânză, bei şi un pahar de vin, aproape că n-ai timp să-ţi citeşti de împărtăşire. Adică, eu nu judec, nu categorisesc pe nimeni, dar astăzi aşa declară unii, că nu trebuie post ca să te împărtăşeşti. Nu trebuie post celui bolnav – acolo nu trebuie pregătire, fiindcă omul e bolnav, aşteaptă zi după zi, ceas după ceas ca să plece din lumea asta. Adică vorbesc eu, dar mai mult, încolo, nu mă amestec. Nu ne băgăm. Astea-s chestiunile lor.

Din Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 224

20
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-20

SÂMBĂTĂ
Înaintea Naşterii lui HRISTOS

Evanghelia de la Luca
(XIII, 19-29)

is-a Domnul această parabolă: „Asemenea este Împărăţia Cerurilor grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s’a făcut pom şi păsările cerului s’au sălăşluit în ramurile lui“. Şi iarăşi a zis: „Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s’a dospit toată“. Şi trecea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim. Şi I-a zis cineva: „Doamne, puţini sunt oare cei care se mântuiesc?“ Iar El le-a zis: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; v’o spun Eu vouă că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. De’ndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, iar voi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne!, El, răspunzând, vă va zice: Nu ştiu de unde sunteţi. Atunci veţi începe să ziceţi: În faţa Ta am mâncat şi am băut, şi Tu în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va spune: Nu ştiu de unde sunteţi: depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru împărăţia lui Dumnezeu.“
20
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-20

SÂMBĂTĂ
Înaintea Naşterii lui HRISTOS

Ap. Efeseni 1,

16-23

F-150x150raţilor, nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere. Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui pentru noi, cei ce credem. Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri. Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, împlinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.



Blog Stats

  • 323.714 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte