Mitul cezaropapismului bizantin

Poţi să susţii mitul în cauză, dar el nu are bază solidă. Deşi poate părea un lucru nesemnificativ, înţelegerea greşită a relaţiei lui Constantin cu creştinismul este obişnuită şi foarte frustrantă.

Indiferent de ceea ce ar putea crede cineva despre motivele pentru care Constantin a devenit primul protector al creştinismului şi s-a convertit, este foarte important să înţelegem în ce nu consta protecţia şi implicarea sa. Mai întâi, creştinismul n-a devenit religie de stat sub Constantin. Creştinismul s-a bucurat de favoruri din partea împăratului, iar aceasta însemna o diferenţiere a averii Bisericii, în raport cu cultele păgâne. Creştinismul însă n-a primit un statut legal distinct şi superior decât mai târziu.

Stabilirea creştinismului ca religie de stat a avut loc la sfârşitul secolului [IV – n. tr.], sub Teodosie I, când a devenit ilegală practicarea religiilor păgâne în public. Însă chiar şi după asta, mai ales în imperiul de est, legea seculară şi canoanele bisericeşti au rămas în mare măsură distincte şi separate până la sfârşitul istoriei bizantine, iar implicarea împăratului în Biserică era în mare parte limitată la judecarea disputelor doctrinale intra-creştine. Necreştinii şi ereticii aveau dezavantaje legale din cauza credinţelor lor, dar de obicei erau lăsaţi în pace.

Ceea ce unii istorici şi teologi au numit constantianism n-are nimic de-a face cu Constantin şi nici cu Bizanţul de mai târziu. Ca şi conceputul mitic de cezaropapism, imaginea unei biserici interpătrunsă cu guvernul imperial şi dirijată de acesta este produsul reacţiei istoriografiei moderne contra relaţiilor biserică-stat ce au predominat în timpul Reformei şi Contrareformei. Fenomenul bisericilor de stat, unde puterea seculară îşi exercita direct puterea asupra bisericii a început cu Henry al VIII-lea şi s-a repetat de-a lungul Europei de nord. Fuziunea tranşantă între politică şi religie a fost, cu siguranţă, un fenomen modern şi a avut puţin în comun cu practicile antice şi medievale din Bizanţ.

sursa: http://www.honeyandhemlock.com/2014/02/the-myth-of-byzantine-caesaropapism.html

traducere de Cristian Bogatu

Spovedania unor medici decoraţi de Patriarhul Daniel pentru că au refuzat să mai facă avorturi: „Mă simţeam ca un killer plătit să ucidă”

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, i-a decorat pe 18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere cu Diploma Originală şi Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Patriarhul a încercat astfel să-i răsplătească pe medicii care s-au decis să salveze vieţile copiilor condamnaţi la moarte înainte de a se naşte.

Prezent săptămâna trecută la Timişoara pentru întronizarea noului Mitropolit al Banatului, dar şi pentru a-şi ridica titlul de cetăţean de onoare al judeţului Timiş, Preafericitul Daniel a decorat cu Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” 18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere. Cei 18 medici sunt: Cristina Valea (medic primar de familie care a covnis peste 700 de femei să renunţe la avort), conf. dr. Dan Păscuţ (şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II, Universitatea de Medicină şi Farmacie), Ionel Cioată, Mariana Luca, Dănciulescu  Carmen, Oana Cristina Damaschin, Gheorghe Budău, conf. dr. Ioan Sas, Gabriela Cristea, Marius Forga, Florica Al Jobory, Anca Hudiţeanu, Alexandru Moscu, Zoran Popa, Olimpia Oprea, Florina Todoruţ, Olivera Iordacheşi Ionel Spătaru.

”Dacă mama mea ar fi făcut avort, eu nu mă mai bucuram astăzi de familia mea”

Numărul medicilor care refuză să facă avorturi este în creştere la Timişoara, medici renumiţi şi foarte căutaţi refuzând să mai facă întreruperi de sarcină. Unul dintre primii medici care a luat această decizie imediat după Revoluţie este conferenţiarul Dan Păscuţ, şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II din cadrul Univerităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara. Într-un interviu acordat Asociaţiei Pro Vita, medicul Dan Păscuţ povesteşte cum a luat decizia de a renunţa la practicarea avortului.

„După Revoluţie, având posibilităţi de examinare ecografică, văzând embrionul, citind pe tema acestui subiect şi înfiinţându-mi un cabinet privat unde primeam bani pentru avorturi am început să mă simt ca un killer plătit să ucidă. Atunci nu m-am mai putut suporta pe mine însumi. Era exact acelaşi sentinment ca şi cum aş fi fost plătit să ucid. Măcar un adult are posibilitatea să se apere. Fătul intrauterin nu are nicio posibilitate să se apere. Sunt absolut convins că există viaţă şi că prin avort se distruge o viaţă. Am şi declarat oarecum anecdotic că şi dacă ar trebui să fac puşcărie pentru asta nu voi mai face avorturi”, a declarat medicul Dan Păscuţ. Conferenţiarul timişorean a mai spus că l-au zguduit experienţele în care într-o zi ajungea să curme o viaţă, iar apoi să asiste la o naştere prin care un copil era adus pe lume. „Dacă mama mea ar fi făcut avort, eu nu eram astăzi şi mă bucur de familia mea, de faptul că am viaţă pentru că mama mea m-a dorit”, a spus medicul Dan Păscuţ.

Un alt medic, foarte renumit în Timişoara, care refuză să mai facă avorturi este Ionel Cioată. Acesta a luat decizia de a renunţa la practica avortului în urmă cu 15 ani. „A fost o decizie greu de luat pentru că avortul era o practică pe care am învăţat-o în cursul pregătirii mele şi mă ascundeam în spatele acestei datorii ale mele de a face acest lucru”, a declarat medicul Ionel Cioată într-un interviu pentru televiziunea creştină Alfa şi Omega TV. Ionel Cioată a declarat că în familia lui subiectul era intens dezbătut şi soţia a încercat să îl convingă să renunţe la avorturi, dar momentul hotărâtor a venit în postul Crăciunul din anul 1999.

„Decizia mea a fost luată după câteva vizite la Muntele Athos, unde am avut discuţii cu vrednicul de pomenire, părintele Petroniu. El mi-a spus să am grijă ce fac pentru că acest păcat este capital. În Postul Crăciunului din 1999-2000, am fost să mă spovedesc. Părintele mi-a spus că nu mă pot împărtăşi până nu rezolv problema. A fost durere mare pentru că eu nu am putut lua parte la sfânta împărtăşanie. A fost picătura care a umplu paharul”, îşi aminteşte emoţionat medicul Ionel Cioată.

”Mulţi au crezut că mi-am schimbat religia”

Medicul a mai declarat că înainte de a lua decizia să nu mai facă întreruperi de sarcină se ascundea în spatele meseriei, crezând că o să îşi piardă pacienţii. Decizia s-a dovedit însă a avea numai efecte benefice. „Viaţa mea s-a schimbat, familia mea s-a schimbat, relaţia mea cu pacienţii s-a schimbat şi tot mai mulţi pacienţi au început să vină la mine. Bunul Dumnezeu mi-a dovedit că El este bun, iubitor şi iertător. Sper să mă ierte pentru toate păcatele pe care le-am făcut prin uciderea a sute şi sute şi nu mai ştiu câte suflete”, a mărturisit medicul timişorean.

Doctorul Cioată a mai povestit că după ce a luat decizia de a refuza să mai facă avorturi, nu numai că nu a mai realizat această practică, dar a încercat să le consilieze pe pacientele care vroiau să renunţe la sarcină pentru a le convinge să păstreze copilul. „Am avut foarte multe cazuri de pacienţi indecişi, cupluri necăsătorite, fete tinere. Mi-am luat timp şi am discutat cu ei. Le-am arătat embrionul, fătul, inimioara pentru a-i determina să îşi schimbe decizia. Mulţi dintre ei au renunţat la ideea de a face avort. Au rămas pacienţi, i-am ajutat la naştere şi au fost fericiţi. Trebuie să luptăm să vină pe lume fiecare suflet pe care Dumnezeu îl rânduie”, a mai arătat Ionel Cioată.

În momentul în care a refuzat să mai facă avorturi, celebrul ginecolog timişorean s-a confruntat cu situaţii în care asupra lui s-au făcut presiuni pentru a face avorturi. „Colegii mei şi pacientele pentru o perioadă au fost bluversaţi pentru o perioadă. Le-am spus clar că asta e decizia mea, pe care am luat-o pentru sufletul meu şi pentru binele familiei mele. Mulţi au crezut că e doar o vorbă şi o să cedez presiunilor. Au venit rude, prieteni apropiaţi care au încercat să mă convingă să fac întreruperi de sarcină. Le-am spus că decizia mea este luată şi eu vreau să am mâinile curate. Mulţi au crezut că mi-am schimbat religia, că din ortodoxul care am fost am trecut în altă biserică. Au fost lucruri pe care le-am trecut cu vederea şi mi-am păstrat această cale. Nimeni nu ne obligă pe noi ca medici ginecologi să facem acest păcat. I-aş sfătui pe colegii mei şi în special pe viitoarele mămici care ajung în situaţia aceasta să se gândească foarte bine la acest lucru”, a declarat Ionel Cioată.

Într-un interviu recent acordat televiuziunii Patriarhiei, Trinitas TV, medicul Ionel Cioată a avut o mărturie impresionantă despre cum el însuşi trebuia să fie avortat, dar decizia mamei sale a fost schimbată de medicul care a convins-o pe mama sa să păstreze copilul. „Eu sunt al doilea copil din familie. La momentul în care mama mea a rămas însărcinată cu mine, părinţii aveau o situaţie dificilă. S-au dus la Târgu Jiu pentru ca mama să facă întreruperea de sarcină. Medicul obstetrician, o doamnă, i-a spus să lase copilul acesta şi o să vadă ce bucurii o să-i aducă, iar acel copil sunt eu. Din cele 20 de milioane care nasc, câte suflete puteau fi în diferite salvate? Era încă o Românie”, a spus medicul timişorean.

Olimpia Oprea este un alt medic ginecolog care refuză să facă avorturi. Medicul a luat decizia în urmă cu aproximativ cinci ani, în timpul unui proces cu o familie al cărui copil s-a născut cu Sindromul Down. Olimpia Oprea fusese dată în judecată pentru că nu i-a înştiinţat pe părinţi că vor avea un copil cu Sindrom Down pentru ca aceştia să poată renunţa la sarcină. Procesul a fost intens mediatizat, iar în apărarea medicului a venit Asociaţia Pro Vita din Bucureşti, care şi-a trimis avocatul să o apere pe Olimpia Oprea. Tot în timpul procesului, un preot greco-catolic a sunat-o pe doctoriţă şi i-a spus că toată biserica pe care o conduce se roagă pentru ea, mulţumindu-i că a contribuit la salvarea unei vieţi. A fost momentul în care Olimpia Oprea a hotărât că nu va mai face avorturi la cerere, decât în cazurile grave în care singura soluţie este întreruperea sarcinii.

Rezultate excepţionale are şi medicul Cristina Valea, care conduce Fundaţia Pro Vita Medica, un ONG care se ocupă de consilierea femeilor care nu îşi doresc copilul pe care îl poartă în pântece. De la îmnfiinţarea fundaţiei peste 9.200 de femei au fost consiliate, 724 dintre ele hotărând, în urma consilierii, să păstreze copilul. Mărturiile mamelor care au născut copiii la care iniţial au vrut să renunţe sunt impresionante.

„Am rămas însărcinată la scurt timp după ce m-am căsătorit cu prietenul meu. Vestea a venit pe neaşteptate şi nici unul dintre noi nu era pregătit să devină părinte. Eram prea tânără şi lucram fără carte de muncă. Aveam deja experienţa unui avort şi am făcut aceeaşi alegere. Am plecat la spital cu cumnata mea pentru a întrerupe sarcina. Acolo am discutat cu asistenta socială de la cabinetul de consiliere, care ne-a explicat ce înseamnă un avort, ce riscuri pot apare. În cazul meu cel mai mare era acela de a nu mai putea avea copii. După două zile am decis să păstrăm copilul şi am revenit la cabinet.  După câteva luni, am aflat cu stupoare că soţul meu are o tumoră malignă şi în urma operaţiei şi a tratamentului chimioterapic nu va mai putea avea copii. În timpul sarcinii am avut şi eu câteva probleme majore, dar mă bucur că am reuşit să le depăşesc cu bine şi să nasc natural. Fetiţa noastră Mirona, care este un miracol, ne dă la amândoi puterea şi împlinirea pentru care merită să trăieşti şi să faci orice sacrificiu”, a mărturisit Florina (foto http://www.provitamedica.ro), una dintre mamele consiliate de Pro Vita Medica Timişoara.

„Aveam deja o fetiţă de 4 ani când am aflat că sunt din nou însărcinată. De opt ani eram împreună cu prietenul meu şi deocamdată nu mai doream încă un copil. Situaţia materială nu ne permitea acest lucru, aveam o locuinţă mică şi servici nesigur. Am hotărât să întrerup şi această sarcină, aşa cum făcusem mai demult. La spitalul Dr. D. Popescu am discutat cu d-na dr. Valea la cabinetul de consiliere. Am beneficiat şi de ecografie, fiind impresionată cum arăta copilul meu la 9 săptămâni. Am discutat cu partenerul meu şi împreună am hotărât să păstrez sarcina. După naşterea celei de a doua fetiţe ne-am căsătorit, iar în prezent relaţia noastră este mult mai bună decât înainte şi ne bucurăm mult de cele două fetiţe”, este mărturia Claudiei (foto http://www.provitamedica.ro), o altă mamă al cărei copil condamnat la moarte înainte de a se naşte a fost salvat.

Sursa: www.adevarul.ro

2015 – Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii

În anul 2015, Biserica Or­to­do­xă Română aniversează o serie de evenimente importante din istoria ei, după cum ur­mea­ză:

– 130 de ani de la re­cu­noaşt­e­rea autocefaliei Bisericii Or­to­do­xe Române (aprilie 1885);

– 90 de ani de la ridicarea Bi­se­ricii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (februarie 1925);

– 60 de ani (octombrie 1955) de la proclamarea canonizării unor sfinţi români (ierarhi, că­lu­gări), mari păstori de suflete din provinciile ro­mâ­neşti: Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râm­ni­cu­lui; Sf. Ierarhi Ilie Io­rest şi Sa­va Brancovici, Mi­tro­po­li­ţii Tran­silvaniei, precum şi Sf. Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Oprea etc.;

– 10 ani (septembrie şi decembrie 2005) de la proclamarea ca­no­nizării unor sfinţi ro­mâni (ie­rarhi, călugări), mari păstori de su­flete din pro­vin­ciile ro­mâ­neşti: Sf. Ierarh Do­softei, Mi­tro­po­litul Moldovei (la 14 octom­brie 2005); Sf. Cu­vi­os Onufrie de la Vorona (la 9 septembrie 2005); Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica şi Căl­dă­ruşani (la 3 decembrie 2005) etc.

În acelaşi timp, în calendarul Bisericii Ortodoxe Ro­mâne sunt menţionaţi nume­roşi alţi sfinţi ro­mâni (ierarhi, preoţi şi că­lu­gări), care s-au remarcat printr-o frumoasă activitate pastorală, iar de-a lungul timpului în epar­hiile Pa­triarhiei Române au slujit mari păstori de suflete din rândul ierarhilor, preoţilor şi că­lu­gărilor, a căror viaţă şi activitate constituie modele pentru cre­dincioşii de astăzi. Printre ma­rii păstori de suflete, un loc aparte îl ocupăSfântul Ioan Gu­ră de Aur, care, prin viaţa şi ac­ti­vitatea sa, s-a dovedit a fi un apă­rător al dreptei credinţe, un în­văţător al pocăinţei, un lumi­nă­tor al familiei creştine şi al vie­ţii monahale şi un promotor al filantropiei creştine.

Ca atare, la iniţiativa Prea­fericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţele de lucru din 29 octombrie 2013 şi 29 septembrie 2014,  Sfântul Sinod al Bi­se­­ricii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2015 să fie declarat Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi  şi Anul co­me­morativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păs­tori de suflete din eparhii.  

Această temă va fi tratată în eparhiile şi în instituţiile de în­vă­ţământ teologic ale Bisericii Or­todoxe Române, care vor or­ga­niza în anul 2015 dezbateri, co­locvii, seminarii, simpozioane, conferinţe şi expoziţii de icoane, fresce, mozaicuri cu scopul pre­zen­tării istoriei, vieţii şi activi­tăţii parohiei şi mănăstirii în tre­cut şi azi, precum şi a unor re­nu­miţi preoţi de mir şi duhovnici din mănăstiri, care prin slujirea şi activitatea lor au contribuit la susţinerea, consolidarea şi dina­mi­zarea vieţii şi misiunii parohiei şi mănăstirii.

2015 – Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi  şi Anul comemorativ al Sfân­tu­lui Ioan Gură de Aur şi al ma­rilor păstori de suflete din epar­hii  va constitui subiectul conferinţelor pastoral-misio­nare semestriale, iar în luna octombrie 2015, la Pa­triarhia Română va avea loc şe­dinţa solemnă a Sfântului Sinod în care va fi prezentată o sin­teză a evenimentelor organizate în eparhii pe această temă.

În anul 2015, Patriarhia Ro­mâ­nă va organiza un congres internaţional  dedicat Anului omagial al misiunii parohiei şi mă­năs­tirii azi  şi Anului comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii, iar agenţiile de pelerinaj ale Patriarhiei Române vor or­ga­niza pelerinaje în ţară şi în stră­i­nă­tate, la mănăstiri şi în locu­rile unde au vieţuit mari du­hov­nici ai Ortodoxiei.

Manifestările organizate în 2015 – Anul omagial al misiunii pa­rohiei şi mănăstirii azi  şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii vor fi mediatizate de către Centrul de Presă BASILICA al Pa­tri­ar­hiei Române, mass-media bise­ri­cească eparhială şi presa laică.

Biroul de presă al Patriarhiei Române, http://www.basilica.ro

După critici dure, președintele Iohannis va participa duminică la liturghie, în Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Sibiu

După critici dure făcute de presa naţionalistă, președintele Klaus Iohannis va participa duminică, începând cu ora 10,00, pentru prima dată în calitate de șef de stat, la slujba oficiată de mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, în Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Sibiu.

“Domnul președinte ne-a anunțat că dorește să participe la slujba de duminică, în Catedrala Mitropolitană. Ne bucurăm că ne va fi alături. Eu i-am explicat că noi ne rugăm pentru conducătorii țării, indiferent dacă sunt ortodocși sau nu”, a declarat sâmbătă, mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, titrează Agerpres.

Mitropolitul Ardealului este primul înalt ierarh ortodox de la care a cerut binecuvântare fostul edil al Sibiului când a decis să candideze la Președinția României. În septembrie, după întâlnirea cu Iohannis, mitropolitul Streza mărturisea că i-a dat câteva sfaturi de urmat, ca președinte al țării.

Întrebat dacă îl consideră un bun creștin pe fostul primar, care nu este ortodox, ci luteran, mitropolitul Streza a răspuns: “Dacă e bun creștin, trebuie să dovedească fiecare. Nu am criterii de evaluare pentru nimeni, ci doar sfaturi și sprijin și binecuvântări pentru toți cei care vor să fie prin faptele lor buni creștini”.

Ultima dată când Klaus Iohannis a participat la o slujbă în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, a fost în urmă cu patru ani, în 2011. Atunci el a fost prezent la slujba de canonizare a mitropolitului Andrei Șaguna, alături de Traian Băsescu și Victor Ponta.

Klaus Iohannis nu este primul președinte al țării care participă la slujbe oficiate în Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Sibiu. Fostul președinte, Traian Băsescu, a sprijinit și refacerea picturii din Catedrala Mitropolitană de la Sibiu. Catedrala Mitropolitană Ortodoxă de la Sibiu este simbolul Mitropoliei Ardealului. Poate că luând exemplul regilor României Klaus Iohannis va trece la religia ortodoxă.

NapocaNews.ro

Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, adu-ți aminte că biserica este casa lui Dumnezeu, de care se cuvine să ne apropiem cu inimă curată, în deplinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău și spălându-ne trupul cu apă curată…, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 22).

 

Încetează deci din ajun lucrul și obișnuitele îndeletniciri zilnice, spală-ți trupul și curățește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânare de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (Matei 5, 23-24 și I Timotei 2,8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești. Dacă poți, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernia). Iar a doua zi dimineață, îmbracă-te în haine curate și îngrijite, de sărbătoare, dar nu cu găteală prea multă și lux (îndeosebi femeile să lase obișnuitele podoabe și să vină cu capul acoperit) (I Cor. 11,5 și I Tim. 2,9 și Așezămintele Sfinților Apostoli II, 57).

Și, pentru că nu este cuviincios să ne înfățișăm înaintea Domnului cu mâinile goale (Ieș. 22, 15), dacă poți, pregătește din vreme darul tău pentru altar: lumânări, tămâie, prinoase din rodurile pământului, dar mai ales prescura, vinul și pomelnicul cu numele viilor și celor adormiți ai casei și neamului tău.

Din Despre Sfânta Liturghie, Editura Doxologia, Iași, 2009

Mila lui Dumnezeu se întinde până în iad ?

I s-a pus urmatoarea intrebare, Staretului:

– Cum se impaca bunatatea lui Dumnezeu cu existenta iadului?

Si acela a raspuns:

– Nu trebuie sa consideram iadul ca expresia dispozitiei pedepsitoare a lui Dumnezeu. Iad inseamna absenta
permanenta a Lui. Cand cineva a spus lui Dumnezeu: „Departeaza-Te de la mine, ca nu vreau sa stiu caile Tale” (Iov, 21, 14), atunci Acela, cu toate ca este Preabun, nu-l mantuieste cu sila. Drept fiind, il lasa sa se desfateze in alegerea lui, adica in iad, precum celui sfant ii ofera desfatarea raiului. Adica, noi alegem locul salasluirii noastre vesnice si Dumnezeu numai aproba alegerile noastre, ca un Drept precum este.
In doua cuvinte: Dreptatea lui Dumnezeu se sfarseste in optiunile libertatii noastre.
***

– Parinte, de ce facem parastasele, daca „in iad nu exista pocainta”?

– Ai citit, vreodata, cu atentie, slujba parastasului?

– Nu!

– S-o citesti! Nu spune nicaieri despre pocainta. Spune numai expresii cum ar fi: „Odihneste sufletul robului
Tau…”, „Ca un bun si iubitor de oameni, iarta…” etc. Ceea ce se petrece, fiul meu cel bun, este asta: Un acuzat la moarte (pacatosul la iad). Rudele lui si mama lui (Biserica) fac cerere de gratiere (rugaciunile de pomenire) la suveran (la Dumnezeu). Daca El vrea, il absolva de pedeapsa pe condamnat, daca nu vrea, pedeapsa se savarseste.

– Bine, Parinte, dar mila lui Dumnezeu se intinde pana-n iad?

– Daca este nesfarsita, fiule, exista loc, sau stare care s-o impiedice sa se intinda?

O lacrimă nu rezolvă problema

Aşa trebuie lucrat. Să ştiţi, o lacrimă nu rezolvă problema, o ieşire isterică nu rezolvă problema. Am întâlnit şi expresii de genul acesta: „Părinte, dumneavoastră nu vă lipseşte nimic.” Eu care ştiu că sunt plin de datorii şi am multe probleme. Totdeauna le spun: „Să dea Dumnezeu să fii tu bogat toată viaţa cât am eu, că atunci eşti cel mai fericit, dar îţi va părea rău de vorba pe care ai spus-o, pentru că banii nu ajung niciodată, chiar dacă ai un 5 lei sau un 10 lei. O carte de rugăciuni mai trebuie să o dai de pomană.”

Şi eu am ales, să dau o pâine de pomană şi o carte de rugăciuni. Eu am ales să fac milostenie cu cartea de rugăciuni. De ce? Cartea de rugăciuni e o pâine de fiecare zi, pe când pâinea ţine o zi. Şi au zis: „Părinte, mai bine miluiţi un sărac decât să împărţiţi cărţi. „Nu e treaba dumitale, aceasta e treaba mea.

Eu hotărăsc ce trebuie să fac.” Şi de ce lucrul acesta? Mai bucuros sunt să stea el cu cartea de rugăciuni în casă şi să n-o citească, că tot conştiinţa îl trezeşte într-o zi, decât să stea cu pâinea mucegăită sub masă că a primit-o de la mănăstire şi nu a putut-o mânca într-o zi. Relaţiile vor fi aceleaşi, totul ţine de educaţie. Dacă eşti educat, te limitezi, dacă nu eşti educat, nu te limitezi, adică începi să cârteşti. Ştiţi cine este primul vinovat? Dumnezeu.

A venit într-o zi cineva la mine şi mi-a spus aşa:
– Părinte, chiar m-am deznădăjduit.
– Care este motivul?
– M-am băgat în datorii până peste cap, mă rog şi Dumnezeu nu mă ascultă.
– Băiatule, hai să ne uităm amândoi la Dumnezeu să vedem cum arată. Uite şi tu cum arată, pe cruce, gol, cu o pânză dinainte să nu se vadă părţile trupului, bătut în cuie, sărac, plin de sânge şi murdar şi ce vrei să-ţi dea ţie? Ce are El? Unde are bancă deschisă, unde are CEC, unde are bani, unde ţine conturile, unde are bursa de valori? Cum gândeşti? Lui îi ceri? El a spus aşa, Eu am venit ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug, adică veşnică, să se mântuiască.

A spus Dumnezeu undeva în Scriptură că dacă te rogi bine, te umpli de bani? Omule, vezi că greşeşti! Mai mult, ai făcut şi blasfemie! Tu vii la un sărac care S-a născut într-o colibă, L-a născut Mama lui într-o peşteră de oi şi nu L-a putut primi nimeni în casă, a rupt mama poalele şi L-a înfăşurat, şi tu vii să-I ceri bani! Bravo! Tu, în loc să-I ceri sănătate şi minte ca să nu mai cheltuieşti nechibzuit, tu îi ceri bani. Tu ai impresia că El are bancă de bani!

A plecat aşa de ruşinat, nu a mai scos o vorbă. Acesta este dialogul cu un bogat necredincios.

Grația Lungu Constantineanu, Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Ed. Haritina, 2011, p.392-394

O echipă de tineri români vrea să ecranizeze experimentul Piteşti

Mai mulţi tineri români şi-au propus să realizeze filmul „Herman” – care prezintă povestea uneia dintre cele mai dure închisori din perioada comunistă, cea de la Piteşti, unde s-a pus accent pe „reeducarea prin tortură”, – şi au început o campanie de strângere de fonduri pentru producţia peliculei, potrivit Mediafax.

Inspirat din viaţa celui mai infam torţionar al regimului comunist, „Herman” spune povestea închisorii de la Piteşti. În film este vorba despre un tânăr promiţător care, din cauza unor circumstanţe cumplite, se schimbă radical şi devine unul dintre cele mai controversate personaje din istoria României, în doar câţiva ani.

Echipa din spatele filmului este alcătuită din tineri pasionaţi de film şi cinematografie: Alexandra Axinte (scenarist), Cosmin Dumitrache (operator cameră), Ştefan Săndulescu (operator de sunet) şi Victoria Baltag (producător şi regizor).

Ideea acestui film despre comunism a apărut în urmă cu patru ani, când Victoria Baltag a vizitat, pentru prima dată, închisorile comuniste din România, unde mai mulţi studenţi, intelectuali, politicieni au murit torturaţi.

„Aceasta este o poveste care trebuie spusă şi oamenii trebuie să ştie ce s-a întâmplat în această perioadă”, spune echipa filmului.

Echipa proiectului îşi doreşte ca pelicula să participe la Festivalul de Film de la Cannes şi la alte competiţii de profil.

Pentru realizarea acestui film, echipa a început o campanie de strângere de fonduri pe site-ul http://www.indiegogo.com, unde cei interesaţi – care vor să ajute la realizarea acestei pelicule – pot dona bani.

Este de la Dumnezeu ca tu să fii încercat…

Este de la Dumnezeu ca tu să fii încercat, deoarece El te pregăteşte pentru luptă; El te instruieşte. Exact precum soldaţii care sunt pregătiţi cu multă sudoare în exerciţiile lor. Acolo, mai întâi, ei învaţă teoria războiului, şi apoi, la sunetul trompetelor ce anunţă adevăratul război, întrucât ei au fost deja pregătiţi, ei se aruncă în luptă cu deplina siguranţă că ştiu cum să lupte şi sunt gata să se jertfească pentru cauza şi ideologia lor. Şi tu te afli într-o situaţie asemănătoare: deoarece aţi fost chemaţi spre a deveni ostaşi ai lui Hristos şi spre a lupta împotriva vrăjmaşului Său, El te pregăteşte ca să-ţi dovedeşti dragostea faţă de El. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”(Ioan 14, 21). Fiţi curajoşi, copiii mei; rămâneţi loiali şi credincioşi Celui Care v-a iubit cu o dragoste desăvârşită.

Înainte de a începe o bătălie, generalii ridică moralul soldaţilor prin intonarea diferitelor cântece de bătălie şi prin istorisirea diferitelor fapte eroice pentru a le aprinde simţul jertfei de sine. Această tactică le dă tărie şi eroism în bătălia ce urmează. Prin urmare, şi noi trebuie să ne gândim, aşa cum au făcut sfinţii, la luptele mucenicilor şi ale sfinţilor monahi: la felul în care au trăit ascetic, la felul în care au renunţat la lume şi la toţi cei ai lor şi la felul în care nimic nu i-a oprit să meargă pe calea ce duce la Iisus. Această meditaţie îţi va întări enorm buna ta dispoziţie şi intenţie, deoarece au fost mulţi care n-au fost conştienţi de capcanele ascunse şi prin urmare, sufletele lor au căzut în ispită şi au pierdut nădejdea vieţii celei veşnice. Meditează la dragostea Hristosului nostru; dragostea Domnului nostru întrece cu mult orice altă dragoste naturală. Cu cât renunţăm mai mult, cu atât mai mult ne vom bucura de dragostea lui Dumnezeu.

 

Să privim sus, acolo unde stă Iisus de-a dreapta Tatălui ceresc. Să ne aţintim ochii Sus, căci lucrurile veşnice şi nepieritoare sunt Sus, nu jos, căci tot ce este aici e praf şi cenuşă. Meditează la splendoarea cerului: nemărginita înţelepciune a lui Dumnezeu este acolo; comorile dragostei dumnezeieşti se află acolo; viaţa fără de chinuri este acolo; lacrimile şi suspinele ne vor fi luate acolo; doar bucuria, dragostea, pacea, un Paşte veşnic şi un praznic nesfârşit sunt acolo.

„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu!”(Rom. 11, 33).

„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(I Cor. 2, 9). îngrijeşte-te de rugăciune; perseverează în rugăciune, rămâi neclintit în ţelul tău sfânt. Rămâi lângă Iisus ca să trăieşti cu bucurie duhovnicească. Nu există fericire nicăieri în afară de cea întru Hristos. Aşa numita „fericire” înafara lui Hristos este incorect numită fericire, deoarece este dobândită cu mijloace vrednice de dojană şi îl duce pe om la veşnica nefericire.

Luptaţi, copiii mei; îngerii pregătesc cununi cu flori din rai.

Hristosul nostru consideră lupta ca pe o mucenicie – ce poate fi mai minunat decât să fii mucenic pentru Hristos!

Din Părintele Efrem Filotheitul, Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Buna-Vestire, Bacău, 2001, p. 97-99

„Când Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire”

– Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

– Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

– Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

– Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

– Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

– Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

– In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

Extras din interviu cu Pr. Pantelimon de la Oașa, Formula AS, nr. 973, anul 2011

Din cuvintele Stareţului Sofronie: Libertate nu înseamnă „Fă ce vrei!”, ci „Fă ce vrei – în aceste limite”

În dosarul cu însemnările pe care le‑am strâns de‑a lungul vizitelor la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, Anglia, şi în urma întâlnirilor mele cu Starețul Sofronie, am păstrat şi câteva cuvinte pe care le‑a rostit cu felurite prilejuri, altele decât întrevederile noastre particulare.

Sunt cuvinte pe care Starețul mi le‑a spus în decursul vremii, sau pe care l‑am auzit spunându‑le altora, ori mi‑au fost împărtăşite de către cei din obşte (Părintele Chiril, Părintele Rafail, Părintele Zaharia, Maica Magdalena) ca fiind cuvinte ale Starețului. Ele exprimă cu adevărat „duhul” Starețului. Cea mai mare parte a lor am primit‑o de la Părintele Zaharia, cu care am legat o strânsă şi frățească prietenie, pe care o păstrez şi azi. Purtam, în timp, discuții îndelungate. Părintele Zaharia îmi transmitea diversele porunci‑rugăminți‑dorințe ale Starețului, căci se afla mereu alături de el. În discuțiile noastre, în anumite clipe Părintele Zaharia se oprea, zicând: „Despre asta, Starețul spune că…” am notat şi aceste cuvinte într‑un carnețel aparte; de altfel, însuşi Starețul îmi spusese odată: „Zaharia mi­a luat toată învățătura!” eram încredințat că Părintele Zaharia transmitea cu acrivie cuvintele Starețului.

Voi prezenta şi aceste cuvinte, spre întregirea celei de‑a doua părți a cărții şi spre o mai deplină cunoaştere a învățăturii Starețului Sofronie, învățătură transmisă prin viu grai.

– Ţelul căsătoriei este împreună­lucrarea soților cu Dumnezeu pentru a naşte fii şi fiice lui Dumnezeu. În vremea alegerii este trebuință de rugăciune, de multă rugăciune, pentru a se face o alegere bună, pentru a se găsi persoana potrivită acestui țel.

– Într­o căsătorie, bărbatul să vadă în femeia sa un sprijin pentru mântuire. Să­i arate dragoste şi să lupte pentru mântuirea lor.

– În ziua de azi este un privilegiu să nu aibă cineva copii. Părinții suferă muceniceşte: când copiii cresc, societatea îi răpeşte. Unii părinți îşi idolatrizează copiii. Își petrec toată viața prin ei şi se identifică cu ei, trăiesc doar pentru ei. Asta­i o greşeală. Bărbatul se însoțeşte cu femeia pentru a avea în ea un sprijin, pentru a ajunge să se desăvârşească împreună. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu. De multe ori, odată cu copiii se naşte şi neliniştea părinților, iar mintea se depărtează de la Dumnezeu. Însăşi firea (prin lucrarea creatoare, de­viață­dătătoare şi proniatoare a lui Dumnezeu) va conduce familia să nu aibă mulți copii. Soții vor fi extenuați şi nu vor mai putea da naştere la mulți copii.Când oamenii se căsătoresc şi Dumnezeu le dăruieşte copii, să­I dea slavă lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu le dăruieşte copii, trebuie să fie liniştiți, să nu se tulbure din pricina asta.

– Problema nu este ca familiile să nască ființe pentru realitatea istorică, ci persoane pentru realitatea cea mai presus de istorie, pentru Rai. Mulți dau naştere la copii care ajung hrană iadului.

– Este nevoie ca soțul şi soția să învețe lepădarea de sine – să­şi taie voia unul în fața celuilalt. Atunci învață să primească în existența lor o altă existență.

– Educația copiilor începe din ziua căsătoriei; trebuie ca soții să trăiască în rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Dacă mama se roagă atunci când este însărcinată, pruncul simte lucrarea rugăciunii. Când apare sarcina, părinții să nu se tulbure. Să se roage intr-o şi când vine pe lume pruncul, şi când îl poartă în brațe. Mama, tot ceea ce face, cu rugăciune să facă. Să-­l închine pe copil atunci când doarme, să se roage în timp ce­l alăptează sau când îi dă să mănânce.

– Astăzi mulți copii au porniri violente. Asta din pricină că nu au fost alăptați la sânul mamei. (Când o femeie m­a întrebat dacă trebuie să­şi hrănească copilul la sân sau să­i dea lapte de vacă, i­am răspuns: „Cine a născut copilul: tu – sau vaca?”).

– Ţelul nostru nu trebuie să fie doar să împărtăşim pruncul cu Sfintele Taine, ci să­l creştem într­o atmosferă de rugăciune acasă. Atmosfera casei trebuie să fie o atmosferă de rugăciune. Părinții să le insufle copiilor dragostea lor pentru Hristos şi Maica Domnului.

– Când copiii sunt mici, e bine să existe în casă reguli. Pe măsură ce cresc, să scoatem aceste reguli treptat, căci trebuie să dăm libertate copiilor. Să le facem şi daruri. Copiii pot să se simtă oarecum plictisiți de viața în Biserică, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul e mai rău chiar şi decât păcatul trupesc.

– Ţelul educației copiilor este să dobândească dragoste personală față de Hristos şi față de Maica Domnului. Nu doar să­i povățuim cum să ajungă oameni buni. Iarăşi, trebuie să­i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important şi le poate fi prilej de mântuire, chiar dacă fac şi unele greşeli în viața lor. Copiii trebuie însuflați cu dragostea pentru Hristos şi Maica Domnului.

– Este nevoie de o bună călăuzire pentru oamenii cei ce trăiesc în lume. Pentru copii e mai bine să iasă afară decât să stea în casă şi să se uite la televizor.

– Când avem pretenția ca în ziua de azi copiii noştri să trăiască în marile oraşe aşa cum am trăit noi pe vremea noastră, îi „înnebunim la cap”. Există copii care par buni când sunt mici, dar când cresc o iau razna.

– Mai bine să nu se împărtăşească copiii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, decât să se împărtăşească siliți de părinți, împotriva voii lor. Mama care se roagă în vremea zămislirii pruncului, a sarcinii şi a naşterii îi dăruieşte copilului, împreună cu naşterea trupească, şi naştere duhovnicească. Astfel, mama dă naştere unei existențe duhovniceşti. În Rusia erau mulți atei, însă cei mai înverşunați dintre ei erau copii de preoți. Va trebui să avem grijă să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu simtă Ortodoxia ca pe o greutate şi povară.

– Părinții nu trebuie să­i bată la cap pe copii prea mult cu slujbele la biserică, nici să le țină „predici”. Iarăşi, unii părinți greci, în Anglia, nu­şi lasă copiii să­şi facă prieteni dintre copiii englezilor. Asta nu­i bine. Copilul trebuie să învețe cum să trăiască într-­o societate cu oameni de tot felul.

– Părerea consfințită despre educația copiilor este următoarea: trebuie grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie făcută cu rugăciune. Soții să-­şi înceapă cu râvnă şi cu rugăciune viața lor de familie, ca să-­i lumineze Dumnezeu şi pe copiii ce se vor naşte, spre a deveni copiii Lui. Pe măsură ce copiii cresc, este nevoie să li se ofere, cu discernământ, libertatea – să fie lăsați să meargă pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul „îți interzic” nici măcar cu scop educativ. Nu contează atât de mult cum se poartă copiii în problemele secundare dacă au dragoste pentru Hristos. Şi, ca să aibă dragoste pentru Hristos, nu trebuie să le vorbim nici psihologic, nici theologic, adică într­-o limbă de lemn, ci să ne rugăm înlăuntrul inimilor noastre. Copiii simt când părinții au Harul lui Dumnezeu înlăuntrul lor.

– În casă trebuie să se discute deschis. De asemenea, este nevoie să se mențină o atmosferă de rugăciune, nu doar de discuții. Trebuie să-­i formăm pe copiii noştri, iar formare, după învățătura Bisericii, înseamnă a le da o anumită formă – „forma” lui Hristos.

– Este bine pentru copii să se întâlnească şi cu alți copii, să stea de vorbă cu mulți tineri, astfel înțeleg că relațiile cu persoanele de celălalt sex nu se mişcă doar la nivel trupesc, aşa cum se întâmplă în căsătorie.

– Odinioară totul se rânduia prin pețit; astăzi se pune accentul pe cunoaşterea personală. Nu-­i atât de important ce se face – important e ca tot ce se face să fie făcut cu rugăciune.

– Libertate nu înseamnă „Fă ce vrei!”, ci „Fă ce vrei – în aceste limite”. Să stăm de vorbă cu copiii, să nu ne arătăm mirați sau surprinşi de vreun rău pe care l-­au făcut, şi în chestiunile secundare să-­i lăsăm chiar să lucreze singuri, după propria lor voie. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-­i spunem: „Roagă-­te, şi fă aşa cum te luminează Dumnezeu!” – şi să adăugăm: „Eu nu te voi ține dacă, după ce te rogi, te vei duce la petrecere”. Astfel le dezvoltăm şi simțul răspunderii, şi legătura lor cu Hristos, căci îi învățăm să se roage lui Dumnezeu pentru tot lucrul pe care-­l săvârşesc.

– Libertatea joacă un rol însemnat în educația copiilor.

– Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea însuflare. Dumnezeu îi luminează pe toți oamenii, şi îndeosebi pe mame, le dă însuflare. Numai aşa putem să ne educăm copiii.

– Unii vorbesc despre „preoția conjugală”, susținând că în viața de familie se trăiește întreita vrednicie a Domnului (prorocească, împărătească şi arhierească). Aceasta este însă o theologie raționalistă. Întreita slujire şi vrednicie a Domnului – în pocăință se trăieşte. Altfel, [fără de pocăință,] toate cele ce se spun sunt o theologie a patimilor.

– În Vechiul Legământ, Dumnezeu Şi­a arătat voia Sa prin Lege într­un mod negativ, prin interdicție, cu acel „nu”: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!” şi celelalte. Poporul se chinuia, deznădăjduia, căci nu putea să împlinească această Lege, şi striga: „Vino Tu, Mesia, ca să ne mântuieşti!” Astfel, Legea s­a făcut „pedagog către Hristos”.

– În Vechiul Legământ, nerodirea de prunci se socotea un blestem, căci toate femeile îşi doreau să devină mamele sau bunicile lui Hristos, ale lui Mesia. În Noul Legământ lucrurile s­au schimbat, căci acum Îl trăim pe Hristos, pe Mesia.

– Dumnezeu nu a creat domni şi robi, ci fii ai Tatălui. Cei ce se fac fii ai lui Dumnezeu în Har devin mai apoi, la rândul lor, Părinți duhovniceşti ai altor creştini.

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013

Contează ca inima ta să fie cu adevărat în rugăciune

Rugăciunea ne înţelepţeşte?

Dragii mei, starea de simţire continuă este o permnentă rugăciune. Chiar dacă nu ştii multe, zici ca şi acei oameni neînvăţaţi: „Trei voi trei noi, mântuieşte-ne pe noi”.

Un frate într-o mănăstire a fost văzut de către stareţ că mergea pe sus şi a zis: „Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu, cel mai simplu de acolo. Şi la un moment dat stareţul l-a văzut că mergea pe pământ. Şi a zis: „Să ştii că şi-a încetat lucrarea de mai înainte”. Şi l-a chemat şi i-a spus: „Cum te rugai tu până acum?”. Şi a răspuns: „Mă rugam aşa: „Doamne, nu mă milui pe mine păcătorul! Doamne, nu mă milui pe mine păcătorul!”. „Şi am început să zic odată mai tare în biserică şi cineva de lângă mine mi-a zis: Să nu mai zici aşa, ci să zici: „Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atunci i-a spus stareţul: „De acum înainte, să zici tot ca mai înainte”.

Adică, nu îi cerea Dumnezeu nimic. El însă, Îl trăia pe Dumnezeu în mod continuu, într-o formă paradoxală, dar Îl trăia intens pe Dumnezeu. Credeţi dumneavoastră că, dacă ştii cum să te rogi, te rogi cu adevărat aşa, exact ca un înger? Tot ca un om te vei ruga, dar nu asta contează, ci contează ca inima ta să fie cu adevărat acolo, în rugăciune.

Din Părintele Arsenie Papacioc, Convorbiri duhovniceşti

Minunatele roade ale iertării!

Fericirea nu poate înflori printre buruienile păcatului, cu atât mai puțin printre spinii și mărăcinii urii și vrajbei. Atâta vreme cât voi vă vrăjmășiți cu fratele vostru, pacea nu vă poate încălzi inima!…

Ascultați două pilde luate din viața.

„Într’un sat slujea un preot, care se certa necontenit cu citețul lui. Acest citeț nu terminase seminarul și nu putuse să se facă preot. Idealul lui era să ajungă măcar diacon. Din nefericire, nu se putea pune temei pe sprijinul preotului, pe care îl ura și cu care se certa neîncetat în chipul cel mai grosolan. Cu un anume prilej, în vremea slujbei, preotul și citețul s-au certat iarăși rău pentru ceva, iar preotul a ridicat glasul. Citețul nu s-a lăsat nici el mai prejos și i-a răspuns preotului cu cuvinte de ocară. Preotul s-a aprins și a aruncat cu cădelnița în dascăl, iar acesta a aruncat cu câteva cărți grele în preot, până ce, în cele din urmă, au ajuns să se bată cu adevărat, spre marea amărăciune și sminteală a oamenilor…

În tot satul s-a răspândit vestea despre încăierarea dintre preot și citeț din biserica lui Dumnezeu. Știrea a ajuns și la vlădică, în oraș. Acesta era un episcop dăruit cu multă înțelepciune. I-a chemat la el pe preot și pe citeț, pentru a-i cerceta și pentru a înțelege care este vinovat.

L-a poftit mai întâi pe preot și l-a întrebat:

„Spune-mi cum s-au întâmplat toate. Mărturisește-mi cu inimă curată doar adevărul!”

„Eu, sfințite vlădică, slujeam în biserică, începu să se îndreptățească speriat preotul, și i-am cerut dascălului să cânte mai rar, când el s-a năpustit asupra mea, rostindu-mi cuvinte de ocară, și s-a pornit să mă lovească cu cărțile de la strană, să mă bată chiar și cu pumnii. Ca să mă apăr, am apucat cădelnița, dar nu i-am făcut nimic.”

„Deci el este vinovat?” – a întrebat arhiereul.

„Da, sfințite vlădică, el este vinovat!”

„Așadar el a pornit cearta?”

„Da, sfințite vlădică, el a început cearta!”

„Atunci ești un mucenic,” a urmat arhiereul. „Săracul de tine, câtă vreme ai răbdat pe acest citeț rău fără să te plângi, până acum! Iată, ca să primești mulțumire m’am gândit să te răsplătesc. Chiar de mâine te voi ridica la vrednicia de protoiereu! Auzi, fiule, chiar de mâine! Pregătește-te!”

Preotul s-a îngrijorat din pricina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile și zise:

„Dar sfințite vlădică, eu nu sânt vrednic de protoiereu. Și eu am vină în certuri, chiar mai mare decât dascălul. Eu am început certurile!”

„Așadar, ai conștiință! Slavă Domnului, slavă Domnului!” – s-a bucurat arhiereul.

„Atunci meriți pe deplin să fii protoiereu.“ Preotul, plin de căință, a început să plângă.

Vlădica a trimis atunci după citeț. Acesta a intrat tulburat și privea – preotul plângea, iar arhiereul nu stătea încruntat și aspru, ci zâmbea părintește.

„Tu ce ai de spus? Care dintre voi a început cearta?” a întrebat arhiereul.

„Nu eu, ci preotul!” – spuse speriat dascălul, pentru a se îndreptăți.

„Așa a spus și preotul, că el este vinovat. Așadar, ești nevinovat! Pentru că ai răbdat atâta vreme nevinovat, ca un mucenic, ocările preotului, m’am hotărât ca mâine să te hirotonesc diacon! Ești pregătit?”

Dascălul se aștepta să fie pedepsit, și iată că i se propunea diaconia la care visase atâta vreme! Dar sufletul lui era atât de tulburat! Se simțea atât de nepregătit din pricina vrajbei cu preotul. Dintr’odată căzu la picioarele vlădicii, și cu ochii în lacrimi spuse:

„Sfințite vlădică, nu sânt vrednic să fiu diacon. Sânt mai vinovat decât preotul!”

Arhiereul l-a ridicat de la pământ și, îmbrățișându-l, i-a spus:

„Tocmai astăzi ești vrednic, căci te-ai pocăit, precum s-a pocăit și preotul. De aceea, neîntârziat pe el îl voi face protoiereu și pe tine diacon. Împăcați-vă!”

Cu adâncă zdrobire de inimă, cei doi până nu demult potrivnici s-au îmbrățișat și s-au iertat. A doua zi, la Dumnezeiasca Liturghie, vlădica i-a răsplătit pe amândoi cu cinuri bisericești și i-a trimis cu pace în satul lor. Ei s-au întors împăcați și plini de bucurie, spre minunarea tuturor sătenilor. Din acea zi au viețuit laolaltă ca adevărați frați și nu s-au mai certat niciodată.”

Iată şi o altă pildă.

„Într’o biserică, preotul și diaconul se urau mult și se certau neîncetat. Să nu vi se pară neobișnuit, frați și surori, că și fețele bisericești se pot certa uneori. Ei apără cetatea duhovnicească, Biserica, de aceea diavolul se năpustește asupra lor cel mai mult. Multă vreme s-au vrăjmășit în felul acesta preotul cu diaconul, până ce au ajuns la o așa ură, încât nici nu se mai puteau privi unul pe celălalt. Viața lor s-a otrăvit. În cele din urmă, preotul nu a mai răbdat să trăiască în acest iad și a mers la un pustnic sfânt, pentru a se sfătui cu el. I-a istorisit totul – despre cum se certa cu diaconul pentru cel mai mic lucru, despre cum ura lui creștea zi de zi, despre cum diaconul, deși mai tânăr, nu îl cinstea pe preot, despre cum el (preotul) nu putea să-l mai rabde și să-l vadă înaintea ochilor, despre cum s-a gândit deja să plece din parohie.

„Ce sfat îmi dați?,” l-a întrebat în cele din urmă preotul.

Sfântul pustnic i-a dat rețeta cea mai potrivită, dar și cel mai greu de împlinit. „Taci și rabdă! Rabdă la nesfârșit, și Dumnezeu te va ajuta să-l întorci și să-l câștigi pe dușmanul tău!” Preotul s-a hotărât să încerce și acest ultim mijloc.

După ce s-a întors acasă, la scurtă vreme s-a întâmplat să săvârșească o oarecare slujbă împreună cu diaconul. În timpul slujbei, l-a rugat pe diacon cu blândețe:

„Dă-mi crucea!”

„Ia-ți-o singur!,” i-a răspuns mânios diaconul. „Nu sunt sluga ta!”

Preotul, fără să spună un cuvânt, s-a dus și a luat-o. Diaconul s-a mirat că nu au urmat sudălmile și ocările obișnuite în această împrejurare…

Cu un alt prilej, când însă slujeau împreună, diaconul s-a apucat să-l certe pe preot pentru ceva, dar acesta a îndurat și răbdat totul cu blândețe.
Lucrurile au continuat astfel multă vreme… Preotul răbda totul, până ce, în cele din urmă, diaconul a început să-și vină în fire și să se rușineze de purtarea sa.

„Cât de rău sânt!” cugeta el. „Sânt diacon și îl chinui pe preot. El este mai mare decât mine și nu mă ceartă, ci mă rabdă. Am să mă duc la el și am să-mi cer iertare pentru toate!”

Cât de surprins și mișcat a fost răbdătorul preot, văzând pe diacon că vine la el acasă să i se închine până la pământ, rugându-l cu lacrimi în ochi să-l ierte. Cei doi s-au îmbrățișat și s-au iertat… și pe cât de mult se urau mai înainte, pe atât de mult s-au iubit după aceea.”

Iată, acestea sunt minunatele roade ale iertării!

Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București 2010

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-03

SÂMBĂTĂ Înaintea Botezului Domnului Evanghelia de la Matei (III, 1-11)

n zilele acelea a venit Ioan Botezătorul propovăduind în pustia Iudeii şi zicând: „Pocăiţi-vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!“ El este cel despre care s’a spus prin profetul Isaia ce zice: Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările. Iar acest Ioan avea îmbrăcămintea din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui erau lăcuste şi miere sălbatică. Atunci au ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Dar văzând Ioan pe mulţi farisei şi saduchei venind la botezul său, le-a zis: „Pui de vipere, cine v’a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie? Aşadar, faceţi-i pocăinţei roadă vrednică de ea. Şi să nu vă amăgiţi grăind în sinea voastră: Părinte îl avem pe Avraam!, căci v’o spun eu vouă că şi din pietrele acestea poate Dumnezeu să-i ridice fii lui Avraam! Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă’n foc. Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“.