Arhivă pentru 23 decembrie 2014

23
dec.
14

Păcatele ascunse la spovedanie

duhovnicA mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruință a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuți ale faptelor bune.

În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căință, cu lacrimi, se șterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ți se dublează și celelalte și te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să aminteasca omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinților părinti din molitfelnice: ,,Iată, fiule Hristos este de față, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primești iertare de la Domnul. Iată, și sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate cate mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, așadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat.

Ca dovadă ca sunt adevărate aceste cuvinte, ascultați ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise și la alți duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de rușine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind și la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul și a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un șarpe mare. Ieșea puțin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în fața ei era o gramadă de șerpi mai mici.

Pe când preotul duhovnic îi dă dezlegare, a văzut ucenicul cum șarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci și ceilalți șerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a vazut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii față de Dumnezeu și-a primit pedeapsa pierzându-se și vremelnic și veșnic.

Pr. Visarion Iugulescu

extras din predica la Duminica a II-a din Post

23
dec.
14

Nu prin bipuri comunicăm, ci prin rugăciune curată înaintea lui Hristos

h4Eu nu deschid decât foarte rar mail-ul, poate doar când sunt stresat de vreun telefon că trebuie să iau de acolo un mesaj. Nu cred în virtualitatea comunicării, cu tot respectul pentru cei care încearcă să comunice virtual şi ştiind că unii o fac foarte bine.

Accept cu bucurie site-urile ortodoxe, de exemplu, pe anumite teme, dar asta este cu totul altceva. În schimb, mă irită cumplit când aflu că pe forumuri deschise de te miri cine, unul mai guru decât celălalt, suntem comentaţi toţi într-un fel de marmeladă duhovnicească, în speranţa că, în acest fel, am rezolva problema Ortodoxiei.

Nu pe site-uri se re­zolvă problema Ortodoxiei – în genunchi, frate, în faţa icoanei! Nu prin bipuri comunicăm, ci prin rugăciune curată înaintea lui Hristos. Nu în întâlniri dintr-acestea aşa, obscure, tainice, în care intrăm numai noi, iniţiaţii, şi ne pârlim bărbile la câte o lumânare. Nu în acestea Se comunică Hristos, ci în luminozitatea absolută, trans­parentă şi diafană a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii! Ştiţi, Liturghia nu se slujeşte pe sub mână, ci este un act liturgic vizibil, extrem de relevant atât asupra existenţei lui Dumnezeu, cât şi asupra stării duhovniceşti a omului care participă la Liturghie.

Din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 21

23
dec.
14

Crăciunul, noaptea în care Părintele Gherasim Iscu l-a repus pe Hristos în inima torționarului său

iscuCând mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.

Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:

– Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:

– Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

– Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele… El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.”

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

23
dec.
14

A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune

argumentOmul adevărat, omul bun păstrător al omeniei nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie și superioritate. Un om ales își alege și mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieții, oricât ar fi de mică, fărâma de lumină ce scânteiază ici-colo în bezna nesățioasă ce stăruie cu ochi de tăciune pentru a ne înghiți de bună voie.

Ai în față un mișel. Poți fi sigur de aceasta, totuși nu poți fi îndreptățit să-l alungi sau să-l lovești. Poartă-te bine; umblă frumos cu el, umblă cu mâini de aur. Omul nu e întotdeuna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit și apăsat suflet, mai stăruie uneori un sâmbure al binelui. Purtarea ta bună poate aduce la viață o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conștiința lui, încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri, poate fi trezită; poate fi ușurată. Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfarme urâtul din el, și să-și dea seama rușinat de ceea ce a făptuit ieri.

Așa apare lepădarea de un trecut urât și începe o viață nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poți avea bucuria celor mai frumoase însușiri și desăvârșite abnegații. Atunci când omul nu e căzut în ireparabil și chiar atunci, leacul adevărat este acela al bunătății, al îndemnului curat. Omul se tămăduiește cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere. Cerul își răsfrânge din nou albastrul senin dacă noi avem tăria să deschidem largi ferestrele tuturor virtuților binefăcătoare.

Din Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 38-39

23
dec.
14

Să nu fim supărați pe Dumnezeu

629Într-una din povestirile sale, Tolstoi relatează că un tânăr nemulţumit de viaţa sa se plângea că Dumnezeu nu i-a dat nici un dar, adică nici un talant. Dumnezeu cel bun, zicea el, împarte la toţi fel de fel de daruri şi numai mie nu mi-a dat nimic. Cum aş putea să fiu mulţumit în viaţă dacă nu am primit nimic?

Un înţelept, auzind cuvintele rostite de tânăr, îi spuse:

Crezi că eşti sărac? Da, a răspuns tânărul, nu am de nici-unele.

Dar sănătos eşti? Da, pot fi chiar mândru de puterea şi tinereţea mea.

Înţeleptul apucă atunci mâna dreaptă a omului nemulţumit şi-i zise: Ai vrea să-ţi dai mâna aceasta pentru zece mii de lei? Nu, negreşit că nu. Dar mâna stângă? Ferească Dumnezeu. Atunci ochii, pentru un milion de lei? Nu mi-aş da un singur ochi pentru nimic în lume.

Ei, vezi, zise bătrânul înţelept. Vezi ce bogăţie de daruri ţi-a dat Dumnezeu? Şi mai îndrăzneşti să te mai plângi că n-ai nimic.

Abia atunci tânărul şi-a dat seama cât de înzestrat era ca să-şi poată câştiga existenţa şi să fie mulţumit de viaţă.

23
dec.
14

Puterea canonului dat de duhovnic

psaltireSe întâmpla în anul 1997. E vorba despre o doamnă văduvă, Marina, o femeie cuminte, evlavioasă, la locul ei, care citea foarte mult la Psaltire. Am plecat eu la Sfântul Munte şi am lăsat-o cu canonul la Psal­tire.

Şi cum eram eu pe atunci mai tânăr şi mai habotnic, dădeam câte două catisme, câte trei. Şi la un moment dat i s-a acumulat atâta canon restanţă, că nu-l mai putea face. Ce se întâmplase? I se stricaseră oche­larii. Seara, când se punea la rugăciune, zicea: “Maica Domnului, pe părintele mi l-ai luat. M-a lăsat legată cu canon. Ce mă fac eu de acuma, cum rezolv eu problema asta? Ajută-mă, Maica Domnului, nu mă lăsa, ce mă fac eu cu canonul? Am să mă duc în iad!“

Şi odată adoarme şi se vede într-un câmp verde. În clipa în care ea mergea pe câmpul acela verde, cică vin doi oameni îmbrăcaţi cu halate albe, cu bonete, cu cruciuliţe în frunte, se apropie de ea, îi dau bună ziua şi-o întreabă: “Tu ce faci de urli atâta la Stăpână, ce-ţi trebuie, ce vrei?“ Şi ea zice: “Am canon de la du­hovnic şi nu-l pot face că mi s-au stricat ochelarii“. Şi unul zice: “Ce facem cu dânsa?“ “Păi, facem cum a zis Stăpâna.“

Unul o prinde şi-i suceşte mâinile la spate, celălalt îi deschide ochii şi dintr-o sticluţă îi picură ceva în amân­doi ochii. Îi dau drumul şi pleacă. Ea, în emoţia aceea, se trezeşte din somn cu usturime la ochi. Se scoa­ lă imediat de spaimă, aprinde becul, ia Psaltirea şi începe să citească. Îşi dă seama abia după două sau trei ore de citit la Psaltire că a citit fără ochelari. Şi ci­teşte fără ochelari la Psaltire şi-n ziua de astăzi. Chiar ea mi-a povestit lucrul acesta, după ce m-am întors eu din Sfântul Munte.

Din Ne vorbeşte Părintele Calistrat de la Bârnova, Mângâiere şi mustrare, Bucureşti, 2003 

23
dec.
14

Cum să mă rog să îmi găsesc şi eu pe cineva?

4431107Părinte, cum să mă rog să îmi găsesc şi eu pe cineva?

Păi nu ştiu! În primul rând, rugaţi-vă de cea cu care sau de cel cu care vreţi să vă întâlniţi. „Alo, bună seara! Crezi că ai putea să ne întâlnim?” Că doar nu vă îndrăgos­tiţi de Brad Pitt, că pe ăla nu puteţi să-l sunaţi…

Iar dacă vă îndrăgostiţi de unul care, din când în când, vă mai este şi aproape, daţi-i semnale, daţi-i bipurile sufleteşti de rigoare. Şi rugaţi-vă aşa: „Doamne, dă-mi ceea ce am nevoie ca să mă mântuiesc! Mântuieşte-mă, Doamne, cu poporul Tău, nu mă lăsa lipsit de dragostea Ta!” Și după aceea, veţi vedea… Acum să nu vă închipuiţi că dacă vine Gică pri­mul în cameră, ăla e alesul. Mai testaţi şi voi, mai cercetaţi dacă e de la Duhul Sfânt sau de la duhul ălălalt.

Extras din Dr. Constantin Necula, Gânduri şi miride, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, p. 141

23
dec.
14

Evlavia faţă de icoane

maica_domnului_evlavieCâtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane! Un monah a pregătit o icoană a Sfântului Nicolae ca să o dea de binecuvântare cuiva. A învelit-o cu o hârtie curată şi a pus-o în dulap până ce o va da. Dar fără să ia aminte a pus-o invers.

Peste puţin, în camera lui a început să se audă un zgomot. Se uită monahul încoace şi-ncolo, ca să vadă de unde vine acest zgomot. Cum să creadă că zgomotul vine din dulap? Zgomotul a continuat destulă vreme, „tac-tac-tac”; nu-l lăsa să se liniştească. În cele din urmă, ducându-se aproape de dulap, a înţeles că zgomotul ieşea de acolo. Îl deschide şi înţelege că zgomotul ieşea din icoană. „Ce să aibă icoana?”- şi-a spus. „Ia să văd!” Cum a desfăcut-o a văzut că era pusă invers. A pus-o cum trebuie şi îndată zgomotul a încetat.

Cel evlavios are evlavie în mod special la icoane. Şi când spunem că „are evlavie la icoane”,  ne referim la faptul că are evlavie la persoana zugrăvită pe ele.

Când cineva are o fotografie a tatălui său, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui său nu o poate rupe sau călca, cu atât mai mult o icoană. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care noi o dăruim icoanelor, ei o consideră idolatrie. Am spus odată unui martor al lui Iehova: „Dumneavoastră nu aveţi fotografii în case­ le voastre?”. „Avem”, mi-a răspuns. „Ei bine, mama nu sărută fotografia fiului ei, atunci când el este departe?”. „O sărută”, îmi spune. „Sărută hârtia sau co­pilul?”. „Pe copilul ei”, îmi răspunde. „Ei, precum aceea atunci când sărută fotografia fiului ei îşi sărută fiul şi nu hârtia, aşa şi noi sărutăm pe Hristos, iar nu hârtia sau scândura”.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul. Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003 , p. 156-157

23
dec.
14

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare

Parintele-Arsenie-Papacioc-10-foto-Cristina-Nichitus-RonceaDiavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.

Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudentă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bine înteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare dracească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Părintele Arsenie Papacioc despre tristeţea drăcească

Extras din

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu,

Editura Sofia, Bucureşti 2008, p.68-70

23
dec.
14

Diavolul cunoaște valoarea sufletului mai bine decât noi

candela-schit-sf-anaSă faci rău este foarte ușor, este la îndemâna oricui, însă când să faci o faptă bună, toate ispitele se năpustesc asupra ta. În primul rând, diavolul se luptă cu tine să n-ajungi să faci binele, îți dă lene, gând de amânare … Dacă totuși ai trecut la treabă, el se luptă ca să te dărâme cumva, să greșești, sau chiar să ajungi să faci rău din binele pe care ți l-ai propus. Iar dacă ai reușit, totuși, să săvârșești fapta bună, el îți dă gând de mândrie ca să te lauzi și să pierzi astfel întreaga osteneală. Viclean mai e diavolul!

Dar așa a fost dintotdeauna, adevărul, dreptatea, pacea, binele, dragostea, frumosul au fost mereu prigonite, atacate, împiedicate … Și vedem și simțim cu toții că așa este. Cum te-ai lăsat de păcate și nu mai faci voia diavolului, cum vin piedicile, pentru că diavolul este vrăjmașul a tot binele. El vine cu ispita ca să te dărâme, să te descurajeze și astfel să dai înapoi. Cum te apuci din nou de rele, de păcate, diavolul îți dă pace, nu te mai necăjește, e mulțumit că faci voia lui și tace, știe că te are prins în plasa sa.

Așa era cineva care nu se spovedise niciodată în viață, și când a fost pentru prima dată la mărturisit, a întâmpinat mari ispite, căci își pierduse portofelul cu toți banii și cu acte. La altcineva care tocmai se lăsase de fumat, a venit diavolul printr-o persoană, și i-a întins gratis un pachet de țigări. Ispita! Tentația! Alte persoane trăiau necununate, în păcatul desfrânării, le mergea bine, se înțelegeau, diavolul era mulțumit că i se face pe plac și îi lăsa în pace. Cum s-au cununat, au început certurile, neînțelegerile, căci diavolul le pierduse sufletul, nu îi mai avea în gheare.

Toate aceste întâmplări par paradoxale – să faci păcate și să-ți meargă bine, iar când te-ai lăsat de ele, să-ți meargă rău. Dar tocmai aici e cheia: la ușa unei case de desfrânări stă un diavol și acela doarme, iar la ușa unui creștin stau cete. El după păsările cele vii aleargă, după creștinii cei vii și lucrători, căci pe cei adormiți de plăceri îi are deja în plasa sa. Diavolul este un vânător de suflete. El se zbate să câștige sufletele oamenilor pentru împărăția sa întunecoasă.

El, diavolul, știe ce mare valoare are un suflet. Cât aleargă, cât iscodește, cât se viclenește ca să câștige un suflet de om. Stăruința aceasta e un semn că diavolul știe e prețui sufletul – comoara neprețuită. Numai noi, oamenii nu conștientizăm ce comoară purtăm în noi.

Și de multe ori, diavolul vorbește prin gura lumii, căci nu te mai scoate din: țicnit, pocăit, habotnic, deplasat, fixist, exagerat, mironosiță … Dar mai bine să latre, mai rău ar fi dacă n-ar lătra, ar însemna că te are prins pe undeva cu vreun păcat. Sufletul omului este ca o cetate pe care vrea să o cucerească cineva din 4 părţi deosebite: trupul, lumea, diavolul şi Domnul Hristos. De noi depinde cui ne cucerim sufletul.

Vino, Doamne, și mă mântuiește ca să nu zică vrajmașii mei că m-ai părăsit.

23
dec.
14

Femeia însărcinată să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în ea

Rhe4Xe9pa2cEu ştiu un singur lucru: asupra copilului trebuie să se facă rugăciune. Femeia însărcinată trebuie să se roage, trebuie să se spovedească, să se împărtăşească, fiindcă tot ce se întâmplă cu ea se întâmplă şi cu copilul pe care ea îl aşteaptă.

Știinţa contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămisleşte o fiinţă omenească vie, în ea este deja toată deplinătatea umanităţii. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârşit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, şi ea i-a răspuns: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării. Acelaşi lucru se întâmplă şi în căsătorie. În procesul formării copilului în pântecele mamei, el poate să perceapă nu numai ce se întâmplă cu ea, ci şi ce se întâmplă în jurul ei. La el ajung sunetele, vibraţiile aerului, el devine prin mama sa parte a mediului înconjurător. De aceea, povăţuitorii bisericeşti o sfătuiesc pe mamă să se roage, dar să se roage nu de formă, nu numai să rostească rugăciunile, ci să comunice cu Dumnezeu, să-I împărtăşească toată bucuria sa, tot fiorul său, să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în ea.

Ea se poate ruga cu voce tare, fiindcă sunetul rugăciunii acesteia ajunge, într-un mod de neînţeles pentru noi, la produsul de concepţie, la copilul care se formează treptat. Dacă rugăciunea este rostită cu evlavie, lin, atent, copilul participă deja la taina rugăciunii mamei. Acest lucru e uimitor! Iar când copilul se naşte, trebuie neapărat să se continue rugăciunea asupra lui, asupra leagănului, să i se cânte cântări bisericeşti, să se facă rugăciune cu cuvintele bisericeşti atunci când el încă nu înţelege cuvintele, dar prin sunetul glasului poate să perceapă deja dispoziţia sufletească rugătoare a părinţilor, iar prin aceasta poate să prindă viaţă faţă de sfera rugăciunii, faţă de sfera împărtăşirii de Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie al Surojului

Cum să educăm ortodox copilul: 300 de sfaturi înțelepte pentru părinți de la sfinți și mari duhovnici, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, p. 27-28

23
dec.
14

Din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, începe un proces de tămăduire fundamentală

Hristos_ScripturaEl ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându-l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.

Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări. Putem creşte în medii ignorante, dure şi chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire generale din jurul nostru. Putem suferi orice fel de lipsuri, ocări, pierderi. Putem fi diformi din naştere şi putem şti ce înseamnă a fi dispreţuiţi, răniţi, respinşi.

Tot ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi îşi poate lăsa amprenta asupra noastră. Dar, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, din clipa în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui, începe un proces de tămăduire fundamentală. Şi nu numai că suntem vindecaţi de rănile sau patimile noastre, dar chiar şi înfăţişarea noastră exterioară se poate schimba. Acest lucru s-a întâmplat adeseori la Sfântul Munte. Soseau oameni zdrobiţi şi reduşi la o stare jalnică de mulţi ani de vieţuire depravată, însă, după o scurtă perioadă de adâncă pocăinţă, feţele lor deveneau plăcute la vedere, vocile lor se schimbau, se mişcau diferit şi duhul strălucea luminos înăuntrul lor.

Extras din Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Pelerinul, p. 59-60

23
dec.
14

Căsătoria nu este numai o aprindere de trupuri

1394198058_l_f_4c481d37333d5Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu – ridicati casatoria din desfranare” „Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea le-o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. În alt fel nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Sfinte Taine, tocmai ca oamenii să nu îngăduie într-însa mulţimea şerpăriilor fărădelegilor.

Iubirea desfrânării însă îi face pe oameni groşi la minte şi obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz; iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor. Lămurit că lucrurile nu merg bine! Nu fără înţeles „a fost chemat la nuntă şi Iisus, cu ucenicii Săi” (Ioan 2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre bine. Numai după întocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşită stăpână pe patimi, se pot scoate afară înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire în osteneli sporite din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.

Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Cine, în vremea noastră mai crede aşa? Căsătoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta vine ura şi face vrajbă! Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi, trăgători spre El.

O mare dizarmonie a CASATORIEI constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului, până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8). Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.

Din învățăturile părintelui Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Pelerinul

23
dec.
14

Ce făptură minunată e mama !

mamaPe mamă o doare pentru copiii ei, se osteneşte, dar nu simte oboseala. Se sileşte pe ea însăşi, dar fiindcă îşi iubeşte copiii şi casa, pe toate le face cu bucurie. Mai mult se oboseşte unul care stă întins toată ziua, decât ea.

Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era foarte departe de casă; trebuia să facă mâncare, să facă pâine, să spele rufele, să meargă şi la ogor. Adică făcea toate treburile, ne avea şi pe noi care o zăpăceam şi pe lângă toate acestea trebuia să facă şi „judecată” atunci când ne certam. Însă spunea: „Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe toate, fără murmur”. Iar aceasta o spunea din toată inima, deoarece îşi iubea casa şi copiii ei şi nu se descuraja din pricina treburilor, ci pe toate le făcea cu bucurie.

Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult mama îşi iubeşte casa. Cu toate că înaintează în vârstă, ea se jertfeşte tot mai mult, ca să-şi crească şi nepoţeii. Şi deşi puterile ei trupeşti se împuţinează, dar fiindcă ceea ce face, face cu toată inima, ea are mai mult curaj decât în tinereţile ei, mai mult curaj chiar şi decât bărbatul ei.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 88

Mama este mereu lângă tine. E îngerul păzitor al fiecăruia. O găseşti în adierea frunzelor pe lângă care treci, în mirosul mâncărurilor pe care ţi le aminteşti din copilărie. Ea e în florile pe care alegi să le dăruieşti, ea e în toate zâmbetele tale de zi cu zi. O găseşti în mâna care te atinge pe frunte când ai febră, în liniştea din zilele ploioase când te simţi melancolic, ea e în culorile curcubeului şi în căldura pe care o simţi în dimineţile de Crăciun.

Mama poartă lumea pe umeri. Ea este începutul tuturor începuturilor, profesorul profesorilor şi cartea cărţilor. Mama este sertarul în care ne depunem toate lacrimile şi zâmbetele. Mama e izvor de răbdare şi bunătate. Mama e creatorul tuturor poveştilor. E un anotimp, e un cântec dulce, glas plin de smirnă.

Mama este acea fântână care te răcoreşte când îţi este sete, mama e acel vânt care îţi mângâie obrajii în zilele toride de vară, mama e acel foc care te încălzeşte atunci când îţi este frig, mama e acea sclipire care îţi luminează cele mai întunecate nopţi, mama e îngerul care îţi alungă visele triste, mama e braţul în care îţi găseşti alinarea, mama e soarele de la care primeşti lumina, mama e cerul pe bolta căruia îşi scaldă păsările zborul, mama e bucuria de a trăi, mama e tot ce a putut lăsa Dumnezeu mai pur şi mai sfânt pe pământ.

Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă, cea mai cea din lume. Ea e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…

Mama ştie şi simte totul. Mama e ca o liturghie, jertfeşte jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde şi aduce lumina speranţei oriunde. Mama este o icoană ce o poartă fiecare în suflet. Mama este ca un duhovnic la care mereu găseşti iertare, chiar şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut. Mama când se roagă, rugăciunea ei pentru fiu e foc ce mistuie întreg universul şi ajunge grabnic la Dumnezeu. Mama este fiinţa care „conduce” lumea. Ce făptură minunată e mama !

Mamă, ţi-am spus astăzi cât de mult Te Iubesc ?!”

Din  Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire…, Iasi, 2013

23
dec.
14

Dumnezeu vorbeşte prin copii!

123 Bogdan Toparceanu (11 ani)
„Postim ca sa nu ne mai gandim numai la gusturi de mancare si sa ne mai gandim si la gustul de Dumnezeu.”

Tudor Matache (12ani)
„Biblia e o carte care se citeste toata viata,ca ea este o carte te tine in viata.”

Paul Paun (12 ani)
„Se poate spune ca este gresita rugaciunea atunci cand o spui cu gura si mainile,dar nu si cu sufletul aplecat.”

Ioan Martin (12 ani)
„Cei care nu-l gasesc pe Dumnezeu sunt cei care-L cauta din interes.”

Tudor Matache (12 ani)
„Anafura e mancarea rabdarii, deaia se ia pe stomacul gol.Ea este inversa de mancarea placerii.”

Andrei Lotreanu (14 ani)
„Crestinii ortodocsi ii picteaza pe sfinti in biserica foarte alungiti ca asa sunt ei in realitate cand ajung sa fie aspirati spre cer.”

Delia Orman (14 ani)
„Milostivul e rar ca mila n-o gasesti pe toate drumurile,deoarece ea trebuie cultivata.”

Pavel Martian (10 ani)
„Altarul este partea din biserica unde preotul vorbeste intre patru ochi cu Dumnezeu.”

Sabina Dallu (13 ani)

„Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor,pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei.”

Ana-Maria Tanasuica (9ani)
„Calugarii si-au facut meserie din rugat pentru ca ei au vazut ca nu poate sa existe meserie mai frumoasa decat sa vorbesti tot timpul cu Dumnezeu.”

Pavel Matin (10 ani)
„Dumnezeu se intelege mai usor cu copiii mici, ca cei mici au un suflet incapator.La oamenii mari e o inghesuiala de rele ca nici n-ai unde sa stai.”

Claudia Draghia (9 ani)
„Biserica nu iubeste placerea,ca placerea iti aduce mereu sa spui ca mai vrei, pe cand multumirea iti aduce sa spui ca-ti ajunge.”

Paul Paun (10 ani)
„Ingerii nu ne spun cum e in Rai, de unde sunt ei, ca atunci cand mori e ca un fel de ziua ta si primesti cadou Raiul si ei nu pot spune dinainte cum arata cadoul pe care il primesti pentru ca strica toata ziua.”

Adrian Ionita (10 ani)
„Nu e bine sa stai cu pacatul in tine, trebuie sa fugi la spovedit,ca pacatul din tine sa nu iti faca pui de pacati.”

Tudor Matache (11 ani)
„Pedeapsa e cand faci un rau,asta e chiar pedeapsa.”

Sorin Stefan Trandafirescu (11 ani)
„Preotii vin in casele oamenilor inainte de Paste si Craciun ca sa sfinteasca toate camerele,ca le curata cu aghiazma, care e un foarte bun detergent impotriva dracilor.”

23
dec.
14

Cu ce te lauzi omule, cu ce te mândreşti atâta?

pocainta_6Cu ce te lauzi omule, cu ce te mândreşti atâta? Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat? Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum!

Sau te lauzi cu bogăţia? O, gândeşte-te a cui nu a fost şi a cui nu va fi! Sau te lauzi cu nestematele tale: diamantele şi briliantele, rubinele şi topazele, sau cu smaragdele şi mărgăritarele? Când te vor aşeza mort pe scânduri, îţi va fi totuna dacă îţi vor pune în jurul gâtului şiraguri de mărgăritare sau ghinde de stejar; dacă îţi vor umple buzunarele cu diamante sau cu cenuşă; dacă îţi vor acoperi trupul cu catifea sau cu o rogojină. Vrei, nu vrei, toate împrumuturile pământeşti se vor întoarce în pământ.

Pentru ce, atunci, te lauzi cu cele împrumutate? Sau te lauzi cu slava, stăpânirea şi puterea? E adevărat, la cuvântul tău se întorc la stânga ori la dreapta oştiri întregi, se sapă tunele, se zidesc oraşe. Sub fereastra ta trec mii de curioşi ce ar vrea măcar să te vadă cu ochii lor, ca să povestească şi altora cum l-au văzut pe marele om. Dar mâine peste fruntea ta rece vor mişuna miriapozi şi guşteri, şi nu-ţi vei putea ridica mâna ca să-i dai la o parte.

Sau te lauzi cu faptele tale, cu cultura ta? Păzeşte-te să nu ţi se ia mintea, precum i s-a luat împăratului Nabucodonosor. Despre această istorisire trebuie să auzi, să ştii şi să povesteşti copiilor tăi şi tuturor celor care le doreşti binele. Iată ce s-a întâmplat: împăratul Nabucodonosor a ridicat marea cetate a Babilonului, cu turnuri multe, înalte până la nori, şi şi-a împodobit capitala fără pereche în lume. Într-o bună zi, plimbându-se împăratul Nabucodonosor prin turnul lui, şi aruncându-şi privirea peste cetatea Babilonului de la picioarele sale, a strigat în îngâmfarea sa: Au nu este acesta Vavilonul cel mare, care l-am zidit eu casă împărăţiei întru tăria puteriimele, spre cinstea măririi mele? (Daniel 4, 27).

Zicând acestea, împăratul nu şi-a amintit de Dumnezeu Ziditorul, nici nu i-a mulţumit în calitate de stăpânitor pentru ajutor, nici nu s-a smerit înaintea Celui Preaînalt, aşa cum se cade tuturor stăpânitorilor, ci, dimpotrivă, s-a pus pe sine dumnezeu al dumnezeilor şi împărat al împăraţilor.

Dar, o fraţilor, ce se întâmplă atunci? Dumnezeu nu rămâne defăimat de praful de sub picioarele Lui. Încă mai erau acele cuvinte trufaşe pe buzele împăratului, când glas din cer s-a făcut: Ţie se zice, Nabucodonosore împărate: împărăţia ta a trecut de la tine. Şi dintre oameni te vor scoate pre tine, şi ca fiarele pământului va fi locuinţa ta, şi cu iarbă, ca preun bou te vor hrăni pe tine, şi şapte vremi se vor primeni peste tine, pânăce vei cunoaşte că cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor; şi cui va vrea o va da pre ea. (Daniel 4, 28-29)

A urmat un lucru cu adevărat înfricoşat şi de pomenit. În acea clipă, trufaşul împărat Nabucodonosor şi-a pierdut minţile şi a fugitîn munţi, şi a trăit acolo ca o fiară între fiare, vreme de şapte ani. A mâncat iarbă precum dobitoacele, şi i-a crescut păr pe trup şi gheare ca ale păsărilor. Abia după şapte ani i s-a întors mintea la loc şi, ca un alt om, s-a smerit în faţa Domnului Dumnezeu şi s-a închinat puterii Lui şi măririi Lui. Şi a împărăţit până la moarte cu inimă zdrobită, ca slugă a Dumnezeului cel Unul şi Viu.

Extras din

Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București 2009, p. 63-64

23
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-23

Sfinţii zece mucenici din Crit

Evanghelia de la Luca
(XXI, 12-19)

is-a Domnul către ucenicii Săi: „Păziţi-vă de oameni, pentru că ei îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu de-a sila ducându-vă la’mpăraţi şi la dregători din pricina numelui Meu. Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire; puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai’nainte ce veţi răspunde; că Eu vă voi da gură, şi înţelepciune căreia toţi potrivnicii voştri nu-i vor putea sta’mpotrivă, nici să-i răspundă. Şi veţi fi predaţi şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni; şi vor ucide dintre voi, şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu; dar păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele.“
23
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-23

Sfinţii zece mucenici din Crit

Ap. Evrei 4,

1-13

F-150x150raţilor, să ne temem ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: «M-am jurat întru mânia Mea: Nu vor intra întru odihna Mea», măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii. Căci undeva, despre ziua a şaptea, a zis astfel: «Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale». Şi în acelaşi loc, zice iarăşi: «Nu vor intra întru odihna Mea!». Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre». Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării, căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.



Blog Stats

  • 332.046 hits

Arhive

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Rusaliile Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte