Ori de câte ori omul zice „am păcătuit”, Dumnezeu răspunde: „Iertat să fii!”.

Cu toţii, să luăm aminte că trebuie să ajutăm la oprirea acestei crime. Când cineva se afla într-o asemenea situaţie şi are de gând să facă avort, pe loc să luăm o poziţie dură, dar şi sfătuitoare. De obicei, femeia care face avort nu vede şi nu ştie ce s-a întâmplat din punct de vedere medical în trupul ei. La cea mai mică dificultate – este şi la modă – merge la medic şi face avort de parcă ar trebui să lepede un câine sau un pisoi. Să o convingem să-şi schimbe părerea, să o povăţuim, spunându-i că este cea mai mare crimă.

Ca duhovnic, vă recomand celor ce aţi făcut acest păcat, o dată sau de mai multe ori, să vă străduiţi prin lacrimi să vă vindecaţi sufleteşte şi, folosind o expresie omenească, să ştergeţi din „inima” lui Dumnezeu toată tristeţea şi amărăciunea. Desigur, omul pocăit care plânge, se nevoieşte, se trudeşte în multe feluri prin asceza îmblânzeşte inima Acestuia, o face să devină mai îngăduitoare faţă de el. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne descoperă că pocăinţa valorează atât de mult, încât ajunge să şteargă cu desăvârşire din inima lui Dumnezeu amintirea păcatului, existenta acestuia în om. Vedeţi cât de mare este pocăinţa! Ea este necesară tuturor şi, în primul rând, mie. Ori de câte ori omul zice „am păcătuit”, Dumnezeu răspunde: „Iertat să fii!”.

Din Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, Galaţi

Fii ca tine, fii cum ești!

Primește aluatul vieții și al persoanei tale ca pe un dar de la Dumnezeu, așa cum este el, cu bunele și mai puțin bunele lui, cu slăbiciuni și neputințe, cu tot, și acceptă că sunt ale tale. Apoi, mergi cu darul acesta la Sfântul Altar și încredințează-l Lui în timpul Sfintei Liturghii, după ce ai făcut cele de cuviință pentru asta: să te spovedești, să te împaci cu cei care te-au supărat, să-i binecuvintezi pe cei ce te blestemă și te ocărăsc și toate cele cerute de Domnul.

Așadar, încredințează-ți darul acolo și așteaptă ca Domnul să primească ale Sale dintru ale Sale și să le transforme cu harul Lui în loc potrivit ca să-Și plece capul. Primește-L și ocrotește-L în inima și în viața ta și El te va crește cum numai El știe!

Fii ca tine, fii cum ești! Pentru că, numai fiind cum ești, vei putea deveni cum ești chemat de Dumnezeu să devii! Dacă vei încerca să te construiești după un model străin de cel sădit de Dumnezeu în tine de la zămislire, chipul Său în adâncul tău, vei rătăci și vei suferi mult. Asta e lucrarea noastră: să-L primim, să-I facem loc în noi! E atât de simplu! Adevărat că nu e ușor, dar El Însuși lucrează împreună cu noi la aceasta!

***

E mai uşor să fii decât să pari că eşti!

E mai uşor, pentru că a fi, nu este povara noastră, ci a Celui ce este, adică a lui Dumnezeu, şi Însuşi Domnul ne spune: „Luaţi povara Mea că este uşoară!”

Şi tot El ne luminează cât de greu este să-L prigonim, pe El, Adevărul, când îi spune cu milă şi dragoste Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului: „Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!”. Pe El, Adevărul izgonit şi prigonit, Îl doare rana mea şi nu rănile pe care I le facem noi, prigonindu-L!

Da, Adevărul ne face liberi şi Duhul Său Cel Sfânt ne va vindeca de toate neputinţele şi ne va învăţa toate. Acestea nu sunt cuvinte goale, ci cuvinte pline, cuvinte care au în ele chiar puterea de care avem nevoie!

Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 5-7

Toate trebuie să fie din inimă

Fiecare lucrare trebuie să fie din inimă, fiecare gând din inimă, fiecare cuvânt din inimă! Atunci când se lucrează din inimă, înseamnă că lucrăm Domnului, că nu suntem şovăitori faţă de nimic – căci ştim că Dumnezeu este pretutindeni, şi înlăuntrul nostru. Toate sunt ale Lui, de aceea e potrivit să ne încredinţăm Lui întru totul, din inimă.

Când ne deprindem a lucra din inimă, atunci nu avem nevoie a ne deprinde cum să ne rugăm – pentru că atunci facem lucrurile din inimă, şi gândurile sunt din inimă, şi rugăciunea este din inimă. Iată, vedeţi cum fiecare dintre noi poate să ajungă la aceste măsuri şi să dea de la sine! Nu avem trebuinţă de nici o nevoinţă: doar să ne deprindem cu gândul că Dumnezeu este pretutindenea şi în inima noastră, pentru că e Dumnezeul inimii, Dătător-de-viaţă, Se sălăşluieşte întotdeauna în mijlocul vieţii şi trebuie să-L căutăm din inimă.

Când ne deprindem astfel, gândurile noastre vor fi întotdeauna paşnice, liniştite, blânde, smerite, binefăcătoare sistemului nervos al tuturor vieţuitoarelor înţelegătoare, al animalelor şi plantelor. Gândurile de pace şi liniştite sunt totdeauna pline de dragoste şi bunătate.

Din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 212

Pr. Paisie Olaru: fiecare patimă scurtează viața și este echivalentă cu sinuciderea

Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului.

Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă… D’apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!

Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: „Vrednică esti…”, că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi – asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati – spui: „Lasă, mai lasă anul ăsta”… si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată… Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: „Fugiti de-aici!” Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: „cum să fac, cum să apuc…”

Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii… sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.

Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: „Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte…” sau „Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate…” Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată… Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.

Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă – lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: „Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?” Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d’apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul…

A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: „Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu…” Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti – „N-am să fac asta până oi muri” -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde – în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea…

Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul… Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: „Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare…” Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule… Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da… Ai jurat… ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii…

În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii… Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.

Din Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină (București); ediția a II-a

Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!

În toată credinţa mea este o undă de îndoială; în tot ceea ce fac, sau în tot ceea ce zic. Bănuiesc câteodată că poate Dumnezeu nu e lângă mine; poate nu mă întâlnesc de fiecare dată cu Iisus Hristos sau cu Maica Domnului, sau cu sfinţii, în rugăciunea mea; şi în toată credinţa mea se strecoară, din când în când, şi câte un sâmbure de îndoială. Suntem oameni, şi, oameni fiind, suntem supuşi şi acestei îndoieli care, odată depăşită, întăreşte credinţa noastră.

Ca să ne dăm seama, în schimb, ce înseamnă o credinţă activă, daţi-mi voie să vă povestesc o întâmplare care să ne imaginăm că s-a petrecut cu adevărat. Eu zic că s-a petrecut cu adevărat. Se spune că, la un moment dat, în Statele Unite ale Americii, un mare circar, mergător pe sârmă, se hotărâse să treacă de pe o parte pe cealaltă a cascadei Niagara. Înălţimea era ameţitoare sub el, apele fierbeau, iar oamenii de pe o parte şi cealaltă, pe de o parte stăteau cu ochii uimiţi, văzând un alt semen de-al lor încercând trecerea aceasta peste Niagara, iar de pe altă parte se îndoiau. Omul a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să trec peste apele învolburate ale Niagarei, la această înălţime ameţitoare, pe o simplă sârmă?”

Cam 10% au zis „da”. 90% au zis nu”. Iată că omul a început să meargă şi a trecut de pe o parte pe cealaltă a Niagarei. Oamenii erau deja entuziasmaţi, vedeau în circar un mare făcător de minuni pe sârmă. Omul îi întrebă din nou:

Dar ce spuneţi acum, de pe malul acesta stâng, credeţi că pot merge pe malul celalalt, pe aceeaşi sârmă?”.

Toţi oamenii, cam 50%, au început a striga: „Credem”. 50% au rămas îndoielnici în continuare. Omul, profesionist în cele din urmă, trecu de pe malul stâng pe malul drept, înapoi. Lumea se entuziasma şi mai mult. Camerele de luat vederi îl urmăreau pretutindeni. Dar omul mai puse o întrebare, dificilă de altfel: Ce spuneţi, credeţi că pot trece acum, cu o roabă în mână, de pe malul drept pe malul stâng al cascadei Niagara?

Oamenii, văzând celelalte fapte dinainte, începu-ră, o parte dintre ei, din ce în ce mai mare, mergând către 80%, să zică: „Da, credem că poţi s-o faci”, 20% rămânând în rezervă. Omul luă roaba, se urcă cu ea pe sârmă şi trecu, într-adevăr, de pe malul drept pe malul stâng. Oamenii – entuziasmaţi la maximum, camere de luat vederi îl urmăreau pe acest mergător pe sârmă. Totul părea că merge spre o mare victorie a circarului. Acesta însă întrebă mulţimea: „Ce ziceţi, pot trece acum de pe malul acesta pe celălalt, cu un om în roabă, peste sârmă, la această înălţime ameţitoare, deasupra Niagarei?”

Mulţimea toată a început să freamăte, să strige: „Sigur, credem, credem toţi”.

„Bun! spuse. Cine urcă în roabă?”

Mulţimea amuţi. Credinţa lor, aceea furtunoasă şi spumoasă, se pierdea undeva în furtuna şi-n spumele Niagarei. Din mulţime însă se desprinse un copil. Se apropie de om, se aşeză în roabă, omul ridică roaba şi trecu de pe malul pe care se afla, pe celălalt. Lumea iarăşi începu să freamăte, începu să aplaude, toţi se entuziasmau la maximum, camerele de luat vederi nici nu mai priveau către circarul de pe sârmă, ci către copilul din roabă. Şi, entuziasmat, un reporter îl întrebă: „Totuşi, cum ai avut curaj, măi copile, să te urci în roaba acestui om?”

„Cum să n-am curaj?! E tata!”, a răspuns copilul.

Credinţa aceasta a mulţimii se aseamănă, nu de puţine ori, cu credinţa noastră. Şi noi spunem despre Dumnezeu-Tatăl că este Tatăl nostru Care este în cer, dar ne purtăm de prea puţine ori ca adevăraţi fii ce, recunoscând că, odată luaţi în braţe de Tatăl, putem trece fără nici un fel de probleme peste toate valurile vieţii. Oricât de amare şi oricât de mari par câteodată, ele n-au cum să ne astupe, atâta vreme cât suntem la sânul lui Dumnezeu, pentru că peste statura lui Dumnezeu nu se poate înălţa nici un val, spunea unul dintre Sfinţii Părinţi.

Iată, aşadar, acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” ţine de credinţa necredincioasă din noi. Tari şi mari sunt acei care pot să-şi spulbere aceste îndoieli, rămânând numai în credinţă, ca pe o stân-că fermă, ca pe Stânca aceea, ce-şi poartă numele cu minunăţie în lume, până la sfârşitul veacurilor, şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.

Se mai merită să ţii fecioria în ziua de azi?

Se mai meritã sã tii fecioria în ziua de azi?

Adina

 

Draga mea Adina

Oare de ce mă doare întrebarea ta mai mult decât durerea ta care răzbate prin ea? De obicei, ce ajunge la mine printr-o întrebare este durerea celui care îmi scrie, sau nedumerirea lui, sau provocarea pe care mi-o aruncă! Foarte rar mi se întâmplă să mă opresc la expresia mesajului. Acum însă e cu totul altfel: peste durerea ta de copil cuminte care suferă, poate, că e vitregit de plăcerile pe care-şi închipuie că le-ar avea dacă şi-ar putea „permite deliciile” interzise, şi pe care le compară cu plăceri (ne)vinovate deja cunoscute, dar sancţionate de mustrări de conştiinţă, mai e o durere. E cu adevărat, o durere peste durerea ta reală. E ca un bolovan, ca pe o povară căzută peste tine şi năvălită acum şi peste mine. E întunericul acestei lumi încuibat în fiecare cuvânt pe care-l foloseşti pentru a-ţi exprima durerea.

În primul rând e vorba de acest „se” cu care îţi începi mesajul. Da, e o lume în care lucrurile se sparg, se strică, se întâmplă şi nu e nimeni vinovat sau responsabil pentru asta. Îmi dau seama că nu e opţiunea ta, ci o „moştenire”, o adoptare a felului în care se vorbeşte…

Apoi expresia „mai merită” este şi ea o dovadă dureroasă a precarităţii valorilor noastre care uneori au preţ, alteori nu, pentru că nu „se mai poartă” sau „a trecut sezonul” şi stocul rămas, se dă cu „preţ redus”, la „mâna a doua” (în limba engleză)…

Iată cum, tu însăţi te întrebi dacă n-ar fi cazul să renunţi la preţul tău (pe care nici măcar nu-l cunoşti, pentru că-l cauţi pe piaţa „zilei de azi”). Da, copil iubit, pe tine te dispreţuieşti punându-ţi la îndoială fecioria, pentru că fecioria nu este o stare anatomico-fiziologică, ci eşti chiar tu. Tu eşti Adina fecioara. Tu, fecioară eşti Adina şi vei fi Adina şi dacă nu-ţi vei mai ţine fecioria, dar vei fi rănită în fiinţa ta şi asta nu neapărat pentru că ţi-ai pierdut fecioria, adică integritatea, ci pentru că n-ai mai vrut „s-o ţii” pentru că nu „se merita” şi pentru că ai evaluat-o la preţul pieţii din „ziua de azi”!

Ştii, Adina mea, când o fată îmi scrie despre durerea ei de a nu fi iubită, de a nu putea iubi, de a fi iubit şi a fi fost dezamăgită, rănită, părăsită, umilită, înţeleg altfel durerea şi Domnul îmi deschide inima ca să mângâi acea durere pentru că El înţelege tot şi poate vindeca orice durere când omul se întoarce la El. Înţelegi, fetiţa mea? Una e să-ţi pierzi fecioria „din dragoste”, fie ea naivă sau pătimaşă, şi alta e să n-o mai ţii pentru că nu se mai merită!

Te rog, om drag, te rog, fetiţa mea, ai grijă de tine şi vindecă-ţi sufleţelul înainte de a-l ucide fără să ştii de ce!

Te îmbrăţişez cu durere, cu dragoste şi cu nădejde în Domnul,

Rugăciunea este singura care-i ştie adresa

Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, şi am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu şanţul care face legătura cu partea de deasupra şi, vara, ferestrele sunt deschise.

De ani de zile vin rândunelele şi-şi fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua şi noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere. Aşa încât, deasupra becului de la intrare, era o mică platformă şi acolo rândunelele îşi făceau cuib. Ei bine, în fiecare primăvară fiecare rândunică venea exact la cuibul ei din celulă, din sutele de celule care erau acolo. Ele deveniseră blânde şi le-au marcat la un picior deţinuţii mai vechi în toamnă, iar când veneau primăvara le luau în palmă şi se uitau la semnul de la picior.

Deci, dacă rândunica ştie să găsească o celulă, cum să nu ştie rugăciunea? Aşa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, departe, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume şi nu ştii unde este, dacă eşti mamă şi este copilul tău şi te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i ştie adresa. Acesta este unul dintre miracolele rugăciunii că nu greşeşte niciodată adresa!

Din Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, 2013, p. 57-58

Întrebări încălţate cu bocanci

„La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu“. (Cuviosul Iustin Popovici)

 Ce bine și ce frumos este când se adună oamenii laolaltă și stau de vorbă despre una-alta. E bucurie mare când se întâlnesc doi prieteni care nu s-au văzut demult și au atâtea să își spună, ori când se reunesc familii mai mari sau mai mici, la câte un eveniment deosebit. Însă, cu toată bucuria, mai apar uneori și situații jenante, care ar putea lipsi, dacă oamenii ar fi delicați unii cu alții și s-ar gândi, înainte de a deschide gura, la ce ecou vor avea cuvintele lor în sufletul celui cu care vorbesc și cât de mult îi interesează pe ei înșiși răspunsul la o întrebare sau e adresată doar de dragul conversației. Mai exact, mă refer la trei întrebări. Prima este atât de des întâlnită, încât o veți recunoaște ușor.

O întrebare de genu` : « Puișor, pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata ? » adresată unui copil, este o cruzime. Astfel de întrebare îl determină pe copil să cântărească iubirea mamei și iubirea tatălui, înainte de a da un răspuns. Cum îl iubește mama, cum îl iubește tata, ce îi dă mama, ce îi dă tata, cum se manifestă dragostea fiecăruia? Îl pune să judece ceva ce nu e de judecat. Îl pune să compare doua iubiri de nemăsurat. Cine ești tu, cel care întrebi asa ceva un suflet de copil care își iubește părintii nemăsurat ? Cine te-a pus pe tine să-i cântărești iubirea părinților ?

Sunt convinsă că nu te-ai gândit, înainte de a întreba asa ceva, la ce furtună poți dezlănțui în sufletul copilului. E o întrebare crudă, fără milă, fără iubire. De multe ori, copii răspund inteligent : « pe amândoi îi iubesc la fel de mult ». Bravo lor! Dar acum, ia gândește-te că s-ar putea ca mama să rămână mai mult în preajma lor și să se ocupe de educația lor (lucru firesc, cât se poate de normal), iar asta înseamnă multă răbdare, iubire, dăruire, educația presupunând să îndrepți ramurile strâmbe, să tai ramurile uscate, nepotrivite și să le întărești sau să sădești ramuri și semințe bune, sănătoase.

Asta uneori doare, că sunt dureri de creștere, dar sunt necesare. Iar când vine tata acasă de cele mai multe ori își găsește copii hrăniți, îmbăiați, în pijama, pregătiți de culcare. El vine, le dă pupicul de noapte bună și gata. Dacă un astfel de copil răspunde la întrebarea încălțată cu bocanci : ”tata”, şi e şi mama de față, tu ești răspunzător de ceea ce simte mama, de rana făcută în inima ei. Se poate întâmpla chiar să judeci : « dar oare de ce a zis asa ? Hm… Ce să fie asta ? » Mai ales dacă întrebarea vine dintr-o anumită parte a familiei… Nu mai insist pe punctul ăsta, cred că ați înțeles ideea.

A doua întrebare : « Dar la voi nu vine barza? »

Doi tineri căsătoriți de câțiva ani buni, încă nu au copii. Vii tu să-i întrebi, că te doare, nu-i asa, că ei nu au copii și vrei să știi care-i motivul, să poți dormi liniștit! Ce ai dori să-ți spună?

(Întrebarea asta am auzit-o adresată în public unor prieteni a căror durere o cunosc, și nu vă pot spune cât de greu cade un cuvânt de felul ăsta, aruncat așa, fără nici o considerație, pur și simplu din…curiozitate!)

Tu, cel care ai pus întrebarea, ai dori într-adevăr să afli cât de rău îi doare că nu au copii, ai dori să afli câte lacrimi au vărsat în genunchi, la rugăciune, chiar ai dori să afli câte zile de tratament au făcut și cât i-a costat, ai dori să afli căruia dintre ei i-a spus medicul că suferă de infertilitate? Ai dori să îți răspundă public toate astea, din moment ce public ai adresat întrebarea ta încălțată cu bocanci? Cu ce drept faci asa ceva? Știi tu planul lui Dumnezeu cu ei? Știi tu câte mai au ei de învățat sau de îndreptat în viata lor, până să vină copilul într-o familie în care iubirea de Dumnezeu să fie în centru vieții lor? Nu, nu știi toate astea, tu doar te-ai arătat interesat de viața lor, fără să fi interesat și de inima lor, de durerea lor. Când vor dori să îți spună, fii pe pace, îți vor spune. Dar nu forța pe nimeni să se gândească la rana din inima lui atunci când îți vine ție să « conversezi ».

Dacă vrei să-i ajuți, roagă-te pentru ei. Domnul îți va răsplăti.  

A treia întrebare: « Dar tu când mă chemi la nuntă? » adresată unei fete singure, de peste 25, 30 de ani sau chiar unui băiat, e din nou o cruzime.

De obicei întrebarea asta vine cam în aceleași condiții ca cele de mai sus, în public, la o reuniune de familie sau undeva, între simple cunostințe. Interesant este că cea (de obicei femeile întreabă asa ceva, cine știe de ce…) care întreabă nu are o căsnicie fericită!

Aproape niciodată nu am întâlnit întrebarea aceasta la cineva care mă respectă, mă cunoaște, mă iubește, mă prețuiește pe mine, ca om, ca persoană. Foarte rar am întâlnit întrebarea asta la cineva care are o familie la locul ei, cum se spune, sau venind din partea unei doamne care își duce crucea familiei cu bucurie, cu un soț care o iubește și o prețuiește, cu copii crescuți și educați cu multă bună-cuviință.

Nu, întrebarea asta vine, de cele mai multe ori, de la cele care își mută privirea în viața altuia și vor să știe de ce nu ești « în rând cu lumea », de ce nu ești la casa ta. În fine.

Ce răspuns așteaptă, oare? Având în vedere că întrebarea-i cu bocanci, nu așteaptă neapărat un răspuns, ca e doar așa…aruncată din puțină curiozitate. Desigur, un răspuns înțelept ar fi: “Da, am să vă chem, îmi doresc și eu o familie, dar încă nu s-a întâmplat. Când va fi momentul, veți afla », sau oricare alt răspuns frumos, cu bun simt.

Sincer, oare chiar ar dori să afle câte lacrimi au curs din ochii unui om care simte sau a simțit apăsarea singurătății ? Cât de grea e singurătatea, numai Domnul știe și cei care au simțit-o. Chiar ar dori să știe cât te-ai rugat lui Dumnezeu să te ajute să nu cazi sau să ieși din tristețe, din deznădejde !?

Chiar ar dori să știe că inima ți-a fost rănită și acum îți dorești doar să se vindece, sau ar dori să știe că ai iubit odată prea mult și totul s-a năruit că iubirea nu era clădită pe stâncă, ci pe nisip? Sau ar dori să știe că nu te preocupă asta, că le lași pe toate în mâna Domnului, și că te bucuri de fiecare respirație și de fiecare zi ca din mâna Sa?

Ce răspuns ar dori, oare?

Nu, degeaba îmi arunci întrebarea, eu sufletul nu mi-l pot deschide la comandă în fața ta. Cu respect, te rog să mă întrebi mai bine despre sănătate, despre bucuriile mele. Am putea vorbi atât de frumos despre multe alte lucruri! Iar dacă simt sufletul tău aproape, s-ar putea să îți spun mai multe, să îți cer chiar sfaturi.

***

Am bucuria pe care mi-o dă Domnul în fiecare zi, aceea de a mă trezi dimineața și a vedea un nou răsărit de soare, am bucuria de a simți zăpada în palmă când ma joc cu bulgari de zăpadă, am bucuria de a vedea zâmbetul mamei, am bucuria de a mă întâlni cu prieteni de nădejde, am atâtea bucurii ! Primăvara mă bucur de frumusețea pomilor înfloriți, de aerul proaspăt, vara mă bucur de mirosul florilor de tei, de fiecare apus de soare după o zi de muncă, de gingășia florilor de câmp ; toamna mă bucur de culorile frunzelor care se iau la întrecere, care mai de care și mă uimesc cu frumusețea lor. Mă bucur de roadele ei, de fructele și legumele de la țară.

De fiecare zi mă bucur. Slava Ţie, Doamne, slava Ţie.

Mă bucur că am un acoperiș deasupra capului, mă bucur când am sănătate și îi mulțumesc Domnului când îmi dă o lecție printr-o boală.

Mă bucur când mă întâlnesc cu prietenii mei, mă uimesc de multe ori prin ideile și gândurile lor; îmi dau și ei adevărate lecții de viață.

Mă bucur de toți și de toate. Mă bucur de ceea ce am. Dumnezeu mi-a dat viață să mă bucur de ea și prin toate cele pe care mi le-a dat, să ajung la El, să ajung într-un final, cu mila Sa, la mântuire. Unii oameni au o cale în viața de familie, alții în viața din mânăstire. Unii nu se căsătoresc, nici nu se călugăresc, din motive cunoscute de Domnul. Dar toți au un plan de împlinit în viață, toți au o misiune, toți sunt chemați la mântuire. Fiecare, în felul său, așa cum alege să traiască, așa va fi și răsplătit.

Bine ar fi să nu mai dorim să încadram oamenii în categorii, că are fiecare om crucea lui de dus. Bine ar fi să învățăm ce e de învățat de la fiecare și din fiecare întâmplare din viața noastră. Fiecare om are călătoria lui.  

Întotdeauna, la celalalt sa te duci cu pași de porumbel.

sursa Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41- 43 – august 2010

Puterea Sfintei Cruci!

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei şi l-a întrebat:

– Evanghelia voastră este adevărată?

 – Da, este adevărată, răspunse episcopul.

– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veţi bea otravă, nu vă va vătăma”.

Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune şi, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.

Episcopul, care era om înţelept, luă paharul şi îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde doreşte.

Episcopul a băut şi nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puţină apă ca să clătească paharul şi i-a spus sultanului:

– Dă-i acum să bea şi vrăjmaşului lui Hristos care ţi-a propus să faci aceasta.

Acela a băut şi a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!

Nu e bine să fie omul singur

Nu există decât o singură suferință, aceea de a fi singur. Un Dumnezeu o singură Persoană n-ar fi iubire. El este Treime, unul și treime în același timp.

La fel, ființa umană, monadă închisă, n-ar fi chipul Lui. Relatarea biblică numește femeia ”ajutor”, mai exact un ”față către față”. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Și Biblia nu spune că nu este bine să ”muncească omul singur”, ci ”nu e bine să fie omul singur”, așa încât femeia ”va fi cu el”. ”Unul către celălalt”, formând o co-existență. Așadar, ființa umană este de la început, in principio, o ființă conjugală. ”Bărbat și femeie i-a făcut și i-a binecuvântat și le-a pus numele: Om în ziua în care i-a făcut” (Fac.5,2).

 

Din Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Christiana, p. 127

Aceste cuvinte cuprind întreaga noastră credinţă

Rugăciunea este mijlocul prin care noi ne unim foarte strâns cu Dumnezeu. Prin “rugăciune” nu înţelegem doar simplu rugăciune din când în când în faţa icoanelor, dar împreună cu aceasta – lucru pe care trebuie să-l facem – monahul foloseşte şapte cuvinte de rugăciune, pe care le rosteşte atunci când munceşte, mănâncă sau stă şi atunci când se ocupă cu orice altceva, fără încetare! Spunem aceste cuvinte cu gura, cu mintea sau cu inima: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Spunerea lor permanentă nu ne oboseşte. La început omul trebuie să stăruie puţin, dar, mai târziu, el se obişnuieşte cu ea şi spune rugăciunea cu mare uşurinţă şi nu mai vrea să se oprească. Atunci când o spune, el simte o atât de mare exaltare duhovnicească încât chiar şi în cele mai dificile momente, dacă există cumva, nu se simte tulburat sau deranjat.

Mai degrabă, cu răbdare îşi află scăparea în Hristos, pe Care Îl roagă să aibă milă de el, iar Hristos îl mângâie şi-i dăruieşte bucurie. Ce poate fi mai frumos decât să-L rogi pe Hristos în orice clipă şi să-I rosteşti sfântul Său nume cu aceste buze de ţărână? Există oare vreo cinste mai mare? Aceste cuvinte cuprind întreaga noastră credinţă.

Spunând “Doamne”, noi credem că suntem slujitorii lui Dumnezeu, şi că El este Stăpânul nostru. Aceasta îl onorează pe Hristos, prin faptul că Îl facem Domnul nostru, dar aceasta ne onorează şi pe noi, care suntem slugile unui astfel de domn, Care este Dumnezeu.

Când spunem “Iisuse” care este numele omenesc al lui Dumnezeu, întreaga viaţă pământească a lui Hristos, de la naştere până la Înălţarea Sa, ne vin în minte.

Spunând “Hristoase”, care înseamnă uns de Dumnezeu, împăratul cerului şi al pământului, noi mărturisim şi credem că Hristos este Dumnezeul nostru, Cel Care a creat totul şi se află în cer şi va veni din nou să judece lumea.

Spunând “miluieşte-mă” noi Îl implorăm pe Dumnezeu să ne trimită ajutorul Său şi mila Sa, căci noi ştim că fără ajutor de Sus nu suntem în stare să facem nimic. Aceasta este, pe scurt, explicaţia acestor cuvinte.

Oricine le spune trăieşte în sine multe bucurii. Cu toată inima mea mă rog ca dulcele nostru Iisus să-ţi dăruiască rugăciune în suflet, aşa încât să poţi gusta mireasma de negrăit a rugăciunii care să te umple cu totul.

Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 277-278

Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui în dar pe toţi

Am întâlnit mulţi părinţi sfinţi şi oameni duhovniceşti cu multe daruri, dar toţi îşi ţineau lucrările lor ascunse, tăinuite, ca să nu le piardă. Spuneau: “Lasă, că ştie Dumnezeu”.

E lucru simplu. Cum ne vom aşterne aşa ne vom odihni. Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe şi suntem români creştin-ortodocşi, mult-puţin ştim ce trebuie să facem ca să ne mântuim şi de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem.

 

Să ţinem, să răbdăm până la sfârşit, că fapta bună până la sfârşit este. Mulţi încep fapta bună, dar ispititorul e şmecher şi ne amăgeşte şi ne schimbăm. Atuncea e primejdie mare.

Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui în dar pe toţi.

În orice situaţie, dacă te porţi cu celălalt ca şi cum i-ai fi inferior, ca şi cum ai fi mai jos decât el, ieşi câştigător în toate privinţele. Şi duhovniceşte eşti câştigat, la Dumnezeu – că aceea este cel mai important -, dar şi cel care te vede, chiar de ţi-ar fi şi cel mai mare duşman, se foloseşte. Nu se poate să nu se folosească. Şi cel mai mare duşman al tău se îmblânzeşte dacă eşti cu smerenie, că lucrează harul lui Dumnezeu. Dacă te porţi cu superioritate, şi cel mai intim prieten al tău se îndepărtează de tine. Aşa poţi câştiga cel mai bine pe aproapele tău.

Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura  Prodromos, 2009, p. 291-292

Dacă te rogi şi eşti trist ceva nu merge bine

…Ca să te rogi, trebuie să ai acest lucru în firea ta, pe care, desigur, trebuie să-l cultivi. Aşa cum ne îngrijim de sănătatea trupului nostru, tot la fel trebuie să avem grijă şi de sănătatea sufletului. Bine este să fim mereu bucuroşi. Când obişnuim să ne rugăm, primim har de la Hristos, şi chiar mai mult de atât. Dacă te rogi şi eşti trist, dacă nu ai dispoziţie înlăuntrul tău, ceva nu merge bine. Să vezi despre ce este vorba, să dai atenţie acestui lucru, fiindcă caracterul omului influenţează foarte mult viaţa duhovnicească.

Pentru ca să fie luminat de Sus iar faţa sa să strălucească de prezenţa Lui Hristos în el, creştinul, rugându-se, trebuie să fie atent să-şi trăiască viaţa după Legea Lui Dumnezeu.

Dacă vrea să se apropie de Dumnezeu, trebuie să vieţuiască ca atare. Trebuie să încerce să iasă din captivitatea firii umane josnice şi supusă păcatului, să se întrarmeze pe sine cu putere de Sus, să facă asceză, să se facă pe sine vas ales care să primească harisme dumnezeieşti. În afară de aceasta, să dorească să se curăţească de păcate, încredinţat fiind de ,,Cuvântul Adevărului” că acest lucru este posibil. Punându-şi toată voinţa în lucrare, cu ajutorul Lui Dumnezeu, va fi purtat către nepătimirea cea statornică, şi, mai mult decât atât, se va face, din ce în ce mai mult, asemănător Lui Dumnezeu.

Sursa: revista ,,Monahikí Ékfrasi” nr. 28, septembrie-octombrie 2008

Oamenii cred că e pedeapsa divină – au furat din biserică şi i-a lovit fulgerul (video)

Este incredibil ce s-a întâmplat în Sankt Petersburg. O maşină în care se aflau mai mulţi hoţi a fost lovită de fulger. Indivizii tocmai jefuiseră o biserică.

E pedeapsa divina, au spus rusii, scuipandu-si in san, dupa ce au vazut filmuletul cu masina lovita de fulger.

Filmata de camera de bord a unui vehicul din spate, masina a explodat din senin facandu-se tandari. Interesant este ca inauntru se aflau niste hoti care tocmai jefuisera o biserica din Sankt Petersburg si tocmai de aceea oamenii cred ca i-a pedepsit Dumnezeu.

Nici unul dintre hoti nu a scapat cu viata. Potrivit expertilor, probabilitatea de a fi ucis de fulger este de una la 300.000.

Icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată”

Până la sfârşitul veacurilor, Dumnezeu îi cheamă pe oameni să se smerească şi să-şi schimbe viaţa, iar acest proces este indispensabil intrării noastre în împărăţia cerurilor. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evrei 12, 1-2)

Povestea acestei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului Bucurie Neaşteptată este legată tocmai de procesul de pocăinţă.
Icoana „Bucurie Neaşteptată” a PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu înfăţişează acestea: într-o cameră se află o icoană a Maicii Domnului, iar lângă ea se observă un tânăr îngenuncheat la rugăciune. Tradiţia despre vindecarea unor tineri cu diverse boli prin intermediul acestei icoane este amintită în cartea Sfântului Dimitrie al Rostovului, „Ploaia pe lână” .

Un tânăr stăpânit de un păcat greu, care totuşi avea evlavie către Maica Domnului, s-a rugat într-o zi înaintea icoanei Preacuratei Fecioare, înainte să se ducă şi să păcătuiască din nou. Rugăciunea sa de fiecare zi cuprindea şi cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!” În ziua aceea, după ce a rostit cuvintele, când era pe punctul de a pleca, el a văzut că Pruncului i-au apărut răni la mâini şi la picioare, cu sânge care curgea din ele. Dar şi chipul Maicii din icoană se mişca, fiind ca şi viu. Îngrozit, a exclamat, căzând cu faţa la pământ: „Stăpână, cine a făcut asta?”
Maica Domnului din icoană a răspuns: „Tu şi alţi păcătoşi, prin păcatele voastre, Îl răstigniţi din nou pe Fiul meu. Tu îmi spui mie milostivă, iar după aceea mă insulţi cu faptele tale.” Mişcat profund, omul acela s-a rugat Maicii: „O, Stăpână, să nu fie mai presus păcatul meu decât bunătatea ta neasemuită! Tu eşti nădejdea păcătoşilor. Roagă pe Fiul tău să-mi vină în ajutor!”

Maica Domnului a rostit de două ori o rugăciune către Pruncul Hristos, vreme în care El a rămas neclintit, dar după aceea a răspuns rugăciunii stăruitoare a Maicii Sale: „Voi îndeplini cererea voastră. Pentru rugăciunea voastră, păcatele acestui om sunt iertate. Lasă-l, în semn de iertare, să-mi sărute rănile.”

Astfel, păcătosul iertat, în faţa căruia s-a arătat inepuizabila milă a Maicii Domnului, într-un chip minunat, s-a ridicat şi a sărutat rănile Mântuitorului cu o bucurie nespusă. Din acel moment, el a dus o viaţă curată şi cucernică. El a primit BUCURIA NEAŞTEPTATĂ a iertării păcatelor sale.
Acest eveniment, consemnat de Sfântul Dimitrie al Rostovului, a inspirat pe un credincios să realizeze icoana Maicii Domnului „Bucurie Neaşteptată”, în care să apară şi un bărbat îngenuncheat în faţa Icoanei. De obicei, în josul icoanei sunt scrise cuvintele de la începutul istorisirii: „A fost cândva un om păcătos…”.

Una dintre aceste icoane (Bucurie Neaşteptată) se află la Moscova, în biserica Sfântului Ilie (după ce a fost mutată prin multe biserici, din cauza ateilor care ardeau / distrugeau bisericile respective), în zilele de vineri cântându-se aici, de regulă, Acatistul Maicii Domnului „Bucurie Neaşteptată”. De altfel, legat de toate Icoanele renumite ca fiind făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, s-au alcătuit Acatiste, ce sporesc rugăciunea înaintea icoanelor respective.

Foarte multe minuni s-au petrecut şi se petrec în legătură cu această Icoană, atât vindecări de boli (fizice şi psihice), cât şi alungare a tristeţii şi ajutor pentru despătimire.

Dumnezeu clădeşte pentru fiecare om o casă

Un tânăr bogat, care trăia în desfătările lumii şi de cele sufleteşti nici habar nu avea, avu într-o noapte un vis mântuitor. Se făcea în vis, că ajunsese în Rai şi se desfăta în frumuseţile de acolo, însoţit de Sfântul Petru, care îi dădea explicaţiile necesare. Într-un loc văzu clădindu-se un palat strălucitor. Tot materialul ce se folosea la zid, era de aur şi argint curat.

„Pentru cine se clădeşte acest palat măreţ?” – întrebă tânărul.

„Pentru Nicolae, servitorul tău. – răspunse Sfântul Petru – dar Nicolae servitorul, nici nu va şti cum să folosească acest palat… el locuieşte într-o căsuţă mică… el se va rătăci într-un astfel de palat”. Sfântul Petru nu răspunse nimic.

Merseră mai departe şi ajunseră într-un loc unde clădea un bordei foarte şubred şi slab. Meşterul care lucra la el, încerca să-i facă pereţii cu trestie, fân şi paie, pe care le lega la un loc, le presa şi apoi le lipea cu lut.

„Dar asta ce înseamnă? – întrebă tânărul mirat – aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea… să clădească cineva cu paie şi fân?… 0 mică scânteie va preface în scrum şi cenuşă o astfel de casă de paie… Şi pentru cine se clădeşte acest bor­dei şubred?”

„Pentru tine”, răspunse Sfântul Petru.

„Cum? Pentru mine? – întrebă tânărul mirat – O, nu… acest lucru nu se poate… eu am locuit până acum într-un palat… într-un astfel de bor­dei n-aş putea trăi nici un singur minut”.

„Şi totuşi – răspunse cu apăsare Sfântul Petru – acest bordei se clădeşte pentru tine… Să ştii, iubite tinere, că aici în Rai, Meşterul nostru cel Ceresc – Dumnezeu – clădeşte pentru fiecare om o casă (2 Cor. 5,1). Servitorul tău, Nicolae, trăieşte o viaţă de rugăciuni şi de fapte bune; el dă material care rămâne: aur şi argint. Dar tu trăieşti o viaţă de desfătări lumeşti; tu dai material ce nu va putea rezista focului: paie, trestie şi fân.”

În decursul acestei vorbiri, bordeiul luase foc şi trosnea din toate încheieturile. În zgomotul acelui trosnet, tânărul se deşteaptă din somn, îngrozit peste măsură şi tremurând de frică… visul acesta i-a străpuns inima şi viaţa… a ieşit din lume şi a început să strângă material trainic pentru casa lui veşnică…

Fraţi creştini! Temelia mântuirii noastre este Iisus Hristos (i Cor. 3,11). „Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra acestei temelii” (1 Cor. 3, 10). „Dacă cineva clădeşte pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe sau dacă clădeşte: paie, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă; ziua Domnului (Judecata de apoi) o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Cor. 3,12-13).

Din Protosinghel Nicodim Măndiţă, Capcanele Iadului, Editura Agapis, Bucureşti, 2008, p. 26-28

IPS Bartolomeu Anania – Portretul lui Iuda cel modern

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scara planetară, în ipostaza sărutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care rastoarnă valorile şi perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, infeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr’o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s’o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreaza pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau daca te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizeaza peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat şi numai după aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.

 

Îl putem întâlni pe Dumnezeu doar în împărăția milei

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul eliberării Parisului.

Dintotdeauna, copiii săi mă urâseră fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten, dar după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru că fusesem prietenul tatălui lor.

Unul din cei doi copii era o fată de cincisprezece ani, care într-o zi a venit să mă vadă în cabinetul meu (înainte de a deveni preot am fost medic) şi a descoperit că, pe lângă tot instrumentarul medical, aveam pe birou una din evanghelii. Şi, cu toată siguranţa pe pe care ţi-o dă tinereţea, îmi zise: „Nu pot să înţeleg cum este posibil ca cineva despre care se presupune că este un intelectual poate crede în astfel de lucruri prosteşti.”

I-am răspuns: „Ai citit-o?” Ea a negat. Atunci am spus: „Să ţii minte că cei mai proşti oameni sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiu nimic”.

După aceasta, a citit Evangheliile şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a trăit.

Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: „De când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie”. Dar eu i-am răspuns: „Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum”.

După un timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de slabă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă îndrepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi El m-a părăsit”, însă eu i-am răspuns: .„Acum este timpul să faci altceva, încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt”.

Cuvântul „umilinţă” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conştienţi de asta.

Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar fi de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos.

El este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie. În ciuda degradării, transformând stricăciunea însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânţă o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o sută de ori mai mult pentru fiecare.

I-am spus acestei femei: „învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu”.

Şi într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: „Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine”.

Aceasta nu este doar o povestioară care ilustrează cele spuse, ci o realitate; este slăbiciunea în care Dumnezeu Îşi poate manifesta puterea şi este situaţia în care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţa lui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu, însă de fiecare dată când stăm, precum vameşul sau precum această fată, dincolo de Împărăţia „dreptăţii”, doar în cea a milei, Îl putem întâlni pe Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, p. 45-47

Fără dragoste nici o nevoinţă nu are valoare

Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, zice Domnul.

Astăzi s-au înmulţit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere şi îndrăzneală.

Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continuu ne pândeşte ca să ne clatine poziţia.

Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute.

Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.

Fără dragoste nici o nevoinţă nu are valoare. Dragoste, pace şi acoperământul ascultării.

Dumnezeu este iubire, dar iubire cu măsură, cu hotar. Hotărârile Sfintelor Sinoade spuneau: „Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă” şi erau convinşi că hotărârile lor erau de la Dumnezeu. Şi nu s-a făcut nici unul din cele şapte mari Soboare Ecumenice fără mari minuni. Şi noi acum lepădăm hotărârile Sfintelor Soboare în numele dragostei.

Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 297

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-22

Sfânta Mare Mucenicţă Anastasia, vindecătoarea de otravă Evanghelia de la Matei (XV, 21-28)

n vremea aceea, Iisus a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată, ieşind o femeie canaaneeancă din hotarele acelea, striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!, fiica mea este rău chinuită de demon“. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi apropiindu-se ucenicii Săi, Îl rugau, zicând: „Elibereaz-o, că strigă în urma noastră“. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel“. Iar ea, venind, I se închina, zicând: „Doamne, ajută-mă!“ El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s’o arunci câinilor“. Iar ea a zis: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor“. Atunci răspunzând Iisus, i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!“ Şi s’a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Apostolul Zilei : 2014-12-22

Sfânta Mare Mucenicţă Anastasia, vindecătoarea de otravă Ap. Evrei 3, 5-11; 17-19

raţilor, Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor, iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre. De aceea, precum zice Duhul Sfânt: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie, unde M-au ispitit părinţii voştri, M-au încercat, şi au văzut faptele Mele, timp de patruzeci de ani. De aceea M-am mâniat pe neamul acesta şi am zis: Pururea ei rătăcesc cu inima, şi căile Mele nu le-au cunoscut, că M-am jurat în mânia Mea: Nu vor intra întru odihna Mea!». Şi împotriva cui a ţinut mâine timp de patruzeci de ani? Oare nu împotriva celor ce au păcătuit, ale căror oase au căzut în pustie? Şi cui i S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători? Vedem dar că n-au putut să intre, din pricina necredinţei lor.