Arhivă pentru 30 decembrie 2014

30
dec.
14

Povestioare cu si despre copii. . .

getImageUn copil de 4 anişori stătea în vecini de un bătrân a cărui soţie murise de curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a aşezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns:
– Nimic, l-am ajutat numai să plângă.

***

Profesoara D.M. studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
– Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
– Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
– Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.

***

J. încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a şcolii. Mama lui ştia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales. În ziua în care locurille au fost repartizate, Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind, mândru şi emoţionat.
– Ghiceşte mamă, strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie pentru mama lui. Am fost ales să aplaud şi să animez.

***

Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil şi îi spuse:
– Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
– Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
– Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
– Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Cu trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viaţa cu ochi de copil, s-ar putea să înţelegem mai bine acest joc de a trăi şi a evolua.

30
dec.
14

Când (nu) se poate săvârşi Cununia

impartasire-miriDeşi am atins acest subiect şi în studiul istorico-liturgic asupra slujbei Cununiei, problema zilelor în care (nu) se săvârşesc Cununii rămâne valabilă.

După cum se ştie, Cununia nu poate fi săvârşită în zilele şi perioadele de post [deşi Canonul 52 Laodiceea vorbeşte doar despre Patruzecime], dar nici atunci când Biserica este în zile sau perioade festive, cum ar fi: ajunul şi zilele Praznicelor Împărăteşti, Săptămâna Luminată [cf. Canonul 66 Trulan] şi perioada dintre Naşterea şi Botezul Domnului (prin analogie cu Săptămâna Luminată).

Bineînţeles, cea mai indicată zi pentru săvârşirea Cununiei este duminica, când mirii au şi posibilitatea de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În privinţa celorlalte zile ale săptămânii există abordări diferite în sânul Bisericilor Autocefale, iar situaţia din Republica Moldova este de-a dreptul delicată, căci pe teritoriul ei se întâlnesc două mari tradiţii liturgice: cea rusă şi cea română. Nu de puţine ori, criticile că „ruşii cunună vinerea” sau că „românii cunună sâmbăta” i-au făcut pe unii tineri să se îndoiască de validitatea Cununiei, iar eventualul divorţ, aşa cum uneori este „tâlcuit de preoţi din tabăra adversă”, este  pus pe seama faptului că nu au fost cununaţi „în ziua în care trebuia”.

În cele ce urmează, vom aborda situaţia clasică, când Cununia şi nunta (cu tot ce implică ea) se fac în aceeaşi zi, căci pentru cazurile când Cununia şi nunta se fac în zile diferite sau chiar ani diferiţi, cu greu pot formula careva reguli generale, chiar dacă situaţiile de acest gen sunt tot mai multe. Mai mult decât atât, [1] actul civil al căsătoriei, [2] Cununia şi [3] nunta sunt trei elemente care formează un tot întreg şi ordinea lor nu poate fi schimbată decât în cazuri excepţionale. Deci, nunta trebuie să fie o manifestare a bucuriei că mirii au primit binecuvântarea lui Dumnezeu după ce, în prealabil, şi-au exprimat şi angajamentul civil de a se căsători. Dacă se face mai întâi nunta şi apoi Cununia, reiese că tinerii au sărbătorit ceea ce încă nu au primit, iar dacă nunta se face la ceva timp după Cununie, înseamnă că nunta nu este o expresie a bucuriei binecuvântării cereşti (de care au şi uitat), ci o serbare strict lumească, fără nici un sens duhovnicesc, făcută doar pentru mâncare, băutură, bani şi multă-multă mândrie…

Revenim acum la zilele în care (nu) se fac Cununii şi, implicit, nunţi. De exemplu, în Biserica Rusă sunt permise Cununiile în zilele de miercuri şi vineri, dar nu sunt permise în zilele de marţi şi joi, pentru că aceasta ar permite mirilor să se împreuneze în ajunul lor zilelor de post. Aici trebuie să mai precizăm că Biserica Rusă calculează postul conjugal după ziua liturgică (adică începând cu slujba Vecerniei), iar postul alimentar după ziua astronomică (adică începând cu miezul nopţii) – diferenţă necunoscută în alte Biserici.

Majoritatea Bisericilor Ortodoxe Autocefale, inclusiv cea Română (dar şi cea Georgiană, chiar dacă aceasta s-a aflat mult timp sub influenţa Bisericii Ruse), permit Cununiile marţea şi joia, în schimb nu permit Cununiile miercurea şi vinerea tocmai pentru că sunt zile de post, iar Canonul 69 Apostolic acordă zilelor de miercuri şi vineri aceeaşi importanţă ca şi Postului Mare. Nunta săvârşită în aceste zile ar duce la încălcarea postului alimentar de către toţi nuntaşii, ceea ce este mai grav decât împreunarea mirilor miercurea sau vinerea (căci o astfel de împreunare ori a avut loc deja cu mult timp înainte, încât mirii ar putea să se lipsească de ea în ziua nunţii, ori aceasta poate fi tolerată canonic la început [cf. I Corinteni 7:5], iar Biserica niciodată n-a contestat dreptul mirilor la „luna de miere”). Grecii sunt cei mai liberali în această privinţă şi fac Cununii aproape în toate zilele, inclusiv în Săptămâna Luminată, evitând doar perioadele mai de post.

Cele mai multe întrebări cu privire la zilele de Cununie apar în legătură cu ziua sâmbetei. Nu există reguli canonice care să interzică Cununia în zilele de sâmbătă, dar săvârşirea nunţii în această zi duce, aproape inevitabil, la aceea că toţi nuntaşii vor lipsi a doua zi de la slujba Bisericii. Şi apare întrebarea: de ce mirii doresc binecuvântarea Bisericii, dacă chiar a doua zi după Cununie vor încălca una din principalele reguli ale Bisericii, aceea de a merge duminica la slujbă? Unii mai spun că nuntaşii oricum nu erau să meargă la slujbă, deci se poate săvârşi nunta. Dar, în acest caz, ar fi bine ca mirii să nu dea nimănui prilej de păcat, mai ales că tocmai şi-au exprimat dorinţa de a trăi după voia Domnului şi I-au cerut binecuvântarea. Dacă un nuntaş nu are de gând să meargă la Biserică, să-şi asume responsabilitatea pentru lenevia şi necredinţa lui, dar să nu transfere această responsabilitate pe mirii pe care, „din respect”, nu i-a putut refuza. Un creştin adevărat, oricât de mult respect ar avea pentru cineva, are totuşi mai mult respect pentru Dumnezeu şi Biserica Lui. Nici măcar nunta nu poate fi o scuză pentru lipsa de la Liturghia de duminică, căci asta ar însemna să punem nunta lui Ion cu Maria mai presus decât „nunta” lui Hristos cu Biserica Sa.

Deci, până la urmă, Cununia se poate săvârşi şi sâmbăta, cu condiţia ca nunta să se termine înainte de miezul nopţii, iar a doua zi să meargă toţi la Biserică. Dar întrucât acest lucru este foarte puţin probabil, cel mai bine ar fi ca toate Cununiile să fie săvârşite numai duminica – înainte, imediat după sau chiar unite cu Liturghia – ca în felul acesta să se evite orice problemă legată de încălcarea zilelor de post sau absenţa de la Liturghia duminicală, iar slujba Cununiei să revină la aspectul de Taină pe care-l avea mai înainte, când mirii se împărtăşeau obligatoriu cu Trupul şi Sângele Domnului (dacă nu aveau impedimente).

Apare însă şi altă întrebare: vor reuşi oare toate cuplurile să se cununie doar în zilele de duminică? Cred că, dacă mirii ar merge să se cunune anume în parohia din care provin (ambii sau unul dintre ei), iar preoţii n-ar cununa pe cei care nu sunt pregătiţi să primească această măreaţă Taină, programarea Cununiilor în parohii (odată cu prima cateheză a tinerilor) n-ar constitui o problemă, chiar dacă majoritatea lor s-ar săvârşi duminica, aşa cum este tradiţional în Biserica Ortodoxă. Iar dacă mirii caută „biserici/mănăstiri VIP”, pe fundalul cărora să arate mai bine în poze, atunci pe ei nu-i mai interesează că anumiţi preoţi scurtează drastic slujba sau că nu-i catehizează şi nu le vorbeşte despre împărtăşirea cu Sfintele Taine. Ba chiar se supără dacă le ceri să facă după regula Bisericii şi nu a lor. Şi atunci de ce se mai cunună? Alegerea „corectă” a zilei Cununiei este importantă, dar ea nu garantează „succesul căsătoriei”, dacă tinerii nu au de gând să trăiască toată viaţa după voia Domnului şi în legătură strânsă cu Biserica. Bineînţeles, contează foarte mult momentul şi calitatea startului, dar este şi mai importantă lupta pe parcursul întregii vieţi şi mai ales „sfârşitul creştinesc”…

P.S. Ar fi ideal să existe o unitate în această privinţă, dar până una-alta, fiecare trebuie să ţină rânduiala Bisericii locale. Mă tem că nici Sinodul Panortodox programat pentru anul 2016 nu va aborda acest subiect şi fiecare va rămâne cu propriile argumente şi obiceiuri.

30
dec.
14

Ce să facem pentru a avea o căsătorie reușită?

zU8b7„Nu exista poarta inchisa pe care sa n-o poata deschide iubirea!”
(Francois Mauriac)

„Ce sa facem ca sa reusim in casatorie?” l-a intrebat pe preot o pereche logodita, care era intr-o stare de bucurie nebuna. „Asa cum va iubiti acum, sa fiti si dupa nunta!” le-a raspuns preotul.

Barbatul trebuie sa o simta pe femeie trupul lui, nu ca pe ceva strain, iar femeia, la fel pe barbatul ei. Unul sa-l priveasca pe celalalt ca trup din trupul lui si os din oasele lui (Facerea 2, 23). Altfel, apare usor despartirea trupeasca, divortul.

Din pacate, dupa casatorie sotii devin de nerecunoscut. Iubirea pe care o aveau inainte de nunta nu numai ca nu prinde forte, ci si piere ca fumul. „Cu siguranta ca acestia sunt o pereche nelegitima. Ii vezi ca vorbesc intre ei, ca au sa-si spuna continuu ceva unul celuilalt, ca se privesc in ochi, ca vin aici din nevoia de a bea impreuna o cafea”, spunea unui prieten un chelner experimentat. Experienta lui il invatase ca de obicei, sotii casatoriti legal isi beau cafeaua in cofetarie in mod tacut, cu orele. (C. Yannaras, „Cotidianul de duminica”). Este trist! Multe cupluri sunt divortate sufleteste. Iata infricosatorul record: 87% dintre soti au ca problema fundamentala comunicarea. Si oamenii acestia, inainte sa se casatoreasca, au vietuit frumos si minunat. Barbatul nu se dezlipea de femeie si femeia de barbat. Nu se dezlipeau unul de celalalt. Dupa nunta s-au schimbat. Sotului ii vine greu sa-i vorbeasca sotiei, sotia il priveste ca si cum s-ar desparti de el. Au aparut norii si grindina. Si acum este ca si cum 2 ghetari ar salaslui in aceeasi casa si nici vorba sa se topeasca. Ghetarii Antarcticii se topesc odata cu cresterea temperaturii. Acelasi lucru este valabil si cu ghetarii pe care ii poarta in suflet sotii. Se vor sfarama prin caldura relatiei dintre ei. Aici, primul cuvant il are sotia, pentru ca pe aceasta Dumnezeu a daruit-o cu dragoste si candoare. Sa uite cartirea ei si sa inceapa sa-i vorbeasca sotului ei duios, mangaietor (asa cum i-ar vorbi copilului), sa-l ingrijeasca mai mult, sa-i pregateasca mancare mai buna, sa-l primeasca cu suras, si multe altele care-i incalzesc inima.

Vei spune: „Nu-mi iese, nu simt!”, dar aceasta este lupta ta. Daca o faci cu iubire, vei reusi. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca daca fiara, care este din fire salbatica, se imblanzeste prin mangaieri si bunatate, cu atat mai mult omul, care, fiind dupa chipul lui Dumnezeu, nu este salbatic din fire, ci din vointa.

„Parinte, sotul meu s-a schimbat. Se poarta frumos, imi vorbeste frumos, in timp ce inainte era o fiara”, i-a marturisit o sotie unui preot. „Nu s-a schimbat sotul tau, ci tu, care ai inceput sa te porti cu el cu iubire”, i-a raspuns parintele.

Cum sa fie sotii?

Ca trandafirii

Trandafirul este frumos, dar are si ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncam la gunoi, ci-l pastram in maini, cu bucurie, pentru ca nu ne legam de tepi, ci de floarea si de mirosul lui placut. Sa ne purtam macar in acest fel (ca si cu trandafirul neinsufletit) si cu semenul nostru, cu tovarasul nostru, care inseamna ceva incomparabil mai mult decat neinsufletitul trandafir.

Ca aricii

Acestia, asa cum merg, incet-incet, sunt foarte atenti. Fiecare ia aminte la tepii lui, ca sa nu raneasca corpul sensibil al celuilalt. Astfel, de vreme ce iau seama amandoi, cu toate ca sunt plini de tepi, nu se ranesc reciproc, ci convietuiesc armonios, strans imbratisati. Vietuiesc in iubire si cu iubire, deoarece se straduiesc, doresc acest lucru. Si sotii, daca vor, pot vietui in armonie, fara sa se „manance” si sa se intepe reciproc (aricii reusesc acest lucru!). Este de-ajuns ca fiecare sa ia seama la propriii tepi, la propriile patimi si neputinte, spre binele tovarasului. Poetul spune: „Aici nu este vorba ca eu sa fiu mai presus decat tine sau tu mai presus decat mine, ci ca fiecare sa se arate mai presus decat el insusi!”

Ca roata

„Cand convietuiesti cu cineva sa fii precum cercul, ca sa te rasucesti, si nu ca patratul care nu se invarte” (Pateric, Ava Matoe, 13). Toti facem o greseala in relatiile noastre interpersonale: cerem de la celalalt sa se comporte ca si noi. Apucaturile noastre sa fie si ale lui, ii cerem sa devina copia noastra fidela, „dupa chipul si asemanarea noastra”. Acelasi lucru se intampla si in casatorie. Sotul ii cere sotiei sa devina copia lui, chipul si asemanarea lui. Asa cum gandeste si se comporta el, trebuie sa gandeasca si sa se comporte si ea. Si aceeasi pretentie o are si femeia. Si fiecare considera ca el/ea gandeste corect. Si asa cum femeia doreste ca el sa devina al ei, la fel si barbatul vrea ca ea sa devina a lui. Cu alte cuvinte, amandoi se confrunta exact cu aceeasi problema: fiecare sa treaca drept al sau. Si daca nu gaseste o solutie corecta, casatoria va deveni un ring de lupta. Si Sf. Pavel in situatia aceasta, a considerat ca este bine sa cedeze femeia. Aceasta a tras lozul ca sa fie roata in casnicie, sa aduca pacea in familie, salvand familia. Femeia tine casa. Daca femeia este totusi nemultumita, exista mii de moduri in care si-o poate exprima. De exemplu: „Ia gandeste-te, nu cumva nu este asa? Ce-ai zice daca am face in acest fel? Fa-mi aceasta bucurie!” etc. Aceasta este „viclenia” femeii.

Blanzi ca porumbeii si vicleni ca serpii

„Sa nu va impungeti ca berbecii, ci sa va incolaciti ca serpii”. (Matei, 10-16) Asa ne indeamna Mantuitorul pe toti sa fim, dar amai ales trebuie sa invatam sa fim asa in cadrul relatiilor noastre interpersonale, nu numai cu sotul/sotia, dar si cu prietenii, colegii. Cuvantul din greaca folosit aici si tradus prin „intelept”, se refera la o intelepciune practica, la discernamant, prudenta. Serpii nu intra niciodata in conflict cu pradatorii, nu starnesc atacuri, ataca doar in cazuri de forta majora ca sa se apere. Doamne, da-ne si noua acea intelepciune minunata!

Articol inspirat si adaptat dupa cartea „Casatoria” scrisa de Vasilios Bacoianis

30
dec.
14

Viitorul încredinţaţi-L Providenţei divine!

17Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: „Oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: «Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi!» Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

Bătrânul Epifanie zicea: „Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci sau şase sau nu importă ce alt număr!”

 Antim, Bătrânul din Chios, spunea: „Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată, nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

Bătrânul Ieronim zicea: „Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-L Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor, că Dumnezeu ajută”.

 

Din Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 84-86

30
dec.
14

Prin trecerea anilor să moştenim veşnicia

chasy-vremya-ciferblat-sneg-novyj-god-2013-krasota-vipdPrind rădăcini sărbătorile laice, iar cele bisericeşti îşi pierd din conţinut. Tare mai aşteaptă lumea sărbătorile, căutând prilej de odihnă şi de distracţie. Chiar şi sărbătorile din anul bisericesc pe mulţi îi interesează doar prin prisma odihnei. Unii ne întreabă: se lucrează, se spală…? Alţii se interesează: se mănâncă peşte, se dezleagă la vin…?

Suntem în preajma sărbătorilor de iarnă. În această perioadă e un haos adevărat. Unii serbează Naşterea Domnului şi pe stil nou, şi pe vechi, în toiul postului se desfăşoară tot felul de matinee, concerte, serbări corporative… Anul Nou bate la uşă, cum să nu sărbătorim?!

Astfel, mai bine de o lună lumea e în sărbători. Acum apar tot felul de „teologi-astronomi”, care te învaţă când ar fi mai corect de serbat Naşterea Domnului, alţii sunt în postura „astrologilor”, fiind preocupaţi în a cui an păşim şi cum va fi acesta conform horoscopului.

Prea puţină lume stă sublim în aşteptarea Naşterii Mântuitorului şi în prea puţine familii renaşte viaţa duhovnicească. Nu prea se ştie de viaţa Lui Iisus Hristos, a moşilor (sfinţilor) de iarnă, în schimb toţi improvizează personaje chipurile sfinte, dar denaturate la maximum. Şi dacă în anii sovietici am fost crescuţi cu Moş Gerilă, acum ne creştem odraslele cu un Moş Nicolae sau Moş Crăciun, care de asemenea sunt desacralizaţi.

Amintind de un personaj biblic sau din istoria creştinismului, ar trebui să căutăm la viaţa, credinţa, dragostea, învăţătura, curajul, pe scurt la chipul desăvârşit al acestui om.

Zilele acestea asistam la o lecţie demonstrativă de Religie, iar când elevii clasei a IV-a au fost întrebaţi ce ştiu despre Moş Nicolae, au început să spună ce ştiau şi ce au fost învăţaţi: e blândul moş ce împarte daruri copiilor, e cel care împlineşte visurile, răsplăteşte pe cei cuminţi, stă într-o ţară unde mereu e ger etc. Şi mai pe nimeni n-am auzit să spună că este un mare sfânt şi rugător, un apărător al credinţei şi făcător de minuni, ocrotitor al caselor şi al celor care călătoresc etc.

Legat de Revelion, toţi îşi urează „La mulţi ani!”, un an cu sănătate, plin de succese şi realizări. Însă prea puţini mulţumesc Domnului pentru toate zilele vieţii pământeşti, pentru binefacerile primite, urându-şi un an binecuvântat, cu realizări duhovniceşti, în care ar fi mai multă pace, dragoste, înţelepciune.

Fie ca acest an calendaristic să deschidă o filă nouă în conştiinţa oamenilor, ca aceştia să înţeleagă că în viaţa asta nu contează câţi ani trăieşti, dar cum îi trăieşti pentru Domnul şi aproapele, că avem zile limitate pe pământ, care însă trebuie trăite cu folos spre moştenirea vieţii veşnice.

Fie ca Cel de Sus să ne ajute în a desluşi partea bună de cea rea, lumina de întuneric, cele omeneşti de cele dumnezeieşti.

Sărbători fericite şi cu folos sufletesc!

Preot Octavian MOŞIN

30
dec.
14

Să nu știe stânga…

calugarOamenii cu suflet mare nu trâmbițează atunci când săvârșesc fapte bune.

Într-o veche mănăstire sitată departe, în adâncul deșertului egiptean, a venit odată un călugăr, care dorea să cunoască viața îmbunătățită a sihaștrilor de aici. Frații l-au primit cu mare ospitalitate, servindu-l cu tot ce aveau mai bun.

„Atâtea zile am pierdut eu ca să vin să văd niște sihaștri adevărați, însă aici mănâncă și beau ca peste tot”,  – se gândi necăjit călugărul după câteva zile petrecute îm mănăstire.

La întoarcere, în deșert l-a prins o furtună de nisip și, rătăcindu-se, călugărul a fost nevoit să se întoarcă la sihaștrii ospitalieri.

Auzindu-i că cântă rugăciuni, el s-a oprit la poartă ca să aștepte, însă a așteptat foartă multă vreme până ce sihaștrii au terminat slujba. Însetat, a dat să bea puțină apă din găleată. însă apa era sărată. Atunci a înțeles călugărul nevoințele tainice ale sihaștrilor, care, oferind oaspeților tot ce aveau mai bun, ei singuri posteau nu numai cu mâncarea, ci și cu apa.

Pr. Alexandru Iamandii Extras din 153: Veniti de pranziti, Editura Cu drag, Chişinău 2012, p.182-183
30
dec.
14

CÂND ŞI CUM PUTEM BOTEZA COPIII

Deşi cei mai mulţi consideră că ştiu răspunsul la această întrebare, în realitate ne zbatem într-o mare neştiinţă înfrăţită cu indiferenţa, iar în rezultat avem foarte puţini creştini ortodocşi care îşi conştientizează propriul Botez şi responsabilitatea asumată prin primirea acestuia. Tocmai de aceea mi-am propus să punctez câteva idei mai importante pe care cred că trebuie să le ştie fiecare creştin, în special părinţii şi naşii care îşi aduc pruncii pentru a fi botezaţi, dar şi preoţii care săvârşesc aceste botezuri. 

  1. Înainte de a spune ce este botezul, trebuie să menționăm ce nu este el, pentru că între creştini circulă prea multe mituri şi învăţături greşite despre Botez şi efectele lui. Cei mai mulţi îşi aduc copiii la botez în virtutea unui obicei pe care nici nu doresc să-l înţeleagă, iar o bună parte dintre „ortodocşi” consideră că un copil trebuie cât mai repede botezat ca să doarmă bine, să fie sănătos, să nu fie deocheat, să nu scuipe biberonul sau să poată ieşi din casă. Dar Hristos n-a lăsat Taina Botezului ca somnifer sau ca bilet de ieşire din casă, iar oamenii care gândesc astfel, dacă încă nu s-au hotărât să deschidă Biblia ca să înţeleagă ce înseamnă Botezul, măcar să gândească logic că numai în China şi India sunt peste două miliarde de oameni nebotezaţi şi toţi dorm normal, trăiesc mai mult decât noi, nu sunt deocheați şi nici n-au probleme la ieşirea din casă. De ce un copil născut din tată şi mamă botezaţi şi cununaţi s-ar teme de aşa ceva?!  Şi oare cât timp vom mai avea închipuiri atât de josnice faţă de Tainele Bisericii?!
  2. Hristos a rânduit Botezul ca o posibilitate, o şansă şi un Dar dumnezeiesc, dar nu ca o obligaţie sau obicei.  Atunci când părinţii concep un copil nu-şi propun doar să-l nască, „că aşa trebuie” sau ca tatăl copilului să bea bine în acea zi, ci se gândesc la creşterea şi viaţa lui de mai departe, iar însuşi copilul, fie şi inconştient, nu-şi concepe existenţa decât alături de părinţi. Şi după cum naşterea nu este un scop în sine, ci este o etapă prin care omul trece de la dezvoltarea embrionară la viaţa propriu-zisă, tot aşa şi Botezul, ca naştere duhovnicească „din apă şi din duh” (Ioan 3:5), nu este un scop în sine, ci este abia începutul vieţii duhovniceşti. Botezul nu este sfârşitul unor rânduieli legate de naşterea copilului, aşa cum deseori se exprimă părinţii: „l-am botezat şi am scăpat”, ci este doar începutul vieţii în Hristos şi în Biserică. Totul abia atunci începe, iar dacă cei care aduc pruncul la Botez nu au o relaţie vie şi permanentă cu Biserica, este aproape sigur că nici copilul lor nu va avea o astfel de relaţie, iar dacă o va avea, aceasta nu se va datora părinţilor şi naşilor, ci unor factori exteriori, care nu-i îndreptăţesc pe părinţi, ci mai mult îi acuză.        Cei care-şi botează pruncii și după aceasta îi rup de Tatăl şi de Mama lor, adică de Dumnezeu şi Biserică, sunt asemenea celor care-şi nasc copiii apoi îi aruncă la gunoi, fără să le mai pese de viaţa lor. Şi vai de preoţii care se fac părtaşi unor astfel de crime duhovniceşti, neexplicându-le părinţilor şi naşilor ce înseamnă botezul şi la ce jug se înjugă cei care se pun garanţi pentru credinţa şi educaţia creştină a copilului. Dar e şi mai grav atunci când oamenii chiar ar vrea să ştie toate acestea, dar preoţii nu se obosesc să le explice, iar după aceea dau toată vina pe părinţi, de parcă preotul ar fi un năimit care oficiază acte magice sau un funcţionar de la bancă care dă credite, dar nu-i pasă dacă clienţii au cu ce să le plătească, şi nici nu le vorbeşte despre consecinţele neachitării la timp a datoriei.
  3. Cea mai importantă condiţie pentru botez este credinţa sinceră în Dumnezeu, lepădarea de Satana şi de toate lucrurile lui, şi urmarea lui Hristos. Când Mântuitorul a trimis apostolii în lume, nu le-a spus să boteze pe toţi laolaltă, ci în primul rând să înveţe neamurile (Matei 28:19-20), apoi să boteze pe cei care vor crede Evangheliei (Marcu 16:15-16). Neoprotestanţii, limitându-se la sensul direct al textului, botează doar persoanele mature, care pot crede conştient în Evanghelie, iar credinţa este văzută de ei mai mult ca o însuşire a unor versete interpretate după bunul plac. Cu toate acestea, accentul pus pe credinţă este unul corect, iar necesitatea credinţei este la fel de valabilă şi în Biserica Ortodoxă. Diferenţa dintre noi şi neoprotestanţi nu constă în faptul că unii cer mărturisirea credinţei, iar alţii nu. Şi Biserica Ortodoxă cere mărturisirea credinţei candidatului la botez, dar acceptă, prin excepţie (devenită generală), ca mărturisirea să fie făcută de părinţi împreună cu o altă terţă persoană, pe care noi o numim naş. A boteza fără a cerceta credinţa şi cunoştinţele religioase ale părinţilor şi naşilor este o impietate şi o batjocură faţă de Tainele Bisericii, iar preoţii ca „iconomi (nu distribuitori) ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) n-ar trebui să admită aşa ceva, indiferent de situaţie!        Haideţi să analizăm puţin cazul famenului din Etiopia, despre care ni se relatează la Fapte 8:26-39. Duhul Sfânt îl trimite pe Filip către famen (v. 26-29), găsindu-l pe acela citind din Scriptură (v. 28). Filip îi tâlcuieşte pasajul biblic neînţeles de el şi îi vorbeşte despre mântuirea venită prin Hristos (v. 30-35). Famenul vede apa şi spune: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” (v. 36). Vedem însă că reacţia lui Filip a fost cu totul alta decât a preoţilor de astăzi. El nu spune: „vai, pe mine m-a trimis Duhul Sfânt, iar omul acesta e de departe, tocmai din Etiopia, şi trebuie urgent botezat, ca să nu i se întâmple ceva pe drum sau chiar să moară”, deşi pericole erau destule. Chiar şi faptul că etiopianul citea Scriptura şi era dornic să înţeleagă cele citite n-a fost suficient pentru ca Filip să fie de acord să-l boteze. Bineînţeles că statutul social şi bogăţiile acelui famen, „ministru al economiei” în Regatul Etiopiei, de asemenea n-au constituit vreun privilegiu pentru el. De aceea, Filip răspunde la întrebarea famenului în felul următor: „Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă”. Şi el, răspunzând, a zis: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (v. 37). Abia atunci s-a oprit carul şi Filip l-a botezat (v. 38).         Prin urmare, justificări pentru a proceda altfel decât a procedat Filip cu etiopianul nu există, iar atunci când părinţii se adresează preotului pentru a boteza pruncul, acesta este obligat să înceapă un amplu proces de catehizare la care să explice principalele învăţături ale Bisericii şi fundamentarea lor biblică, şi abia după aceea să vorbească despre Botez. De exemplu, Canoanele 46 Laodiceea şi 78 Trulan (VI Ecumenic) prevăd catehizarea obligatorie a candidaţilor la botez şi chiar examinarea lor săptămânală. Doar în cazul în care catehumenul este grav bolnav, preotul poate săvârşi Botezul fără cateheză, dar şi atunci este obligat să-l întrebe pe candidat (sau pe cel care mărturiseşte în locul lui) dacă crede în Sfânta Treime, în mântuirea prin Hristos, în învierea morţilor şi în viaţa de veci. Iar dacă neofitul rămâne în viaţă, preotul este obligat să facă catehizarea după Botez (Canonul 47 Laodiceea). Şi bineînţeles, cazurile de acest gen sunt extrem de rare, iar de cele mai multe ori, nu există nici un motiv de a grăbi botezul şi de a nu face catehizare.
  4. Mulţi preoţi îndeamnă părinţii să-şi boteze cât mai repede pruncii, dar fără să le vorbească despre credinţă, responsabilitate, viaţă veşnică etc. Totul este privit prin prisma beneficiilor imediate. Trebuie însă să precizăm că Biserica Ortodoxă acceptă şi recomandă botezarea copiilor, dar niciodată nu-l impune, mai ales dacă nu s-a făcut o pregătire corespunzătoare. În secolul al III-lea Tertulian insista pe amânarea Botezului copiilor (cf. Despre botez, cap. 18), nefiind de acord cu grăbirea nemotivată a Botezului. În secolul al IV-lea Sf. Grigore Teologul, fiu de episcop, dar botezat abia la 30 de ani, recomanda botezarea copiilor la vârsta de cel puţin trei ani, „pentru ca aceştia cât de cât să poată auzi şi repeta cuvintele Tainei, iar dacă nici atât, cel puţin, să o înţeleagă imaginar” (cf. Omilia 40; PG 36, col. 400). Această recomandare a fost respectată în Biserică până prin secolul al IX-lea, când se generalizează botezul la un an sau la 40 de zile, dar niciodată fără cateheză. În prezent însă, încă de prin perioada turcocraţiei, totul s-a transformat în „servicii religioase pe bandă rulantă”, accentul punându-se doar pe cantitate, iar de calitate nici măcar nu se vorbeşte. Cel puţin în Biserica Ortodoxă Română nu cunosc nici un ierarh care să ceară preoţilor un anumit număr de cateheze baptismale şi să supravegheze calitatea şi regularitatea lor. Situaţia este şi mai gravă în Biserica Ortodoxă din Moldova, deşi Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 are decizii foarte clare în acest sens. Şi-atunci de ce ne mirăm de „creştinii” pe care-i avem sau de faptul că unii dintre ei, fiind botezaţi şi împărtăşiţi de mici în Biserica Ortodoxă, au ajuns activişti homosexuali sau atei înverşunaţi, nemaivorbind de faptul că puşcăriile tot de „ortodocşi” sunt pline?! Şi cum să nu ajungă aşa dacă noi le dăm Evanghelia numai să o sărute, dar nu le citim din ea şi nu le-o explicăm, ca în ei să se aprindă flacăra credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, căci „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Să te naşti din părinţi credincioşi încă nu înseamnă nimic, dacă aceştia nu-ţi explică niciodată de ce trebuie să credem şi de ce credem anume aşa şi nu altfel.
  5. Credinţa de care vorbeşte Evanghelia şi care se cere la Botez nu este credinţa în faptul că Dumnezeu există sau, cum spun unii: „eu cred că există ceva, o putere, o raţiune supremă etc.”. Toate astea n-au nimic comun cu adevărata credinţă. Şi demonii cred că Dumnezeu există, dar nu putem spune că „sunt credincioşi”, chiar dacă „se tem şi se cutremură” în faţa măreţiei lui Dumnezeu. A fi credincios înseamnă, pe de o parte, a avea încredere în Dumnezeu mai mult decât în orice şi oricine din lumea aceasta, iar pe de altă parte, credinţa înseamnă credincioşie, adică fidelitate faţă de Dumnezeu. O soţie credincioasă faţă de soţul ei nu este aceea care crede că soţul ei există sau care are nevoie doar de banii bărbatului, ci numim „credincioasă” soţia care are deplină încredere în soţul ei, îl iubeşte din toată inima şi nu-l înşeală nici măcar cu gândul, ci vrea să fie doar cu el, îndeplineşte orice dorinţă a lui şi este gata chiar să moară pentru el. O astfel de credincioşie cere Dumnezeu şi de la noi, iar analogia cu viaţa de familie aparţine de fapt Sfântului Apostol Pavel, care Îl compară pe Hristos cu mirele, iar Biserica – cu o mireasă credincioasă (Efeseni, capitolul 5). Orice creştin botezat devine mireasă a lui Hristos, dar nu în particular, ci prin Biserică. Eşti mireasă a lui Hristos doar în măsura în care eşti membru viu al Bisericii. Tocmai de aceea, Sf. Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu există mântuire”, căci Dumnezeu-Iubire, fiind întreit în Persoane, nu-şi revarsă iubirea Sa peste indivizii care „cred doar în suflet”, ci numai peste adunarea credincioasă şi iubitoare a lui Hristos. Iar a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui (Ioan 14:15,21) şi a dori viaţa veşnică cu El.
  6. Pentru ca un copil să ştie şi să păzească poruncile lui Dumnezeu, el trebuie să fie învăţat de cei care le cunosc. Nişte părinţi sau naşi care n-au citit niciodată Evanghelia şi nici nu participă la viaţa şi slujbele Bisericii nu vor putea niciodată să înveţe un copil decât să se îndreptăţească şi să se scuze, aşa cum fac ei de obicei. Trăim în vremuri când majoritatea creştinilor au terminat cel puţin liceul, ştiu să citească, se descurcă la calculator şi la telefonul mobil, dar nu ştiu cele 10 porunci, Simbolul de Credinţă (Crezul) şi alte lucruri elementare, nemaivorbind de învăţături mai profunde ale Sfintei Scripturi. Tocmai de aceea, mai ales în cazul în care părinţii copilului sunt încă „departe de Biserică”, aceştia ar trebui să aleagă nişte naşi pregătiţi şi potriviţi pentru a ajuta la educaţia duhovnicească a copilului lor. Naşii nu sunt sponsori ai copilului şi nici nu trebuie aleşi pe criterii de prietenie pur omenească, ci pe criterii duhovniceşti. La alegerea naşului de botez nu poate fi vorba de colegialitate, statut social, grad de rudenie sau frică de a nu supăra pe cineva. Când un bolnav are o problemă de sănătate, el merge la cel mai bun doctor, iar dacă are un prieten medic, dar care nu este bun specialist, va pune pe primul plan sănătatea lui şi nu prietenia care-l poate păgubi. Căci dacă prietenia e una sănătoasă, ea n-ar trebui să fie afectată de o astfel de abordare, ci din contra: un prieten medic, dacă nu este bun specialist, va refuza să facă experimente cu prietenul şi îl va recomanda altui coleg mai bine pregătit. Iar Botezul este infinit mai important decât scoaterea unui dinte sau o operaţie de apendicită. La noi însă totul e pe dos şi te miri cât de uşor oamenii acceptă de a fi naşi (sau aşa-zişi cumetri). Cred că şi atunci când unii dintre ei au devenit pionieri sau comsomolişti erau mai responsabili decât atunci când acceptă să devină naşi de botez. Tocmai de aceea, încă de la primele lecţii de catehizare, naşii trebuie să primească acceptul Bisericii, dar pot fi şi refuzaţi dacă nu întrunesc condiţiile Bisericii. Iar dacă părinţii insistă pe nişte naşi necredincioşi, Biserica poate refuza săvârşirea acelui Botez şi acesta va fi un refuz obiectiv şi întemeiat. Dacă însă preotul acceptă să săvârşească Botezul fără să-i cunoască pe părinţi sau pe naşi, convenind data şi ora Botezului la telefon sau prin femeia care vinde lumânări, toată vina pentru soarta copilului cade asupra acelui preot care este „lup în piele de oaie”. Unii vor zice că exagerez, dar Hristos şi Apostolii cu siguranţă sunt de partea acestei abordări fără compromis şi nu acceptă ca preotul să se transforme într-un chelner care nu ştie cum mai bine să-şi deservească clienţii pentru a nu pierde bacşişul.
  7. La modul practic, părinţii trebuie să aleagă unul sau cel mult doi naşi (nu neapărat naşii lor de cununie), care să fie buni creştini ortodocşi şi „oameni de Biserică”, cu un înalt simţ al responsabilităţii. De la astfel de naşi nu trebuie aşteptate beneficii materiale, ci doar să-şi facă conştiincios datoria, căci năşia nu-i un obicei popular care se rezumă la a da sau a primi nişte colaci, ci e o problemă de viaţă şi de moarte. Prin urmare, la Botez trebuie să fie unul sau cel mult doi naşi, nu zeci de cumetri, care n-au nici o atribuţie, ci vin de gură-cască, iar uneori nici nu asistă la Botez, ci vor să fie pomeniţi „la fără frecvenţă”. Şi dacă un preot serios le spune că acest lucru nu-i corect, în numele „cumătrismului naţional” (dogmatizat la moldoveni) aceştia merg la alţi preoţi, care îi jupoaie de bani, pomenind numele celor care de fapt nu sunt cumetri şi n-au nici o legătură cu Botezul!      După învăţătura Bisericii, totul e mult mai simplu: în cazul unui băiat se ia ca naş un bărbat, iar în cazul unei fetiţe – o femeie. Acesta mărturiseşte credinţa în numele pruncului şi doar el se înrudeşte spiritual cu familia copilului, iar toţi ceilalţi doritori de a participa la slujba Botezului sunt simpli credincioşi (dacă sunt), care se bucură de încorporarea unui nou membru în Trupul Bisericii. Şi Botezul trebuie privit anume aşa, ca o sărbătoare a întregii Bisericii, care trebuie unit cu Liturghia duminicală sau praznicală, nu ca un serviciu religios pe care cineva îl oficiază în particular, ca şi cum nici n-ar vrea să fie deranjat de prezenţa întregii comunităţi.
  8. În cazul în care părinţii sau naşul copilului refuză frecventarea lecţiilor de catehizare sau nu se arată responsabili în ce priveşte educaţia ulterioară a pruncului, Biserica este obligată să refuze oficierea acelui Botez, iar frazele de genul: „ce vină are copilul?” trebuie întoarse împotriva părinţilor, nu împotriva Evangheliei. Botezul nu se face din milă, ci numai în baza mărturisirii de credinţă, căci şi Hristos n-a spus că se vor osândi cei care nu se vor boteza, ci cei care nu vor crede (Marcu 16:16). Calendarul nostru este plin de sfinţi care n-au apucat să se boteze (nu că n-ar fi dorit), în schimb nu avem nici un sfânt care să nu fi avut credinţă sau să fi aparţinut Bisericii doar formal, sperând că se va mântui mâncând ouă roşii la Paşti. Iată de ce, atunci când nu se întrunesc toate condiţiile pentru Botez, Biserica poate şi chiar trebuie să refuze săvârşirea acelui Botez, şi nici un alt preot nu poate trece peste condiţiile stabilite de Mântuitorul Hristos. În cazurile în care un preot nu botează copilul din cauza lipsei banilor, alt preot este chiar obligat să săvârşească acel Botez şi să raporteze fapta „colegului” către episcop. Dar dacă preotul refuză Botezul din lipsa de credinţă, nici un alt preot nu poate face pogorământ în acest caz, căci aici nu e vorba de o decizie subiectivă a preotului, ci de o atitudine obiectivă a Bisericii, enunţată printr-un preot care nu negociază Tainele Bisericii. Şi să dea Domnul cât mai mulţi preoţi de acest fel… Numai aşa turma lui Hristos se va vindeca de formalism şi ipocrizie, mărturisind şi trăind conştient credinţa.      Bineînţeles, toate aceste idei nu sunt deloc protestante, ci cât se poate de ortodoxe şi menite să-i salveze pe ortodocşi şi să întărească Biserica. Aspectele pozitive şi negative din istoria Bisericii noastre confirmă acest lucru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

30
dec.
14

Ce înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu. Încercare de exegeză modernă

batran-se-roagaOmul contemporan nu prea înţelege ce înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul (cf. Marcu 12:33; Luca 10:27). De cele mai multe ori interpretarea este un superficială, pietistă şi sentimentalistă, dar nicidecum duhovnicească.

În limbajul secolului 21 eu aş traduce aceste cuvinte evanghelice prin următoarea întrebare: Când ultima dată ai pus în slujba Domnului…

  • mintea şi priceperea ta
  • mâinile şi picioarele tale
  • somnul şi timpul tău
  • vocea sau sănătatea ta
  • casa sau maşina ta
  • calculatorul sau telefonul tău
  • frigiderul sau aragazul tău
  • buzunarul sau cardul tău
  • emailul sau facebookul tău
  • etc.?

Şi dacă nici măcar acestea nu le pui în slujba Domnului, să nu-ţi închipui că inima şi sufletul tău Îl iubesc pe Dumnezeu.

A iubi înseamnă a face ceva concret! Şi dacă nu poţi da ceva din tine, dă măcar din cele pe care le ai în jurul tău. Până la urmă, nici unele nici altele nu-ţi aparţin, ci ţi-au fost date în dar, ca să I le întorci Dăruitorului, adăugând la ele contribuţia şi recunoştinţa ta.

Un astfel de Dumnezeu avem noi creştinii! Tot mai puţini Îl înţeleg…

Ierom. Petru Pruteanu

30
dec.
14

Un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, dar un An Nou într-un revelion fără sfârşit…

Bartolomeu-AnaniaIubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într-o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite-n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s-au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti.

Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor. Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într-o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Betleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.

Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s-a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr-o amintire liturgică şi, eventual, printr-un ospăţ la care El nu a fost poftit.

Sărbătorile de iarnă sunt o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea  Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile,  bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă,  un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales,  un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu  s-ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într-un mediu din ce în ce mai  agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent  împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă  gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind  anormalitatea drept normalitate,  în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi?

Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea …    Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe  micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ.   Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i  uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie. Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!

Bartolomeu Anania, ultima Pastorală

30
dec.
14

„Asta-i părintele meu…îl ascult şi vreau să ajung cu el la sfîrşitul vieţii”

duhovnicÎţi faci din duhovnicul tău un Gheron Iosif şi peste jumătate de an spui că „ăsta-i un nebun care mi-a stricat via­ţa!” şi pleci în altă parte. Nu-i mai bine să spui că „ăsta-i părintele meu din Copşa Mică, îl iubesc, îl ascult şi vreau să ajung cu el la sfîrşitul vieţii”?

Să nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: „Vai, ce barbă are părintele!”, „Vai, ce tras la fa­ţă!”, „Vai, cum tace părintele!”, „Vai, da părintele cum mi-a zis, s-a şi întîmplat!” Să nu facem asta, pentru că diavolul ne poate pregăti o umflătură din asta ca, după aceea, să ne facă praf, descoperindu-ne neputinţele lui. Aceasta este un pe­ricol atît pentru ucenic, cît şi pentru duhovnic. Poate din această cauză părintele Selafiil nu suporta cînd cineva vorbea cu el ca şi cu un harismatic, lucru care se zice şi de Macarie cel Mare. Părintelui Selafiil nu-i plăcea nici să dea porunci şi nici măcar canoane la Spovedanie, ci doar sugestii pe care le făcea cu o adîncă smerenie. Părintele Rafail Noica mi-a povestit că părintele Sofronie era la fel.

La unul dintre sfinţii egipteni, parcă la Sfîntul Sisoe cel Mare, venise un uce nic să intre în ascultare şi părintele îl întreabă: „Fiule, cum mă vezi pe mine?” „Ca pe-un înger, avvo!” Mai trece cîtăva vreme, îl cheamă iarăşi sfîntul şi-i zice: „Dar acum cum mă vezi, fiule?” „Ca pe-un drac, avvo!” Aşa că, ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul de ta­tăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la fund, dar vine a doua zi tot la tatăl său, fără scrîşniri şi încrîncenări prea mari, că suntem grozavi şi suntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copiii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste. „Părinte, asta pot, ascultarea asta nu e bună, părinte!” „Ba e bună! Dacă avem dragoste, toate sunt bune!”

Acestea le găsiţi şi prin Paterice, şi în Vieţile Sfinţilor, şi aşa simţim şi noi că este. Aşa vom scăpa de împotrivirile astea drăceşti pe care le avem uneori faţă de duhovnic, că este aşa, că nu mi-a zis bine. Du-te şi zi-i: „Părinte, da’ mi-e greu să fac asta”. Şi hai să terminăm cu copi­lăriile astea, de a umbla bosumflaţi uce­nicii asupra duhovnicilor şi duhovnicii asupra ucenicilor. Pentru că aşa ne-a zis Hristos: Fiţi precum copiii, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor!

Extras din Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, p. 38-39

30
dec.
14

Scrisoarea copilului către părinţii săi

copilas-35267x500Mînuțele mele sunt încă mici, de aceea nu te aștepta la perfecțiune cînd fac patul, cînd pictez sau cînd arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog, să nu o faci încă o dată. Voi simți că nu am făcut față așteptărilor tale. Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce fac; bucură-te că m-am chinuit să-mi leg singur șireturile, chiar dacă n-a ieșit decît un nod.

Piciorușele mele sunt încă mici, te rog frumos, nu face pași mari, că să pot ține și eu pasul cu tine. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Voi învăța totul, dar treptat-treptat. Nu mă grăbi, nu mă condamna și nu te necăji cu mine! Lumea asta are atîtea mistere pentru mine, vreau să-mi fii învățător și prieten pe drumul vieții.

Ochii mei sunt încă mici, nu au văzut lumea așa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasă-mă să aflu totul, fără să mă pedepsești pentru curiozitatea mea. Nu te enerva cînd întreb prea mult, prea des și cateodată același lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu și nici nu am pe altcineva în afară de tine să întreb. Fă-ți, te rog, timp și pentru mine, și explică-mi ce știi despre lumea aceasta frumoasă. Fă asta bucuros fiind și plin de dragoste.

Nu te teme să-mi fixezi limite și reguli. Sigur le voi respecta dacă ești consecvent în aplicarea lor. Însă dacă astăzi spui una și mîine alta, sigur voi deveni confuz și nu voi mai ști ce este interzis și ce nu. Nu mă compara mereu cu frații mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic și niciodată nu voi fi la fel ca alții. Sigur am și eu ceva special, fă-ți doar puțin timp și vei vedea și părțile mele bune. Eu nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria și să mă bucur de ea. Nu-mi încărca programul cu tot felul de activități care nu sunt pentru vîrsta mea. Acum lasă-mă doar să mă joc!

Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt încă foarte gingașe. Nu mă face mai mic decît sunt! Fii înțelegător la greșelile mele și la stîngăciile pe care le fac mereu. Dacă mă critici constant, voi deveni stingher și lipsit de încredere în forțele proprii. Gîndește-te: poți să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană!

Respectă-mi drepturile de copil și demnitatea. Nu mă umili și nici nu folosi violența verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învăța numai să mă ascund de tine, să mint și să-mi fie frică. La un comportament pozitiv întotdeauna voi răspunde pozitiv, deci încearcă să fii blând, iubitor și înțelegător.

Păstrează-mi sufletul curat! Nu mă lăsa să văd și să învăț lucruri rele. Tu ești modelul meu. Nu mă minți, căci o să cred că minciuna este singura cale în viață; nu folosi forța, căci o să cred că forța este ceva normal în relațiile cu ceilalți; nu mă critica, căci astfel voi învăța să judec; nu mă respinge, căci voi crede că nu mă dorești și aș putea începe să te urăsc pentru asta. Ajută-mă să învăț valorile morale: credința, adevărul, cinstea, încrederea, bunătatea, iubirea.

Tu știi că eu vin de la Dumnezeu și tot ce vine de la El nu are cum să fie “bun de nimic”. Nu mă face să mă simt vinovat pentru ceea ce sunt și pentru că nu sunt așa cum ai visat. Eu sunt copilul tău și tu ești părintele meu. Așa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

Acceptă-mă și iubește-mă așa cum sunt!

30
dec.
14

În România căsătoriile civile ar putea să nu mai fie oficiate la primărie ci în biserică

casatoritiO iniţiativă legislativă a UDMR ar putea da preoţilor noi prerogative. Conform documentului semnat de mai mulţi deputaţi şi senatori UDMR, preoţii ar putea oficia şi cununia civilă, tot în biserică, înainte de slujba religioasă.  Potrivit iniţiatorilor, Biserica Ortodoxă Română susţine această lege.

Politicienii au înaintat o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. În expunerea de motive, se arată că în România „căsătoria religioasă este facultativă, iar, potrivit articolului 48 din Constituţia României, ea poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”. Propunerea legislativă prevede „posibilitatea pentru viitorii soţi de a încheia căsătoria civilă şi religioasă într-un singur loc într-un lăcaş de cult, iar atribuţiile ofiţerului de stare civilă vor fi preluate de către personalul clerical”.

„Procedura preliminară oficierii căsătoriei prevăzută de lege, cum ar fi: examinarea îndeplinirii condiţiilor de fond legate de capacitatea de a încheia căsătoria, vârsta, starea medicală etc, nu se schimbă, modificarea referindu-se numai la locul încheierii căsătoriei civile, respectiv la persoana care oficiază căsătoria”, se arată în document.

udmr1

30
dec.
14

Părintele Cleopa: „Să începem Anul Nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu”

parintele-cleopa-ilieÎncepând de la Anul Nou, grija creştinului trebuie să fie alta decât petrecerile şi chefurile. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viaţa, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneşte cine ştie de când şi să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greşelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toţi, să începem Anul Nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu. Să nu începem la crâşmă cu beţie, cu fluiere, cu câte şi mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului! Iată cum ştiu oamenii să mulţumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viaţă. Dar vine moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: “Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.

Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împăraţii. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împăraţii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt oraşele? Unde-i oraşul Pompei si unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învăţaţi? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ şi pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi şi de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: “Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16).

Vom cere să mai trăim un minut şi n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: “Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toţi: “Tot trupul este iarbă şi slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut. Şi iarăşi zice Duhul Sfânt în psalmi: “Zilele lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Şi iarăşi: Anii lor ca pânza unui păianjen s-au socotit; şi iarăşi: “Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat”.

Pentru cine vorbeşte aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf şi pulbere este! Nimic nu rămâne veşnic pe pământ. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea până ieri? Du-te şi vezi-i în gheenă, cum îi muncesc dracii. Du-te şi întreabă-i acolo: “Cu ce v-aţi ales din viaţa aceasta?” Unde a rămas stăpânirea, unde ştiinţa, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, după dreptate, şi-i tine în legături până în ziua Judecăţii de Apoi.

Să veghem cum petrecem timpul înaintea Domnului. Căci negreşit vom muri şi ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit şi ce-am lucrat.

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun şi să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creştineşte. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Episcopiei Romanului, 1999

30
dec.
14

Trei ore în iad

Ingerul PedepsitOdată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga către Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:

– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca, în loc de un an de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să petreci trei ore în iad. Deoarece sufletul tău are nevoie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să suferi boala încă un an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, să rabzi numai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gândit: „Un an de chinuri pe pământ e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei ceasuri, decât un an“.

– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.

Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:

– Mă voi întoarce după trei ceasuri.

Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmtorarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la urechile lui şi înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfricoşătoare. Peste tot vedea şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii înflăcăraţi ai diavolilor, gata să-l sfâşie.

Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abisul. I s-a părut că au trecut secole întregi, şi din clipă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.

În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea niciodată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar nimănui nu-i păsa de el. În iad, păcătoşii se gândesc numai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.

Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat deasupra celui chinuit şi l-a întrebat:

– Cum eşti, omule?

– N-am crezut că şi la îngeri poate exista minciuna!, a şoptit cel chinuit, cu o voce stinsă.

– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.

– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri întregi de chinuri nesuferite.

– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.

– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dumnezeu, te rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoate-mă din iad. Ai milă de mine!, striga, gemând,cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.

– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.

La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte.

Extras din Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004
30
dec.
14

Lăcomia pântecelui – păcatul ce ne loveşte de sărbători

f3819aec2104731be000c67cba173fdbPe Adam neinfranarea pantecelui l-a scos din rai
(Sfantul Ioan Gura de Aur)

In zilele minunate de praznuire multi ne comportam nefiresc, implinind din nefericire cuvantul Sfantului Pavel care spune: pantecele e dumnezeul lor (Filipeni 3, 19), asemanandu-ne cu cei pe care Apostolul ii numeste in versetul precedent dusmani ai crucii lui Hristos (Filipeni 3, 18). Exista tendinta aproape generalizata intre crestini de a minimaliza pacatul imbuibarii, pacatul lacomiei pantecelui. „Asta sa fie pacatul meu… nu ma pierde Dumnezeu pentru atata lucru”. Cand predam liceenilor „Despre pacat” intotdeauna era un amuzament teribil cand pomeneam lenea si lacomia pantecelui. Se vorbeste foarte putin azi din perspectiva duhovniceasca despre excesul alimentar ce se face la marile praznice, exces pe care Sfintii Parinti il numesc nebunie a stomacului (etimologic gaster – stomac si marghia – nebunie). Lacomia pantecelui e pomenita intre cele 8 patimi capitale (sau 8 ganduri ale rautatii, dupa sintagma lui Cassian Romanul). Ea sta inaintea curviei pe care o premerge, fiind chiar „maica curviei”. O intreaga literatura filocalica trateaza acest subiect, dar noi zambim…

Tendinta aceasta de care pomeneam, de a subaprecia, chiar de a bagateliza acest pacat vine si din faptul ca este pacat ocazional, pacatul ce ne loveste de sarbatori. Cu alte cuvinte, nu ne imbuibam tot timpul, ci doar din cand in cand. Chiar daca patima aceasta este „ocazionala” nu trebuie trecuta cu vederea. Tocmai atunci ar trebui sa ne aratam dispozitia spre lupta duhovniceasca cu nebunia stomacului. Metalul se incearca in foc, soldatul se incearca in razboaie. Te arati biruitor atunci cand ispita da tarcoale, nu cand esti la departare de ea! Apoi, sa ne gandim cum ar suna: „Desfranez din cand in cand”, „Fumez din cand in cand”, „Avortez din cand in cand, ocazional„?

Lacomia pantecelui face victime nu numai sufleteste, ci si trupeste…

Desi Parintii filocalici sunt destul de reticenti in a lauda „arta culinara” sa consideram ca este din partea mamei sau sotiei o dovada a implinirii dragostei fata de aproapele, un mod placut de a-l bucura pe cel drag la vreme de sarbatoare. Dar ce praznuim de Craciun, pe cine laudam spre exemplu, pe Pruncul ce se naste sau pantecele? Toti parintii ce au tratat tema lacomiei pantecelui ajung la aceeasi concluzie: ingreunand stomacul, ingreunam mintea, o tulburam, nemaiputand face fata in cuget atacurilor dracesti. Cand dupa o masa nu te mai poti ruga inseamna ca nu te-ai hranit cumpatat. Deci tocmai cand mintea noastra ar trebui sa fie la Pruncul Hristos si la trairea bucuriei sfinte a Nasterii, ne intunecam mintea.

Exista o pilda graitoare in acest sens.

O tanara familie isi boteaza pruncul si invita la masa, la petrecere, prieteni, colegi, vecini si bineinteles rudele. Afara-i ger cumplit. Incep sa apara musafirii. Unii dupa altii. Ei isi arunca rand pe rand hainele pe canapea. Gazdele incep sa aduca bunatatile si sticlele cu bauturi… Un musafir da drumul muzicii ca petrecerea sa fie adevarata. Cheful e in toi, cand unul din cei prezenti se intreaba unde-i totusi pruncul, cel sarbatorit, cel ce i-a adunat pe toti impreuna. Ei descopera cu stupoare ca pruncul era sufocat sub mormanul de haine de pe canapea.

Asa se pare ca facem noi de sarbatoarea Craciunului si a Anului Nou, Il sufocam cu cheful exagerat si imbuibarea noastra pe Pruncul Hristos, Cel ce ar trebui sa fie in centrul atentiei noastre.

Desi-i mare zi, de sarbatoarea Craciunului toti alearga dupa bucate alese, se orneaza salate, se fac cozonaci. Foarte bine, am putea spune. Dar daca asta ne indeparteaza de slujba Liturghiei, sigur nu-i bine. Tot astfel, de praznicul Sfantului Vasile cel Mare credinciosii vin intr-un numar mic la slujba, in comparatie cu alte mari praznice de peste an. Ea este pentru multi din cei care au petrecut pana dimineata o sarbatoare greu de purtat. In plus, e vremea molitfelor. Conform indicatiei din Molitfelnic, aceste rugaciuni se rostesc de ziua Sfantului Vasile cel Mare dupa Sfanta Liturghie. Si iaca, ghiftuiti pana la refuz, incepem sa „usuim dracii” – cum se spune prin partile Argesului…

Oamenii nu mai iau in seama „pacatul ce ne loveste de sarbatori” spunand, se pare, ca alte fapte sunt cu adevarat grave. Si astfel, ajungem din pacate la o vorba mare, dar trista: „Cand ai vicii mari e mai simplu sa crezi ca le are toata lumea” (Bisanne de Soleil). Pasionatii de acvaristica stiu ca daca vei da de mancare pestilor mai mult decat le trebuie, mor. Daca s-ar intampla si cu oamenii la fel, la fiecare Revelion, populatia Romaniei ar fi decimata…

Pe cand eram student am observat la Liturghia din ziua de Sfantul Vasile (1 ianuarie) un coleg apropiindu-se de Sfantul Altar „cu credinta si cu dragoste” ca sa primeasca Sfanta Impartasanie. Nu-l chema Vasile… Am fost adanc impresionat. Cu siguranta postise inainte, deci lepadase toate bucuriile firesti, adiacente Anului Nou. „Pentru noi, insa, care cautam hrana cea cereasca, este nevoie sa stapanim peste stomacul cel de sub cer” spunea Sfantul Clement Alexandrinul. Fratele cel ce primea pe buzele Sale pe Hristos de praznicul Sfantului Vasile stia prea bine asta. Nu spun ca aceasta-i calea, pentru ca putini sunt la asemenea masuri duhovnicesti, insa, daca nu gasim atatea resurse sufletesti pentru a lupta impotriva nebuniei stomacului, sa ne gandim macar la sanatatea noastra!

 Nu fi nesatios in nici o desfatare, si nu te apleca la mancaruri multe. Ca in mancarurile cele multe va fi durere si nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata

(Intelepciunea lui Isus Sirah 37, 32-34).

Extras din Laurentiu Dumitru – Tinerii pe calea întrebărilor

30
dec.
14

Vezi pe cineva că a greşit?…

parintele_paisie_0Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” – şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.

Era un frate, Coprie, care văzând că nu se poate lupta cu ereticii, a început să se roage: „Doamne, ia pe cutare de pe pământ, că uite, face atâta rău, sminteşte atâta lume!” – şi tot aşa se ruga mereu. Şi a visat într-o noapte că S-a pogorât Iisus de pe cruce şi a întors obrazul spre Coprie şi i-a spus: „Loveşte, Coprie, loveşte… Dacă Eu sunt gata să Mă răstignesc a doua oară pentru sufletul acesta, cum te rogi tu să-l omor?” Iac-aşa… Ai văzut, tătucă?

 

Extras din Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993

30
dec.
14

Minunea credinţei

75778399La orice cerere adresată lui Dumnezeu suntem supuşi unui examen. Ştiţi despre ce test este vorba? Testul credinţei. Când îl trecem? Când avem o credinţă neclătinată, o credinţă care nici o clipă nu se îndoieşte că Dumnezeu ne poate da ceea ce-I cerem. Iată de ce Goethe, cunoscutul scriitor german, numeşte minunea „copilul iubit al credinţei“.

În lucrarea cea mai renumită a scriitorului suedez Axel Munthe, Cartea de la San Michele, este descrisă o întâmplare care ne vorbeşte despre puterea credinţei.

Într-un sat din nordul Europei, o femeie avea un urs pe care-l domesticise şi îl ţinea legat, aşa cum ţinem noi câinii legaţi în curţi, la ţară. Într-o zi a vrut să plece în localitatea vecină, situată peste o pădure. S-a dus la urs şi i-a spus: „Să stai liniştit aici, să nu încerci să te dezlegi“. Ursul era puternic şi mai încercase să se elibereze, iar adesea reuşise. I-a dat a înţelege că a priceput. Femeia a plecat. Trecând prin pădure, la un moment dat a auzit tropote puternice în urma ei. S-a răsucit pe loc în cărare. În urma ei venea ursul. Venea alergând. L-a aşteptat. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să-l mustre, să-l acuze de neascultare: „Nu ţi-am spus să stai acasă? Eşti obraznic! Şi neascultător!“ Ursul o asculta supus, înmărmurit. L-a lovit peste obraz şi i-a zis: „Du-te înapoi acasă!“ Ursul a făcut stânga împrejur şi s-a întors pe aceeaşi cărare pe care venise. Femeia s-a dus în satul vecin, şi-a făcut treburile şi seara s-a întors şi ea acasă. Spre marea ei surprindere, ursul era legat aşa cum îl lăsase!

Ce se întâmplase? Ursul din pădure fusese alt urs. Un urs sălbatic, care venea după dânsa cu gând agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit şi i-a poruncit cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă că este ursul ei, despre care ştia că o ascultă, încât acest urs sălbatic a ascultat-o ca şi ursul ei domesticit, de acasă. De ce? Fiindcă ea a acţionat cu puterea convingerii, cu forţa credinţei că este ursul ei, acela care o ascultă. Şi a ascultat-o şi ursul sălbatic.

 „Tîlcuri noi la texte vechi“, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989

30
dec.
14

De ce se îndrăcesc oamenii ?

pDe ce se îndrăcesc oamenii ?

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză  şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească.

Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri?

La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul: De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu… în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu. Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.

Din Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26

30
dec.
14

„Arca lui Noe” din zilele noastre

Rușii-vor-să-recreeze-Arca-lui-NoeCercetătorii de la Universitatea de Stat din Moscova vor să congeleze fragmente de ADN prelevate de la toate vieţuitoarele care trăiesc sau au trăit pe Terra, relatează Daily Mail.

Universitatea rusă a primit cea mai mare finanţare din partea autorităţilor centrale pentru instituţiile de învăţământ superior, de 1 miliard de ruble (12,6 milioane de dolari), cu scopul de a începe acest proiect de amploare.

El va fi finalizat în 2018 şi se va desfăşura într-un complex ştiinţific amenajat pe o suprafaţă totală de 430 kilometri pătraţi. Viktor Sadivnichy, rectorul universităţii, a asemănat acest proiect ştiinţific uriaş cu o „Arcă a lui Noe” din zilele noastre.

Acest anunţ este cel mai recent, dar şi cel mai ambiţios, ce a fost făcut în domeniul băncilor de ADN, cunoscute sub denumirea de „Grădini zoologice congelate”.

30
dec.
14

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

grustPr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?

M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?

M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.

M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.

M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro­logii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto­grafiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.

M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta tre­buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea to­talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul

nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi tre­buie să fim convinşi că Hristos este în iad!

M.S.: Şi iadul este în mine.

Fragment din interviul realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”

30
dec.
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-12-30

Sfânta Muceniţă Anisia şi Cuviosul Zotic

Evanghelia de la Luca
(XIII, 10-17)

n vremea aceea, învăţa Iisus în una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta!“ Şi Şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s’a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, drept răspuns a zis către mulţime: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!…“. Iar Domnul i-a răspuns, zicând: „Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?“ Şi zicând El acestea, toţi cei care-I stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte săvârşite de El.
30
dec.
14

Apostolul Zilei : 2014-12-30

Sfânta Muceniţă Anisia şi Cuviosul Zotic

Ap. Evrei 9,

8-23

F-150x150raţilor, prin aceasta, Duhul Sfânt ne lămureşte că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de faţă şi însemna că darurile şi jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. Acestea erau numai legiuiri pământeşti – despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări – şi erau porunci până la vremea îndreptării. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşealelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge. Într-adevăr, Moise, după ce a rostit faţă de tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viţei şi de ţapi, cu apă şi cu lână roşie şi cu isop, a stropit şi cartea şi pe tot poporul, şi a zis: «Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu». Şi a stropit de asemenea cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă. După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge, şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare. Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri să fie curăţite prin acestea, iar cele cereşti înseşi, cu jertfe mai bune decât acestea.



Blog Stats

  • 323.714 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte