Arhivă pentru 21 decembrie 2014

21
dec.
14

Izvorâtoare de har sunt sfintele tale moaşte!

sfantul-nectarieÎn luna iulie a anului 2009, am purces împreună cu doi părinţi şi cu nişte prieteni către insula Eghina din Grecia. Dorinţa arzătoare de a mă închina şi de a rosti o rugăciune la moaştele Sfântului Nectarie fusese îndeplinită, iar în sufletul meu se puteau auzi imnele de mulţumire îndreptate către Dumnezeu.

Ajunşi în Insula Eghina, după un drum lung şi deşi obosiţi fiind, primul gând s-a îndreptat către Sfântul Nectarie, ocrotitorul Eghinei, şi ne-am îndreptat numaidecât spre Mănăstirea Sfânta Treime. Sufletul îmi tresărea de emoţie la fiecare cotitură, în speranţa că voi zări în depărtare mănăstirea unde Sfântul a vieţuit şi pe care atât de mult a iubit-o… Şi iată că, după câteva minute, după un deal uscat si sărac, se arată o mănăstire impunătoare, un adevărat sanctuar pentru sufletele celor care vin să ceară ajutorul Sfântului!

Ajunşi la poarta mănăstirii, am coborât şi ne-am îndreptat către biserică. Locul, plin de sfinţenie, te făcea să păşeşti cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu şi peste tot se simţea prezenţa Sfântului. Am ajuns în biserica mare a mănăstirii unde, aproape de Sfântul Altar, în partea dreaptă, într-o absidă special amenajată, am găsit aşezată pe un baldachin de marmură racla cu Sfintele Moaşte. M-am închinat până la pământ şi i-am mulţumit Sfântului cu lacrimi că m-a învrednicit să ajung acolo. După ce ne-am rugat fiecare şi am vizitat şi restul mănăstirii (respectiv biserica mică unde se află capul Sfântului, mormântul său ş.a.), am plecat de la mănăstire cu sufletul plin de bucurie duhovnicească, urmând să înnoptăm în Eghina.

A doua zi, pregătindu-ne să plecăm din insulă pentru a vizita şi alte locuri, ne-am gândit să mai mergem o dată la mănăstire pentru a lua binecuvântarea Sfântului şi pentru a mai vizita încă o dată ctitoria Sfântului Nectarie. Am intrat în biserică şi, după ce ne-am închinat la icoanele aflate pe iconostase, ne-am îndreptat către cămăruţa unde se aflau moaştele Sfântului, numai că de data aceasta am hotărât să îi citim acatistul. Am îngenuncheat cu toţii în jurul baldachinului, iar părinţii au început să citească fiecare câte o parte din acatist. Ţineam capul plecat şi ochii închişi… Mintea îmi era aţintită la cuvintele rostite de părinţi, iar inima înmuiată de evlavie şi de dragoste. La sfârşitul acatistului (mai exact la Condacul al 13-lea), ceva m-a îndemnat să mă ridic în picioare şi să îmi lipesc mâna de raclă. După ce s-au reluat Condacul şi Icosul I, am luat mâna de pe raclă şi am văzut că pe palma mea era o substanţă uleioasă… Privind în jur şi negăsind nici o sursă de ulei, mi-am dat seama că este o minune şi că moaştele Sfântului Nectarie izvorâseră mir! I-am chemat pe părinţi şi pe cei care erau cu noi să vadă minunea şi ne-am uns frunţile cu mirul care izvorâse din raclă…

Aceasta era dovada că sfântul ne auzise rugăciunea şi că întotdeauna ne răsplăteşte dragostea ce o avem faţă de el.

Am sărutat încă o dată, cu dragoste şi cu evlavie, sfânta raclă şi am plecat din mănăstire cu sufletul trasăltând de bucurie!

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!” (Bazgan Luminiţa-Valentina, Bucureşti)

Din Sfântul Nectarie – minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, p. 209-211

21
dec.
14

Noua toleranță: „Ești creștin? Tratează-te!”

strait-jacket_810_500_55_s_c1Creștinismul, pare-se, nu este nimic mai mult decât o afecțiune pentru care trebuie să faci reabilitare, o tulburare mintală care necesită o amplă detoxificare – un virus și nu un set de credințe înrădăcinate în Adevăr. Tocmai de aceea, tribunalele încearcă tot mai mult să îi trimită pe dizidenții Noii Ordini Morale a Revoluției Sexuale la reabilitare și instruire obligatorie pro-diversitate. Un articol de Jonathon Van Maren, director de comunicare al Centrului Canadian pentru Reformă Bioetică, scriitor și orator pro-viață. Articol publicat în original pe LifeSiteNews.

Acum un an, la Festivalul Ideilor Periculoase din Australia, am asistat cu interes la dezbaterea comentatorului creștin Peter Hitchens cu un grup de adepți ai Revoluției Sexuale – feminista radicală Germaine Greer, jurnalista Hanna Rosin și popularul și mult-publicatul pervers Dan Savage (care cerea nu de mult ca avortul să devină obligatoriu).

Ca unic conservator în grupul de discuții, Peter Hitchens a fost permanent obligat să apere cele mai elementare concepții ale civilizației, de la valoarea căsătoriei la modul în care ne tratăm copiii. Însă un schimb de replici cu Dan Savage s-a detașat clar în opinia mea: anume, când Savage i-a răspuns lui Hitchens acuzându-l că este „paranoic și proiectează”.

Hitchens l-a întrerupt furios:

„Aceasta este intoleranță! Pentru că am o opinie diferită de a lui, a devenit brusc psihanalist calificat, care poate să îmi spună că am dreptul să am opiniile mele, dar acestea sunt patologice – or, acesta este germenul absolut al totalitarismului. Când începi să crezi că opiniile altora sunt o patologie, atunci te afli la începutul stadiului care duce la poliția secretă și la gulag. Nu îți poți imagina că oricine altcineva are dreptul la o opinie diferită de a ta fără a crede că are vreun defect personal.”

Sau, în cuvintele marelui și regretatului William F. Buckley:

„Liberalii susțin că doresc să asculte alte păreri, dar sunt șocați și ofensați să afle că există și alte păreri.”

La data când Buckley a făcut acest comentariu miezos, cultura noastră era încă orientată în multe privințe după valorile creștine reziduale. Furia lui Peter Hitchens este, însă, îndreptățită astăzi, întrucât echipele de epurare ateiste și totalitariștii „progresiști” depun toate eforturile de a eradica orice simbol cultural care are vreo asociere marginală cu creștinismul. Deși publicul australian a râs zgomotos la sugestia că credințele creștine ar putea fi suprimate (cât de repede uităm istoria!) și deși Dan Savage a protestat vehement că, de fapt, el este tolerant, o parcurgere rapidă a știrilor de Stânga ne dovedește că temerile lui Hitchens nu sunt nici pe departe paranoice.

Cu doar două zile înainte de scrierea acestui articol, The Daily Beast a publicat un articol cu titlul „De ce respinge generația mileniului religia organizată?” Se pare că fizicianul Lawrence Krauss, prieten apropiat al polemistului ateist Christopher Hitchens, acum decedat, a filozofat recent că cultura noastră s-ar putea afla pe pragul de a elimina religia:

„Schimbarea este mereu la o generație distanță”, a declarat el publicului, făcând referire la transformările culturale rapide privind căsătoria homosexuală și sclavia, „deci dacă vrem să sădim sâmburii îndoielii în copiii noștri, religia va dispărea în decurs de o generație, sau cel puțin va fi eliminată în mare parte. Și asta cred că avem obligația să facem.”

Autorul articolului din The Daily Beast observă că oamenii par să aibă o predispoziție psihologică înspre credința religioasă, dar indiferent de aceasta, părerile „bigote” ale anumitor facțiuni religioase, cum ar fi cele care se opun căsătoriei homosexuale, pot fi eliminate cu mult mai mare succes. Cu alte cuvinte, afirmă el tolerant, nu este necesar ca religia să fie eradicată complet, ci doar să fie amputată substanțial.

Salon și-au adus și ei contribuția, declarând că:

„Bigotismul de tip «Dinastia rațelor» are încă un public – dar nu pentru mult timp.”

Ateismul nu mai este capătul unui lung drum al îndoielilor personale, a jubilat autorul, ci mai degrabă doar începutul – și ateii chiar folosesc tradițiile religioase ca să poată încă să se simtă ca și cum viața mai are sens și să beneficieze de concedii plătite! Ateiștii nu numai că deturnează cu japca tradițiile religioase în serviciul unor activități care nu includ modificarea comportamentului sau autocontrolul, ci Salon mai menționează că:

„Sexualitatea biblică este aruncată la coș – în sfârșit.”

Acesta, pare-se, este un lucru bun – în ciuda muntelui de dovezi, plin de boli și tapetat cu cadavre, care arată că Revoluția Sexuală a fost și este un eșec colosal.

Și apoi, vine asta:

Credincioșii care se recuperează își revendică viețile. Majoritatea ateiștilor și agnosticilor sunt foști credincioși, ceea ce înseamnă că mulți poartă un vechi bagaj psihologic derivat din credințe din copilărie sau un ciclu de convertire și deconvertire ulterior copilăriei. Deși mulți foști credincioși renunță la religie fără traumatisme, pentru unii nu este așa, existând acum un termen pentru credincioșii aflați în recuperare: revendicatori. Un grup mic, dar în creștere de savanți cognitiviști explorează relația dintre religie și boli mintale precum depresia, tulburările de anxietate și panica.

Creștinismul, pare-se, nu este nimic mai mult decât o afecțiune pentru care trebuie să faci reabilitare, o tulburare mintală care necesită o amplă detoxificare. Este un virus care necesită tratament și recuperare, și nu un set de credințe înrădăcinate în Adevăr. Tocmai de aceea, tribunalele încearcă tot mai mult să îi trimită pe dizidenții Noii Ordini Morale a Revoluției Sexuale la reabilitare și instruire obligatorie pro-diversitate. În toată Europa și America de Nord, lagărele de reeducare (denumire care se aplică deseori și sistemului public de învățământ și universităților occidentale) și cursurile de această factură reprezintă în tot mai mare măsură soluția guvernului la problema creștinilor primitivi cu care încă mai coabitează, care se agață de credințele lor desuete cu o convingere ce pare greu de zdruncinat.

Discutam ieri cu un prieten avocat, care a făcut observația că unul dintre motivele pentru care cultura noastră s-a transformat atât de drastic este acela că Stânga a fost dispusă să lupte ca demonii pentru fiecare centimetru sângeros de teritoriu pârjolit, să suprime orice mențiune a numelui lui Dumnezeu, să creeze toate drepturile sexuale nou inventate din senin, să eradice orice mențiune a moștenirii noastre creștine din școli. Creștinii, pe de altă parte, au fost mult mai dornici să fie împăciuitori, să accepte și să se întoarcă pur și simplu la treaba lor de a munci și a-și crește familiile. Și așa, centimetru cu centimetru, Revoluționarii Sexuali ne-au încolțit în bisericile noastre, în școlile noastre creștine și în casele noastre. Și încearcă deja să găsească modalități de a-și forța noile „valori” asupra noastră și acolo.

Pentru că, dacă, în ochii lor, creștinismul este o patologie, o tulburare mintală, o nebunie temporară, atunci nu poate exista libertate religioasă. Nu vor fi satisfăcuți cât timp instituțiile religioase predau și aderă la credințele creștine, cât timp bisericile care mențin dreapta credință încă predică adevărurile perene și cât timp părinții încă își învață copiii că Revoluția Sexuală a fost un dezastru sângeros și oribil. Așa că vor încerca, după cum au mai încercat deja, mai îndârjit și mai îndelung.

Și noi va trebui să ripostăm.

21
dec.
14

Hristos și adevărul

mozaic-hristos-pantocratorCe mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni.

Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atât mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu  există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afară sau deasupra crezului pe care şi-l formulase Dostoievski şi pe care-l prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul.

Din Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 94

21
dec.
14

Cu inima în Biserică

36_se_cadesteUn preot cu viata sfanta si inzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, aflandu-se la rugaciune in biserica, cu mai multi oameni, pe cand tamaia biserica si credinciosii, ajungand in dreptul unei femei, nu a tamaiat, dar mai incolo, unde era un scaun gol a tamaiat de trei ori acel scaun si apoi a continuat cu restul bisericii.

Dupa ce s-a incheiat slujba, bineinteles ca femeia a mers la parinte si l-a intrebat:- Parinte, am observat ca atunci cand ati tamaiat in biserica, ajungand in dreptul meu, pe mine nu m-ati tamaiat dar mai incolo, ati tamaiat un scaun gol, de ce parinte, v-am gresit cu ceva?-Fiica mea, i-a spus parintele, eu am vrut sa te tamaiez si pe tine, dar tu nu erai in biserica numai cu trupul, caci inima si mintea ta nu erau acolo, ci departe, dar mai incolo in acel scaun gol sti cine sta de obicei?

-Da, i-a spus femeia, sta sora Maria, care e bolnava si nu a venit.

-Asa este, e bolnava pe pat, dar cu inima si mintea a fost aici cu noi.

Femeia cu lacrimi in ochi si-a cerut iertare, iar preotul a imbratisat-o si a binecuvantat-o spunandu-i sa fie mereu cu luare aminte si cu bagare de seama.

21
dec.
14

Porunca a Cincea – Cinsteşte pe părinţii tăi

20111215002

,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăiești ani mulți și să-ți fie bine în pământul acela pe care Domnul Dumnezeului tău ți-l dă ție”(Deuteronom, 5, 16).

Înainte ca tu să-L cunoști pe Domnul și Dumnezeul tău, L-au cunoscut deja părinții tăi. Doar acest motiv este de ajuns ca să-i cinstești și să le arăți mulțumire și respect. Înclină-te și adu mulțumire și respect fiecăruia, care înainte de tine a primit cunoștința despre bunul cel mai înalt din lumea aceasta.

Un tânăr indian bogat a călătorit cu slujitorii să în munții Indiei. Acolo a întâlnit un bătrân care își păștea caprele. Bătrânul sărac s-a retras într-o parte a drumului și s-a înclinat înaintea tânărului bogat. Tânărul însă a descălecat de pe elefant și a căzut la pământ în fața bătrânului. Bătrânul a rămas uimit, ca și ceilalți slujitori din suita tânărului. Atunci el i-a grăit păstorului:

– Mă înclin înaintea ochilor tăi, pentru că aceștia au văzut înaintea ochilor mei această lume, care este lucrarea Celui Preaînalt. Mă înclin înaintea guri tale, deoarece ea a rostit înainte de gura mea numele Lui. Mă înclin înaintea inimii tale, deoarece aceasta, înaintea inimii mele a tresăltat de bucuria cunoașterii că Părintele tuturor oamenilor de pe pământ este Împăratul și Domnul cerurilor!

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, deoarece drumul tău, de când te-ai născut până acum este udat cu lacrimile mamei tale și cu sudoarea tatălui tău. Ei te-au iubit și când toți ceilalți s-au scârbit de tine, ca de un invalid și necurat. Ei te vor iubi când toți ceilalți te vor urî!

Și chiar când toți se vor arunca asupra ta, ca să te ucidă cu pietre, mama ta se va arunca peste tine, ca să te acopere cu trupul ei. Tatăl tău te iubește, cu toate că-ți știe toate greșelile, în timp ce ceilalți te vor urâ, chiar și când vor afla virtuțile tale. Tatăl tău și mama ta te iubesc cu frică și cu cutremur, deoarece presimt că ești comoara lui Dumnezeu, care le-a fost încredințată spre pază și grijă. Nimeni nu este capabil, în afară de părinții tăi, să vadă taina lui Dumnezeu dinlăuntrul tău! Iubirea lor față de tine își are rădăcina sfântă în veșnicie.

Din iubirea lor pentru tine, părinții înțeleg iubirea lui Dumnezeu față de proprii Săi copii.

Așa cum pintenii silesc calul să alerge mai repede, la fel și ascultarea ta față de părinți îi îndeamnă să-ți arate mai mare îngăduință.

Un fiu rău a năvălit asupra tatălui său și i-a înfipt cuțitul în piept. Tatăl său, dându-și sufletul, i-a zis fiului:

-Spală repede cuțitul de sânge, ca să nu te prindă și să te judece!

În stepa rusească, un fiu desfrânat a legat-o pe mama sa în fața cortului, în timp ce el însuși bea cu femei și bărbați desfrânați, sub privirile acesteia. În momentul în care au apărut hoții, care au văzut-o legată, însă, a strigat cu toată puterea, și nefericitul fiu și-a dat seama că se găsește în primejdie. Astfel, el s-a salvat, iar hoții au ucis-o pe mamă în locul lui.

În Teheran locuia un părinte bătrân împreună cu cele două fete ale sale, desfrânate. Fetele nu ascultau de tatăl lor, ci îi luau în râs sfaturile. Prin viața lor murdară întinau cinnstea și demintatea părintelui lor, provocându-i mustrări de conștiință. Într-o seară, în timp ce fetele credeau că tatăl lor doarme, s-au înțeles să-i pregătească otravă și să i-o dea dimineața, împreună cu ceaiul. Tatăl însă a auzit toate și întreaga noapte a plâns cu amar și s-a rugat lui Dumnezeu.

Dimineața, fetele i-au adus ceaiul și i l-au lăsat în față. Atunci tata le-a zis:

– Știu intenția voastră și voi pleca departe, așa cum doriți. Nu voi pleca însă cu păcatul vostru, ci cu păcatul meu, ca să vă mântuiesc sufletele!
După ce a spus acestea, bătrânul a apucat ceașca și, văzând otrava, s-a aruncat pe fereastră și s-a omorât.
Fiul meu, nu te lăuda cu știința ta înaintea tatălui tău neînvățat, căci iubirea lui valorează mai mult decât știința ta. Ia seama că dacă n-ar fi fost acela, n-ai fi existat nici tu, nici cunoștințele tale!

Fiica mea, nu te mândri cu frumusețea ta în fața mamei tale gârboave, pentru că inima ei, care se găsește între oase, este mai frumoasă decât fața ta. Ia aminte că și tu și frumusețea ta ați ieșit din pântecele ei slăbănogit!

Fiica mea, învață să-l respecți pe părintele tău, pentru că doar astfel vei învăța să-i respecți și pe ceilalți părinți de pe pământ!

Fiul meu, ostenește-te zi și noapte astfel vei învăța să le cinstești pe toate celelalte mame din lume!

Este adevărat, copiii mei, că nu faceți ceva însemnat dacă-i cinstiți doar pe tatăl și pe mama voastră și îi disprețuiți pe părinții celorlalți.

Respectul față de părinții voștri trebuie să fie pentru voi și o lecție de a-i respecta pe toți oamenii și pe toate femeile care nasc cu durere, care-i cresc și-i iubesc cu durere și sudoare pe copiii lor. Să cinstiți aceasta și să cereți ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe pământ!

Fiii mei, este adevărat că nu faceți un lucru important dacă cinstiți doar fața tatălui și a mamei voastre, dar nu și osteneala, timpul lor și pe semenii lor. Pentru că – luați aminte! – cinstindu-i pe părinții voștri, cinstiți și osteneala lor, trecutul lor și pe contemporanii lor! Doar astfel veți șterge dinlăuntrul vostru acel obicei înfricoșător și nesăbuit de a disprețui trecutul.

Fiii mei, să fiți siguri că zilele care v-au fost date nu sunt mai prețioase și mai scumpe pentru Dumnezeu decât zilele care au fost date acelora care au viețuit înainte de voi.

Dacă vă lăudați cu vremea voastră față de trecut, să nu uitați că iarba o va acoperi și pe ea, mormintele, trupurile, și faptele voastre, așa cum o palmă o acoperă pe cealaltă, și că ceilalți o vor batjocori ca pe un trecut îndepărtat. Luați seama că orice vreme este plină de mame, tați, de lacrimi, suferințe, jertfe, iubire, credință și nădejde în Dumnezeu! De aceea, orice vreme este vrednică de respect.

Cel înțelept se înclină cu respect în fața tuturor timpurile trecute, ca și în fața celor viitoare. Pentru că cel înțelept deține ceea ce nu știe cel nesăbuit, faptul că timpul li este ca un minut într-o oră.

Copiii mei, luați seama la ceas!

Ascultați și veți afla că un minut curge după altul și spuneți-mi: care minut este mai bun decât celălalt, mai lung și mai însemnat?

Copiii mei, plecați-vă genuchii și rugați-vă, împreună cu mine lui Dumnezeu!

,,Doamne, Părinte ceresc și Maica cerurilor, îți mulțumesc că ne-ai dat poruncă să cinstim pe tatăl și pe mama noastră pe pământ. Ajută-ne, Atotbunule, ca întru această cinste să învățăm să îi cinstim pe toți bărbații și pe toate femeile de pe pămât, pe copiii Tăi dragi. Ajută-ne, Doamne, Atotânțelepte, să învățăm din această nu să disprețuim ci să cinstim și să respectăm timpurile și neamurile care au fost înainte de noi, care au văzut înainte de noi slava Ta, care au rostit Sfântul Tău Nume și au devenit țărână!

Amin!”

Extras din Sfantul Nicolae Velimirovici Prima Lege a Lui Dumnezeu, Editura Egumenița 2011

 

21
dec.
14

Eu aş vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc…

matanii-100O cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învăţăm tăcerea ca lucrare a minţii. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim…dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur şi, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu.  Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere, cere, cere şi Dumnezeu zice: „Eu aş vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”.

Să tăcem. Să ne facem nişte „insule de tăcere” în timpul zilei. Să intrăm în pielea noastră, pur şi simplu, şi să tăcem. Adică să nu mai vorbim nici cu buzele şi nici cu gândurile. Gânduri vor veni şi vor pleca, dar ne putem uita la ele ca la nişte muşte care zboară pe lângă noi… Dacă devin obraznice să le alungăm cu gândul la Dumnezeu. Cu rugăciunea.

Un mod de a tăcea şi de a nu ne împrăştia este de a da atenţie unor mişcări ale trupului nostru. De exemplu, respiraţia sau bătăile inimii, dacă ni le auzim. Mai nou este chiar o metodă, o terapie, care-i scoate pe oameni clin obsesii şl din situaţii de criză emoţională, ajutându-i să se concentreze pe o senzaţie fizică pentru că nu putem fi atenţi la două lucruri în acelaşi timp. Când simţim ceva, noi nu mai putem să gândim, nu?

Dar, pentru noi, credincioşii, cea mai bună metodă şi singura este rugăciunea însoţită de atenţie. Or, atenţia noastră este bolnavă, este împrăştiată. Avem nevoie să o vindecăm, să o cultivăm. Altfel, ne putem ruga mult, dar fără nici un folos. Unul din motivele pentru care nu ne bucurăm în rugăciune este că o începem prost. La Sfânta Liturghie învăţăm începutul bun: „Cu pace să ne rugăm!”. Da, cu pace să ne rugăm. Şi dacă nu avem pace s-o cerem de la Dumnezeu pentm că e primul dar pe care ni-l dă Duhul Său Cel Sfânt. Prin acest dar ieşim din vâltoarea simţămintelor, emoţiilor şi gândurilor noastre şi intrăm în pacea duhului nostru. Să o cerem înainte de orice rugăciune sau slujire a Domnului: „Doamne, dă-mi pacea Ta!”. Ne ajută mult şi o bună aşezare a trupului într-o poziţie adecvată rugăciunii care ne ajută să stăm liniştiţi şi cu drag înaintea Domnului.

Extras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Ed. Doxologia, 2013, p. 23

21
dec.
14

„Fiţi morali, ca să nu mai fiţi suspicioşi”

31-youngsters_dealing_with_jealousyAm căpătat o îndoială în ceea ce priveşte fidelitatea prietenei mele faţă de relaţia noastră. Evită să răspundă la întrebările suspicioase pe care i le pun.

– Să ştiţi că deveniţi suspicioşi în momentul în care dracul geloziei va pătrunde mai adânc în inimă decât dracul bucuriei întâlnirii cu celălalt. Suspiciunea în raport cu celălalt se naşte şi din cauză că în primul rând n-avem încredere în noi. Întâi se naşte în noi infidelitatea, nu neapărat că iubim pe altcineva, deşi poate fi şi asta, ci prin faptul că întotdeauna îl socotim pe cel care îl iubim sau zicem că-l iubim, second-hand în raport cu celelalte priorităţi pe care le avem în jurul nostru. Ferească Dumnezeu!

Eu personal cred că cea mai urâta şi cea mai cruntă dintre drăcoveniile dracului despre noi este această gelozie, care roade neîncetat ca un vierme, ca o rugină la fier. Domnule, poţi să-i dovedeşti celuilalt de mii de ori, să-i spui prin cuvinte, să faci gesturi şi minuni arătând că-l iubeşti, dacă el nu simte că te iubeşte, aliluia şi amin. Trebuie să stai cuminte, să te retragi, să te rogi lui Dumnezeu, ca într-un fel sau altul să-ţi găsească unul mai vrednic de iubire decât el. Ideea asta cu suspicionarea prietenei, asta e şi un fel de bazaconie, astea sunt filmele americane văzute prea mult. Aţi văzut că mai întâi se culcă bine, după aia o întreabă: „Dar, cum zici că te cheamă? „Se ceartă bine cu părinţii, trag nişte chefuri monstruoase, în care dacă vomită cu atât mai bine, dacă iau droguri e şi mai bine, dacă se întâmpla cumva şi o relaţie de homosexualitate, e nemaipomenit, după aceea spun că îşi doresc o viaţă nouă, fără suspiciuni.

Fiţi morali, ca să nu mai fiţi suspicioşi. În momentul în care deveniţi suspicioşi e şi pentru faptul că aveţi o rană undeva, aşa, ascunsă. Unii mai spun: „Eu sunt supărat, prietena mea nu mai este virgină“. Dar el, măgarul, el nici măcar de virginitatea ochiului nu s-a păzit şi îi cere bietei fete să fie nu ştiu cum. Nu cereţi mai mult decât daţi.

 

Extras din Provocările străzii de Pr. Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2006
21
dec.
14

Simţirea prezenţei lui Dumnezeu

ruga_0– Gheronda, când fac o lucrare intelectuală nu pot spune rugăciunea lui Iisus.

– Dacă în vremea ascultării ai mintea la Dumnezeu, este ca și cum ai rosti Rugăciunea lui Iisus. Iar dacă rostești Rugăciunea și mintea ta nu este la Dumnezeu, care este folosul? Chiar și atunci când obosește cineva spunând Rugăciunea, dar își aduce în minte pe Hristos sau pe Maica Domnului, tot rugăciune se socotește.

– Gheronda, poate să păstreze cineva în sine pomenirea lui Dumnezeu fără să spună rugăciunea lui Iisus?

– Dacă spune cu mintea sa: „Cât de departe sunt de Dumnezeu! Ce trebuie să fac ca să mă apropii mai mult de el?”, din aceasta se va naște și pomenirea lui Dumnezeu, și rugăciunea.

Să te străduiești să simți întotdeauna prezența lui Hristos, a Maicii Domnului, a Sfinților și să te miști ca și cum ar fi de față. Căci, cu adevărat, chiar sunt de față, deși noi nu-i vedem cu ochii noștri cei trupești. Să le încredințezi pe toate lui Dumnezeu și să spui: „Dumnezeu mă urmărește. Oare ceea ce fac acum este plăcut lui Dumnezeu? Ce să fac ca să-I plac Lui? Ce trebuie să evit ca să nu-L mâhnesc?”. Încet-încet aceasta îți va deveni starea lăuntrică. Te vei gândi la Dumnezeu și vei face totul ca să-I placi Lui.

Astfel se naște și crește dragostea față de Dumnezeu, se îndulcește mintea și inima, care, fără osteneală rămân continuu în rugăciune.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6  Despre rugăciune,  Editura Evanghelismos, București, 2013, p. 175-176

21
dec.
14

Când vorbim noi în Biserică – tace Dumnezeu

img_d719473f69b27b666e925fc09512ae77Pomenirea deasă a numelui Mântuitorului ne ajută să ne izbăvim de pomenirea deasă a răului, a aproapelui pe care-l vorbim de rău. Suntem foarte adesea vorbiţi de rău şi vorbim şi noi de rău pe alţii. Chiar în biserici. Mare păcat!

Să ştiţi că cel ce vorbeşte în timpul slujbei în biserică este asemenea lui Iuda care a ieşit înainte de vreme de la Cină. Cel ce iese înainte de „Amin“ din biserică, tot asta face! Să luăm aminte!

Când vorbim noi altceva, Domnul nu mai are loc să vorbească. Şi când îl auzim pe semenul nostru, nu-l mai auzim pe Dumnezeu. Şi tocmai cei care folosim pe buze numele lui Dumnezeu, cântările, rugăciunile, vorbirile Lui, suntem tentaţi să uităm că este vorba de Dumnezeu. Să luăm aminte! Şi iar să luăm aminte! Când vorbim noi în casa lui Dumnezeu, Dumnezeu tace. Tăcerea lui Dumnezeu e un răspuns. În tăcere, Doamne, fă-ne să Te auzim. Din tăcerea Ta, Doamne, învaţă-ne să tăcem noi. Să nu ne ispitim pe noi, nici pe semenii noştri. Să-i lăsăm să Te audă. Să-i lăsăm să Te vadă! Să-i ajutăm să Te simtă. Să se simtă cu adevărat în prezenţa Ta. Căci Tu, Doamne, pe nici unul n-ai vorbit de rău şi pe cei răi i-ai iertat. Să vă luptaţi măcar să nu mai gândiţi şi să nu vă mai aduceţi aici aminte de rău!

Extras din Scara Căinței, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2003, p. 74

21
dec.
14

Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului – Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului

Predica la Duminica dinaintea Nasterii DomnuluiIn numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

 Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul(Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.

Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi!

Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!…

Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment – nu la radacina, ca radacina e unica – in istorie, pe cineva mai deosebit.

Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.

Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam …”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram…” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“…toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).

Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael – neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.

Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam – am spus – e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.

De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.

Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia…” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem – dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu – Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.

Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.

Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.

Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta – legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem – observati – tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.

Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru… decat doar cei care socotesc – ca sarmanul, nefericitul Arie – ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.

Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi – divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.

Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi.

O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)… O parte din fratii nostri intelectuali inca mai zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi, care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu este mai buna… Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta noastra credinta, nu cum zic unii – sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.

Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere, de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definitia noastra.

Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele sufletesti.

Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe. Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt… Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia (cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.

Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti, taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.

Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea ei.

O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura. Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine am si eu o operisoara cat de mica, acolo!

Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra, de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El. Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.

Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul, preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca e pretutindeni este o mare bucurie.

Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte. Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”. Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi dumneata – si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi, radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.

Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea – retinem – nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.

Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care uneori ii inabusa pe bietii oameni.

Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!

Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.

Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea – altfel spus, nu mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc, sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.

Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata, caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.

Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile, slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant nou”.

Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam, atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei dumnezeiesti.

Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre, plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).

Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.

Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand a cautat in el smochine si n-a gasit – si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul rodeste neincetat.

La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom avea parte de inviere.

Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

21
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-21

DUMINICĂ
Înaintea Naşterii lui HRISTOS

Evanghelia de la Matei
(I, 1-25)

artea naşterii lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam i-a dat naştere lui Isaac; Isaac i-a dat naştere lui Iacob; Iacob le-a dat naştere lui Iuda şi fraţilor lui; Iuda le-a dat naştere, din Tamar, lui Fares şi lui Zara; Fares i-a dat naştere lui Heţron; Heţron i-a dat naştere lui Aram; Aram i-a dat naştere lui Aminadab; Aminadab i-a dat naştere lui Naason; Naason i-a dat naştere lui Salmon; Salmon i-a dat naştere, din Rahab, lui Booz; Booz i-a dat naştere, din Rut, lui Obed; Obed i-a dat naştere lui Iesei; Iesei i-a dat naştere lui David, regele; David i-a dat naştere lui Solomon, din femeia lui Urie; Solomon i-a dat naştere lui Roboam; Roboam i-a dat naştere lui Abia; Abia i-a dat naştere lui Asa; Asa i-a dat naştere lui Iosafat; Iosafat i-a dat naştere lui Ioram; Ioram i-a dat naştere lui Ozia; Ozia i-a dat naştere lui Iotam; Iotam i-a dat naştere lui Ahaz; Ahaz i-a dat naştere lui Iezechia; Iezechia i-a dat naştere lui Manase; Manase i-a dat naştere lui Amon; Amon i-a dat naştere lui Iosia; Iosia le-a dat naştere lui Iehonia şi fraţilor lui, la strămutarea în Babilon. După strămutarea în Babilon, Iehonia i-a dat naştere lui Salatiel; Salatiel i-a dat naştere lui Zorobabel; Zorobabel i-a dat naştere lui Abiud; Abiud i-a dat naştere lui Eliachim; Eliachim i-a dat naştere lui Azor; Azor i-a dat naştere lui Sadoc; Sadoc i-a dat naştere lui Ahim; Ahim i-a dat naştere lui Eliud; Eliud i-a dat naştere lui Eleazar; Eleazar i-a dat naştere lui Matan; Matan i-a dat naştere lui Iacob; Iacob i-a dat naştere lui Iosif, bărbatul Mariei, cea din care S’a născut Iisus, Ce Se cheamă Hristos. Aşadar, întru totul, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; iar de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Dar naşterea lui Iisus Hristos, astfel a fost: Fiind Maria, mama Sa, logodită cu Iosif, mai înainte de a fi ei laolaltă ea s’a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând s’o dea el în vileag, a vrut s’o lase pe ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s’a arătat în vis, grăind: „Iosife, fiul lui David, nu te teme s’o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s’a zămislit într’însa este de la Duhul Sfânt; ea va naşte Fiu, Căruia tu Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor“. Iar acestea toate s’au făcut ca să se plinească ceea ce s’a spus de Domnul prin profetul ce zice: Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi trezindu-se Iosif din somn, a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe femeia sa. Şi nu a cunoscut-o până ce ea L-a născut pe Fiul ei. Şi I-au pus Acestuia numele Iisus.
21
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-21

DUMINICĂ
Înaintea Naşterii lui HRISTOS

Ap. Evrei 11, 9-10;

32-40

F-150x150raţilor, Avraam, prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.




Blog Stats

  • 332.231 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte