Arhivă pentru 24 decembrie 2014

24
dec.
14

Cuviosul Paisie Aghioritul – сe neghiobii se spun astăzi în şcoli…

afis_mapa_pr_paisie_0Ce neghiobii se spun astăzi în şcoli cu teoria lui Darwin etc.! Deşi ei înşişi nu cred aceste prostii, totuşi le spun ca să-i murdărească pe copii, să-i depărteze de Biserică. Cineva mi-a spus: „Dacă presupunem că pământul are diferite componente, diferite organisme, şi Dumnezeu a luat din acestea şi a făcut pe om…”.

„Adică, îi spun, dacă nu existau acestea. Dumnezeu n-ar fi putut face pe om? Mare lucru!”. „Dar dacă presupunem, îmi spune iarăşi, că Dumnezeu a luat un pui de maimuţă şi l-a desăvârşit, făcându-l om?”. „Bine, îi spun, oare Dumnezeu nu putea face creaţia desăvârşită, adică pe om, mai ales că a rânduit pentru aceasta o zi întreagă? Trebuia să caute piese de schimb? Cercetează să vezi ce spune proorocia lui Iov (Iov 36,14: „Sau tu ai luat din pământ lut şi ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el ca să poată cuvânta pe pământ?”), care se citeşte în Joia Mare. Acestea despre maimuţă nici ştiinţa nu le mai primeşte. Câţi ani au trecut de când oamenii au urcat pe lună? Maimuţele de atâţia ani nu au progresat deloc; nu numai că n-au făcut nici o bicicletă, dar nici măcar o trotinetă. Ai văzut vreo maimuţă cu trotinetă? Altceva este dacă iei o maimuţă şi o înveţi să meargă pe trotinetă…”. „Dar să presupunem aceasta… să presupunem cealaltă…”. „Ca să fii mai sigur, nu mai spune nimic”, îi spun.

Această teorie o susţinea şi un profesor universitar. Odată i-am spus: „Ia-o mai uşor. Cu îngrijirea, fasolea va deveni o fasole mai bună, iar vânătă o vânătă mai bună. Maimuţa, dacă o hrăneşti, dacă o îngrijeşti, va deveni o maimuţă mai bună; nu poate deveni om. Dacă un negru se află într-o climă rece şi nu iese la soare, pielea lui se va îndrepta puţin, dar acela nu va înceta să fie tot negru”. Şi după aceea dacă te gândeşti că Hristos S-a născut din om, din Maica Domnului! Adică strămoşul lui Hristos a fost maimuţă? Ce blasfemie! Şi nu îşi dau seama că hulesc. Aruncă o piatră şi nu se uită câte capete sparge. Ci îţi spune: „Eu am aruncat-o mai departe decât celălalt”. Aceasta fac astăzi, se minunează de cel ce aruncă piatra mai departe. Dar nu se gândesc câte capete ale celor ce trec pe acolo sparg.

– Părinte, unii cred că prin aceste teorii fac pe marxişti să se apropie de Biserică.

– La început se pot apropia marxiştii, dar după aceea se vor constitui ca partid în Biserică. Şi vor spune: „Astăzi să mergeţi la Biserică, dar mâine nu. Acum să faceţi aceasta, mâine cealaltă”. Adică ei le vor rândui toate. Şi la sfârşit vor spune „Cine v-a spus că există Dumnezeu? Nu există Dumnezeu. Vă înșeală preoţii”. Şi în felul acesta, fără să-şi dea seama, marxiştii îi folosesc pe ceilalţi ca să-şi realizeze scopul lor. Marxiştii care au intenţie bună vin, se pocăiesc şi se mărturisesc. Cei care nu au intenţie bună, nu aşteptaţi să se schimbe.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 312-313

24
dec.
14

Cadou pentru bunica

fetita_n Vecinii din curte o numeau pe Elena orfană, deşi ea nu se considera aşa. Pentru că trăia cu bunica ei, Ana.

Pe bunicuţa sa fată o iubea mult, încerca să o ajute în toate și să nu o întristeze prin nimic. Bunica Ana avea probleme cu inima.

Elena învăţa la şcoala din aproapierea casei, având doar note excelente. Cineva va spune – mare minune, în clasa a treia se învăță cu ușurință, dar totuşi notele fetiţa le merta prin o muncă şi efort mare. Nefiind prea capabilă la învăţătură, era foarte muncitoare. Şi acasă ajuta – şi mătura, și de veselă se îngrija, toate le făcea ce-i sta în putere.

Bunica şi nepoata ei trăiau într-un mic apartament de la primul etaj. Trăiau foarte modest, doar din pensa bunicii, dar în centrul orașului. Toți banii îi cheltuiau pe alimente, medicamente pentru inima bunicii, și plăţile pentru servcii. Haine primeau în dar de la cunoscuţi, uneori într-o stare destul de rea, dar bunica era bucuroasă pentru orice ajutor.

Bunica Ana era o femeie credincioasă și adesea mergea la biserică. Acasă ea avea trei icoane vechi – a Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfântului Spiridon, căruia bunica îi cerea ajutor pentru necesităţile de zi cu zi, deși se sfia să-l deranjeze prea des cu rugăminţile sale.

Într-o zi bunica i-a relatat Elenei viața Sf. Spiridon. Mai ales fata a fost uimită despre preschimbarea de către sfânt a unui șarpe într-o grămadă de aur.

Fetiţa a observat – îi cere bunica Ana Sfântului Spiridon ajutor cu haine groase pentru nepoțică – cineva a doua zi îi aduce o scurtă groasă. Și aşa în toate.

Bunica Ana îi mulțumea întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate, și împreună cu ea și nepoţica. „Rugăciunea – e o conversație cu Dumnezeu,” – spunea bunica. Iar Elenei îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu. Ea îi relata necazurile și bucuriile precum unui Tată Preaiubit.

În acest an orașul a început să se pregătească pentru serbrarea Anului Nou și Nașterii Domnului mai devreme ca deobicei. Deja la sfârşitul lunii noiembrie pe străzile oraşului au apărut ghirlande şi brăduţi împodobiţi. Iar vitrinile magazinelor erau decorate luminos, ispitind prin frumuseţea cadourilor locuitorii orașului.

Venind de la școală, Elena a obsevat în una din vitrine o eşarfă de lână albă – exact una pe care bunica şi-o dorea demult. Ea costa 1500 de lei. Pe de o parte nu prea scump, dar fetiţa nu avea de unde lua şi aşa bani.

Dacă este ceva de care am nevoie atât de mult, atunci eu pot să o cer Sfântului Spiridon, ca să mă ajute să o procur. Şi seara ea a îngenuncheat în faţa icoanei și l-a rugat în șoaptă că bunica să nu audă despre eșarfă.

Elena avea un șarpe de jucărie, și ea era sigură că anume pe el îl va transforma Sfântul Spiridon în bani.

Ea a ascuns jucăria sub pernă ca bunica să nu găsească banii mai înainte; Dar timpul a trecut, iar şarpele șarpe a rămas. „Probabil că Sfântul Spiridon nu m-a auzit. Nu voi putea să o bucur pe bunica”. Când deodată fata a fost surprinsă de o discuţie a colegilor:

– Astăzi, am trecut pe lângă clădirea, unde oamenii se căsătoresc, și am văzut o grămadă de monede aruncate pe trotuar, – a spus o fată.

– Dar cine are nevoie de ele. Sunt doar bănuți. Doar cerșetorii le strâng, – a spus alta.

„Eu am nevoie de aceste monede!” Inima Elenei începu a bate mai repede, de la vestea primită. „Și cum nu mi-am dat seama că acolo se pot strânge bani? Doar am văzut cum la picioarele miresei se aruncă bani! „

După şcoală fata s-a grăbit să colecteze monedele. Erau multe, deşi desigur trebuiau încă adunate nu o dată pentru cadoul mult dorit. De fiecare dată, când fetiţa se apleca, ea spunea în sinea ei – „Mulțumesc, Doamne.”

Cu trei zile înainte de Nașterea Domnului fetiţa a acumulat suma necesară.

Seara, ea i-a cerut bunicuţei să iasă la o plimbare pentru scurt timp, şi a alergat către magazin, ţinând în brațe o pungă grea de atâtea monede adunate. În vitrină văzuse din nou eşarfa albă, iar lângă ea era expusă o căciuliţă albastră cu fulgi de zăpadă brodate pe ea. Elena şi-a dorit imediat să-şi procure căciuliţa. Şi costa şi ea exact o sută cincizeci de lei.

Fetiţei i-a venit brusc ideea că bunicăi îi poate strânge bani pentru eşarfă şi altă dată. La urma urmei bunica a trăit fără ea și va mai trăi, dar cât de drăguţ se va potrivi căciuliţa cu ochii albaştri ai fetei. „Cumpără-ţi căciuliţa, cumpără”, îi şoptea fetei un glas intern. „Doamne, ajută-mă. Ce trebuie să fac? Şi brusc vocea a dispărut, împreună cu gândurile despre căciuliţă. Fata cu încredere a intrat în magazin și i-a zis vânzătoarei:

– Vreau să cumpăr eşarfa albă din vitrină!

– Va costa 1500 de lei, – a spus indiferent vânzătoarea.

Fata nu putea să creadă auzitelor.

– Acolo doar e scris o sută cincizeci de lei. Eu atât şi am.

-Ar trebui să înveţi mai bine, fetiţo. Sau nu ştii câte zerouri are o mie? Și ce eșarfă poate costa o sută cincizeci de lei! Ești căzută de pe lună. Nu ştii prețurile de azi?

Vânzătoarea tot îi spunea ceva, dar fetiţa n-o mai auzea. Reţinându-şi lacrimile, ea a ieșit din magazin. Abia ajunsă în stradă a început a plânge. Trecătorii ignorau fetiţa, grăbindu-se în drumul lor. Dintr-o dată a apărut alături de Elena un bătrânel, îmbrăcat de parcă a moş Crăciun, deşi totuşi puţin mai ciudat.

– Nu plânge, draga mea Elena. Lacrimile nu alungă tristețea – a spus bătrânul mângâind-o ușor pe cap. Lacrimile fetei de la afecţiunea neaşteptată se uscară instantaneu și chiar durerea a dispărut.

– Dă-mi săculeţul tău cu bani.

Fata i l-a întins fără a şovăi. Chiar în ochii fetei acela brusc a devenit mult mai mare şi brodat cu cruci şi stele.

– Aceasta e pentru tine și pentru bunica ta. Bătrânul i le-a dat Elenei, a binecuvântat-o ​​și a dispărut.

Ținând în brațe cadoul, fetiţa a alergat spre casă, încercând să-şi amintească unde l-a văzut pe acest bătrânel în costum neobişnuit.

Bunica Ana dormea. Fetiţa a scos din săculeţ o eşarfă albă și căciuliţa albastră cu fulgi de zăpadă. „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, a spus ea, cum o învăţase bunica, și s-a apropiat de icoane. De pe una dintre ele îi zâmbea, Sfântul Spiridon, bătrânelul în costum neobişnuit din stradă.

24
dec.
14

Spiridon, sfântul care își părăsește racla

2011_12_23_imgSfântul Spiridon este cinstit de Biserica pe 12 decembrie. Spiridon este sfântul care pleacă periodic din racla, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă în rugăciune, cu credință și cu dragoste. Astfel, precum se cunoaște îndeobște, Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei ale cărui Sfinte Moaște se păstrează în catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare făcător de minuni.

Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în localitatea Askia, insula Cipru, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Numele său se trage din cuvântul grecesc “σπυρις”, care înseamnă “coșuleț împletit”. Mai înainte de a fi hirotonit episcop, fiind căsătorit și având o fiica, Spiridon s-a îndeletnicit cu păscutul oilor. Rămânând văduv încă de tânăr, sfântul a continuat să-și crească fiica de unul singur. Mai târziu, fiica sfântului, Irina, va trece și ea la cele veșnice. Fiind plin de dragoste dumnezeiască, sfântul va îmbrățișa o viață ascetică, cheltuindu-și întreaga avere cu îngrijirea bolnavilor și găzduirea străinilor.

Pentru viața sa curata, Spiridon a fost ales episcop al cetății Trimitunda, aflată aproape de orașul Pafos, în această calitate el participând și la Sinodul întâi Ecumenic (Niceea, 325). Ales episcop în cetatea Trimitunda, sfântul a trecut de la păscutul oilor cele necuvântătoare, la îngrijirea cu râvnă a celor cuvântătoare, nelasându-le însă nici pe primele. Astfel, smeritul Spiridon a continuat să pască oile și după rânduirea lui ca episcop.

În jurul anului 295, în vremea persecuțiilor împăratului păgân Maximian, sfântul din Trimitunda este arestat și exilat pentru o vreme. În cadrul ședințelor Sinodului Ecumenic de la Niceea, convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare împotriva ereziei lui Arie, in anul 325, sfântul din Trimitunda se va arăta înaintea tuturor ca un strașnic apărător al dreptei credințe și făcător de minuni.

Pentru a închide gura ereticilor lui Arie care luptau împotriva Sfintei Treimi, sfântul ia în mana o cărămidă, face deasupra ei semnul Crucii și se roagă, zicând: “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Apoi, strângând-o în mână, cărămidă se descompune în cele trei părți din care fusese compusă: focul se înalță în sus, pământul îi rămâne în palmă, iar apa curge pe podea. Așa a arătat sfântul cum trei lucruri pot exista simultan într-unul: precum într-o cărămidă se află simultan și foc și apă și pământ, tot așa, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Trei și Unul în același timp.

Sfântul Ierarh Spiridon a trecut la cele veșnice în anul 348, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat după cuviință în Biserica Sfinții Apostoli, din cetatea Trimitunda. Pentru a le păzi de pericolul saracin, ciprioții au hotărât mutarea cinstitelor sale Moaște în capitala bizantină, Constantinopol. În anul 1453, cu puțin mai înainte de cucerirea capitalei bizantine de către turci, Moaștele Sfântului Spiridon sunt duse în Serbia, iar mai apoi în insula Corfu, Grecia, unde se afla și astăzi. În insula grecească, cinstitele Moaște au fost aduse de către părintele Georgios Kalohairetis.

Spiridon, sfântul care își părăsește racla

Sfântul Spiridon pleacă periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă în rugăciune, cu credință și cu dragoste, pretutindeni în lume. Alergând prin lume să facă bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul său, sfântul cel milostiv își tocește periodic încălțămintea (papuci din mătase).

Pentru minunatele “plecări” din raclă ale Sfântului Spiridon, părinții slujitori la catedrala din Corfu îi schimbă anual veșmintele și încălțămintea tocita. Înnoirea veșmintelor sfântului are loc în ziua de 12 decembrie, când Biserica Ortodoxa îl prăznuiește cu mare bucurie. Cu binecuvântarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicești (hainele și încălțămintea) sunt dăruite parohiilor și mânăstirilor ortodoxe din întreaga lume.

Datorita minunilor săvârșite în întreaga lume, Sfântul Spiridon a fost numit “sfântul călător”. Potrivit unor evlavioși părinți ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaște ale sfântului nu mai sunt prezente în racla din catedrală, iar atunci când acestea revin, în chip minunat, ele sunt calde și prăfuite; la rândul lor, încălțările noi ale sfântului apar tocite, păstrând pe ele pământ și fire de iarbă.

În amintirea acestei minuni periodice, în Acatistul Sfântului Spiridon, în icosul al șaselea, ne rugam acestuia, zicând: “Bucură-te, cel ce ești cu îngerii slujitor; Bucură-te, ca ești și cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup astăzi săvârșește minuni; Bucură-te, ca încălțămintele tale slujesc drept dovadă.”

24
dec.
14

Iubirea împlinește, completează, adaugă

83717212Ar trebui să ne fie rușine de câte ori în sufletul nostru se ivesc niște răutăți care ne depărtează de „omul de lângă noi”. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat.

Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări și țări (care ne sunt apropiați și ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim așa. Dumnezeu vrea să fim bucuroși unii de alții și să împlinim ceea ce lipsește.

Asta face iubirea: împlinește, completează, adaugă. Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea și defectele. Dacă iubești pe cineva, îl iubești cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăți cu tot. Dacă nu-l iubești, nu-l iubești nici cu calitățile lui, nu-l iubești nici cu virtuțile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem și virtuți, avem și scăderi, dar iubirea acoperă scăderile și completează acolo unde este de completat și pune în evidență acolo unde este ceva de pus în evidență.

Numai că până acolo este departe! Este departe în înțelesul că trebuie să rezolvăm odată patimile, răutățile, scăderile, insuficiențele, să trecem peste toate și atunci vine iubirea, care e fericire.

Din Arhim. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele, Ediţie îngrijită de Aurelian Popescu, Editura Craiova, Craiova, 2000, p. 13

24
dec.
14

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie

lumanari_7Sfinţenia este desăvârşirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească şi dovada nemărginitei sale puteri.

Sfinţii au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin viaţa de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice iubirea de Dumnezeu şi slujirea omului. Viaţa lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită.

           Sfinţenia vieţii tuturor creştinilor, a celor retraşi ca şi a celor ce trăiesc în lume, e nu numai posibilă, dar şi necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieţii noastre cu Iisus, prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să poată duce „razboiul nevăzut” împotriva duhurilor răutăţii (Efeseni 6, 12). Dar pentru aceasta se cere ca viaţa lui Hristos să se oglindească şi în viaţa creştinului, cu toate momentele sale.

Există multe forme de sfinţenie şi acestea se pot dobândi în diferite moduri de viaţă ale oamenilor. Oriunde eşti, proslăveşte pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în iubire, în cuminţenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni măcar la o viaţă creştină, cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea lui Dumnezeu”.

Să nu socotim sfinţenia vieţii ca un vârf de munte cu neputinţă de a-l urca, ci să ne apropiem cu încredere, cu ajutorul harului şi vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne lăsăm răpiţi de urgiile şi păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinţii Părinţi şi, într-un glas şi cu o inimă, să strigăm: „Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pe noi”. Amin.

Preot Octavian MOȘIN
24
dec.
14

Milostenia spală sumedenie de păcate

milostyinya-1-600x399Bătrânul Epifanie repeta adesea: „Am făcut un acord cu Dumnezeu. Eu să-mi golesc buzunarele şi El să mi le umple. Dumnezeu n-a trădat niciodată acordul, dar eu da! Şi Dumnezeu nu S-a plâns!”

Bătrânul Iacob proceda la fel şi zicea: „Sume considerabile de bani au trecut prin mâinile mele, dar toate au destinaţia lor: suferinzii, săracii, cei ce au nevoie. În fiecare lună eu dau cele necesare, hrană şi bani, la famiile care au nevoie. Îi dau un ban lui Dumnezeu şi El îmi restituie zece!”

Bătrânul Gheorghe vorbea adesea de milostenie: „Dacă te rogi fără a face milostenie, rugăciunea ta este o lucrare moartă. Mâna ta să fie mereu deschisă pentru a da! Faceţi milostenie cu văduvele şi orfanii. Milostenia şi rugăciunea au aceeaşi valoare”.

Când se preocupă să facă milostenie, o seamă de creştini aleg persoanele. Bătrânul Ieronim dă sfatul tocmai invers: „Când faci milostenie, nu căuta dacă persoana respectivă este vrednică sau nu. Dă ce poţi, fără a face deosebire între oameni! Milostenia spală sumedenie de păcate”. Şi adăuga: „Dacă-ţi oferă cineva ceva primeşte, ca să nu opreşti harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că eşti smerit. Dacă n-ai deja ceea ce ai primit, păstrează. Dacă ai deja, dă celui ce n-are”.

 

Din Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 141-142

24
dec.
14

Dumnezeu este prezent în toată viaţa noastră, inclusiv în intimitatea noastră

tineri-casatorieAnormalitatea încearcă să pună stăpânire pe oameni, de aceea oamenii normali sunt din ce în ce mai rari. Ce înseamnă „om normal”? Putem da definiţii sau alte lucruri asemenea. Putem spune multe despre normalitate, dar pentru noi creştinii, pentru noi creştinii ortodocşi în special, normal înseamnă a avea o viaţă omenească simultan cu o viaţă dumnezeiască (în sensul de vieţuire concretă). Adică să vieţuim şi dumnezeieşte şi omeneşte. Omeneşte, adică mâncând şi bând şi făcând cele ale corpului, iar dumnezeieşte lucrând la mântuirea noastră. Există o tendinţă continuă ca vieţuirea şi conceptul de vieţuire dumnezeiască să fie şi să acopere viaţa obişnuită (viaţa noastră biologică), iar lucrul acesta creează o discordie între cele două gândiri şi atunci nu este bine deloc.

De aceea tema nu vrea altceva să facă decât să ne determine să înţelegem că Dumnezeu este prezent în toată viaţa noastră, inclusiv în intimitatea noastră. Dacă prin parc te întâlneşti cu doi tineri care se ţin de mână şi îi întrebi „este Hristos între voi?”, atunci ei imediat îşi dau drumul de mână, imediat nu se mai ţin de mână. De ce? Pentru că li se pare că întrebarea se referă numai la poziţia lor la plimbare. Asta înseamnă că ei nu sunt conştienţi de prezenţa lui Hristos în prietenia lor. Relaţiile dintr-o familie preced întemeierea unei noi familii şi e bine să reamintim că o fată se pregăteşte pentru măritat de când se naşte şi chiar mai înainte de a se naşte. De ce? Pentru că ea, ca orice om, este produsul a doi părinţi, a patru bunici,” a opt străbunici, a şasesprezece străbunici şi aşa mai departe.

Astfel, nu ne este indiferent cum trăim şi ce facem, pentru că toate au repercusiuni asupra copiilor noştri şi a urmaşilor lor datorită vieţii în sistemul acesta de vieţuire în care din păcate am pătruns; şi suntem siliţi să facem faţă acestei nebunii, pentru că nu se poate numi decât aşa, când Liturghia nu mai este centrul vieţii noastre. Oricând, dacă vrem, treburile ne vor sustrage de la participarea la Sf. Liturghie. Rugăciunea personală nu mai este o obişnuinţă, iar lucrarea de binefacere către aproapele nostru este aşa de sporadică.

Avem foarte multe lucruri pierdute din această pricină. Este foarte dur faptul că părinţii nu mai au timp să stea cu copilul în braţe. Aspecte de igienă şi protecţie sanitară şi celelalte din spital influenţează foarte mult viaţa noului născut. Pentru că mama naşte şi imediat i se ia copilul. Nu i se dă nu ştiu cât timp copilul, apoi i se dă doar din când în când copilul (pentru a-l alăpta), iar dacă nu îl alăptează îl vede numai la anumite ore. Despărţirea copilului de mamă este un aspect demn de luat în seamă, demn de studiat.

Copilul devine cam încruntat, este speriat, el se linişteşte greu. Vine dintr-un mediu în alt mediu. Şi Sfinţii părinţi fac comparaţia asta cu momentul când trecem din viaţa pământească în viaţa de dincolo (prin moarte), aşa cum copilul din pântecele mamei vine la viaţa aceasta prin naştere. Şi el plânge pentru că nu ştie ce îl aşteaptă. Sunt multe aspecte de studiat, dar toate se pot discuta în măsura în care vrem să înţelegem felul în care Dumnezeu ne-a creat.

Extras din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 97-98

24
dec.
14

Când binecuvântezi, totul se transformă

draCând binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar cineva care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi: ce ai greşit tu; ce neputinţă are celălalt; cât e de bolnav sufleteşte; ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.

Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea însă ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el.

Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă…

Extras din Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 47

24
dec.
14

A venit şi aici Crăciunul (video)

maicaA venit şi-aici Crăciunul
Florile dalbe.
Să ne mângâie surghiunul;
Florile, florile dalbe
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.

Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.Tremură albastre stele
Florile dalbe
peste dorurile mele;
Florile, florile dalbe.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.Maica Domnului Curată
Florile dalbe
Adă veste minunată!
Florile, florile dalbe
Zâmbetul tău drag
înfloreste-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească
Florile dalbe
peste ieslea-mpărătească.
Florile, florile dalbe.
Şi din nou trei magi
varsă din desagi
aur şi tămâie.
Îngerii de sus
magilor le-au pus
cerul sub călcâie.

Lumea-n cântec se deşteaptă
Florile dalbe
pe Mesia îl aşteaptă.
Florile, florile dalbe.
Zâmbete cereşti
intră pe fereşti,
vin în orice casă.
Şi în orice gând
arde tremurând
câte o stea sfioasă.

Numai temniţa posacă
Florile dalbe
a-mpietrit sub promoroacă.
Florile, florile dalbe.
Stăm în bezna grea
pentru noi nu-i stea
cerul nu s-aprinde.
îngerii grăbiţi
Pentru osândiţi
nu aduc colinde.

Peste fericiri apuse
Florile dalbe
tinde-Ti mila Ta Iisuse.
Florile, florile dalbe.
Cei din închisori
te-aşteaptă în zori
pieptul lor suspină.
Cei din închisori
te-aşteaptă în zori
să le-aduci lumina.

O, Iisuse Împărate
Florile dalbe
iartă lacrimi şi păcate!
Florile, florile dalbe.
Vin’ să-nchizi uşor
rănile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi te-om aştepta,
căci pe Crucea Ta
stăm bătuţi în cuie.
Florile, florile dalbe.

Colinda se cânta în fiecare Crăciun în temniţa Aiudului.

Colind
de Radu Gyr

Mănăstirea Diaconesti – A venit si aici Crăciunul / Sus la naltul cerului (Radu Gyr)

24
dec.
14

Cuviosul Siluan Athonitul: necredinciosului îi dau acest sfat

Gospod+Isus+Hristos+PantokratorMândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinței.

Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică: „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.

Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul l-a iertat și îl iubește și cunoști aceasta din experiență, și harul Duhului Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta și atunci vei voi să strigi tare lumii întregi: ”Cât de mult ne iubește Domnul!” Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea întreagă propovăduind pe Hristos.

Din Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 86

24
dec.
14

Ieslea cu doi prunci

COPIL-LA-RUGACIUNEDoi ortodocşi americani au răspuns invitaţiei Ministerului Educaţiei din Rusia de a preda morala creştină în câteva închisori şi orfelinate ruseşti. Aşa au ajuns aceştia, plini de râvnă, şi în aşezământul cu peste o sută de copii abandonaţi (băieţi şi fete) unde l-au întâlnit pe Mişa, orfanul Domnului… Dar să-i lăsăm să-şi depene singuri povestea..

Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulţi dintre ei pentru prima oară – tradiţionala povestire despre Naşterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului şi despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem şi cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a şi născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii şi educatorii stăteau nemişcaţi, sorbindu-ne cu emoţie fiecare cuvânt.

După terminarea povestirii, am dat fiecărui copil câte trei bucăţi de carton, să facă din ele o iesle, oricât de primitivă. Fiecare copil a mai primit şi câte o bucată de hârtie galbenă, din nişte şerveţele pe care le adusesem cu noi, căci în tot oraşul nu se putea găsi nici un fel de hârtie colorată.

Urmând instrucţiunile noastre, copiii au făcut fâşii hârtia galbenă, închipuind paiele din iesle. Câteva pătrăţele de stofă din pijamaua pe care o americancă o azvârlise la gunoi, la plecarea din Rusia, au fost folosite drept scutece pentru Prunc.

Păpuşi cu chip de copil au fost decupate cu răbdare de pe foile colorate aduse de noi din Statele Unite. Orfanii erau foarte absorbiţi de asamblarea ieslei, iar noi ne plimbam printre ei, gata să-i ajutăm la nevoie.

Aşa am ajuns şi la măsuţa lui Mişa, un copil cam de 6 anişori, care tocmai îşi terminase treaba. Uitându-mă la ieslea lui, am tresărit de mirare, căci în ea nu era unul, ci doi copii!
Am chemat îndată translatorul, să-l întrebe pe Mişa de ce erau doi copii în iesle. Mişa şi-a pus mâinile la piept şi a început să ne recite istoria naşterii lui Iisus, cu multă seriozitate şi acurateţe.

Acest copil, care tocmai auzise pentru prima dată povestirea biblică de Crăciun, ne-a relatat foarte corect tot ceea ce auzise de la noi, până în momentul în care Fecioara Maria a pus Pruncul în iesle. De aici încolo, Mişa a început să adauge de la el, fabricând un sfârşit propriu al povestirii!
.
.. Atunci, Fecioara Maria a pus pruncul în iesle. Iisus s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am o casă în care să dorm. I-am spus că nu am mamă, nu am tată, şi nici casă în care să stau. Atunci Iisus mi-a spus că pot să stau cu El. Eu însă i-am răspuns că nu pot sta cu El, pentru că nu pot să-I dau nici un dar, aşa cum I-au dat cei ce au venit să-L vadă. Eu însă îmi doream foarte mult să stau cu Iisus în iesle, şi m-am gândit că I-aş putea ţine de cald şi că ăsta ar fi fost un dar plăcut pentru El. Şi L-am întrebat: Dacă ţi-aş ţine de cald, ar fi un dar bun pentru Tine?” Şi Iisus mi-a răspuns:Dacă îmi ţii de cald, ăsta este cel mai mare dar pe care mi-L poate face cineva.” Atunci m-am culcat în iesle, lângă El, şi Iisus m-a privit şi mi-a spus că pot sta pentru totdeauna cu El.

Când Mişa şi-a terminat povestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji. Şi-a acoperit faţa cu palmele, şi-a pus capul pe măsuţă şi a tot hohotit de plâns, zgâlţâindu-şi umerii. Micul orfan găsise, în sfârşit, pe cineva care-I promitea că nu-l va părăsi şi că va fi blând cu el, pe cineva la care ar fi putut sta pentru totdeauna…

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – „Lumea credinţei” , Magazin ilustrat – luna februarie 2004

24
dec.
14

Omul făţarnic

fatarniciaOmul făţarnic întotdeauna una are în inimă şi alta pe limbă, una are în minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici min­tea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care creşte din vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt.

Dacă priveşti la făţarnic, îl vezi bocind, rugându-se, spu­nând că face bine. Dar toate astea le face urmărind sau câştigul, sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Şi câte chi­puri nu ia făţărnicia, că nu ajunge vremea şi nimeni nu poate spu­ne felurile vicleşugurilor făţarnicului. De aceea s-a spus că făţar­nicul este ca un cameleon.

Viaţa făţarnicului este pestriţă ca râsul. Aţi văzut blana râsului, că are numai ţepi, când albi, când negri, când vineţi. Aşa e viaţa făţarnicului; acum e într-un fel, acum în alt fel. Trece de la o stare la alta, că făţărnicia nu-l lasă să fie cin­stit, nu-l lasă să aibă sinceritatea şi nerăutatea sufletului, cum a cerut Hristos: „Fie dar vouă cuvântul ce este da, da, şi ce este nu, nu. Că ce este mai mult, vine de la cel rău”. Hristos îmi cere: dacă inima mea zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi cu mintea. Iar dacă inima mea zice da, iar limba nu, sunt făţarnic şi pestriţ, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac făţarnic, sunt blestemat de Hristos pentru făţărnicie, că una am în inimă şi alta pe buze.

Din Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 18

24
dec.
14

Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune

citesc._rugaciune._tanaraRugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului?

Putem, e de-ajuns să vrem. Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.

***

Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi.

Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.

Din Părintele Efrem Athonitul, Despre crdinţă şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 19-20

24
dec.
14

Îngenunchem sau nu între Crăciun şi Bobotează?

9_0Tradiţia sau practica bisericească a statornicit ca, de la sărbătoarea Naşterii Domnului şi până la prăznuirea Botezului Său în râul Iordan, să nu plecăm genunchii, ca expresie a bucuriei că S-a arătat în lume Fiul Lui Dumnezeu întrupat. Ar fi de dorit ca toţi, clerici şi credincioşi, fără să îi judecăm pe cei care nu vor face aşa, să respectăm această rânduială în bisericile noastre, dar nu ca un gest mecanic şi de neînţeles, ci ca o expresie reală a bucuriei Naşterii Domnului.

Întrebarea din titlu pleacă de la constatarea neconcordanţei dintre ceea ce citim în cărţile de cult sau ceea ce rostim în timpul sfintelor slujbe, pe de o parte, şi practica bisericească, pe de altă parte. Mai exact, în Mineul pe decembrie, la sfârşitul slujbei Naşterii Domnului, întâlnim următoarea consemnare: Să se ştie că, de la Naşterea Domnului Hristos şi până la Sfânta Lui Arătare (Boboteaza), nu este post nicidecum şi nici plecări de genunchi nu se fac în biserici şi nici în chilii.

Dacă prima indicaţie e respectată cu bucurie de către toţi creştinii ortodocşi, cea de a doua e respectată în foarte puţine biserici. De fapt, nu e singura neconcordanţă de acest gen, ceea ce contribuie la concluzia unora că, în timpul slujbelor, ortodocşii nu fac ceea ce spun şi nu spun ceea ce fac… Să ne gândim doar la îndemnul preotului sau al diaconului, adresat tuturor la Sfânta Liturghie (Înţelepciune! Drepţi!), care, în loc să ne facă să stăm drepţi, adică în poziţie verticală, pe cei mai mulţi dintre noi ne aşază în genunchi.

Aparent simplă, practica îngenuncherii sau interzicerea ei a fost o temă prezentă în viaţa Bisericii, consemnată chiar în sfintele canoane. Mai mult, până astăzi întâlnim practici diferite, cel puţin în spaţiul ortodox românesc: bunăoară, în majoritatea bisericilor se îngenunchează duminica, în anumite momente ale Sfintei Liturghii, puţine fiind bisericile în care nu se îngenunchează. Excepţie face perioada de după sărbătoarea Învierii, când şi cei care nu îngenunchează păstrează poziţia dreaptă, uneori cu o straşnică acrivie, judecându-i aspru pe cei care, din neştiinţă sau uitare, îndrăznesc să plece genunchii…

Ce prescriu canoanele Bisericii despre îngenunchere

La Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), întâlnim Canonul 20, care spune: Pentru că există unii care îşi pleacă genunchii în zi de Duminică şi în zilele Cincizecimii, pentru ca să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie, părutu-s-a Sfântului Sinod că este bine ca în picioare să se aducă lui Dumnezeu rugăciunile. De fapt, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I au reiterat ce spusese Sfântul Petru al Alexandriei (†311) înaintea lor, într-unul dintre canoanele păstrate de la el, al 15-lea: Iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru Cel Ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm genunchii.

Mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare (†379) scria: Ne facem rugăciunile în picioare în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), nu numai pentru că, înviaţi în Hristos, aspirăm la cele cereşti, ci rămânând în picioare în ziua Învierii amintim duhului nostru harul ce ni s-a dat, dar şi că această zi este chipul veacului ce va să vină. (Cuvintele marelui sfânt capadocian aveau să devină şi canon, al 91-lea între cele păstrate de la el.)

Pentru a încheia prescripţiile canonice despre problema care ne preocupă, trebuie să amintim şi Canonul 90 al Sinodului Trulan (692): Primit-am pe calea canoanelor de la Părinţii de Dumnezeu purtători ca în Duminici să nu plecăm genunchii, cinstind astfel Învierea lui Hristos; deci, ca să nu nesocotim ceea ce este lămurit spus în această poruncă, rânduim limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea (vohodul) cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului din timpul Vecerniei de sâmbătă, după obiceiul îndătinat, nimeni să nu-şi mai plece genunchii până în seara Duminicii.

Aşadar, ce observăm citind canoanele?

Că încă de pe vremea Sinodului I Ecumenic exista practica îngenuncherii în zi de duminică, din moment ce a fost pusă în discuţie. Părinţii au intervenit şi au urmărit impunerea practicii de obşte, pe baza tradiţiei şi a învăţăturii teologice a Bisericii: duminica nu îngenunchem, pentru că e ziua Învierii Domnului, când şi noi, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „aspirăm la cele cereşti“. Aceeaşi bucurie a Învierii Domnului ne face să nu plecăm genunchii nici până la Pogorârea Sfântului Duh (în zilele Cincizecimii), şi nu doar până la Înălţarea Domnului, cum se întâmplă astăzi. Un argument în plus al neîngenuncherii nu doar până la Înălţare este şi denumirea Vecerniei primei zile de după Cincizecime (Lunea Sfântului Duh), şi anume Vecernia plecării genunchilor.

Remarcăm faptul că, din moment ce Primul Sinod a pus în discuţie această problemă, ea nu reprezenta un lucru neînsemnat, ci unul important. De asemenea, constatăm că nu sunt prevăzute pedepse bisericeşti pentru cei care ar încălca rânduiala stabilită, chiar dacă îngenuncherea era, uneori, o formă de penitenţă, prescrisă pentru anumite păcate şi împlinită în pridvorul bisericii (vezi, de exemplu, Canonul 5 al Sinodului de la Neocezareea, din 315). Ulterior, întâlnim, aşa cum am constatat, întăriri şi justificări ale hotărârii primului sinod, la Sinodul Trulan stabilindu-se chiar perioada în care e interzisă îngenuncherea: de la vohodul Vecerniei de sâmbătă până în seara zilei Duminicii, când începe ziua liturgică de luni. Nimic însă despre alte perioade ale anului în care să fie interzisă îngenuncherea, în afara zilei de Duminică şi a perioadei dintre Duminica Învierii şi cea a Pogorârii Sfântului Duh.

Un posibil argument pentru neconsemnarea în canoane a practicii neîngenuncherii între Crăciun şi Bobotează ar putea fi apariţia mai târzie a sărbătorii Naşterii Domnului separată de cea a Botezului Domnului, cel puţin în Răsărit. Ştim că în primele patru veacuri aici exista o singură sărbătoare, pe 6 ianuarie, purtând numele de Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului, care conţinea ambele evenimente mântuitoare.

Atunci, de unde îndemnul scris în Minei, invocat mai sus?

Dacă deschidem Tipicul cel Mare (al cunoscutului Părinte ierusalimitean Sfântul Sava cel Sfinţit † 531), devenit normativ în întreaga Biserică Ortodoxă, după care sunt săvârşite până astăzi majoritatea slujbelor din mănăstirile ortodoxe, citim aproape aceleaşi cuvinte: În ştiinţă să ne fie încă şi acestea: că de la Naşterea Domnului Hristos până la Sfintele Arătări ale lui Dumnezeu nu este post, nici nu se fac plecări de genunchi nici în Biserici şi nici în chilii.

Cărţile de cult au preluat dintotdeauna prescripţiile tipiconale, ele având autoritatea Bisericii şi făcând parte din ceea ce numim Tradiţia bisericească.

Aşadar, obiceiul de a nu îngenunchea între Crăciun şi Bobotează este foarte vechi, fiind consemnat în Tipice şi în cărţile de slujbă. Aşa cum nu postim în această perioadă, tot aşa nici nu îngenunchem, ca manifestare a bucuriei Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Dacă Biserica şi-a asumat rânduiala aceasta, de ce să nu o respectăm toţi, clerici şi credincioşi, fără să îi judecăm pe cei care nu vor face asemenea nouă? În fond, nu vom pierde nimic, ci, cu siguranţă, vom fi ajutaţi să fim mai conştienţi de ceea ce sărbătorim!

sursa Ziarul Lumina

24
dec.
14

Asta-i iubirea cea adevărată…

prietenIubirea adevărată este o iubire care ţine seamă de Dumnezeu. Iubirea adevărată este o iubire care se revarsă dezinteresat. Adică, dacă tu eşti angajat în iubire interesat, atunci nu-i o iubire adevărată. Dacă îl iubeşti pe el pentru că te iubeşti pe tine, nu-i corect.

Iubirea adevărată este aceea care nu face deosebire între bun şi rău, între vrednic şi nevrednic, între prieten şi duşman; este o realitate care nu poate fi desfiinţată.

Iubirea şi respectul sunt două coordonate ale prieteniei, iar prietenia este ceva din realitatea raiului aici, pe pământ. Cine are iubire şi respect, acela nu încetează niciodată nici din iubire, nici din respect.

Şi la mine au venit unii care mi-au spus:

„Părinte, am avut o prietenă şi n-o mai am… am pierdut o prietenie”.

De ce ai pierdut-o? Pentru că n-ai avut-o.

O prietenie adevărată nu se pierde, o prietenie adevărată e o realitate care nu se desfiinţează.

O prietenie adevărată este o chestiune fără sfârşit şi cu revărsare, fără să calculeze când dă, pentru că iubirea oferă, calitatea iubirii este să ofere. Nu te poţi opri niciodată, dacă iubeşti, din a oferi. Iar iubirea primeşte şi se gândeşte la ceea ce primeşte, ca şi mai mult să ofere.

Asta-i iubirea cea adevărată.

Arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

24
dec.
14

Craciunul luminarii sufletului

 Craciunul luminarii sufletuluiIn preajma Craciunului, multe din colindele noastre strabune ni-L binevestesc pe „Hristos, Mesia chip luminos”. Acest fapt nu este rodul intamplarii. Exista deopotriva atat un temei teologic profund, cat si o necesitate reala in ceea ce ne priveste, pe care se intemeiaza acest vers.

Pe de-o parte, vorbim despre Intruparea Celui ce este „Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”, iar pe de alta, despre nevoia de lumina pe care o resimtim toti cei care intampinam Nasterea Sa avand chipul umbrit de pacate, de grijile cotidiene, de monotonia vietii etc.

„Cu noi este Dumnezeu”

Profetul Isaia i-a dat Domnului, cu peste 700 de ani inainte de intruparea Sa, numele de Emanuel: „Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu, si vor pune numele lui Emanuel (7, 14). Acest nume inseamna „cu noi este Dumnezeu”.

In cantarea cu acelasi nume din slujba Pavecernitei, marturisim cum „Poporul cel ce locuia in intuneric si in umbra mortii a vazut lumina mare. Caci cu noi este Dumnezeu”. Altfel spus, Dumnezeu Cuvantul se intrupeaza pentru a-l scoate pe om din intunericul cel mai din afara si a-l face partas luminii Sale.

Noi cei de astazi am pierdut acea bucurie data de trairea constienta a prezentei dumnezeiesti. Crestinul care nu marturiseste doar la nivel declarativ „cu noi este Dumnezeu”, ci mai ales existential, are intotdeauna chipul luminos. Acesta cunoaste ca este chemat de Hristos sa vietuiasca in vesnicie intru lumina Sa.

„Rasarit-a lumii lumina cunostintei”

Daca citim pericopele evanghelice in care ni se relateaza evenimentul Nasterii Domnului, daca privim icoana sau daca ascultam imnurile praznicului si colindele, constatam cum toate ne vorbesc, sub o forma sau alta, despre prezenta si insemnatatea luminii.

Dar in toate acestea este subliniata mai ales natura duhovniceasca a luminii. Lumina lui Hristos nu este cea fizica. Este lumina Sa necreata, Nasterea Domnului, prin unirea celor doua firi, in persoana lui Hristos, oferind omului posibilitatea impartasirii de energiile dumnezeiesti in chip nemijlocit.

In acest sens, troparul praznicului, nu face decat sa ne vorbeasca despre cunosterea lui Dumnezeu intru lumina: „Nasterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei, ca intru ea cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie”.

Acesta este si motivul pentru care in Taina Botezului, „taina luminarii omului” sau taina nasterii celei de-a doua, Biserica cere de la Hristos in numele celui nou botezat vesmant de lumina: „Da-mi mie haina luminoasa cela ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina”.

„Intru lumina Ta vom vedea lumina”

Tot despre lumina lui Hristos ne vorbeste „Doxologia Mare”, o cantare a Bisericii ce se intemeiaza pe binevestirea Nasterii Domnului facuta de ingeri pastorilor din preajma Betleemului. Doxologia incepe dupa ce preotul proclama: „Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat noua lumina!”.

Apoi strana raspunde cantand imnul: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire. Laudamu-Te, bine Te cuvantam, inchinamu-ne Tie, slavimu-Te, multumim Tie pentru slava Ta cea mare. […] Ca la Tine este Izvorul Vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina. […]

Sfintii Parinti si intreaga Traditie a Bisericii, ne adeveresc faptul ca vederea luminii dumnezeiesti este ultima treapta a urcusului duhovnicesc in viata aceasta, ce nu este posibila fara purificarea de patimi si dobandirea iubirii curate.

Craciunul luminarii si impodobirii sufletului

Constatam cu tristete cum omul contemporan, in preajma Craciunului, tinde sa reduca insemnatatea luminii, doar la nivel exterior, rezumandu-se la a cumpara instalatii luminoase cat mai complexe si lumanari cat mai originale etc. Acesta depune tot efortul sa impodobeasca strazile, magazinele, casele, bradul, cu riscul de a da uitarii propriul suflet.

Pierdem din vedere esentialul, faptul ca Nasterea Domnului este o sarbatoare a chipurilor scaldate in lumina lui Hristos, o sarbatoare a impodobirii sufletului.

Biserica ne arata insa de fiecare data calea catre lumina cea adevarata si catre podoabele care se cuvin a le dobandi. In Biserica ne luminam sufletul prin post, ni-l impodobim prin dar, insa devenim cu adevarat “lumina si poboaba” numai prin Spovedanie si Impartasanie si prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

La inceputul articolului spuneam ca nu este deloc intamplator faptul ca exista colinde care ni-L binevestesc pe „Hristos, Mesia chip luminos”. Chipul Pruncului Hristos scaldat in lumina, nu este altceva decat o prevestire a Schimbarii Sale la Fata, o prevestire a descoperirii  Slavei Sale si a posibilitatii noastre de a „ne lumina”, altfel spus, de a-L cunoaste impartasindu-ne de ea.

24
dec.
14

De ce umbla preotul cu icoana inaintea Craciunului?

De ce umbla preotul cu icoana inaintea Craciunului?Umblatul cu icoana este vestirea unei mari bucurii, fie a Nasterii Domnului, cand intreaga faptura vazuta si cea nevazuta se pregateste de sarbatoarea Intruparii Fiului lui Dumnezeu, fie a Botezului Mantuitorului, cand apele se sfintesc si intreaga natura se innoieste.

Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Umblatul cu icoana inaintea Craciunului

Umblatul cu icoana pentru a vesti Nasterea Domnului este o randuiala foarte veche, urmele ei pierzandu-se in anii de inceput ai erei crestine. Astfel, aceasta traditie ne apare inca din primele secole ale crestinismului, inca de pe cand sarbatoarea Nasterii Domnului si cea a Bobotezei se sarbatoreau impreuna, in ziua de 6 ianuarie.

Sarbatoarea Epifaniei (a Aratarii Domnului), cum erau numite cele doua mari praznice, s-a sarbatorit astfel pana in anul 379, cand cele doua mari sarbatori s-au separat in doua zile diferite. Din anul 379, Craciunul a inceput a se sarbatori la data de 25 decembrie, umblatul cu icoana fiind inca de atunci ceva binecunoscut.

Umblatul cu icoana inaintea Craciunului este o frumoasa slujba misionara, avand mareata datorie de a anunta nespusa dragoste a lui Dumnezeu fata de om, anume aceea de a se intrupa „pentru noi si pentru a noastra mantuire”. Se vede cum aceasta vizita a preotului pe la casele crestinilor este o datorie, ca un fel de strigat de bucurie ce nu poate fi oprit.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. Astfel, in functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. La sate, aceasta vestire se petrece in chiar ajunul Craciunului, ori cu vreo doua zile mai inainte. In schimb, la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii pot incepe chiar cu cateva zile bune mai devreme.

Preotul isi pune doar epitrahilul (dintre vestmintele liturgice), iar in mana poarta icoana Nasterii Mantuitorului. Impreuna cu un dascal, care il insoteste, si cu credinciosii la care se opreste, preotul canta Troparul Nasterii Domnului, dand celor de fata spre sarutare, rand pe rand, icoana Nasterii Domnului. Bucuria Nasterii Domnului se pregusta inca de pe acum.

Credinciosii simt mare bucurie fata de aceasta vizita a preotului cu icoana. Preotul vine cu Sfanta Icoana in casa fiecaruie, binecuvantand pe toti cei de fata, cat si pregatirile casei pentru intampinarea maretului eveniment al Nasterii. Fiecare dintre cei ai casei se ingrijeste de cate ceva, colindele se aud lin spre seara, parintele ciocane la usa purtand in maini Sfanta Icoana a Nasterii Domnului, credinciosii se umplu de bucurie sfanta, totul vesteste sarbatoarea.

In comunitatea rurala traditionala, dupa momentul cantarii troparului Nasterii, preotul binecuvanta alimentele pregatite cu grija si asezate pe masa, langa icoane. Dupa ce alimentele au fost binecuvantate pot fi oferite de pomana pentru sufletele celor adormiti, astfel incat si acestia sa se bucure de de vestea cea minunata a Nasterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiti se pregatesc colacei, bob fiert, grau fiert, prune uscate, sarmalute de post, precum si fructe, printre care mere si nuci.

Cu toate acestea, sunt inca si unii dintre cei aflati in parohie care nu se bucura de acest lucru, ba mai mult se arata chiar mahniti de vizita preotului, neprimindu-l pe acesta in casele lor, pentru a vesti Nasterea Domnului. „Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza.” Acestea sunt gandurile unora ca acestia. Cei care nu vibreaza deloc la aceasta sunt, in mare parte, oameni de la oras, la tara pastrandu-se inca mult mai vie constiinta bucuriei Craciunului, vestita prin preot. Preotul insa nu se supara, caci el are datoria de a vesti celor ce au „urechi de auzit” si de a mangaia pe cei bucurosi de Nasterea Domnului.

Frumos da marturie un suflet cuprins de nostalgia copilariei, spunand astfel: „Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada „pe unde a ajuns parintele”, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: „E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.”

24
dec.
14

Obiceiuri de Craciun

Obiceiuri de CraciunObiceiuri de Craciun in Bucovina

In Bucovina exista credinta ca nu este bine sa ai lucruri imprumutate pe durata sarbatorilor de iarna. De aceea, in preajma Craciunului, se recupereaza sau se restituie lucrurile imprumutate prin sat.

In ziua de Ajun, femeile ies in livada cu mainile pline de aluat si ating fiecare pom spunand: : „cum sunt mainile mele pline cu aluat, asa sa fie pomii incarcati cu rod la anul”.

Pregatirea mesei de Ajun incepe in primele ore ale diminetii, cand gospodinele coc colacii „rotunzi ca Soarele si Luna ” si un colac special, numit „Creciun”. Acest colac se pastreaza pana primavara, pentru a fi folosit in practicile inceputului de an agrar.

In dimineata Ajunului erau preparate douasprezece feluri de mancare de post (grau pisat si fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, bors de bureti, fasole fiarta si „sleita” etc), care erau asezate pe masa din „casa cea mare”. Din ele se consuma seara, dupa trecerea preotului cu icoana. Niciun membru al familiei nu se aseza la masa fara a-si face rugaciunea. Cele douasprezece feluri de mancare, nu erau consumate in intregime, resturile fiind pastrate pe masa pana la Boboteaza. Aceste resturi erau asezate la fereastra spre indestularea celor morti.

Pe parcursul noptii de Ajun, cetele de flacai strabat ulitele, de la un capat la altul al satului, pentru a vesti Nasterea Domnului. Dupa rostirea colindei la fereastra, flacaii sunt invitati in casa, sunt ospatati si rasplatiti. Sunt cazuri cand, in casele cu fete, are loc o mica petrecere. Fata care urmeaza sa se marite este scoasa la joc fie de seful cetei, fie de flacaul care o simpatizeaza.

Craciunul in Salistea de Sus

In Ajunul Craciunului femeile framanta aluatul pentru paine si colaci. Exista traditia de a face un colac mai mare, un stolnic, impodobit cu figuri din aluat, care se aseaza pe masa si va sta pana la Boboteaza. Nu-i voie sa se miste stolnicul pe parcursul zilelor de sarbatoare. In caz contrar, se tulbura linistea din casa si se strica bunastarea.

Craciunul la Chisinau

La Chisinau se umbla cu „Calutul”, „Plugusorul”, „Ursul”, „Steaua”, insa, cel mai cunoscut este „Caprita”. Caprita este insotita de un cioban, de mai multi insi care vor dansa cu caprita si de un medic care o lecuieste, caci ea, nedorind sa danseze, se face bolnava. Se colinda pana dupa miezul noptii:
Vine capra de la munte
Cu steluta alba-n frunte,
Ta, ta, ta, caprita, ta,
Pentru mine a-i dansa,
Numai zaharel t-oi da!…

Obiceiuri de Craciun la Cenad

Cenadenii practica un vechi obicei, anume maturatul Craciunului. La Ajunul Craciunului, gazda aduce in casa paie si le imprastie in camera. Sub aceste paie pune grau si porumb, ca in anul viitor sa aiba parte de roade. Paiele simbolizeaza grajdul oilor, locul unde s-a nascut Hristos. In a doua noapte de Craciun, gazda matura camera in care au fost aduse paiele. In cazul in care in casa erau prezente fete, veneau feciorii si muzicantii sa mature casa.

In Ajun, femeile fac o placinta din mai multe paturi foarte subtiri de aluat, (uneori chiar 50 de paturi), numita cesnita. Ea era coapta pe jarul din cuptor si era impartita in ziua de Anul Nou. In aluat era pus si un ban, care prezicea celui ce-l gasea cum va fi recolta anului (daca pe ban era lipit mult aluat).

Obiceiuri de Craciun in Transilvania

In Transilvania, se foloseau si se mai folosesc inca, doua categorii de texte folclorice: colindele cantate numai in grup si multamitele sau urarile, rostite dupa terminarea colindelor. Cea mai cunoscuta dintre urari este starostea colacului. Dupa ce flacaii au fost poftiti in casa si cinstiti cu vin sau palinca, un colindator mai priceput, de regula cel drag fetei, spune povestea painii. In aceasta poveste se relateaza tehnica traditionala a cultivarii si prelucrarii graului: de la alegerea terenului, pana la scoaterea colacului din cuptor. Dupa rostirea acestei povesti, flacaul face o taietura in partea de jos a colacului, semn ca acest colac nu mai poate fi prezentat si altui colinadator.

Obiceiuri de Craciun in Moldova

In Moldova, nu se da nimic din casa in ziua de Ajun, nici gunoiul nu se arunca din casa si nu se imprumuta nimic. In Ajunul Craciunului se daruiesc doua turte. Una este data celui care ingrijeste vitele, iar alta este rupta si data animalelor. Atunci cand le dai trebuie sa zici:”Cinati sanatos ca si noi cinam”.

Fetele, pentru a-si vedea ursitorul, pun peste noapte sub fereastra, cate putin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitorul va veni si va gusta si fata il va vedea.

Exista traditia, ca sub masa pe care sunt bucatele pentru Craciun, sa se puna seminte. Numai asa semintele vor rodi si vor fi ferite de stricaciune.

In vasul cu apa, din care gazda urmeaza sa-si toarne pentru spalat, se pun nuci, ca sa fie sanatosi peste an. Alti gospodari pun o potcoava in cofa cu apa si dupa aceasta potcoava beau apa si adapa vitele, ca sa fie cu totii sanatosi si tari ca fierul.

Obiceiuri de Craciun in Muntenia

Unele femei se scoala inainte de rasaritul soarelui, in Ajun, si arunca spre rasarit mancare pasarilor, crezand ca facand astfel, pasarile nu le vor strica samanaturile din gradina. Barbatii pun mana pe toate lucrurile din ograda: car, plug, coasa, sapa si celelalte, ca sa-i fie drag sa se foloseasca de dansele la munca tarinei. Femeile, impung cu acul de cateva ori, rasucesc cateva fire in furca, innoada cateva ate, ca sa aiba spor peste an. Alte gospodine insa, spun ca nu-i bine sa se impunga cu acul in aceasta zi, caci dac-ar face una ca aceastia, insecta numita burghias ar impunge prunele si ciresele, facandu-le astfel sa se ofileasca si sa cada inainte de coacere. Exista traditia ca femeile sa puna o piatra in cuptor pana la Boboteaza. Ea va fi scoasa la miezul noptii si cand va fi aruncata se vor rosti urmatoarele cuvinte:
– Cum dorm toti oamenii si nimeni nu vede, asa sa nu vada uliul puii mei, ci sa stea impietrit si incremenit.

24
dec.
14

Bradul de Craciun

Bradul de CraciunBradul de Craciun, ca pom ce trebuie imbodobit inainte de Nasterea Domnului, a fost ales datorita faptului ca el ramane tot timpul verde. Il simbolizeaza pe Hristos, vesnic viu.

Obiceiul folosirii bradului de Craciun este de origine romana. Amintim ca in timpul sarbatorilor, romanii antici isi impodobeau locuintele cu un brad. Interesant este ca bradul era prins de tavan cu varful in jos.

Potrivit cercetatorilor, pana in secolul al XII lea, brazii de Craciun nu erau impodobiti. Cu timpul, bradul de Craciun a fost impodobit cu fructe, flori de hartie, biscuiti, ca mai tarziu, sa se orneze cu lumanari si globuri colorate. Globurile confectionate din sticla argintata de Thuringia au aparut abia in anul 1878. Exista obiceiul ca in varful bradului de Craciun sa se aseze o stea, simbol al acelei stele care i-a calauzit pe magi pana in Betleem.

Bradul de Craciun impodobit

Primul brad de Craciun impodobit a aparut in anul 1510, in Lituania. In Franta apare in 1521, dupa ce printesa Helene de Mecklenburg s-a casatorit cu ducele de Orleans, iar in Anglia in 1841. Insa, bradul de Craciun, asa cum il vedem impodobit in zilele noastre, a aparut pentru prima data la Breslau, datorita ducesei Dorothea Sybille von Schlesian.

Bradul de Craciun ajunge in Statele Unite in anul 1749, odata cu colonistii germani stabiliti in Pennsylvania si cu mercenarii platiti sa lupte in Razboiul de Secesiune. Dar imbodobirea bradului a fost legalizata pentru prima data in 1836, in statul Alabama.

Primul brad de Craciun in tara noastra

Primul brad impodobit cu cateva zile inainte de sarbatoarea Nasterii Domnului, a fost prezent in palatul principelui Carol I de Hohenzollern, in anul 1866. Incepand cu aceasta data, romanii au preluat obiceiul de a imbodobi bradul in apropierea Craciunului. Mentionam ca bradul era prezent la romani in anumite momente importante ale vietii: nastere, casatorie si moarte, ca pom al vietii

24
dec.
14

Ajunul Craciunului

Ajunul CraciunuluiAjunul Craciunului, zi de post aspru

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.

Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit „dezlegare la peste”, cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.

Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.

Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.

In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor „Scutele lui Iisus”. Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.

Ajunul Craciunului, zi de colindat

Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite „Scutecelele lui Hristos”. Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).

Ajunul Craciunului, cand preotul vesteste Nasterea Domnului

Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.

Ajunul Craciunului modifica randuiala liturgica

In ajunul Craciunului se citesc „Ceasurile Imparatesti” si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.

Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita „Ceasurile Imparatesti” se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind „zi aliturgica”, adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie”. Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.

Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Ajunul Craciunului, prilej de bucurie si rugaciune

Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.

„Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci.”

„Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!”

24
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-24

Sfânta Cuvioasă Muceniţă Eugenia

Evanghelia de la Matei
(XV, 21-28)

n vremea aceea, Iisus a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată, ieşind o femeie canaaneeancă din hotarele acelea, striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!, fiica mea este rău chinuită de demon“. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi apropiindu-se ucenicii Săi, Îl rugau, zicând: „Elibereaz-o, că strigă în urma noastră“. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel“. Iar ea, venind, I se închina, zicând: „Doamne, ajută-mă!“ El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s’o arunci câinilor“. Iar ea a zis: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor“. Atunci răspunzând Iisus, i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!“ Şi s’a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
24
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-24

Sfânta Cuvioasă Muceniţă Eugenia

Ap. Evrei 5, 11-14;

6, 1-8

F-150x150raţilor, despre Melchisedec avem mult de vorbit, şi lucruri grele de tâlcuit, de vreme ce v-aţi făcut greoi la auzit. Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul.

De aceea, lăsând cuvântul de început despre Hristos, să ne ridicăm spre ceea ce este desăvârşit, fără să mai punem din nou temelia învăţăturii despre pocăinţa de faptele moarte şi despre credinţa în Dumnezeu, a învăţăturii despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi aceasta vom face-o cu voia lui Dumnezeu. Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură. Ţarina, când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu; dar dacă aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă.




Blog Stats

  • 328.621 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte