Arhivă pentru 25 decembrie 2014

25
dec.
14

Dragostea niciodată nu se sfârşeşte

LumanareLumineazaDragostea niciodată nu se sfârşeşte. Chiar dacă se adresează la mai mulţi, nu se împuţinează. Bătrânul Epifanie zicea: „Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra celei dintâi rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”.

Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decât să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume şi spre oameni, pe care îi iubeşte într-atât, încât cere să ia asupra sa toate nenorocirile şi suferinţele omeneşti pentru a-i uşura pe alţii.

În general, această dragoste compătimeşte cu toate ispitele şi încercările, chiar cu cele ale fiinţelor fără raţiune, până acolo încât plânge gândindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă şi suscită rugăciunea. De aceea marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină şi cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungeşte viaţa pe pământ. Să ştiţi că dacă aceşti rugători ar dispare, acesta ar fi sfârşitul lumii.

Din Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 39

25
dec.
14

Povestea brutarului şi a lăptarului

ravnovesieÎntr-una din zile, un negustor de produse lactate primeşte o citaţie pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi invinuit…
Brutarul însă ştia cu ce, şi încă cum!
Acesta din urmă îl bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar când cumpără de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt şi pleca, cântărea imediat marfa în prezenţa unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900g, ba 800g, au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de 1 kg.
În ziua judecăţii, judecatorul îl întreabă pe negustorul de lactate:
– Spune, dumneata ai cântar cu care să cântăreşti untul ce-l dai brutarului?
– Nu, domnule judecător, nu am.
– Păi atunci cum pretinzi că îi cântăreşti untul?
– Păi… să vedeţi… eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează….

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi la fel!

25
dec.
14

Plăcerea de a şti să spui „nu”

131560.b– Nu, domnule!

Plăcerea de a şti să spui „nu, nu, domnule”, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scîrbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări.

(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cît de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare).

– Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: „din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom’le! un’te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspunderea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aristocratic celui mai subţire.

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

Din Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 346-347

25
dec.
14

Cel Care a făcut pe maică, nu ştie El ce este o maică?

76817e3413e8dcc257b4c26085652009Spuneam să nu dispreţuim prostiile. Acum zic să nu dispreţuim nici păcatul, ca putinţă de a ne revela virtutea, dacă n-o cunoaştem. Şi, în păcat, lucrul care îl sminteşte pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai uşoară pen­tru diavol, este o iubire, este o împreunare.

Dar nu asta este iubirea deplină, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetică, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceşte Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, da­că-mi iertaţi această obrăznicie, de multe ori, în Apus, „Dumnezeu profesional”; adică ştie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om şi nu-i pot revela adevărul. Al nostru este „profesional”, este Cel Care ne-a „fabricat” şi Care ştie, aş zice, cum spunea şi mama despre noi, copiii: „îmi cunosc eu marfa!”. Dumnezeu îşi cunoaşte „marfa”, ştie din ce sîntem făcuţi şi de aceea ne putem încredinţa cuvîntului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lăsa în mîinile lui Dumnezeu, aşa cum pruncul se lasă în mîinile maicii sale. Ce face maica sa? Înţe­lege ce înseamnă cînd urlă, căci pruncul nu are decît urletul prin care-şi cere drepturile. Maica ştie cînd trebuie să-l hrănească, cînd trebuie să-l întoarcă pe cealaltă parte şi ştie să-l schimbe, atunci cînd singur s-a murdărit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Nu mai ştiu care profet spune: „Cel Care a făcut ochiul nu o să vadă El? Cel Care a făcut urechea, n-o să audă El?”. Şi aş continua eu: Cel Care a făcut pe maică, nu ştie El ce este o maică? Deci, noi ne putem încredinţa Dumnezeului nostru toate nefericirile noastre, toate mizeriile noastre şi poate, în duioşia aceasta a dragostei către Dumnezeu, ne putem încredinţa Lui deplin, pînă la capăt, fără frică, fără ruşine. De ce s-a ascuns Adam după tufişurile din paradis, cînd a auzit că a venit Dumnezeu?

Biserica ne învaţă să nu ne ascundem, să nu ne acoperim cu frunze de smochin, ci să venim goi la Dumnezeu, spovedindu-ne înaintea Domnului şi a preotului, care este şi martorul omenesc al mărturisirii noastre. Şi să-L lăsăm pe Domnul, cu mîinile Lui blînde, să acopere ruşinea noastră cu dragostea Lui, precum şi pe Adam pînă la urmă, după ce s-a depărtat de El, Dumnezeu l-a aco­perit cu o haină de piele, în loc de „minciunile” frunzelor de smochin.

Din Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon,

ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 123-124

25
dec.
14

Cât de cuminte este să știi să taci și să știi să vorbești frumos despre alții!

Parintele-Arsenie-Papacioc-5-foto-Cristina-Nichitus-RonceaO simplă vorbă necugetată, fie chiar și nevinovată, spusă într-o clipă despre cineva, cât de mult trebuie să te milogești ca sa scapi de urmarile ei. Și cine te poate încredința că ești cu adevărat iertată? Un duhovnic chiar, te poate ierta de faptă, dar consecința ei o porți tu. Cât de cuminte este să știi să taci și să știi să vorbești frumos despre alții! Cine știe cât de mult îl iubește Dumnezeu pe acela pe care lumea îl arată cu degetul?!

Cât de mult se supără Domnul Iisus Hristos pe vorbele goale, vorbele în plus, vorbele rușinoase și mai ales vorbele ucigătoare. Această stăpânire de sine va fi mult lăudată, plăcută și încununată. Vezi cât de mult se poate câștiga într-o zi cu gura închisă?

Din Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori catre fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 33

25
dec.
14

O brigadă de pompieri refuză să îndepărteze un mesaj religios la cererea ateilor

happyDe curând, unul din sediile brigăzii de pompieri din oraşul Utica, în statul american New York, a refuzat să dea curs cererii unei organizaţii ateiste care soma instituţia să îndepărteze o pancartă cu mesaj religios plasată în stradă.

Pe pancartă scrie: „La mulţi ani, Iisuse, te iubim!”

Directorul Instituţiei, Russell Brooks, a declarat, citat de WUTR-TV: „Această pancartă se încadrează perfect în drepturile garantate prin Constituţie şi nu vedem nici un motiv pentru a o îndepărta, din moment ce aduce un sentiment pozitiv în rândul pompierilor şi în întreaga comunitate”.

25
dec.
14

Să privim cu ochii iubirii!

124688Când mă aflu față în față cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, ci anume cu ai iubirii, atunci mă împărtășesc de omul acela, între noi începe ceva comun, o viață comună. Receptarea omului are loc la o profunzime care se află dincolo de cuvinte, dincolo de emoții. Un credincios ar zice: „când îl văd pe om în această lumină, în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”.

Știți, fiecare dintre noi reprezintă o icoană, un chip al lui Dumnezeu, însă noi nu știm să ne aducem aminte de acest lucru și nu știm să ne purtăm unii cu alții în mod corespunzător. Dacă am putea să ne amintim că în fața noastră se află o icoană, un lucru sfânt!

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, București, 2009, p. 58

25
dec.
14

Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi…

iubireOamenii ironizează supunerea femeii, însă din contră, ea se supune ca o stăpână. Actul de smerenie al ei este plin de har. Soţul să iubească astfel de atitudini la soţia sa, şi soţia sa să nu se sperie de faptul că trebuie să asculte. Şi se zice chiar la rugăciunile de la nuntă: „Ca să dăinuiască în veci căsătoria lor!”.

Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: „Iar femeia să asculte de bărbat!”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică şi i-am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească soţia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi, dragă mireasă!”. Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăşia ei, e liberă şi nu o să asculte la infinit de un nepăsător. Ca femeia bună nu e nimic mai bun, şi ca femeia rea nu e nimic mai rău! Deci trebuie cu orice chip să o faci bună. Ajungi la atâta intimitate păstrată cu atâta pudoare în viaţă de a nu se descoperi. În căsnicie totul e dăruit şi tu încerci să ai autoritate de bărbat turbat asupra ei. Deci ea rămâne pe tron şi aşteaptă să-i descoperi valorile.

Vă mai spun ceva: mama naşte, mama renaşte, ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!”. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost.

Din Arhim. Arsenie Papacioc, Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 82-84

25
dec.
14

Să nu pierdem direcţia „automobilului” nostru duhovnicesc către rai

3d-bridge_0Lumea toată nu se va opri nicicând, Piotr, dintru a ei alergare. Aceasta ne spune tot timpul, Părintele Selafiil. Însă Domnul, în marea Lui milostivire, vrând ca toţi să se mântuiască şi la lumina Adevărului să vină, aşterne la fiece răscruce, la fiece intersecţie de străzi, câte o atenţionare, un semafor duhov­nicesc pe care scrie: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi si Eu vă voi odihni pre voi”. Lumea însă nu vede aceasta, ci apasă pe acceleraţie, gonind cu o nefirească viteză către „o staţie în care ne vom scoborî, obligatoriu, cu toţii”, cum frumos ne spunea, într-o scrisorică, nu demult, părintele Filaret.

Aceasta este lumea.

Astăzi, am discutat vreme de o oră cu Părintele Selafiil care – Slavă Domnului! se pune uşurel pe picioare, deși trebuie încă supravegheat riguros, căci oricând o surpriză poate apărea.

Ştiţi ce spunea Bătrânul, întrebând despre iubiţii săi nepoţei? Am să vă redau cât mai exact în cele ce urmează:

Să nu vă lăsaţi furaţi de muncă. Nu trăim pentru muncă. Munca e un „automobil” către rugăciune, adică uşurează rugăciunea şi oboseşte puţin trupul, pentru a nu mai fi asaltat de patimi. Munca e bună căci pune rânduială în viaţă şi program, dar nu e totul. Nu faceţi un idol din muncă. Iubitorul de Hristos mai are nevoie să se odihnească sub un copac, să mai admire o floare, să slavoslovească lui Dumnezeu într-un vârf de munte, să se mai minuneze de puzderia de stele ce aprinde cerul în fiece noapte. Acestea toate mângâie mult sufletul şi-l apropie de Dumnezeu, mai mult decât munca brută… Omul are nevoie de poezie şi de aceea eu îl iubesc mult pe Piotr – spune Bătrânul Selafiil – pentru că în poza ce o am cu frăţia sa, ochii lui privesc gânditor către o poezie a veacului ce va să fie. Şi de aceea îl iubesc pe părintele Filaret, pentru că râvneşte, şi Sfinţia sa, după aceeaşi poezie…

Piotr, Piotr, zice Batiuşka Selafiil, vor mai veni oare acele zile când mă voi înturna în chiliuţa mea şi, după Vecernie, voi mai gusta un ceai fierbinte, avându-te şi pe tine cu mine? Cum va voi Domnul. Dacă El va vrea să mă lase să mă întorc cu bine în schit, voi continua prăviliuţa mea pentru voi aşa cum trebuie, iar ceşcuţelor cu ceai ce mi le va aduce părintele V., voi cere să nu le mai adauge zahăr. Căci zahărul a fost deja adăugat…

Piotr, copilul meu drag, întăreşte-te în Domnul. Ah, de-ai şti cât de mult te iubeşte El. De-ai şti cât de dulce este Preadulcele Iisus şi cât de mult însetează El de mântuirea noastră… Este atât de minunat să petreci cu Domnul. Aşa cum sunt acum, mai prăpădit şi mai slăbit în neputinţa mea, totuşi mă simt puternic şi inima mea arde de iubire pentru tot sufletul cel ce caută fericirea pe pământ. Bieţii oameni, toţi vor să fie fericiţi… Tu, Piotr, fii consecvent cu dragostea ta şi Domnul, Care tot este Iubire, nu te va ruşina, niciodată nu te va ruşina. Copile drag, să nu fii trist, să nu fii trist de nimic, niciodată. Cea mai mare întristare este aceea când pierdem direcţia „automobilului” nostru duhovnicesc către rai. Şi ştim când se întâmplă aceasta. Când suntem cu nebăgare de seamă la noi înşine sau când rănim pe cineva.

Părintele V.

Din Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie – Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, p. 36-38

25
dec.
14

Ce a făcut un om al străzii cu cei 100 de dolari primiți în dar

i-a-dat-100-de-dolari-unui-om-al-strazii-si-l-a-urmarit-sa-vada-ce-face-cu-ei-nu-i-a-venit-sa-creada-cand_size7De cele mai multe ori oferim bani oamenilor strazii, dar nu ne intrebam ce fac cu sumele stranse de la trecatori. Josh Paler Lin a vrut sa afle asa ca, dupa ce i-a oferit 100 de dolari unui om al strazii, l-a urmarit ca sa vada ce face cu ei.

Cand i-a inmanat banii, omul strazii nu a fost in stare sa scoata doua cuvinte, a avut lacrimi in ochi si l-a intrebat pe Josh daca este sigur ca vrea sa ii dea o suma atat de mare. L-a strans in brate, si-au luat la revedere, iar ceea ce tanarul a surprins pe camera de filmat l-a lasat fara cuvinte.

L-a urmarit pe cersetor si l-a vazut intrand intr-un supermarket, iar atunci, primul lucru la care s-a gandit a fost ca barbatul isi va cumpara alcool. Filmarea a continuat si dupa ce a iesit de la cumparaturi. Cand Josh a vazut ca barbatul pur si simplu a cumparat alimente si a mers la alti oameni ai strazii sa le imparta, oameni pe care nu ii cunostea, tanarul a decis ca trebuie sa mearga sa isi ceara scuze si sa ii spuna omului ce parere a avut despre el.

Povestea de viata a cersetorului l-a impresionat profund pe Josh: acesta a ajuns cersetor pentru ca asa au fost circumstantele. A avut un tata bolnav de cancer pe care a incercat sa il salveze, a renuntat la serviciu ca sa fie langa el, dar asigurarea medicala nu a acoperit costurile tratamentului. Tatal lui a decedat, iar la un interval scurt de timp a murit si mama sa. Datoriile l-au adus in strada, dar sufletul lui a ramas la fel de curat ca atunci cand avea o familie fericita.

sursa protv.ro

25
dec.
14

Părerea mea este cel mai mare dușman al smereniei

cearta_intre_sotiE nevoie de puțină bunăvoință și de începutul smereniei. Care e începutul smereniei? Să renunți la Știu eu mai bine!, sau Vezi că am avut dreptate?, sau De câte ori nu ți-am spus?…

Primul pas este renunțarea la dreptatea ta. Întreabă-te mai des dacă e chiar așa sigur că numai cum vezi tu acum e bine. Dacă nu cumva poate fi bine și ca tine, și ca el sau ca ea, și că pentru o conviețuire trebuie să fie loc de binele ambilor. Trebuie construit un bine comun, care uneori știrbește din „binele personal”.

Părerea mea este cel mai mare dușman al smereniei.

Sigur că fiecare are o conștiință bazată pe impresii, pe păreri, pe credințe, pe convingeri, pe obișnuințe. Fiecare este, într-un fel, suma convingerilor și hotărârilor proprii.

Dar atunci când părerea și convingerea ta sunt obstacol și nu punte între tine și celalalalt, atunci și-au pierdut cel puțin jumătate din puterea lor.

Dacă ai plecat la drumul în doi din dragoste, și cu timpul dragostea nu s-a prafuit, nu s-a tocit, ci a știut să descopere ce e mai frumos în celălalt și a prilejuit multe clipe minunate în comuniunea de taină a căsătoriei, cu siguranță știi și ce este smerenia, iar gândurile de față nu au ce-ți lămuri mai mult.

Dacă însă flacăra din început s-a redus, dacă celălalt, el sau ea, a devenit mai puțin important pentru tine, dacă există și certuri și tensiuni, mai dese sau mai rare, dar care apasă din ce în ce mai mult, cu siguranță atunci e nevoie de mai multă smerenie.

Repet: Eu am dreptate!, Părerea mea este mai bună!, Nu ți-am spus eu?, O să vezi tu! reprezintă cele mai mari obstacole în calea prieteniei și a dragostei din familie.

Deci, primul pas este să te întrebi de unde poți lăsa din dreptatea ta. Unde poate părerea ta să fie mai elastică, unde poți lăsa loc și pentru celălalt?

Ai pășit pe prima treaptă a smereniei când poți spune, fără falsitate: S-ar putea să ai dreptate sau Cred că putem găsi o soluție.

Pr. Șerban Tica,  Cum poți fi smerit – Sfaturi practice pentru vremurile de azi, Editura de Suflet, 2011

25
dec.
14

Pastorală dură a Mitropolitului Ardealului: Valorile pentru care s-a luptat și pentru care mii de tineri s-au jertfit în 1989 sunt puse sub semnul ÎNTREBĂRII pe agenda Curții Constituționale

ips-laurentiu-streza-mitropolitul-ardealuluiÎPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului și Arhiepiscopul Sibiului, a atacat decizia Curții Constituționale privind ora de religie, considerând că „favorizează evident, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios în ţara noastră este garantat de Constituţie”.

În pastorala de Crăciun, ÎPS Laurențiu a mai spus că „la 25 de ani de la jertfa din 1989 libertatea de credinţă, valorile moral-spirituale pentru care s-a luptat, în care am crezut, pentru care mii de tineri s-au jertfit sunt trecute pe agenda Curţii Constituţionale şi puse sub semnul întrebării.”

Ierarhul ortodox a afirmat că familiile care nu beneficiază de educație religioasă sunt mai afectate de probleme decât celelalte.”Chiar putem ignora faptul că mii de studii de sociologie şi psihologie arată cât de importantă este educaţia religioasă în viaţa copiilor noştri? Dependenţa de droguri, violenţa, libertinajul sexual, hoţia ş.a. sunt, conform acestor studii, în procente mult mai mari în familiile în care copiii au fost privaţi de educaţie religioasă”.

Acesta a mai spus că într-un stat de drept trebuie respectate și drepturile majorității.”Considerăm că într-un stat de drept trebuie respectate şi drepturile majorităţii, nu numai ale unei minorităţi, în condiţiile în care credincioşii ortodocşi sunt majoritari între contribuabilii instituţiilor de învăţământ. Astfel, instituţiile Statului nu vor putea neglija acest lucru, încălcând un drept fundamental al familiei creştine„.

Mitropolitul Ardealului a amintit și de rolul Bisericii în istorie: „Uităm, oare, de rolul fundamental al Bisericii noastre, în edificarea Statului Naţional Român, de faptul că, în întreaga ţară, dar mai ales aici, în Transilvania, Ortodoxia a salvat şi înviat fiinţa noastră naţională? Uităm că Şcoala Românească s-a născut în Biserica Ortodoxă, că Sfânta Scriptură şi cărţile de cult au fost cele dintâi manuale de învăţătură, apărute şi ele în tiparniţele mănăstirilor ortodoxe? Uităm, oare, de rolul covârşitor al credinţei, al valorilor morale ortodoxe în creşterea sănătoasă a copiilor şi a tinerilor noştri?”

Iată textul integral al Pastoralei ÎPS Laurențiu

LAURENŢIU,

DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„Astăzi S-a născut vouă Mântuitorul, şi acesta vă este semnul: Veţi afla un Prunc înfăşat, culcat în iesle.”

(Luca 2, 12)

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Prăznuim cu bucurie cerească, an de an, Sărbătoarea cea mare şi luminoasă a Naşterii Domnului. Ne bucurăm acum că Hristos vine la noi, că ne cercetează pe noi de Sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, Soarele dreptăţii, că se revarsă peste lume Milostivirea negrăită a lui Dumnezeu pentru a ne lumina vieţile, pentru a ne dărui nouă viaţa Sa curată şi bucuria Sa veşnică. Ne bucurăm în chip minunat la acest praznic pentru că simţim că Dumnezeu vrea să ne scoată din necazurile vieţii acesteia şi Se coboară la noi în chip smerit şi plin de delicateţea unui Prunc Divin, pentru a ne vorbi despre tainele Împărăţiei Sale, pentru a ne face să gustăm din viaţa Sa, pentru a ne umple de fericirea şi bunătatea dragostei Sale. Ne copleşeşte de bucurie Taina Întrupării Fiului sau a coborârii lui Dumnezeu la noi: „Toţi să prăznuim, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, văzându-L pe Dumnezeu pe pământ şi pe om în ceruri. Pe Cel de Sus jos, prin Taina Întrupării; şi pe cel de jos sus, pentru iubirea de oameni, căci astăzi Vitleemul s-a asemănat cerului, în loc de stele primindu-i pe îngerii care laudă; şi, în loc de soare, încăpându-L pe Soarele dreptăţii, Cel necuprins. Şi să nu căutăm în ce chip, căci, unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii. Căci a voit, şi a putut. S-a pogorât, şi a mântuit, toate împreună-alergătoare cu Dumnezeu s-au făcut”[1].

Întruparea lui Dumnezeu s-a petrecut acum peste 2000 de ani, însă bucuria care izvorăşte din prăznuirea noastră este mereu nouă şi înnoitoare. La fiecare praznic împărătesc, în cadrul Sfintei Liturghii, noi suntem chemaţi la Cina de taină a Mântuitorului, care continuă veşnic în Împărăţia cerurilor, iar la acest ospăţ deosebit Hristos Domnul nu ne dăruieşte doar Trupul şi Sângele Său spre mâncare, ci şi viaţa Sa ne-o dă şi ne face să trăim împreună cu El toate evenimentele vieţii Sale. De aceea ne bucurăm în fiecare an cu o bucurie negrăită la fiecare sărbătoare, pentru că Hristos vine la noi ca să ne ridice la Sine, să ne umple de bucuria vieţii Sale îndumnezeite. Stăm la masă cu Hristos, la Cina Împărăţiei, şi nu contenim a ne minuna şi a ne bucura de tainele cele mari ale iubirii lui Dumnezeu manifestate în timp şi în istorie. Doar participând la viaţa cultică a Bisericii putem cuprinde, atât cât poate cuprinde omul, misterul negrăit al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, aşa cum au făcut-o Părinţii Bisericii: „Cine nu va grăi, cine nu se va minuna de venirea lui Dumnezeu în lume?, se întreabă Sfântul Atanasie cel Mare. Sus,în cer, slobod, şi jos înscris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus împărat, şi jos slujitor! Sus bogat, şi jos sărac! Sus preaslăvit, şi jos numărat între datornici! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-Se în peşteră sărăcăcioasă! … Cine nu se va minuna? … Cel ce dezleagătoate Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea prunc … O preaslăvite lucruri! Elisaveta a născut în casă luminată, iar Fecioara a născut în peşteră mică. Ioan pe pat, iar Domnul în iesle! Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din fecioară, ci Se naşte în chip minunat ca să-l îndrepteze pe Adam cel întâi zidit…”[2]

Iubiţi credincioşi,

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu nu este pentru noi creştinii doar o importantă filă de istorie, pe care acum o comemorăm încercând sentimente de bucurie, ci ea este o actualizare tainică a acestui eveniment deosebit al vieţii lui Hristos, de trăirea căruia ne împărtăşim real atunci când intrăm şi şedem cu El la Cina Euharistică a Sfintei Liturghii. Aceasta este perspectiva din care toţi Părinţii Bisericii au vorbit despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu încercând prin analogii să redea adâncimea tainei praznicului Naşterii Domnului, folosind expresii care înfățișează, prin contrast, necuprinsul cu mintea omenească al lucrării lui Dumnezeu în întreaga iconomie a întrupării: „Taină străină şi neobişnuită văd, Cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl slăvim!”, cântăm cu bucurie în aceste zile împreună cu Sfântul Cosma Melodul[3]. Toate cântările Bisericii ne îndeamnă „să ne curăţim simţirile” şi să ne întoarcem ochii minţii către Pruncul Cel născut în Betleemul Iudeii pentru a vedea că, prin venirea Sa în lume, Hristos le arată pe toate a fi taine şi că tot ce avem sunt daruri ale Sale, care au menirea de a fi întoarse îmbogăţite Ziditorului. Astfel, taină este Fecioara de Dumnezeu Născătoare, Maică şi Fecioarăîn acelaşi timp, care a născut în mod mai presus de fire. Taină este familia sfântăîn care Mântuitorul S-a născut. Taină este risipirea nedumeririi dreptului Iosifşi chemarea lui de a fi ocrotitorul Stăpânului a toate şi martor al fecioriei Maicii Domnului. Taină este venirea magilor, care se lasă povăţuiţi de stea şi care nu caută un Stăpânîmbrăcat în haine scumpe, ci aduc daruri Pruncului ceresc născut în ieslea Betleemului.

Toate aceste lucrări tainice ne arată chipul cel minunat în care Dumnezeu lucrează tainic, nevăzut în lumea noastră văzută. „Astăzi S-a născut vouă Mântuitorul, şi acesta vă este semnul: Veţi afla un Prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2, 12), le spun îngerii păstorilor. Aşa a prevăzut Dumnezeu în planul Său cel veşnic, să vină în lume ca un Prunc tânăr, un Copil nevinovat Ce Se naşte în sărăcie într-o iesle, dintr-o Fecioară curată şi Care este ocrotit de un drept cu viaţă sfântă. Cel Preaînalt a venit la noi altfel decât a făcut-o în Vechiul Testament, nu în tunete şi în fulgere ca pe Muntele Sinai, ci ca un Prunc smerit, născut dintr-o Fecioară Preacurată, arătându-ne delicateţea iubirii Sale. Dumnezeu nu a renunţat, prin chenoză, prin micşorarea Sa, la cinstea care I se cuvine Fiului Său, ci, pentru a cuprinde în Sine întreaga fiinţă umană, S-a arătat în lume într-un mod plin de gingăşie şi delicateţe, sub chipul smerit al unui prunc născut în sărăcie şi simplitate, pentru a ne găsi pe noi, cei aflaţi întru întuneric şi în umbra morţii, pentru a ne dărui blândeţea, smerenia, simplitatea şi nerăutatea Sa. Iată, semn ni s-a dat nouă astăzi: Prunc dumnezeiesc aflăm în ieslea simplă şi sărăcăcioasă, Prunc plin de bunătate, Care este bucuria mare a Bisericii, Prunc nou, Care S-a născut plin de tărie şi de pricepere, căci este „Dumnezeu tare, stăpânitor, Domn al păcii” (Isaia 9, 5), Prunc plin de curăţie şi de iubire jertfelnică, venit în lume în chip smerit şi încins cu scutece ca să ne slujească nouă.

Iubiţi credincioşi,

Hristos a venit în lume pentru a ne arăta tainele mari ale vieţii noastre, taine mari pe care le trăim, dar adesea nu le conştientizăm a fi daruri cereşti ce trebuie întoarse, prin mulţumire şi recunoştinţă continuă, Ziditorului.

Taina Întrupării, prin Familia Sfântă, sfinţeşte şi temeiniceşte Taina Familiei creştine, prin modelul desăvârşit al membrilor ei, părinţi şi copii. Copiii sunt taina vieţii noastre, sunt modul în care Dumnezeu Îşi arată iubirea Sa nemărginită în familiile noastre, sunt darul ceresc ce sfinţeşte viaţa şi casele noastre. Ei sunt proba de foc a iubirii noastre. Fără copii, iubirea noastră de părinţi rămâne egoistă şi fără nicio împlinire.

Aceste făpturi gingaşe, create după chipul lui Dumnezeu şi trimise în dar familiilor noastre, copiiiau nevoie mai întâi de mame primitoare şi iubitoare,care îşi doresc copii şi se dăruiesc acestora şi familiei cu preţul vieţii lor, după modelul deplin al dăruirii Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Copiii rânduiţi de Dumnezeu au nevoie şi de taţiplini de credinţă, înţelepciune şi devotament, pentru a ocroti familia întreagă şi a se îngriji de creşterea şi educaţia lor.

Taina Crăciunului, cu bucuria ei cerească, se poate împlini şi repeta şi în familiile noastre. Mereu putem să Îl avem pe Hristos Prunc în casele noastre. Mereu putem ajunge mame devotate şi părinţi plini de iubire jertfelnică. Darul lui Dumnezeu, al unei noi vieţi dăruite familiei şi lumii, în acelaşi timp, este un dar nepreţuit.Acolo unde vine darul lui Dumnezeu viaţa omului se transformă în rai. „Peştera”casei noastre se face cer. În „staulul”nostru sărăcăcios vor veni „magii” cu daruri. „Irod cel crud”, vrăjmaşul lumii acesteia, nu va putea să ne omoare odorul ceresc. Atât doar se cere de la noi: să nu refuzăm şi să nu lepădăm darurile lui Dumnezeu. De restul se va îngriji El, aşa cum El a făgăduit. Chiar în mijlocul celor mai mari greutăţi materiale, noi trebuie să lăsăm darul lui Dumnezeu să vină în casele noastre.

Prin copii, Dumnezeu ne face nouă o mare cinste, căci El Însuşi creează sufletul fiecărui prunc şi îl trimite în dar mamei care va naşte. De aceea, omorârea pruncului nenăscut este un păcat de moarte, o respingere şi o dispreţuire totală aduse Creatorului, trimiţându-I înapoi darul iubirii Sale. De aici vor veni suferinţele fizice şi bolile incurabile purtate de astfel de mame. De nimic nu se întristează Dumnezeu atât de mult ca de refuzul darului vieţii, prin omorârea unui suflet nevinovat.

Iubiţi credincioşi,

Acum, la 25 de ani de la jertfa martirilor din Decembrie 1989, societatea noastră este greu pusă la încercare. Libertatea de credinţă, valorile moral-spirituale pentru care s-a luptat, în care am crezut, pentru care mii de tineri s-au jertfit sunt trecute pe agenda Curţii Constituţionale şi puse sub semnul întrebării.

În urmă cu puţine săptămâni, am luat act cu profundă mâhnire de decizia discriminatorie a Curţii Constituţionale a României, îndreptată împotriva existenţei orei de religie în şcoli, o decizie prin care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând evident, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios în ţara noastră este garantat de Constituţie.

Uităm, oare, de rolul fundamental al Bisericii noastre, în edificarea Statului Naţional Român, de faptul că, în întreaga ţară, dar mai ales aici, în Transilvania, Ortodoxia a salvat şi înviat fiinţa noastră naţională? Uităm că Şcoala Românească s-a născut în Biserica Ortodoxă, că Sfânta Scriptură şi cărţile de cult au fost cele dintâi manuale de învăţătură, apărute şi ele în tiparniţele mănăstirilor ortodoxe? Uităm, oare, de rolul covârşitor al credinţei, al valorilor morale ortodoxe în creşterea sănătoasă a copiilor şi a tinerilor noştri?

Astăzi, la peste 500 de ani de la atestarea primei şcoli româneşti, care-şi desfăşura activitatea la Biserica „Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului (1495), când istoria dă mărturie desăvârşită despre rolul atât de important al Ortodoxiei în devenirea noastră ca neam, în consolidarea şi dezvoltarea valorilor spirituale ale ethosului nostru românesc, o Instituţie fundamentală a Statului înclină spre secularizare şi indiferentism religios, considerând, asemenea minorităţii atee, că religia discriminează!!

Refuzăm, oare, prin hotărâri constituţionale învăţământul religios — un dar pe care ni l-a dat Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un drept pe care l-am dobândit? Chiar putem ignora faptul că mii de studii de sociologie şi psihologie arată cât de importantă este educaţia religioasă în viaţa copiilor noştri? Dependenţa de droguri, violenţa, libertinajul sexual, hoţiaş.a. sunt, conform acestor studii, în procente mult mai mari în familiile în care copiii au fost privaţi de educaţie religioasă. Se doreşte, oare, ca generaţii întregi de copii să nu aibă nicio alternativă şi niciun ajutor în faţa tentaţiilor societăţii moderniste, care consideră sinuciderea un act de curaj? Se doreşte, oare, ca în viitor ţara noastră să aibă oameni lipsiţi de orice sprijin spiritual, oameni lipsiţi de cultură religioasă, care urmăresc doar binele personal, nu şi al aproapelui şi al societăţii? Formarea caracterului religios-moraleste o necesitate pentru copiii noştri, viitorul de mâine al Ţării, nu numai ai Bisericii. Acest proces foarte important începe în familie, se continuă în şcoalăşi se desăvârşeşte în Biserică. În şcoală se face doar educaţie religioasă, nu îndoctrinare confesională, cum pretind cei potrivnici învăţării religiei, se împărtăşesc valori sufleteşti veşnice, nu simple informaţii. Copiii noştri crescuţi în familii creştine au dreptul de a cunoaşte spiritualitatea Bisericii şi tainele credinţei noastre, la şcoală să dobândească deprinderi şi aptitudini care să îi ajute în viaţă, pentru ca şi ei, la rândul lor, să poată întemeia o familie reuşită.

Considerăm că într-un stat de drept trebuie respectate şi drepturile majorităţii, nu numai ale unei minorităţi, în condiţiile în care credincioşii ortodocşi sunt majoritari între contribuabilii instituţiilor de învăţământ. Astfel, instituţiile Statului nu vor putea neglija acest lucru, încălcând un drept fundamental al familiei creştine.

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Domnului este sărbătoarea coborârii lui Dumnezeu la noi, a locuirii lui Dumnezeu în şi printre oameni. Biserica ne îndeamnă să ne bucurăm nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc, nu lumeşte, ci mai presus de lume, nu cu cele ale noastre, ci cu cele ale Stăpânului, nu în ospeţe şi necumpătări, ci în bucuria Duhului Sfânt, pentru ca Pruncul tânăr născut în ieslea Betleemului să Se nască pururi şi să crească în inimile noastre prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin paza sfintelor porunci, prin vieţuire curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, iubiţi credincioşi, să devenim copii, să ne întoarcem în noi înşine, să descoperim pe Hristos Pruncul din inimile noastre, să ne curăţăm de patimi, să vieţuim aşa cum ne-a învăţat Pruncul dumnezeiesc şi astfel cu un glas toţi să cântăm cântarea dulce a Bisericii noastre:

„Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Că pentru noi, Dumnezeu este între oameni; pentru firea cea stricată, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi; pentru cei nemulţumitori, Făcătorul de bine; pentru cei robiţi, Slobozitorul; pentru cei ce şedeau întru întuneric, Soarele dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei căzuţi. Către Acesta să strigăm: Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”[4]

Sărbători fericite!

Un An Nou binecuvântat!

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

‡ Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

25
dec.
14

Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul omului

Fiul-lui-Constantin-Noica-Parintele-Rafail-Noica-la-Cluj-30-Mai-2013-Foto-Rus-DanielFie­care cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care, dacă ajungem să-l înțelegem, cum se întâm­plă câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenţi la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în Biserică, şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citeşte altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.

Şi de câte ori se iveşte prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul omului, dar aude de multe ori şi dorinţe pe care omul nici nu ştie să le formuleze în cuvinte.

Dar care sunt prilejurile de rugăciune? Orice clipă a vieţii noastre este un prilej de rugăciune. Şi dacă am primit binecuvântarea să avem rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în sufletele şi inimile noastre, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, să o facem. Dacă însă n-o avem, putem totuși din fiecare prilej al vieţii noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor Domnului. Suntem într-o primejdie? Să cerem ajutor şi apărare de la Domnului. Am păcătuit? Să ne deschidem inima şi să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot şi să ne spovedim şi de la epitrahil să luăm darul tămă­duirii. Vedem că cineva din fraţii noştri s-a smintit sau a greşit? Aşa cum noi nu vrem să pierim în păcatului nostru, şi pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnului să-l miluiască, fiindcă este scris: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Deci, precum eu nu vreau să pier, tot aşa nu vreau să piară nici fratele meu.

Lucru mai greu şi mai înfricoşat: dacă ne vedeți pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne şi smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte înaintea voastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi şi nu vă smintiţi, fiindcă noi nu­mai prin rugăciunile voastre, ale poporului lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhului Sfânt; şi avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum şi voi aveţi ne­voie de darul Duhului care se dă prin preoţia noastră. Şi aşa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum şi Dumnezeu este un Dumne­zeu în trei Persoane.

Din Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 2004, p. 91-92

25
dec.
14

Diavolul de pe televizor

viewtv01-595x400Mărturia lui Ioan Hrisopulos, arhitect din Alexandropolis : „Sunt căsătorit cu Evantia Siondopulos şi avem trei copii. În urmă cu câţiva ani, când fiul meu Hristu avea vârsta de trei ani, obişnuia, văzând o pe mama lui, că tămâiază casa, să o urmeze şi să tămâieze şi el, chipurile, cu jucăria lui de lemn care semăna cu o cădelniţă. Tămâia toată casa spunând „Doamne miluieşte”.

Într o zi, în timp ce tămâia după obiceiul său cu jucăria, a uitat să tămâieze şi colţul salonului unde se afla televizorul. Soţia mea a observat acest lucru şi l-a întrebat de ce nu tămâiază şi salonul. Hristu a răspuns cu o simplitate desăvârşită că acel străin care stă pe televizor nu-i îngăduie să tămâieze acolo.

−    Dar care străin, Hristu? l a întrebat mama.

−    Uite, acesta care stă pe televizor. Nu-l vezi?

Hristu, cu ochii curaţi ai sufletului său, îl vedea pe diavolul aşezat pe televizor şi pe care, desigur, îl deranja tămâia lui Hristos.
După discuţia cu duhovnicul meu despre întâmplarea de mai sus, am scos televizorul din casă”.

Fragment din cartea Asceți în lume – Editura Evanghelismos

25
dec.
14

Dacă a greşit, a greşit înaintea lui Dumnezeu

nu-ma-judecaTe înverşunezi cu răutate împotriva aproapelui tău, a confratelui tău, zicând că este aşa şi pe dincolo, un cărpănos, un rău, un înfumurat, că a făcut una sau alta.

Ce treabă ai tu cu el? Dacă a greşit, a greşit înaintea lui Dumnezeu, nu a ta. Dumnezeu să-l judece, nu tu. Va răspunde pentru faptele sale înaintea lui Dumnezeu, nu a ta.

Ştii prea bine cât eşti de păcătos şi ce bârnă mare îţi stă în ochi, cât de greu îţi este să ţii piept păcatelor şi să le învingi, că boleşti tu însuţi de ele fiindcă te-au prins în plasa lor, că pentru aceste păcate îţi este ţie însuţi necesară îngăduinţa altora.

Fratele pe care îl osândeşti este om ca şi tine. Fii îngăduitor cu el, ca faţă de un om supus păcatului, întru totul asemenea ţie. Iubeşte-l ca pe tine însuţi, ţinând seama de cuvintele Domnului: „Aceasta vă poruncesc; să vă iubiţi unul pe altul“ (Ioan 15,17).

Şi aşa cum te rogi Domnului pentru tine ca să te ajute să-ţi dezrădăcinezi patimile rebele, greu de vindecat, tot aşa roagă-te şi pentru acel frate al tău, să-l elibereze Domnul de ispită şi de boala păcatului, a patimilor, de întunericul şi povara lor.

Să ţinem seama că suntem trup supus păcatului şi că mădularele ne sunt infectate, mai mult sau mai puţin, de suflarea vrăjmaşului comun – diavolul şi că, fără dar dumnezeiesc, singuri nu suntem în stare să risipim această suflare dătătoare de moarte şi de întuneric.

Extras din Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 226

25
dec.
14

Cum să facem să nu devină mersul la Biserică o rutină?

copil._sf._impartasanie3Cum să facem să nu devină mersul la Biserică o rutină? Cum să redobândim fiorul necesar participării la Sfânta Liturghie?

Uite, asta e o întrebare de baraj! Nu ştiu cum e… M-am temut şi eu că mă voi rutina, dar să dau slavă lui Dumnezeu că n-am ajuns încă acolo. Dacă aş fi trecut prin asta, v-aş fi spus. M-am rutinat cu privire la orice, dar nu la Liturghie. Cu mâna pe inimă vă spun, bucurie mai mare ca acolo — şi când adormeam în picioare că era prea de dimineaţă Liturghia la capelă – nu am trăit nicăieri! Probabil că trebuie să pierdeţi ceva ca să aveţi fiorul redobândirii acelui ceva. La Liturghie să ştiţi că în niciun caz nu se merge în pijama. Da? Adică nu cum te scoli din pat, hodoronc-trosc, în Liturghie. N-am în­ţeles nimic, părinte, din Liturghia de astăzi. Duduţa a stat până seara târziu şi s-a uitat la MTV, că a fost un spectacol special de nu ştiu unde transmis.

La Litur­ghie nu te duci călare pe cal alb. La Liturghie te duci pe jos, cu pâinica şi cu vinişorul, cu lumânarea, cu pomelni­cul sau cu sărăcia ta, dacă nu. Te poţi duce sărac: „Doam­ne, primeşte sărăcia mea şi fă-o Tu bogăţie”! Care-i proble­ma? Ce, crezi că nu-i primeşte Hristos pe ăia cu găuri în talpă? Numai noi ştim că aveam un episcop care slujea la altar şi avea nişte găuri în talpă teribile şi niciunul nu ne ruşinam să spunem că primim de la el Împărtăşania. Şi îl iubim şi acum ca pe ochii din cap. De ce? Tocmai pentru că avea găuri în talpă! Şi, dacă noi îl iubim aşa, vă daţi seama ce mult îl iubeşte Dumnezeu?!

Eu rămân uimit de fiecare dată când cineva crede că la Bise­rică trebuie să meargă numai în costum, cămaşă albă şi cravată neagră. Firesc, aşa ar trebui să mergem, dar să ştiţi că primeşte Hristos şi lăţoşi, nu-i o problemă! Îi primeşte şi pe blugari! Nicio problemă! Dar e grav când aceşti oa­meni, mergând în Biserică, tot în blugi rămân şi a cincea, a şasea, a şaptea, a zecea oară. Şi tot lăţoşi şi nespălaţi, şi a mia oară. Acolo e gravitatea problemei!

Am mai povestit şi altădată: eram, cândva, la Turceni, în sudul ţării, pe Valea Jiului, unde, în dimineaţa Învierii, este obiceiul ca părintele să ciocnească ouă cu toţi din parohie. Şi, la un moment dat, a venit un tânăr, care a ciocnit cu mine şi care a rămas destul de şocat văzând că eu îi înapoiez oul după ce ciocnesc. Ei bine, tânărul acesta tocmai trecea dinspre iconostas, prin dreptul Sfintei Mese, să ia cotitura şi să-şi ia Paștile cum iau ei, cu un linguroi. Fac aici o paranteză şi mă folosesc de prilej să vă spun ceva important: acolo, şi nu doar acolo, oamenii confundă uneori Paștile chiar cu Împărtăşania.

Fiţi atenţi: pâinea binecuvântată în noaptea de Paşti nu este Euharistie! Nu vă minţiţi! Închidem paranteza şi ne întoarcem la tânărul des­pre care vă vorbeam, care era însoţit de o gaşcă de lăţoşi, cărora le zice: „Băi, ce aş trage o bere! Dar nu mai avem bani…” Când au ajuns în dreptul meu, am băgat mâna în buzunar şi am zis: „Ia, te rog frumos, banii ăştia, să te duci cu băieţii la o bere de dragul meu şi de dragul lui Hristos Care a înviat! Mergeţi şi beţi o bere”. Ăia se uitau la mine… „Părinte, faceţi mişto de noi!” „Deloc! Du-te şi bea o bere, dacă asta ţi-a trecut prin cap în noaptea de Înviere.” Bun, a plecat, n-a mai zis nimic. A dat el să-mi dea banii înapoi, dar i-am zis: „Nu! Ce-am hotărât, aşa faci!” Ceilalţi din biserică, hăhăhă, erau cu ochii ca melcul pe el.

Pe la şapte şi jumătate, opt, aşa, eram frânt, knock-out tehnic, că acolo trebuie să păzeşti tradiţia, oricât ai fi de obosit – aşa e ritul, aşa faci. Şi apare un tip. Costum, cravată, aranjat. Cioc­neşte cu mine, dau să-i dau Paşte. Şi zice: „Părinte, Paşte nu-mi daţi! Că am luat azi dimineaţă ca un porc. Daţi-mi o mână să v-o strâng, ca un om”. Era acelaşi om care de dimineaţă fusese în starea în care fusese. Măi, berea să-l fi trezit la realitate!? Sigur că nu trebuie acum să aşteptaţi butoaie cu bere la ieşirea din Biserică, dar nici nu vă sfiiţi să înţelegeţi că Hristos poate vorbi în te miri ce fel, pentru ca omul acela să nu se mai piardă. De aceea, mergeţi la Bi­serică aşteptând să vi se întâmple minuni. Iar minune nu este ca Dumnezeu să facă voia voastră, ci ca voi să învăţaţi să faceţi voia lui Dumnezeu!

Din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 207-211

25
dec.
14

Mitropolitul Augustin Kandiotis – Predică la sărbătoarea Sf. Spiridon al Trimitundei

213_dionisiat“…Sfântul Spiridon s-a născut în Cipru la mijlocul secolului III d.Hr. Nu era dintr-o familie bogată, slăvită şi oficială; era sărac şi agramat. Îndeletnicirea lui era cea de păstor. Un păstor sfânt. Dar nu cumva păstori au fost şi Avraam, Iacob, Moise, David şi alţi bărbaţi din Vechiul Testament? Nu cumva păstori au fost şi cei care în sfânta noapte a Naşterii lui Hristos au auzit cântarea îngerilor: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!”? Un păstor care crede în Hristos şi trăieşte conform voii Lui celei sfinte valorează incomparabil mai mult decât un aşa-zis om de ştiinţă şi înţelept care nu crede în nimic şi trăieşte contrar voii lui Dumnezeu.

Un păstor sfânt a fost Sfântul Spiridon. Îşi deschidea staulul, îşi lua oile, le conducea la livezi pline de verdeaţă şi la izvoare cristaline şi găsea timp să privească şi lucrurile lui Dumnezeu, să-L laude în cântări şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Natura era pentru Sfântul Spiridon o carte plină de minunate icoane şi în fiecare zi, aşa cum ea era deschisă înaintea lui, o studia. Şi văzând toate frumuseţile pe care le-a creat Dumnezeu, spunea şi el ca David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24).

Sfântul Spiridon s-a căsătorit cu o fată îmbunătăţită şi a întemeiat o familie creştină. Dobândise o fiică, pe care au numit-o Irina. Dar aleasa lui soţie a murit de tânără şi Sfântul Spiridon a rămas văduv la o vârstă tânără. N-a vrut să se căsătorească din nou. Se consacrase de-acum şi mai mult lui Dumnezeu. Casa lui era ospitalieră.Spiridon îl ajuta pe fiecare sărac şi îl mângâia pe fiecare nenorocit. Rugăciunea lui făcea minuni. La sfântul păstor alergau toţi şi, de aceea, când o Episcopie a Ciprului, Trimitunda, a rămas văduvă (fără episcop), popor şi cler, toţi, bărbaţi, femei şi chiar copii, au strigat: Pe Spiridon îl vrem episcop! Şi Sfântul Spiridon în urma cererii clerului şi poporului a fost hirotonit preot şi episcop. Şi aşa cum ucenicii lui Hristos din pescari de peşti au devenit pescari de oameni, aşa şi Sfântul Spiridon, din păstor de oi necuvântătoare a devenit păstor de oi cuvântătoare, păstor al Bisericii. Grijile lui erau de-acum mari. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu Sfântul Spiridon şi-a îndeplinit toate îndatoririle arhiereşti şi a devenit un model şi un exemplu de bun păstor. Arma lui era rugăciunea.

Nu doar în biserică, ci şi în afara ei se ruga cu credinţă şi cu lacrimi, şi Dumnezeu asculta rugăciunile acestui sfânt episcop al Său şi aveau loc minuni mari în întreaga insulă. De la o margine la alta a ei se auzea numele Sfântului Spiridon.

Sfântul Spiridon a fost numit „făcător de minuni”, pentru că a făcut minuni. Minuni a făcut în anii de demult, minuni în anii de mai de-aproape de noi, minuni face şi astăzi. Dintre toate minunile lui vom istorisi aici 4-5.

În Cipru, pe vremea sfântului, trecuse multă vreme de când nu mai plouase. Groaznică secetă. Izvoarele secau. Pământul crăpa de uscăciune. Copacii se uscau. Animalele mureau. Oamenii sufereau groaznic. Se gândeau să plece din insulă şi să se ducă în altă parte. Atunci, l-au rugat pe Sfântul Spiridon să facă o rugăciune. Şi Sfântul Spiridon împreună cu poporul a făcut o procesiune. Au ieşit pe ogoare şi L-au rugat pe Hristos. Şi cerul s-a umplut de nori. Peste puţin timp a căzut ploaie; o ploaie, care a adăpat tot Cipru. Asta a fost o minune.

Altă minune. A făcut-o nu în insulă, ci în Niceea din Asia Mică, când a avut loc primul Sinod Ecumenic. La Sinod, împreună cu alţi episcopi, a fost şi Sfântul Spiridon. Ereticul Arie îşi deschisese gura, ca să-L hulească pe Hristos, spunând că nu este Dumnezeu, ci om. Ceilalţi ierarhi respingeau erezia cu cuvântul şi demonstrau că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Dar Sfântul Spiridon printr-o minune pe care a făcut-o a demonstrat că într-adevăr Hristos este adevăratul Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi. Astfel, păstorul din Cipru a închis gura lui Arie, care credea că prin falsa lui filosofie ar putea să-L dărâme pe Hristos de pe tronul Dumnezeirii.

A treia minune. Un sărac s-a dus la Sfântul Spiridon şi i-a cerut ajutor. Sfântul Spiridon n-avea nimic să-i dea în ziua aceea; tot ce avusese împărţise altor săraci. Săracul l-a rugat cu lacrimi în ochi să-l ajute. La un moment dat, Sfântul Spiridon vede în ţarini un şarpe. Îşi face rugăciunea şi şarpele se transformă în aur. A luat şarpele şi i l-a dat săracului cu rugămintea de a i-l aduce înapoi când n-o să mai aibă nevoie de bani.

A patra minune. Într-o zi, când Sfântul Spiridon slujea Sfânta Liturghie singur în biserică, cei ce intraseră în biserică au auzit voci îngereşti. Când sfântul a ieşit în Uşile Împărăteşti şi a spus „Pace tuturor!”, au auzit psalmodiind îngerii: „ Şi duhului tău”.

Să amintim şi o ultimă minune. O femeie a venit la sfântul şi l-a rugat să-i înapoieze un lucru preţios pe care-l dăruise spre păstrare fiicei lui. Dar unica lui fiică, Irina, murise, iar sfântul nu ştia unde ascunse fiica lui acel lucru străin. S-a dus deci – zice sinaxarul – la cimitir, a stat deasupra mormântului fiicei lui şi a întrebat-o unde ascunsese lucrul străin. Şi din mormânt a răspuns fiica lui şi a spus tatălui ei unde ascunsese ceea ce-i dăduse femeia. Apoi, a spus fiicei lui: Adormi, copilul meu, până în ziua celei de-a doua veniri a Domnului.

Şi nu sunt doar acestea minunile pe care le-a făcut Sfântul Spiridon; sunt şi altele multe. Şi până astăzi continuă să facă minuni.

Sfântul Spiridon a fost făcător de minuni. Însă sunt mulţi care nu cred în minunile sfinţilor. Dar oare cred în minunile lui Hristos? Şi de vreme ce aceşti oameni nu cred în minunile lui Hristos, cum să creadă în minunile sfinţilor? Sau credem în Hristos, sau nu credem! Cine nu crede este orb şi nu vede nimic. Dar oricine crede în Hristos nu se îndoieşte de ceea ce a spus Hristos. A zis Hristos: „Oricine va crede în Mine, va face nu doar cele pe care le fac Eu, ci prin puterea Mea va face şi alte lucruri mai mari” (Ioan 14, 12).

Necredincioşilor! Da, Hristos este adevăratul Dumnezeu. Hristos trăieşte şi împărăţeşte, iar prin sfinţi a făcut, face şi va face minuni până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, slavă lui Hristos pentru toate minunile! Tocmai de aceea la sfârşitul troparului Sfântului Spiridon se spune: „Slavă lui Hristos, Celui ce Te-a slăvit pe tine, slavă Celui ce Te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri”. “

traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”

Omilii şi predici ale Mitropolitului Augustin Kandiotis

25
dec.
14

O, dragoste cerească, de nepreţuit!

41259.bCâtă măreţie are dumnezeiasca Liturghie! Atunci când Dumnezeu Îşi îndreaptă privirea spre smeritul Său preot, cât de puternic simte el măreţia Liturghiei! Cât bine primesc cei pomeniţi! Cât de mult îl cinsteşte Dumnezeu pe om prin pogorârea dimpreună cu cetele îngereşti în timpul fiecărei Liturghii şi hrănindu-l pe acesta cu prea Sfântul Său Trup şi Sânge! Totul ne-a fost dăruit.

Ce lucru, trupesc sau duhovnicesc, stricăcios sau nestricăcios, ne lipseşte?

Nimic. Dacă El ne dăruieşte Trupul şi Sângele Său îndumnezeite în fiecare zi, ce poate fi mai măreţ decât aceasta? Nimic, desigur. În ce taine ne învredniceşte Dumnezeu să slujim, deşi suntem făcuţi din ţărână! O, dragoste cerească, de nepreţuit! O picătură de dragoste dumnezeiască întrece toată dragoste lumească, fizică de sub soare.

Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 372

25
dec.
14

Pestera din Betleem

Pestera din BetleemPestera din Betleem este unul dintre cele mai importante locuri crestine de inchinare din Tara Sfanta, alaturi de Sfantul Mormant, din Ierusalim. Biserica cea mare din Betleem se afla zidita pe locul pesterii in care S-a nascut Mantuitorul Iisus Hristos, din Fecioara Maria, drept pentru care aceasta este si una dintre cele mai vechi biserici crestine din lume.

Biserica Nasterii Domnului se afla in partea de rasarit a orasului Betleem, la mai putin de zece kilometri de Ierusalim. Complexul monahal actual, acoperind aproximativ douasprezece mii de metri patrati, include, alaturi de biserica cea veche, o manastire ortodoxa greceasca, o alta catolica si o alta armeneasca.

In orice zi a anului, pelerinul care ingenuncheaza si se roaga in pestera din Betleem simte emotia marelui praznic al Nasterii Domnului, bucuria credintei izvorata din Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, in pestera cea sfanta din Betleem este un Craciun continuu, fiecare pelerin cantand colindele neamului sau.

Pestera din Betleem

Nasterea dupa trup a Mantuitorului este relatata in Evangeliile scrise de Sfintii Apostoli Matei si Luca. In pofida micilor diferente, care intaresc veridicitatea celor relatate de cei doi, amandoi Evanghelistii afirma faptul ca Hristos S-a nascut in Betleem si ca a crescut in Nazaret. Evanghelistii spun ca Fecioara Maria L-a nascut pe Iisus Hristos intr-o „iesle”, nefacand precizarea daca locul acesteia era intr-o „pestera” sau intr-un „staul”: „Si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei” (Luca 2, 7).

Pestera din Betleem - Biserica

La mai putin de un secol distanta insa, atat Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, cat si scrierea apocrifa „Protoevanghelia lui Iacov”, mentioneaza cuvantul „pestera” ca loc al nasterii. Aceasta nu este nici o contrazicere, caci, dupa cum era obiceiul in acea vreme, casele sa ridicau in fata pesterilor care se gaseau in zona, astfel incat pestera sa poata fi folosita drept staul pentru animale.

Potrivit traditiei Bisericii Ortodoxe de Rasarit, Mantuitorul Iisus Hristos s-a nascut intr-o pestera, iar nu intr-un staul de vite, dupa cum marturiseste si condacul Nasterii Domnului, zicand: „Fecioara astazi pre Cel mai presus de fiinta naste, iar pamantul pestera Celui neapropiat aduce.”

Staulul in care S-a nascut Hristos era instalat intr-o pestera / grota, iar comentatorii sunt cu totii de acord asupra acestei localizari. Prima mentionare a pesterii din Betleemn, cinstita drept loc al Nasterii Domnului Hristos, apare astfel in scrierile Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, datand din jurul anului 160. Acest sfant a identificat pentru intaia oara grota ce se afla sub biserica drept pestera sfanta, adica locul Nasterii lui Hristos. Spre intarirea acestuia vine si traditia crestina, prin scrierile lui Origen si ale lui Eusebiu, scrieri datand inca din secolul al III-lea.

Pestera din Betleem - Harta

Sfantul Ioan Damaschin, in Canonul scris pentru Nasterea Domnului, spune: „Ai venit sa opresti pacatul in pestera saraceasca.” Asupra acestor cuvinte, aplecandu-se Sfantul Cuvios Nicodim Aghioritul, spune si el ca Hristos s-a aratat magilor „intr-o pestera foarte simpla, infasurat cu scutece proaste”.

In secolul al IV-lea (anul 326), Sfantul Imparat Constantin si maica sa, Sfanta Elena, hotarasc zidirea unei biserici deasupra pesterii din Betleem. Aceasta prima biserica a Nasterii Domnului, sfintita in data de 31 mai 339, avea un plan octogonal si era pozitionata chiar deasupra pesterii. In centrul acesteia, o gaura larga de patru metri, inconjurata cu o balustrada, oferea o privire de ansamblu asupra pesterii. In anul 530, biserica ridicata de Sfantul Constantin cel Mare a fost distrusa de catre imparatul Justinian, pentru a putea ridica, in locul ei, o biserica mult mai incapatoare, pastrata pana astazi.

In anul 614, pestera si biserica cea mare din Betleem scapa din mainile distrugatoare ale persilor numai datorita unei reprezentari ample a celor trei magi de la Rasarit, care apareau imbracati in haine persane. In data de 6 iunie 1009 armata cruciatilor cucereste Ierusalimul si dezrobeste regiunea. Mai tarziu, intre anii 1165-1169, biserica cea mare din Betleem si pestera Nasteri sunt reparate si reimpodobite, lucru mentionat de o inscriptie greaca, pastrata in absida nordica a bisericii. Catapeteasma cea mare a bisericii a fost lucrata in Tara Romaneasca, pe cheltuiala domnitorului Serban Cantacuzino.

Pestera din Betleem - Biserica

Cutremurele de pamant din anii 1834 si 1869 vor distruge mobilierul vechi de lemn al pesterii. In anul 1847 este furata steaua de argint care marca pana atunci locul exact al Nasterii Pruncului Hristos, lucru ce agraveaza situatia politica a locurilor sfinte. In anul 1852, grija asupra Bisericii Nasterii Domnului este incredintata romano-catolicilor, armenilor si grecilor ortodocsi, acestia din urma ingrijindu-se si de pestera Nasterii.

Biserica cea mare are trei altare. Marele altar estic, alaturi de cel din partea sudica, apartin grecilor, in vreme ce altarul nordic apartine armenilor, fiind inchinat celor Trei Magi, care si-au legat caii in apropiere. Sub altarul central se afla pestera Nasterii, iar din altarele laterale se coboara in pestera subterana, pe scari sapate in piatra.

Pestera din Betleem - Pestera

In pestera cea sfanta, care nu are mai mult de zece metri patrati, in partea de rasarit, se afla un mic altar, insemnat cu o stea de argint. Aceasta stea, incrustata intr-o mare lespede de piatra, marcheaza locul exact in care a fost asezat Pruncul Iisus Hristos. Inscriptia de pe marginea stelei de argint marturiseste: „Aici S-a nascut Iisus Hristos, din Fecioara Maria. 1717.” Inscriptia este scrisa in limba latina deoarece in anul 1717, atunci cand a fost asezata aceasta stea, biserica era sub stapanire catolica.

Potrivit unor istorici, steaua de argint din Betleem ar fi fost donata de Sfantul Constantin Brancoveanu sau de Stefan Cantacuzino. Steaua de argint are patrusprezece colturi, fiecare reprezentand cele patrusprezece neamuri, cate au fost de la Avraam la David, apoi de la David la stramutarea in Babilon, si apoi de la stramutarea in Babilon pana la Hristos.

Pestera din Betleem

Locul nasterii este strajuit de cincisprezece candele care ard in permanenta: sase candele apartin grecilor ortodocsi, cinci apartin armenilor si patru apartin catolicilor. Podeaua pesterii este pavata in intregime cu marmura, mobilierul din lemn datand din perioada de dupa incendiul din anul 1869. Portile de bronz ale celor doua intrari dateaza inca din vremea imparatului Iustinian (secolul al VI-lea). Din pestera Nasterii pornesc o serie de trepte ce duc intr-o capela laterala, numita „Capela Ieslei”, ingrijita de romano-catolici.

Pestera din Betleem, chip al pesterei de pe Golgota

Intreaga iconografie ortodoxa prezinta Nasterea Domnului ca avand loc intr-o pestera. In icoana Nasterii Domnului, pestera din Betleem se arata drept chip al pesterii mormantului si al iadului celui intunecat, unde Mantuitorul va cobora cu trupul si cu duhul, dupa moartea Sa pe Cruce. Astfel, in iconografia ortodoxa, in pestera din Betleem, pruncul Iisus Hristos nu este infasat in scutece, cum ar fi firesc, ci este invelit in giulgiu si asezat intr-o racla din piatra, chip al mormantului celui rece.

Pestera din Betleem

Inca din pestera Nasterii, Maica Domnului se intristeaza, aducandu-si aminte de proorociile mesianice ale Vechiului Testament, care vorbesc despre Patimile pe care le va indura Fiul lui Dumnezeu intrupat. Astfel, ea nu se bucura, ci mai ales se intristeaza, ascunzandu-si chipul. La randul lor, animalele prezente in pestera intrupeaza deja una dintre profetiile mesianice: „Boul isi cunoaste Stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu ma pricepe” (Isaia 1, 3).

Pestera din Betleem, chip al lumii noastre

Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Astfel, pestera nu este locul pentru viata cea adevarata, ci un loc din care omul trebuie sa iasa, iar intunericul ei trebuie sa fie biruit de lumina. Hristos este „Lumina lumii”, lumina aflata in contradictie cu intunericul lumii, inchipuit de pestera.

Pestera din Betleem

Atat filosofii antici, cat si parintii Bisericii sustin ca pestera este hip al lumii noastre. Sfantul Teofilact al Bulgariei, talcuind Nasterea in pestera si asezarea lui Hristos in iesle, spune ca El a venit in lumea aceasta „pentru ca ieslea este lumea”. Astfel, Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul reprezinta intrarea Lui in lumea noastra, care este o lume cazuta in adancul rautatii si in intunecimea pacatului, salasluind ca intr-o pestera.

Dumnezeu, lumina fiind, nu s-a temut de cele mai intunecoase locuri ale pamantului si ale pacatului: „Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5). „Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). „Intunericul se duce si lumina cea adevarata incepe sa rasara” (I Ioan 2, 8).

 

25
dec.
14

Despre intrupare

Despre intruparePrimim Crăciunul numai în măsura în care ne pregătim să îl primim, numai dacă ne deschidem către ceea ce sărbătoarea vine să ne aducă semnificativ în viața noastră. Suntem atât de ocupați ca să deplângem modul în care Crăciunul a căzut în consumism, încât în urma criticii nici noi nu mai știm ce trebuie cu adevărat făcut. Dintre toate sărbătorile creștine Crăciunul este cel mai mult asociat cu mercantilismul unei societăți interesate doar de bunăstare. Suntem atât de activi în a descoperi degradarea sărbătorii, încât de scapă din vedere ceea ce sărbătorim. Da, lumea e căzută și nu mai percepe taina peste fire care se petrece aici. Dar noi, cei care-i contemplăm pe cei care nu contemplă, mai avem vreo legătură cu taina pe care o invocăm? Ne ocupăm de tradiții, de colindători, încercăm să dăruim ce și cum putem fiecare, facem tot ce credem că mai trebuie făcut, dar scăpăm din vedere ce semnificație mai are acest mare praznic al creștinătății. Despre sensul pe care îl are Crăciunul aș vrea să vorbesc în continuare.

Pentru Eclesiast, prins în mentalitatea Vechiului Testament, nu e nimic nou sub soare. Toate se repetă urmând o regularitate, o ciclicitate de la care nu se abat cât timp trăiești în formele pur naturale ale vieții. În momentul în care, dând la o parte toate formele particulare, înțelegi că totul nu e decât o repetare a câtorva forme, riști să înnebunești, căci lumea lipsită de Dumnezeu e limitată și săracă.

Noi asimilăm noutatea cu noile producții tehnologice, de pildă gadget-uri de ultimă generație pe care le așteptăm cu sufletul la gură, cu noile descoperiri din știință, care dezvăluie noi taine ale materiei, cu noutățile din medicină, care ajung să vindece tot mai multe boli și să ne prelungească tot mai mult viața (chit că nu știm pentru ce mai trăim). Sunt apoi, filmele noi, cărțile care apar pe piață și sunt gustate de public, mașini noi și îmbunătățite, iar despre haine nici nu mai vorbim, căci moda impune una din tiraniile cele mai crunte ale vremii noastre. În toate astea, chiar dacă suntem prea săraci ca să ni le achiziționăm, ne găsim desfătarea, ne ocupă timpul, ne trezesc interesul, ne consumă energia, devin conținutul însăși al vieții noastre. Modernitatea e înțeleasă, adesea, ca goană după ceea ce este nou. Iar noi, modernii, căutăm cu atâta aviditate noul, în formele cele mai variate, ca să ne stimuleze simțurile amorțite de prea multa folosire, încât altceva nici nu mai contează.

Și totuși, peste toate încercările noastre, oricât ar fi ele de intense, se așază același sceptru îngrijorător al plictiselii. Ceea ce e nou plictisește repede. Nu apucăm să ne obișnuim cu el, că deja devine învechit, și simțim nevoia de altceva. Iar oferte nenumărate vin să ne ofere ceva mereu diferit, mai bun, mai atractiv, mai acaparator. Trăim într-o obsesie a noutății din care nu prea mai poate nimic să ne mai scoată. Întotdeauna ne interesează cele mai recente știri, dacă se poate chiar în tip real. Nu mai contează ceea ce s-a întâmplat ieri, decât dacă ceea ce se întâmplă astăzi e o urmare directă. Trăim în imediat, ne interesează doar ceea ce este actual sau extrem de recent.

Astfel se explică dezinteresul față de tradiție, de tot ce nu e de strictă actualitate, de tot ce nu poate fi transformat în știre de ultimă oră. Dar, de fapt, în forme diferite, intermediate de progresul tehnic, sau de strategiile de marketing, se străvede repetarea acelorași lucruri. Nu ne prindem prea lesne de asta, pentru că forma diferă, și ne lăsăm vrăjiți de ea, precum copiii de poleiala ce acoperă jucăriile, dar dacă reușim să o eliminăm descoperim, dincolo de varietatea amețitoare, un conținut destul de sărac și groaznic de repetitiv.

Singurul fapt nou, de la crearea lumii până la sfârșitul ei, este, după cum spune sfântul Ioan Damaschin, întruparea lui Dumnezeu. Doar El vine să spargă monotonia înnebunitoare a lucrurilor omenești, care se repetă în diverse forme, oricât am schimba noi decorul ca să ni se pară că e vorba despre altceva. Întruparea ne scoate de sub legea naturii și ne dă șansa de a ne plasa sub legea harului și a libertății, ne dă șansa înnoirii persoanei umane, odată cu cosmosul întreg.

De ce-ar fi însă întruparea ceva nou? Pare să fie, privită profan, doar amintirea nașterii unui copilaș, în urmă cu două mii și ceva de ani, undeva în Bethleemul Iudeii, în condiții firești, ba chiar foarte precare, căci n-a găsit loc să se nască într-o casă de oameni, ca toți ceilalți, ci într-o peșteră de animale. Iar părinții Lui n-aveau nimic măreț de arătat la scara istoriei. Și totuși, deabia cu nașterea lui Hristos istoria capătă un sens, dealtfel și anii îi numărăm înainte și după Hristos. Iar sensul stă în depășirea ei prin deschiderea către Împărăția ce va să vină. Numai că, atenți fiind la noutățile pe care le transmit canalele de știri nu mai avem organele necesare ca să înțelegem o asemenea noutate.

Întruparea lui Hristos este înnoirea chipului uman, refacerea firii umane în conformitate cu ea însăși, cu proiectul inițial al lui Dumnezeu, înainte de a fi desfigurat de păcat. Hristos este omul, „Fiul omului” așa cum ar trebui să fim fiecare dintre noi, este modelul care ni se propune, este forma perfectă de om, atât de bine realizată încât e depășită către Dumnezeu.

Dar nu este numai un model exterior pe care îl privim, îl admirăm și suntem apoi îndemnați să-l imităm. Dumnezeu vine înăuntrul nostru dacă-L chemăm. El a venit să distrugă păcatul din interior, preluând forma umană în care păcatul își făcuse sălaș. El însă vine în fiecare dintre noi, căci prezența Lui este perpetuă prin Duhul Sfânt: „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28, 20)

Noi nu simțim „ceva” legat de Crăciun, trăirea unui fapt direct, o senzație oarecare. Și atunci trebuie să găsim un înlocuitor cu care să îl asociem și să spunem că așa trebuie să fie, și că asta e trăirea autentică a sărbătorii. De exemplu, asociem Crăciunul cu colindele, cu mirosul de cozonaci, cu melancolia copilăriei, cu belșugul unei mese bogate, cu reunirea familiei din zări îndepărtate. Toate astea sunt legate de sărbătoarea în cauză, dar nu sunt sărbătoarea însăși. Dacă, atunci când găsim vreuna din senzațiile descrise înainte spunem că am trăit Crăciunul așa cum trebuie, atunci ne înșelăm rău de tot. Căci acestea sunt lucruri corelate cu sărbătoarea, adăugate ei în timp, dar ele pot foarte bine lipsi și Crăciunul nu pierde nimic.

Dacă nu avem o relație directă cu evenimentul nașterii lui Hristos, care se petrece „astăzi”, în acel astăzi peren pe care îl aduce Duhul Sfânt, atunci pot fie să mă refugiez în diverse expediente prin care îmi închipui că-l regăsesc, fie pot să fac o întreagă teorie despre izgonirea lui Dumnezeu din lume, despre decăderea tradiției, a trăirii, despre lumea care devine tot mai laică. Dar cauza pentru care eu nu mai trăiesc Crăciunul așa cum știu că ar trebui trăit, nu stă în lucrurile expuse anterior, oricât de corecte ar fi ele. Eu nu-l mai văd pe Hristos care se naște pentru că ochii mei sunt închiși sau caută către cele ale lumii acesteia.

Ceea ce dezvăluie fascinant întruparea este că Dumnezeu a făcut lumea nu doar pe măsura noastră, așa cum vedem în mod evident că e, pentru că ne asigură hrană, îmbrăcăminte, căldură, locuințe și tot confortul pe care ni-l putem dori. Mai mult însă, Dumnezeu a făcut o lume pe măsura Lui, ca să se poată întrupa în ea, să vină alături de noi, să trăiască, să pătimească și, mai ales, să moară la fel ca noi. Apoi să învie ca un Dumnezeu, ceea ce ne aisgură și nouă învierea, dacă vrem să îl urmăm. Crăciunul vine cu acest fapt de necrezut: Fiul vine printre noi, se face unul de-al nostru, pentru ca toți împreună să fim fii ai Tatălui ceresc. Ne regăsim împreună filiația divină prin pruncul care vine astăzi în lume, ca s-o sfințească, s-o readucă la starea ei inițială, proaspătă, curată, pură.

În ce moment vine Hristos? Răspunsul curent este că atunci când lumea era pregătită să îl primească. Bine, dar ce însemna această pregătire? Erau cei de atunci, din momentul întrupării, mai buni sau mai răi decât noi? Erau atât de răi încât ajunseseră la ultima limită a păcatului, „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16), dincolo de care nu mai era decât moartea. Dar, în același timp, erau atât de buni încât din mijlocul lor a venit Fecioara Maria, „cea mai mărită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”. Lumea lor, cea în care lua trup Fiul lui Dumnezeu, este la fel ca lumea noastră, în care și păcatul și durerea se manifestă la intensitate maximă. Dacă ne uităm în jur, ni se pare că totul se degradează și nimic nu mai e la locul lui, nu mai există evlavie, nu mai există nimic sfânt, nimic de urmat.

Celor care gândesc astfel le-aș spune să-și mai tempereze zelul pesimist. Lumea de azi e la fel ca cea de atunci. Numai că binele nu iese la fel de mult în față ca răul, și trebuie căutat mai în adânc. Și atunci nașterea a avut loc discret, au fost martori câțiva păstori, magii care au venit mai târziu, deci foarte puține persoane. La fel ca Hristos care, „chip de rob luînd” (Filipeni 2, 7) s-a deșertat pe sine de toată slava Sa cea cerească. El nu poate fi recunoscut ca Dumnezeu. Totul la El se petrece cu smerenie: nașterea în modul cel mai sărăcăcios cu putință, viața necunoscută de până la începutul propovăduirii. Iar propovăduirea însăși a fost plină de discreție: a făcut numai minunile strict necesare ca să-i ajute pe oameni, dar n-a făcut vreodată vreo minune asupra Lui Însuși, și nici la cererea celor care îi cereau să-și demonstreze divinitatea printr-o faptă uluitoare. Iar acest fel de viață este un îndemn către noi, cei care ne considerăm credincioși și vrem să îl cunoaștem. Să fim și noi la fel de smeriți și de discreți în viețile noastre.

Făcându-se om, Dumnezeu se deschide către oameni, dându-ne astfel șansa să ne deschidem și noi către Dumnezeu. Hristos a creat cărările apropierii, a dat putința ei și ne invită să mergem și noi pe ele. Întruparea este suprema smerenie a lui Dumnezeu, dar și iubirea în forma ei maximă. Dacă nu știm sau nu putem să răspundem acestei iubiri măcar să recunoaștem acest lucru, să nu aruncăm neputința noastră pe seama lumii, a degradării ei.

Să căutăm măcar cu mintea să înțelegem ce se întâmplă, atâta cât se poate înțelege, căci ceea ce se petrece aici este cu mult peste puterile ei de înțelegere, blocată cum este în raționalismul îngust al modernității. Ca să-l primim pe Dumnezeu trebuie să acceptăm misterul, faptul că lucrurile nu pot fi spuse și înțelese până la capăt. Rațiunea își are locul ei, deosebit de important, dar la un moment dat trebuie să lase locul către ceea ce o depășește. Și apoi poate, vreodată, mintea va coborî în inimă, omul se va reîntregi ființial, și vom putea sărbători așa cum se cuvine marea taină care ni se descoperă astăzi.

25
dec.
14

Fiul a luat trup, ca omul sa se intoarca la Dumnezeu

Fiul a luat trup, ca omul sa se intoarca la DumnezeuDin iubire a creat Dumnezeu lumea si tot din iubire S-a intrupat. Iar cand a decis sa vina printre noi ca Om, a ales sa vina ca un Prunc. Ar fi putut sa ne copleseasca dintru inceput cu puterea Sa, asa cum avea sa o faca pe Muntele Tabor, dar nu, a ales sa vina smerit. Nu dorea sa-l sperie pe om, ci sa-l vindece.

Coboara la omul cazut in pacat pentru a-i reface chipul. Si nu coboara doar ramanand ceea ce era – Dumnezeu, ci luand si ceea ce nu era – firea omeneasca, fara a inceta sa piarda ceea ce era. Ochii omenesti au devenit ochi ai lui Dumnezeu Cuvantul, iar gura omeneasca a devenit gura lui Dumnezeu Cuvantul. Cel nevazut cu ochii trupesti, necuprins cu mintea si neatins cu mainile, Se face Om vazut cu ochii, ascultat cu urechile, inteles cu mintea si atins cu mainile.

A devenit Fiul omului, ca noi sa devenim fii ai lui Dumnezeu. A ales sa Se nasca din Fecioara Maria, ca noi sa ne nastem tainic din Duhul Sfant. Asadar, atunci cand praznuim venirea lui Dumnezeu catre oameni, praznuim si chemarea si intoarcerea noastra catre El.

Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos este mai presus de fire si de intelegere. „Ce sa zicem? Ce sa graim? – se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur cu privire la acest praznic – Caci ne spaimanteaza minunea! Cel vechi de zile S-a facut prunc; Cel ce sade pe scaun inalt si preainaltat Se pune in iesle; Cel nepipait, si simplu, si nealcatuit din parti si fara de trup Se infasa de maini omenesti; Cel ce rupe legaturile pacatului Se infasura cu scutece, fiindca aceasta o voieste. Caci voieste sa faca necinstea cinste, sa imbrace neslavirea cu slava, sa arate hotarul ocararii chip de fapta buna. Pentru aceea Se imbraca cu trupul meu, ca eu sa-L incap pe Cuvantul Lui”.

Fiul vesnic al lui Dumnezeu-Tatal Se naste din Fecioara fara tata pe pamant. Amintim ca Dreptul Iosif nu este tatal Sau dupa trup, ci tata adoptiv, pentru ca Maica Domnului sa nu fie supusa ocarii ca a nascut in afara casatoriei. Din acest motiv Iosif nu apare pictat impreuna cu Pruncul si cu Maica Sa in icoana Nasterii Domnului. Dreptul Iosif apare in cel de-al treilea registru, separat de Fecioara Maria si de Prunc, pentru a arata ca el este doar purtatorul de grija al celor doi, nefiind implicat in nici un fel in Nasterea care a avut loc.

Pentru ca omul nu se mai putea vindeca singur de ranile caderii in pacat, Fiul Se intrupeaza. Dezleaga legaturile cu legaturi. Este infasat cu scutece ca sa dezlege legaturile pacatelor noastre: „Cu scutecele tale dezlegi legaturile greselilor si cu multa saracie pe toti ii imbogatesti, Indurate; ca, venind in ieslea dobitoacelor, izbavesti pe oameni din dobitocia rautatii, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce esti fara de inceput” (Utrenia dinaintea Nasterii Domnului, Cantarea a 9-a).

Mantuitorul Se intrupeaza si Se naste ca Om din Fecioara Maria numai dupa ce primeste acordul liber al Maicii Domnului: „Fie mie dupa cuvantul tau” (Luca 1, 38). Acest lucru inseamna ca pentru a Se naste tainic in noi asteapta consimtamantul nostru. Ca El sa fie prezent in noi prin har, sa ne innoiasca si sa ne daruiasca chipul Sau e nevoie de acordul nostru.

In concluzie, nu avem niciun castig sa stim ca Hristos a venit pe pamant numai in trupul pe care l-a primit de la Fecioara Maria. Important este sa-L stim prezent in trupurile noastre. Fiind in noi, saracia se va preface in bogatie duhovniceasca, intristarea in bucurie, nelinistea in pace, rautatea in bunatate, necunoasterea in intelepciune, suferinta in mangaiere si moartea in inviere.

25
dec.
14

Craciunul – Nasterea Domnului

1293179390bizzar-3[1]Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

 

  1. a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand – dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.
  2. b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

 

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

 

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

 

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii („Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !…”).

 

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

 

  1. c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptatii” (Maleahi IV, 2) si „Rasaritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise „Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine „Lumina lumii” (Ioan IX, 5). Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

 

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

 

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: „Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez” (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

  1. d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila (vezi mai departe   la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.
  2. e) In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor. Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.

Pr. Prof. Ene Braniste

25
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-25

Naşterea cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS

Evanghelia de la Matei
(II, 1-12)

ar dacă’n zilele regelui Irod S’a născut Iisus în Betleemul Iudeii, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: „Unde este Cel ce S’a născut rege al Iudeilor? Că’n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm“. Şi auzind acestea, regele Irod s’a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat: „Unde este să Se nască Hristos?“ Iar ei i-au zis: „În Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul: Şi tu, Betleeme din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel“. Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc şi dacă-l veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu şi să mă închin lui“. Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s’au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s’au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s’au dus în ţara lor.
25
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-25

Naşterea cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS

Ap. Evrei 7,

1-6

F-150x150raţilor, Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor, şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. Şi cei dintre fiii lui Levi, care primesc preoţia, au poruncă după lege, ca să ia zeciuială de la popor, adică de la fraţii lor, măcar că şi aceştia au ieşit din coapsele lui Avraam; iar Melchisedec, care nu-şi trage neamul din ei, a primit zeciuială de la Avraam şi pe Avraam, care avea făgăduinţele, l-a binecuvântat.



Blog Stats

  • 325.016 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Sevastiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte