Arhivă pentru 4 ianuarie 2015

04
ian.
15

O rugăciune fără dragoste este ca o pasăre fără aripi…

ruga_0Bătrânul Eusebiu îi spunea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Nu neglija niciodată rugăciunea şi lectura! Fii binefăcător pentru alţii cu cuvântul şi cu fapta. Înfrânge mândria drăcească”.

Dracii pornesc o luptă crâncenă împotriva nevoitorilor. Împotriva lor ne opunem cu rugăciunea şi, progresiv, devin neputincioşi. Bătrânul Iosif îi scria unui călugăr tânăr care era angajat într-o asemenea luptă:  “Tu nu vezi că, la fiecare rostire a lui Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, numeroşi draci cad şi-ţi întorc spatele. Tu vezi doar că eşti rănit. Să ştii că, în acelaşi timp, şi ei sunt înfrânţi şi fugăriţi. De fiecare dată când noi răbdăm, ei fug în viteză şi, la fiecare rostire a Rugăciunii lui Iisus, ei sunt grav răniţi. În vremea luptei nu aştepta ca tu să-i ataci cu arme şi săbii, iar ei să-ţi răspundă cu ciocolată şi cu delicatese!”

 Rugăciunea trebuie însoţită de dragoste. Bătrânul Amfilohie zicea:

“O rugăciune fără dragoste este ca o pasăre fără aripi: ți se pare că-i frumoasă, dar n-are aripi şi nu poate zbura”.

Din Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 98

04
ian.
15

Judecarea

JudecareaNu poți pretinde de la celălalt să împlinească legea. Deci, dacă te frământă de cel el nu o împlinește, de ce nu lucează poruncile lui Dumnezeu, de ce nu face asta sau cealaltă, „Da, ăsta-i călugăr / creștin?” – de ce trăiește așa, de ce doarme, de ce se lenevește, din acea clipă pretinzi ca celălalt să împlinească legea lui Dumnezeu și astfel rupi cămașa necusută a lui Hristos, vii în contradicție cu unitatea Trupului lui Hristos, introduci o dezbinare nefirească în Hristos și atunci zbori afară din viața lui Dumnezeu.

Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși.

Când judeci pe cineva și-l scoți rău sau leneș sau puturos sau curvar, prin intervenția ta în viața lui îți însușești dreptarul și autoritatea lui Dumnezeu. Îl înlocuiești pe Dumnezeu-Tatăl, Care ține pentru Sine toată judecata – pe care o va da în cele din urmă lui Hristos – și te faci tu tată.

„Putem să avem în noi patimi, să avem nu o legiune, ci legiuni de draci, care să ne arunce jos și să spumegăm, nu contează. Cuvântul pe care-l vom spune despre altcineva este mai rău decât acestea”.

Legiunile le scoate Hristos de îndată și le aruncă în prăpastie în marea gadarenilor.

Dar cuvântul pe care-l vom spune nu-L poate îndrepta. Cuvântul devine o pasăre, o lance aruncată, care zboară unde vrea. Îți împrăștie păcatul și-l descoperă tuturor sfinților și tuturor îngerilor, și-l vei găsi acolo sus, în cer. Arhim. Emilianos Simonopetritul – Talcuire la Viata Cuviosului Nil Calavritul – Editura Sf. Nectarie 2009

Istoria de după cădere începe atunci când Cain ucide pe fratele său Abel. Pentru mine lumea începe, cu tot cortegiul ei de patimi, când îmi judec aproapele. Când, cred eu, sunt mai bun, mai frumos, mai deștept, mai priceput decât el. Atunci când văd că aproapele meu este mai rău decât mine, că nu trăiește așa cum trebuie (iar eu știu cum trebuie!), că nu-și îndeplinește îndatoririle așa cum se cuvine. Când îmi permit să-l disprețuiesc, să-l urăsc, să nu-mi pese de el.

Toate acestea mă rup din comuniunea care ar trebui să fie viața noastră împreună cu alții. Îl judec pe aproapele meu înseamnă că-l desconsider, îl văd un păcătos, îl situez sub mine în preferințele lui Dumnezeu. Or, eu nu pot iubi un om pe care tocmai l-am condamnat și desconsiderat prin judecățile mele. Astfel încalc porunca supremă pe care Hristos vine să mi-o dea, semnul distinctiv unic al creștinilor, iubirea pe care o poartă semenilor lor. După iubire ne vom cunoaște ca ucenici ai Lui (Ioan 13, 35)

Judecarea aproapelui, chiar dacă e numai un gând al minții mele, e la fel de gravă ca uciderea fratelui. Iar faptul că facem treaba asta de mii de ori zilnic în gândurile noastre nu face ca fapta noastră să fie mai ușoară. Oricât de evidente, de îndreptățite ar părea acuzele aduse aproapelui meu, ele sunt false, introduc despărțirea, taie legătura mea cu oamenii, mă exclud de la Împărăție.

Ce pot să fac atunci, cum să mă opun acestui gând devenit aproape reflex, cum să îndrept lucrurile, cum să reintru în comuniune cu cei care mă scot din sărite pentru prostia, răutatea sau nepriceperea lor? Numai faptul că e mult prea des întâlnit ne face să nu ne dăm seama cât de criminal e gândul judecății. Judecata se răsfrângee nu numai asupra omului, ci și a lui Dumnezeu, care l-a făcut pe acela și îi îngăduie să fie în felul în care nu-mi place mie. Ce pot să fac, cum să mă abțin de la judecarea aproapelui?

Soluția este să încep să gândesc așa cum se cuvine. Legea lui Dumnezeu este valabila pentru fiecare personal, și nu pentru alții. Legea e valabilă numai pentru mine. Eu o împlinesc sau o calc. Toți sunt sfinți, toți acționează corect, numai eu nu sunt în regulă. Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu însuși. Când judeci pe cineva, prin intervenția ta în viața lui subminezi autoritatea lui Dumnezeu. Când vorbim pe cineva de rău ne îndreptățim. Or, dacă stau să mă gândesc bine, aș avea eu vreun motiv de îndreptățire?

Putem să avem în noi patimi, să avem nu o legiune, ci legiuni de draci. Pe toate le poate scoate Hristos și să le arunce în mare. Însă vorba împotriva aproapelui nu o mai poate nimeni și nimic întoarce. Să avem grijă ce gândim și ce spunem căci de aici încep toate crimele lumii.

04
ian.
15

Betia

BetiaEcaterinei Manilova

Scriu această scrisoare în faţa lui S., care mi-a povestit cu durere în suflet despre problemele dintre tine şi Serghei, soţul tău. Din câte înţeleg, amândoi sunteţi vinovaţi şi procedaţi greşit.

Dacă bea, trebuie să-ţi pară rău pentru el. Este deja rob al patimii sale. Nu poate să se izbăvească singur, cu propriile puteri – iar tu, în loc să-l ajuţi, doar îl osândeşti, îi pretinzi ceea ce el încă nu poate da. Consideri că ai dreptate, dar greşeşti mult. Dacă eşti mai duhovnicească decât el, e datoria ta să-i porţi neputinţele. Voi, cei puternici, purtaţi neputinţele celor neputincioşi – iată ce cere Domnul de la tine! Tot El a zis: Voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi-l pe unul ca acesta (ca, de pildă, Serghei al tău) cu duhul blândeţii. Auzi? Cu duhul blândeţii îndreptaţi-l, nu cu ocări, cu reproşuri, cu certuri, cu autoîndreptăţiri şi aşa mai departe. Printr-o asemenea purtare te pierzi pe tine însăţi; din această cauză poate să aibă de suferit şi Serghei, şi atunci vei răspunde pentru sufletul lui. Cu toată convingerea, cu toată puterea sufletului meu, cu dragoste te rog: smereşte-te în faţa lui Serghei, consideră-te vinovată faţă de el (chiar dacă ai avea dreptate în vreo privinţă), cere iertare pentru toate cele din trecut, apoi făgăduieşte-l lui Dumnezeu că vei face totul pentru pacea şi mântuirea amândorura. Sunteţi cununaţi, alcătuiţi un singur om. Dacă mâna ta se îmbolnăveşte, n-o tai, ci o tratezi. Nu poţi să-l tai de la tine pe Serghei, nici el nu te poate tăia pe tine de la sine. Trebuie să vă mântuiţi împreună. S-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc şi aşa mai departe. Nu cu atât mai mult trebuie să vă iubiţi voi unul pe celălalt, să vă puneţi sufletul unul pentru celălalt ? Ştii cerinţa Mântuitorului: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Numai atunci îl va primi Domnul, altfel va respinge darurile şi rugăciunile tale, cum a respins jertfa lui Cain.

Pocăieşte-te! Mă tem pentru dispoziţia ta duhovnicească. Mi-ai scris şi mi-ai spus că îţi vezi păcatele, că ţi se frânge inima pentru ele. Aceasta e o stare foarte înaltă, însă de la o vreme am început să mă îndoiesc că este adevărată. Nu cumva te amăgeşte vrăjmaşul? Când îţi vezi cu adevărat păcatele nu poţi să-i osândeşti în mod serios pe alţii, şi cu atât mai mult să-i amărăşti cum îl amărăşti tu pe Serghei. Nu trebuie să pretinzi de la el sănătate când e bolnav, ci trebuie să faci pogorământ neputinţei lui. Nu trebuie să-l ocărăşti când este beat, ci să taci, ca să nu-l provoci la ceva mai rău. Nici când este treaz nu trebuie să-l cicăleşti, ci trebuie să discuţi cu el ce este de făcut pentru a învinge slăbiciunea lui prin eforturi comune. Trebuie să-ţi aminteşti că nici tu nu eşti fără de păcat. Pe dinafară poţi să ai fapte întru totul drepte, dar motivaţiile tale sufleteşti pot fi viclene înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Pimen cel Mare spunea că mântuirea noastră e în aproapele, adică în dragostea de aproapele. De aici trebuie să înceapă toţi, şi tu de asemenea. Nici un fel de rugăciuni, de osteneli, de milostenii pe care le faci nu vor plăcea lui Dumnezeu dacă doar îl vei osândi pe Serghei fără să-ţi dai toată silinţa să-l mântuieşti. Doar cu această condiţie va primi Domnul rugăciunile şi faptele tale bune.

Lui S. să nu-i spui nimic despre această scrisoare, nici despre conţinutul ei, altfel vei primi vătămare. Iţi interzic să faci asta. Să nu crezi că ţi-am scris fiindcă S. mi-ar fi împuiat capul şi eu m-aş fi lăsat convins. Incă din primăvară, şi chiar mai devreme, am simţit că nu e dreaptă dispoziţia ta.

Să-ţi ajute Domnul să înţelegi cele scrise şi să dobândeşti pace şi dragoste cu Serghei! Să te binecuvânteze Domnul şi să-ţi vindece sufletul! Dorindu-ţi sincer binele şi mântuirea, rămân al tău N.

Cuviosul Nikon Vorobiov
Articol preluat din lucrarea „Cum sa traim in ziua de astazi”, Editura Sophia

Cumpara cartea „Cum sa traim in ziua de astazi”

04
ian.
15

De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi?

serafim rose“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”, credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”. Majoritatea acestor sfaturi au rămas în inimile şi în minţile fiilor săi duhovniceşti, însă unele s-au păstrat şi în scris: este vorba de scrisorile sale pastorale, pe care Părintele Gherman i-a dat ascultare să le scrie la indigo şi să păstreze o copie.

In 1973, după ce Maggie, fiica lui Vladimir şi a Silviei Anderson, a murit şi a fost înmormântată pe Noble Ridge, Părintele Serafim i-a scris Silviei aceste cuvinte:

“Faptul că te gândeşti cu durere la Maggie este firesc – însă aceasta ţine de cele pământeşti. Sufletul ei este la Dumnezeu, iar încercările pe care le-ai avut cu Maggie au fost o cercetare din partea lui Dumnezeu şi dovada că în toate cele întâmplate este ceva mai adânc decât poate să-şi închipuie logica şi sentimentul omenesc. Unii oameni par a avea un drum „uşor” şi fără ocolişuri în viaţă sau, cel pu­ţin, aşa pare din afară. În schimb, pentru unii ca tine, totul pare complicat şi greu. Să nu te nelinişteşti de aceasta. De fapt, din punct de vedere duhovnicesc, cei ce chiar au un drum „uşor”, probabil că sunt în primejdie! – tocmai fiindcă nu există câştig duhovnicesc sau sporire fără răbdarea până în sfârşit a ceea ce Dumnezeu ne trimite. Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi, orice am crede noi, El ne trimite ceea ce ne este de trebuinţă! Mormântul lui Maggie este un izvor de mare bucurie pentru noi. În marţea de după săptămâna Paştilor, când se pomenesc din nou morţii pentru prima dată, ne-am dus acolo şi am cântat, amestecând cântări pentru morţi cu cântări pas­cale; apoi am ciocnit ouă – simbol al învierii – şi am mâncat deasupra mormân­tului. Cu adevărat, viii şi morţii sunt una în Hristos şi doar din pricina orbirii noastre ajungem să uităm uneori acest lucru!”

Câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc care suferea de pe urma politicilor bisericeşti, Părintele Serafim scria:

“Cât despre încercările tale: multe dintre ele sunt părţi fireşti ale vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca unele dintre ele să se adune grămadă, tocmai pentru că eşti în stare să le duci. Letargia aceasta, ce vine mai ales de pe urma politicilor într-un loc sfânt unde nu au ce căuta, va trece. Insă trebuie să înveţi să suferi şi să rabzi – dar să nu vezi aceasta ca pe un lucru „fără sfârşit şi dezolant”, căci atunci greşeşti: Dumnezeu trimite multă mângâiere, pe care o vei cunoaşte din nou. Trebuie să te deprinzi a afla bucurie în mijlocul unor doze tot mai mari de întristare; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi îi vei putea ajuta şi pe alţii“. Unui bărbat din Anglia, care trecea prin dificultăţi asemănătoare, Părintele Serafim îi trimitea următoarele sfaturi:

“În ceea ce vă priveşte personal, nu pot, fireşte, să vă dau un răspuns defini­tiv. Cu toate acestea, ştiu că adeseori, în viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent „imposibile”; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gândească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adânc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atât a noastră, cât şi a celorlalţi”.

Din: Ierom. Damaschin, „Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose„, Editura Sophia, 2005

04
ian.
15

Aveţi credinţă în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla!

arsenie-papaciocNu vă consideraţi neştiutori! Dacă aveţi puţină credinţă în Dumnezeu, bateţi cu orice chip la poarta vieţii, cu fărâma aceea de credinţă! Pentru că Mântuitorul a spus Apostolilor: De veţi avea credinţă cât o grăunţă de muştar… Cui a spus-o? Acelora care aveau credinţă, căci mergeau după El. Deşi vedeau că este Dumnezeu, vedeau că se usucă smochinul, că merge pe deasupra apelor, că vindeca şi învia morţi, totuşi nu aveau credinţa aceea trăitoare.

Aveţi credinţă în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla! Nu există moarte, fraţii mei! Dacă există, este numai o trecere, părăsim doar această lume. Se zice că cineva ar fi zis despre Sfântul Acachie, care a fost un mare ascultător, că a murit: „A murit Acachie!” Zice: „Nu cred să fi murit!” „A murit, părinte!” „Hai să te duc la mormânt!” Şi s-au dus la mormânt. „Acachie, ai murit?” Şi răspunde: „Părinte, poate să moară ascultătorul?!” Adică nu există moarte, şi dacă există, este o trecere spre altă lume.
Sfântul Antonie cel Mare, care avea o viaţă sfântă şi vorbea cu Dumnezeu, a spus că el este singurul care nu se mântuieşte! Aşa de smerit era! Orice am face noi, fără harul lui Dumnezeu nu ne putem mântui! Chiar dacă suntem păcătoşi, ne ridicăm, dar numai prin credinţa în Hristos. Păcatele noastre nu le poate vindeca nimeni decât Domnul nostru Iisus Hristos, şi numai prin pocăinţă şi spovedanie. Să facem act de smerenie, de pocăinţă, că altfel nu putem fi iertaţi.

Extras din Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie (Papacioc), vol. II, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 54-55

04
ian.
15

Care ar fi începutul dragostei? De unde s-o apuci şi încotro s-o îndrepţi?

333 „Care ar fi începutul dragostei? De unde s-o apuci şi încotro s-o îndrepţi?”. Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne binevestească dragostea. Dumnezeu Însuşi este dragoste. Poruncile Lui de început, temelia vieţii noastre, sunt legate de dragoste: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată puterea ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Toţi ştim aceasta, însă mi s-a părut foarte interesant faptul că această poruncă de căpătâi şi atât de simplu de rostit este atât de greu de priceput în esenţa ei.

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc nici un om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

 Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a-l avea de partea noastră pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil.

Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi, cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile ei exterioare, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii:

„Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr….”

Extras din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2006, p. 64-66

04
ian.
15

Există cazuri în care se îngăduie avortul ?

sleeping newbornExistă cazuri în care și astăzi se îngăduie avortul (violu, incestul, pericol pentru sănătatea femeii etc.) Acest fel de avorturi se îngăduie moral, bisericește?

Nu, sub nici un motiv. Și pentru aceste cazuri s-au semnalat împotriviri, dar din păcate au fost foarte mici și slabe. Poate că deoarece întâmplările de mai sus sunt foarte rare, sau poate pentru că se consideră că aici avem de-a face cu ucideri, însă cu ucideri cu circumstanțe atenuate. Din punctul de vedere al moralei creștine, nici un caz, nu ingăduie avorturile.

Cea care a fost victima a unui viol, de pildă , dacă crede în Hristos , nu va ucide embrionul. Îl va ține. Iar în Ziua judecății se va prezenta cu copilul ei înaintea Domnului și Îi va spune: „Doamne , pentru dragostea Ta eu am ținut acest copil. Pentru cuvintele buzelor Tale eu căi aspre am păzit. N-am băgat în seamă ”bârfele ”, comentarile, jîgnirele, batjocoră, înjosire publica. La înfricoșătoare suferință a silirii nu m-am împotrevit prin a răbda toate situațiile dureroase ce le creează nașterea unui copil în afara casătoriei și mai ales a celui din viol…

Deci vezi smereniea mea și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele. Dar oare Domnul ce va spune ? Să nu vă mirați fraților ! Cunună de mucenic va pune pe capul ei! Ați uitat pe Sfânta Teodora ? De ce Teodora este sfînta și se cinstește și se slăvește ? ( Pomenirea ei se prăznuește la 11 septembrie). Pentru o faptă asemănătoare. Preschimbată în bărbat, se nevoia înlăuntru unei mănăstiri de călugări cu numele Teodor. Clevetită de o femeie ticăloasa că ar fi lăsat-o însărcinată, ea a răbdat cu bărbăție clevetirea. Când s-a născut pruncul, l-a luat ca să-l creasca locuind într-o oarecare colibă dinafara mănăstirii, unde și îndura zilnic jigniri și smeriri de nedescris.

Descoperirea nevinovăției ei s-a făcut în ziua morții ei. Atunci au văzut că este femeie și nu bărbat…Desigur , ar fi fost ușor și fără nici o ”avarie” morală să zdrobrască într-o clipa clevetirea. (Atunci însă ar fi fost o oarecare Teodora și nu Sfânta Teodora). A preferat s-o suporte ca să se învrednicească fericirii rostirii de Domnul. Cu atât mai mult Tânăra creștină va suferi chinurile provenite din păstrarea rodului siluirii ei, deoarece ca să le evite ar trebui să săvărșeasca ucidere de om . Va răbda și se va încununa.

Sau credem, sau nu credem. Credința care nu te coastă nimic, are valoare oare? Merg mai departe: Dacă fapta uciderii embrionului este dreaptă, deoarece e posibil să se nască cu defecte, atunci de ce să nu ucidem și copiii care au dobăndit mai tîrziu defecte din pricina bolilor și accidentilor ? Să restabilim așadar keada vechilor spartani. De ce să nu ucidem și pe bătrâni care , de o pildă, suferă de demență ? Ce fel de criterii sunt acestea? Se va spune , desigur, că embrionul nu este încă om. Dar cînd se face om ? Care este ”clipa magică”, cum este numită , în care ”pasta” cărnoasă se preaschimbă în om ? Unii spun că la intervalul de 12 săptămâni după zămislire , adică în a 85-a zi . Dar în care ceas al acestei zile? De dimineață? De amiază? De seară? La miezul nopții? Dar de ce nu este în a 84-a zi? Sau în a 83-a ? Ce lucru mare și important se întâmplă de la o clipă la alta, de la o oră la alta sau de la un miez de noapte la celălalt ?

Împotriva acestui Babilon, cât de clară și înțeleaptă este poziția Bisericii noastre: Avem om din clipa zămăslării! Și, prin urmare, avem ucidere de om oricând s-ar face avortul. Am spus că există un caz și singurul în care jertfirea embrionului se poate tolera ca un rău necesar, cum ar fi , de pildă, uciderea în legitimă apărare. Asta se întâmplă atunci când există dilema: Viața mamei sau viața embrionului ? Adică atunci nașterea embrionului are, ca rezultat inevitalil, dupa datele medicinii omenești , moartea mamei. Dar și în acest caz foarte rar , cuvântul îl va avea numai și în mod exclusiv cea însărcinată. Ea și nimemi altul. I se va supune adevărul și va fi invitată să hotărască. Cunosc 2-3 de astfel de cazuri. Aceste femei purtând în lucrare, fără să aibă habar, cuvintele Domnului : ”Mai mare dragostea ca aceasta nimeni nu are , ca să-și pună sufletul său pentru prietenii (adică cei dragi ai) săi”, au spus medicilor :” Doctore , salvează-mi copilul. Pe mine lasă-mă să mă jertvesc”. Și rezultatul : S-au izbăvit și mamele și copii! Dar și dacă mor, cine se îndoiește că o astfel de faptă, plină de atâta devotament și jertfire de sine , o faptă plină de atâta măreție sufletească și morală , nu le va asigura fericirea nesfârșită a Împărăției celei neînserate a Domnului nostru ?

Fraților pentru noi nu se termină toate aici !

Să nu uităm niciodată lucrul acesta.

Din Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe cu smerita dragoste, Editura: Evanghelismos 

04
ian.
15

Predica la Duminica dinaintea Botezului Domnului

Evanghelia despre Ioan Inaintemergatorul

Marcu 1:1-8

Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris in proorocie: „Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta.” Glasul celui ce striga in pustie: „Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui.” Ioan boteza in pustie, propovaduia botezul pocaintei intru iertarea pacatelor. Si ieseau la el tot tinutul Iudeii si toti cei din Ierusalim si se botezau de catre el, in raul Iordan, marturisindu-si pacatele. Si Ioan era imbracat in haina de par de camila, avea cingatoare de piele in jurul mijlocului si manca lacuste si miere salbatica. Si propovaduia, zicand: „Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma sa-i dezleg cureaua incaltamintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apa, El insa va va boteza cu Duh Sfant.”

Nu exista nici o intelepciune adevarata fara iubire, nici iubire adevarata fara intelepciune. Intelepciunea fara iubire este intelepciunea sarpelui, iubitoare de sine si otravitoare; iubirea fara intelepciune este o ploaie torentiala atunci cand pamantul uscat cauta o picatura de apa a unei ploi usoare.

Cat de nemarginita este intelepciunea lui Dumnezeu! Nimic nu se poate asemana cu aceasta decat dragostea lui Dumnezeu. Cat de mari sunt intelepciunea si dragostea lui Dumnezeu, dezvaluite in firea zidita! Dar tocmai acesta este un duh al intelepciunii si al iubirii, pe care Dumnezeu l-a dezvaluit prin Domnul nostru Iisus Hristos, in lucrarea mantuirii omului. Cat de mari sunt intelepciunea si dragostea lui Dumnezeu, dezvaluite in Prima Zidire! Dar aceasta era intelepciunea facerii cuiva care nu exista, dragostea daruita cuiva care nu avea dragoste. Totusi, intelepciunea dezvaluita in Noua Zidire este intelepciunea tamaduirii bolnavilor de moarte si iubirea in Noua Zidire este iubirea jertfei de sine.

Inca o data, si inca de doua ori, si inca de mai multe ori, citeste Evanghelia Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si potoleste-ti setea cu intelepciunea si iubirea de nespus a lui Dumnezeu. Si vei simti de doua ori pe atat – si de mai multe ori – sanatatea sufletului si puterea sufletului si bucuria vietii.

Domnul vine in lume ca sa vindece lumea, sa o reinnoiasca si sa o invie din morti. Cum vine El? El vine ca un Ocarmuitor, a Carui armata merge inainte si dupa El. Multimea cereasca se ingramadeste in jurul Lui, inainte si in urma. Te-ai putea astepta sa vezi un fiu de imparat in matase si in purpura – dar vezi acest Prunc, nascut in pestera unui pastor si infasat intr-o iesle de vite!

Te-ai putea astepta sa vezi un general, a carui usa este pazita de o multime de baionete pentru a-i apara viata de atacurile vanzatoare si de atacurile vrajmasilor – dar vezi acest Pruncusor neinarmat si cu intreaga intepciune, care era vanat din clipa nasterii Sale, de imparatii pamantului si de nobili, ca si cum ar fi vanat caprioare.

Te-ai putea astepta sa vezi un imparat imbracat in purpura, mergand intr-o caleasca aurie si insotit de nobili in invesmantare bogata. Si vezi un simplu muncitor, care este nestiut si despre care nu s-a auzit, cum face calatorii lungi pe poteci stancoase, pe drumuri prafuite si pe carari spinoase, chiar din Nazaret pana la gura Iordanului, ca sa-Si plece capul sub mana lui Ioan Botezatorul si sa fie botezat ca alti oameni.

Dar unde este armata Lui? – te vei intreba. Se afla in jurul Lui, in spate si inainte. Ei sunt multimile de ingeri minunati, care vad in Hristos pe Ocarmuitorul si pe Imparatul lor. Ei ar dori sa-L poarte in carul de lupta al heruvimilor, dar El nu va face aceasta – si numai El singur stie de ce nu va face aceasta – El si Tatal Sau si Sfantul Duh. Multimea ingerilor ar dori sa-L imbrace in soare, sa-L impodobeasca cu stele si sa-L incinga cu curcubeie, dar El nu va face aceasta si numai El singur stie de ce. Ingerii ar dori sa-I vesteasca sosirea cu trambite; ei ar vrea, cu taria si puterea lor, sa deschida ochii tuturor oamenilor de pe pamant dintr-o data, ca ei sa-L poata vedea si cunoaste pe Domnul lor; ingerii ar dori – si le-ar sta lor in putinta aceasta – sa dea glas lemnului, si pietrei, si apei si aerului, ca intreaga natura sa-L poata astepta cu strigarea: „Osana! Osana!” dar El nu va face aceasta si numai El singur stie de ce.

Acum si noi stim de ce El nu va face aceasta. El are aceasta slava intreaga in vesnicie. Dar El Se pogoara acum pe pamant in albia timpului, in temnita pacatului si a mortii, acolo unde fratii Sai fara de numar plang si gem, avand stramba judecata din pricina pacatelor lor, prabusindu-se in moarte. El a intrat in tabara vrajmasului si, luand chip de rob, intocmai ca si alti robi, lucreaza cu chibzuinta si intelepciune pentru a prinde si a lega pe cei ce ocarmuiesc temnitele si pentru a-i slobozi pe fratii Sai robi, ridicandu-i in Imparatia lui Dumnezeu si a ingerilor fara de moarte.

Aceste cete de ingeri, Lui ii erau pururea vazute, dar, pentru altii, acestia straluceau doar ici si colo, ca niste scaparari de lumina ce vine de la soare, de dupa nori grosi. In viata Sa pamanteasca, au existat in principal trei inceputuri. Unul a fost insemnat de zamislirea si nasterea Sa, al doilea, de botezul Sau si al treilea de Invierea Sa. Primul inceput arata venirea Sa in lume, al doilea, propovaduirea Sa in lume prin cuvant si fapta (caci El si pe vremea cand era copil propovaduia si facea minuni, dar aceasta se facea in taina, nespus si nevazut) si al treilea, intemeierea Imparatiei Sale fara de moarte. In vremea primului si ultimului inceput, ingerii s-au facut vazuti si altora. La cel de-al doilea inceput, la botezul Sau, S-a aratat Sfanta Treime in intregul Ei. Dar cel de-al doilea inceput a avut ca partas un inger. S-a aratat un inger: nu un inger fara de trup, ci un om cu numele Ioan, fiul preotului Zaharia si al femeii sale Elisabeta. El nu era inger ca alti ingeri, ci a fost numit inger de catre proorocul: „Iata, Eu trimit pe ingerul meu si va gati calea inaintea fetei Mele” (Maleahi 3:1).

Cu aceasta proorocire isi incepe Evanghelia sa, sfantul Evanghelist Marcu. Si aceasta este o taina minunata. Fiecare dintre Evanghelisti foloseste un anumit inceput. Evanghelistul Ioan incepe din vesnicie. Matei incepe de la Avraam; Luca incepe cu nasterea Mantuitorului pe pamant; Marcu incepe cu botezul in raul Iordanului. De ce nu incep toti Evanghelistii la fel? Spuneti-mi atunci, unde se afla acest inceput unic al lui Iisus Hristos? Este greu sa vorbesti despre inceputurile unui lucru lipsit de viata, dar este cu atat mai greu sa vorbesti despre un om viu, fara sa vorbesti despre Datatorul de viata, de la care intreaga viata si-a primit inceputul. In realitatea pe care ne-o infatiseaza Evanghelistii, si in fiecare dintre noi, se afla aceste patru inceputuri, pe care le pricepem fie cu mintea, fie cu simtirea. Unul este inceputul nostru intru Dumnezeu, urmatorul se afla in stramosii nostri, al treilea, in parintii nostri si al patrulea, la vremea cand incepem sa aratam cea mai mare lucrare a noastra in aceasta lume. Dar Hristos are un al cincilea inceput, in legatura cu fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, inceputul lui Iisus Hristos si Fiul lui Dumnezeu si al Evangheliei Sale pentru noi este atunci cand El vine la viata in inimile si mintile noastre, ca singur Mantuitor al nostru; cand El inceteaza sa mai fie in launtrul nostru doar o lampa aurie, neaprinsa, plina cu ulei si care, fiind aprinsa, incepe sa lumineze si sa incalzeasca intreaga noastra fiinta; atunci El incepe sa fie painea noastra zilnica, fara de care nu petrecem nici macar o singura zi; atunci cand El incepe sa fie pentru noi de mai mare pret decat intreaga lume, decat toate lucrurile cele bune, decat rudeniile si prietenii, si mai scump decat insasi viata noastra pamanteasca. Acesta este, pentru noi, adevaratul inceput al lui Iisus Hristos. Numai atunci ne va sta in putinta sa intelegem celelalte patru inceputuri pomenite de catre cei patru Evanghelisti.

Evanghelistul Marcu isi incepe Evanghelia sa cu inceputul propovaduirii in lume a lui Hristos, si preotia Sa in lume. Si el indata intareste profetia proorocului Maleahi despre Ioan Inaintemergatorul, ca inger care va merge inaintea fetei Domnului.

De ce proorocul si Evanghelistul il numesc pe Ioan inger, cand el nu era inger, ci om? Mai intai pentru ca Ioan a fost, in viata sa, ca un inger ceresc, dintre toti oamenii, apropiindu-se cel mai mult de viata ingerilor. In al doilea rand, pentru ca trebuia sa fie limpede invatatura, ca scopul preotiei pamantesti a lui Hristos era de a face ingeri din oameni – din oameni muritori si pacatosi, din oameni dupa firea lor inrobita, de a face fiinte libere in mod firesc, fara de moarte si fara de pacat, intocmai ca sfintii ingeri din cer. In ce fel era Ioan ca un inger? Mai intai, in ascultarea sa fata de Dumnezeu; in al doilea rand, in libertatea sa fata de lume si, in al treilea rand, in lipsa sa de griji pentru viata sa trupeasca. Cea dintii este de cea mai mare insemnatate pentru lume, a doua decurge din prima si a treia din a doua. Ingerii sunt ascultatori desavarsiti fata de Dumnezeu. In fiecare zi, tainele de negrait ale intelepciunii, puterii si iubirii lui Dumnezeu li se dezvaluie si ascultarea lor fata de Ziditorul lor nu este silita, ci izvoraste din bucurie si smerenie. Si Sfantul Ioan a facut ascultare desavarsita fata de Dumnezeu de la varsta cea mai frageda. Nascut din parinti trecuti cu varsta, el a ramas devreme fara de parinti, fiind lasat in grija lui Dumnezeu ca singur Parinte al sau, singurul sau sprijin si singura lui iubire. Tatal sau a fost preot si probabil ca prin aceasta si-a intarit cunoasterea lui Dumnezeu. Zamislirea sa in pantecele batran si fara rod al maicii sale, prin puterea si voia lui Dumnezeu, nu i-ar fi putut ramane necunoscuta. Daca Evanghelistul Luca cunostea minunata poveste a zamislirii lui Ioan, cu atat mai mult trebuie sa o fi cunoscut Ioan. El stia ca ingerul lui Dumnezeu ii vestise nasterea si cunostea cu adevarat cuvintele proorocesti ale ingerului: „Va fi mare inaintea Domnului … si inca din pantecele mamei sale se va umple de Duhul Sfant … si va merge inaintea Lui cu duhul si cu puterea lui Ilie” (Luca 1:15-17). Toate acestea erau infipte in inima tanarului Ioan, atat de adanc, ca si cum ar fi fost sapate pe o bucata de piatra. Dumnezeu a dat la iveala fetele cele mai importante ale vietii sale, de la varsta sa cea mai frageda si el trebuie sa fi deslusit limpede ce avea de facut si cel fel de viata trebuia sa aiba. El s-a retras indata in pustie (Luca 1:80) pentru a se deprinde, zi si noapte, cu duhul sau intru voia Dumnezeului celui viu. El s-a lasat intru totul in voia lui Dumnezeu si Il cauta pe El pentru toate lucrurile. El nu avea nevoie sa fie invatat de catre oameni, deoarece El – de la care oamenii primisera cea mai mare cunoastere, pe care a transmis-o si la altii – a vorbit cu Ioan in chip nemijlocit, si i-a dezvaluit nemijlocit voia Lui. Si astfel, find retras din lume, Ioan a stat de vorba cu Dumnezeu, asa cum fac ingerii cei din cer. Si, intocmai ca ingerii, el a baut chiar din izvorul intelepciunii, puterii si dragostei si, din aceasta pricina, proorocul l-a numit inger.

Iarasi, Ioan era ca un inger din cer, simtindu-se liber fata de lume si fata de oameni. Lumea era ca tarana pentru el, maniindu-se uneori fata de unii sau de altii, ramanand totusi doar tarana. Pentru el, oamenii erau o turma aflata in neoranduiala, care se pierdusera de pastorul lor. Ce sunt lumea si omul inaintea puterii atotcuprinzatoare a Dumnezeului Celui viu? Care sunt puterea si lauda lor si cat de primejdiosi sunt ei? Ei sunt ca o spuma deasupra unei mari adanci. Lumea nu poate da nimic bun oamenilor, decat numai daca iau acel bun de la Dumnezeu, nici nu poate sa faca vreun rau omului inaintea lui Dumnezeu sau fara ingaduinta Lui. Atunci, de ce trebuie omul sa se injoseasca in fata lumii? De ce trebuia sa astepte Ioan ceva de la oamenii care luasera de la Dumnezeu, si erau datori fata de El? De ce trebuie el sa se teama de oameni, cand intreaga lume traieste in frica si respira cu frica? Pentru ca Ioan, ca un inger al lui Dumnezeu, nu era legat de lume in nici un chip, nici in chipul cel mai putin infricosat al ei. De aceea Ioan s-a maniat nepatimas impotriva inteleptilor Ierusalimului, inaintea carora lumea se inchina ca in fata idolilor: „Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie?” (Luca 3:7) si l-a mustrat pe Irod pentru toate relele pe care le-a facut Irod (Luca 3:19). Ioan nu a tinut seama de nimeni decat de Dumnezeul Cel viu si de voia Lui cea sfanta. El nu facea nici o deosebire intre oameni, nici dupa hainele lor, nici dupa cinstea si puterea lor, invatatura lor, bogatia ori varsta lor – el ii deosebea numai dupa sufletul lor. Ochii lui nu-i vedeau pe oamenii cei trupesti, ci sufletele lor goale, care se ascund ochilor celorlalti prin invelisul trupului. O asemenea libertate fata de lume si fata de oameni o au numai ingerii lui Dumnezeu, si pentru aceasta proorocul l-a numit inger.

Iarasi, Ioan era asemenea ingerilor, fiind liber de orice grija pentru viata sa pamanteasca. Ingerii nu sunt fiinte trupesti ca oamenii, ci ei sunt invesmantati in stralucirea fiintei lor – a trupurilor lor ceresti (I Corinteni 15:40). Ingerii sunt cu totul lipsiti de orice grija fata de ei. Nu-i deoboseste pe ei grija pentru ce vor manca, ori bea, ori imbraca. Slujindu-I lui Dumnezeu, ei stiu ca Dumnezeu le va da mancare si bautura si haine. Cine este acel gospodar pamantesc care si-ar lasa slujitorii sai credinciosi sa flamanzeasca si sa umble goi? Cu atat mai mult Se ingrijeste Dumnezeu de slujitorii Sai credinciosi!”Cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?” (Matei 6:27). Suntem inconjurati de Dumnezeu mai mult decat de aer si de soare. El stie din ce suntem facuti si nevoile noastre Ii sunt cunoscute si El ne implineste nevoile zi de zi. De ce nu pot toti oamenii sa-si dea seama de aceasta? Dar, atunci, cum au aparut lipsurile si foamea? De ce le ingaduie Dumnezeu? Pentru ca Dumnezeu Se ingrijeste sa ne hraneasca nu numai trupurile, ci si sufletele, si experienta arata ca foamea trupeasca poate hrani uneori sufletul. Dovada cea mai limpede pentru aceasta, este postirea. Un trup, care este in general hranit din destul, arata un suflet in intregime gol. Cel ce posteste cu trupul isi hraneste sufletul. Cu cat un om se obisnuieste sa posteasca, cu atat are mai putine griji pentru trupul sau si are bucurii mai mari in sufletul sau. Aceasta nu se cunoaste din auzite; aceasta faptuire se lamureste de la sine, numai cand omul incearca si aduce pururea postirea in viata sa.

Asa cum au trait toti sfintii barbati, nu printr-o intelepciune adunata din carti, ci incercand aceste realitati, tot asa a trait si Sfantul Ioan. El a invatat sa fie liber de griji fata de viata sa trupeasca, nu citind carti si ascultand barbati intelepti care „spun”, dar nu „spun cum”, ci facandu-si obiceiul de a fi liber de griji. El postea si a vazut ca omul poate trai nu numai fara toate acele mancaruri care pricinuiesc dureri, dar si fara paine. Ioan s-a hranit cu „lacuste” si cu miere salbatica, „lacustele” gasindu-le prin putina vegetatie a pustiei si „mierea salbatica” era mierea amara a albinelor salbatice. El nu a baut vin deloc, nici vreo bautura tare. Si totusi nu se spune ca a dus vreodata lipsa de hrana sau bautura. Nu lacustele si mierea salbatica il hraneau pe el, ci puterea lui Dumnezeu, care i-a fost data slujitorului Sau credincios prin aceste mijloace. „‘Mancare’ ingereasca a mancat omul” (Psalm 77:29). Asa se intampla in general cu cei credinciosi si ascultatori, pe cand cei necredinciosi si neascultatori au nevoie de multe leacuri pentru hrana lor bogata. Mancarurile bogate ale celor fara de credinta si neascultatori nu dau hrana trupurilor lor, ci impovarare, manie si boala.

Ioan nu si-a facut griji nici pentru, unde sa locuiasca, nici pentru, ce sa imbrace. Salasul sau era pustia, acoperita de bolta cereasca si avea straie din par de camila si cingatoare din piele. Si Ilie era incins cu o cingatoare din piele, semnificand moartea patimilor si graba de a implini Voia lui Dumnezeu. Si incaltaminte? Si fes? Daca mergi destul de mult fara papuci, picioarele devin ca papucii. Si daca mergi destul de mult cu capul descoperit sub bolta instelata, cununa mare de stele devine mai potrivita podoaba a capului decat un fes strans pe cap. El a vazut sufletul sau, invesmantat mai degraba in mantii stralucitoare ca soarele, apartinand ingerilor din cer, decat in stricaciunea trupeasca – probabil ca el, ca si Apostolul Pavel, nu stia daca se afla in trup sau in afara trupului (II Corinteni 12:3-4). El se odihnea si dormea fie sub cerul liber, fie intr-una dintre multele pesteri din salbaticia Transiordanei. Dar ce insemna aceasta pentru el, cand sufletul sau putea sa se odihneasca la pieptul imparatesc al Facatorului ceresc? In preajma lui se aflau vipere veninoase si lei flamanzi. Dar el nu se temea de ele, deoarece stia ca Ochiul atoatevazator il supraveghea. De ce s-ar fi temut de ele, cand acestea nu-i puteau rani sufletul? El se vedea pe sine cu ochii sufletului, nu cu cei ai trupului. Oamenii care se vad numai cu ochii trupului se silesc numai pentru trup, cauta trandavirea pentru trupurile lor, poarta de grija trupurilor lor. Sfantul Ioan era liber de toate grijile pamantesti. El avea grija numai de sufletul lui si de voia lui Dumnezeu, care era singura lege si singurul carmuitor al sufletului sau. In aceasta, el era intocmai ca si ingerii din cer si pentru aceasta proorocul l-a numit inger.

(Sfantul Grigorie Teologul spune: „Ostenitorul, slabindu-si trupul, isi slabeste pacatul; el se straduieste sa ajunga fara trup, omorandu-si ceea ce este muritor prin ceea ce este fara de moarte.”)

Mai sunt si alte proorociri cu privire la Sfantul Ioan. Marele prooroc Isaia l-a numit un glas care striga: „In pustiu gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Sale” (cf. Isaia 40:3). In timp ce proorocirea de mai inainte arata mai mult firea Sfantului, aceasta arata la chipul lucrarii sale, al menirii sale. Atunci, cum trebuia sa fie lucrarea sa? Sa fie un glas care striga in pustie, care va atentiona oamenii si va pregati calea pentru Domnul. Prin „pustie” intelegem, mai intai, desertul de dincolo de Iordan, de unde a venit puternicul Inaintemergator al lui Hristos, facand cunoscuta omenirii atentionarea, mai inainte de vreme:

Pocaiti-va!

Doamne, mania este prea multa!

Doamne, securea sta asezata la radacina pomului!

Doamne, fiecare pom fara rod va fi taiat si aruncat in foc!

Doamne, vine Unul mai mare decat mine, care va face minuni!

Doamne, El va arde pleava in focul cel vesnic!

Pocaiti-va!

Prin „pustie”, mai intelegem intreaga lume si intreaga istorie a lumii, cuprinsa de stricaciunea pacatului ca de tuberculoza. Inaintemergatorul a fost prima randunica a unei primaveri noi. Dar el nu a fost nici soarele stralucitor de primavara, nici mireasma primaverii, nici cantarea de primavara – el a fost numai trambitasul, care a trezit pe cei care dormeau somnul cel lung al iernii. El a fost numai vestitorul primaverii, Domnul Hristos fiind Primavara insasi.

Prin „pustie” mai intelegem sufletele oamenilor pana in vremea aceasta, care au fost despartite de Dumnezeu si se afla cufundate in intunericul mortii, asa cum un rau s-a pierdut in nisipul desertului. Sfantul Ioan este cel care ne trezeste constiintele, ca si cum ar trage un rau inspre soare, si Hristos este Soarele. Comstiinta este inaintasul dragostei, asa cum Ioan este al lui Hristos.

„Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Sale.” Cum? Pocaiti-va si marturisiti-va pacatele. Faceti aceste doua lucruri grabnic, pentru ca vine Domnul. El va bate la usa fiecarui suflet. Cel care se pocaieste si se marturiseste va tine usa sufletului sau deschisa si Domnul va intra, aducand viata cea vesnica. Dar usa celui care nu se pocaieste si nu-si marturiseste pacatele, fiind intinat de pacat, va ramane inchisa. Si Domnul va trece pe langa el. Dar securea si focul vin pe urma Lui, intocmai asa cum primavara merge inaintea Lui cu soarele sau, cu mireasma si cu cantecul sau. Calea Domnului si caile Sale sunt sufletele oamenilor; locurile rele sunt pacatele celor fara de lege.

Ce se intelege prin „gatiti calea Domnului” este lamurit mai departe de catre proorocul Isaia in aceste cuvinte: „Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece” (Isaia 40:4). Aceasta inseamna: tot ceea ce tu crezi ca este josnic si de lepadat, se va ridica in inaltimi si tot ceea ce crezi ca este maret si puternic se va cobori. Sau, cu alte cuvinte: ai gandit ca Dumnezeu este ca o vale joasa, desi El este cea mai mare inaltime; si tu ai gandit ca lumea materialnica se afla la cea mai mare inaltime, pe cand ea este josnica, un scaunas la picioarele lui Dumnezeu. Pacatul a rasturnat intreaga lume cu susul in jos. Lepadati pacatul si lumea va sta din nou drept in picioare. Asadar, pocaiti-va si marturisiti-va pacatele si botezati-va cu botezul pocaintei pentru iertarea pacatelor.

Ioan a botezat in pustie si a propovaduit botezul pocaintei pentru iertarea pacatelor. In ce chip este Ioan inaintemergatorul lui Hristos? Numai in felul acesta: ca a aparut in lume cu cateva luni inaintea lui Hristos? Nu; ci prin propovaduirea si preotia sa, prin care a pregatit oamenii sa astepte venirea lui Hristos. Intreaga sa propovaduire era o chemare a oamenilor la pocainta; toata preotia sa era botezul pocaintei, pentru iertarea pacatelor. Aceasta pocainta, pe care o propovaduia Ioan, trebuie sa aiba loc inaintea marturisirii pacatelor; botezul pe care il savarsea Ioan urmeaza iertarii pacatelor. Pocainta, marturisirea si botezul cu apa erau savarsite de catre Ioan, dar iertarea pacatelor nu se afla in puterea sa. Numai Hristos putea ierta pacatele. Chiar Ioan a recunoscut si a spus aceasta zicand: „Eu va botez cu apa … dar … El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc” (Luca 3:16). Prin aceasta Ioan a aratat ca el, cu botezul sau, doar pregatea oamenii pentru botezul lui Hristos. Botezul lui era mai mult un simbol si adevaratul botez era al lui Hristos, prin care omul se curata de pacate si se face o faptura noua, este facut fiu al lui Dumnezeu prin adoptie si se numara printre cetatenii drepti ai Imparatiei ceresti.

Ioan, proorocul din pustie, cunostea cele mai ascunse adancimi ale firii omului: toate slabiciunile, aplecarile spre rau si firea schimbatoare. El a invatat aceasta in timpul celor treizeci de ani de singuratate in pustie. Cunoscandu-se pe sine insusi, el a ajuns sa cunoasca intreaga lume si tot ceea ce se poate intampla – si se intampla in ea. Lupta sa biruitoare cu sine insusi, i-a adus o cunoastere fara margini a firii omului. De aceea el vine acum inaintea oamenilor cu libertatea unei birunte. Cunoasterea sa nu a venit din carti, ci este nemijlocita, de la Dumnezeu, prin propria sa aflare si traire. Inseamna ca propovaduirea sa are un caracter foarte pamantesc. El nu are incredere in cuvantul oamenilor. Chiar atunci cand un om se marturiseste cu sinceritate si isi arata in chip curat pocainta pentru pacatele pe care le-a savarsit, Ioan nu-l crede de indata, pentru ca el cunoaste slabiciunea si schimbarea firii omului. Ioan stie aceasta si se straduieste din toate puterile sa lamureasca deplin faptul ca cei ce se pocaiesc trebuie sa vina cu fapte in sprijinul vorbelor lor. Prin ingaduinta indelungata, pacatul s-a facut un obicei. Acum, faptele cele bune trebuie sa se faca obisnuite, si aceasta se poate intampla numai prin indelunga traire in faptele cele bune. Petru Damaschinul spune: „Obiceiurile cele bune si cele rele sunt combustibilul timpului asa cum este lemnul pentru foc.” Asadar, Ioan, privind cu indoiala pe cei ce se pocaiesc „pe moment”, striga catre ei: „Faceti, dar, roade vrednice de pocainta!” (Luca 3:8).

Ioan le striga fariseilor, saducheilor si carturarilor mandri ai Ierusalimului, care sunt laudati, fiind urmasi ai lui Avraam: „Nu incepeti a zice in voi insiva: Avem tata pe Avraam, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam.” (Luca 3:8). Gandurile pacatoase si cugetarea pacatoasa launtrica sunt radacina raului ascuns din om, de la care urmeaza tot pacatul slobod. La ce ajuta cuvintele de pocainta, daca un om continua, in inima lui, sa gandeasca si sa vorbeasca rau?

Gandurile rele si cuvintele urate din launtrul nostru nu sunt numai ganduri si vorbe, ci fapte rele, inainte de a se arata ele in afara ca fapte rele. Un sarpe cu venin in dinti este un sarpe veninos, indiferent daca musca sau nu; chiar si atunci cand nu musca tot sarpe veninos este si nu un porumbel nevinovat. Cuvintele „Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam” au multe intelesuri. Dumnezeu are intr-adevar puterea sa faca pentru Sine oameni din piatra, cum, si cand doreste El. Si astfel, Ioan le arata inteleptilor poporului din Ierusalim pe oamenii simpli, plini de cainta pe care ei nu-i puteau suferi, ca pe niste morti si pietre nelucratoare. Din acesti oameni simpli, Dumnezeu urmeaza sa ridice catre El Apostoli, Evanghelisti, sfinti si biruitori; si pe inteleptii poporului, care stralucesc ca o lumina pamanteasca, trecatoare si mincinoasa, Dumnezeu ii va alunga, daca nu aduc roade vrednice de pocainta. Dumnezeu mai poate sa-i schimbe in slujitori ai Sai pe necredinciosii care se pleaca in fata lemnului si pietrei fara de viata. In desert calca peste inteleptii lui Israel, ca peste lucruri necurate si nevrednice pentru cer si pamant; daca aceiasi intelepti nu se arata, prin lucrarile lor, a fi copii ai lui Avraam, intocmai ca dreptul si credinciosul Avraam. Dumnezeu va face slujitori credinciosi din pagani, asa cum paganii au facut zei din piatra. Si in cele din urma, inteleptii lumii acesteia sa nu se grozaveasca cu cunoasterea legilor pamantesti si a legii lui Dumnezeu, atata vreme cat inimile lor sunt invartosate ca piatra. Intr-adevar, cat timp inimile lor se afla in aceasta stare, mintile lor, care sunt pline peste masura cu toate felurile de cunostinte, ii vor duce in chip nemijlocit in focul cel vesnic. Ei s-au obisnuit sa aprecieze ca invatarea de unul singur este de mare vrednicie, negandindu-se de loc la inima – fiind chiar mandri de invartosarea inimilor lor. Dar Dumnezeu poate folosi inima ca punct de plecare pentru mantuirea omului – inima si nu mintea – asa cum a spus Domnul prin proorocul: „Va voi da inima noua si duh nou va voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatra si va voi da inima de carne” (Iezechiel 36:26). O mare de invatatura nu era in stare sa inmoaie inimile lor. Dar Dumnezeu poate inmuia inimile celor ce se pocaiesc cu adevarat. Asa cum se topeste ceara de fata focului, prin harul Sau, El va lumina mintile lor cu toata cunoasterea care le este de folos, incalzindu-le si luminandu-le inimile credinciosilor Sai.

Astfel, Ioan ii invata pe „carturarii” indaratnici ai Ierusalimului, ca ei ar trebui sa arate in cartile lor, pocainta lor cea curata. Si cea mai mare lucrare pe care ar putea-o face acesti oameni mandri si dispretuitori fata de alti oameni, ar fi sa se lepede de gandirea lor semeata si de zicerea din inima lor, ca ei sunt copiii lui Avraam.

De la altii, Ioan cere alte roade de pocainta, ca de exemplu: „Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate sa faca asemenea” (Luca 3:11). Ioan stie ca acestia care se pocaiesc sunt impresurati de obiceiuri rele: ca, avand doua haine, ei vor umbla dupa o a treia; ca, avand mai multa hrana decat le este de trebuinta, ei nu o vor imparti cu saracii, ci vor aduna si mai multa. De aceea, el ii aduce in situatia de a deprinde obiceiuri noi: de a face milostenie, de a ajuta pe cei saraci, de a darui si de a imparti, pentru ca inimle lor stramte sa se deschida si sa simta dragostea frateasca a omului si pe cea parinteasca a lui Dumnezeu, in care Cel Care este mai puternic decat Ioan, ii va trece prin botezul cu Duhul Sfant si cu foc.

Ioan spune vamesilor despre alte roade de pocainta, nimerite pentru felul lor rau de a se imbogati, luand de la oameni mai mult decat masura pe care o cerea legea. Acest obicei s-a infipt adanc in inima lor, asa ca ei, prin bogatiile pe care le dobandisera, erau la fel de mandri cum erau inteleptii Ierusalimului de intelepciunea lor; atat unii, cat si altii se bizuiau pe nedreptate. Cum si-ar fi putut arata mai bine pocainta, decat lepadandu-se de aplecarile lor cele rele si imbratisand litera legii? De aceea inteleptul Ioan le da leacurile potrivite pentru boala lor.

Ce ii sfatuieste Ioan pe soldati sa faca? „Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa invinuiti pe nedrept, si sa fiti multumiti cu solda voastra” (Luca 3:14). Iarasi, leacul potrivit pentru boala. Un om inarmat nu este pregatit decat pentru razboi. Armele il indeamna la aceasta. Pentru a savarsi o fapta de razboi, el trebuie sa plasmuiasca o inchipuire pentru indreptatirea acesteia, atat pentru propria sa constiinta, cat si pentru lume: de aici, inseamna ca un om inarmat obisnuieste sa defaimeze pe altii si se plange ca primeste bani putini. Pentru ca pocainta unui soldat sa dea roada indelungata, el trebuie sa se lepede de aplecarile sale cele rele: razboi, defaimare si nemultumire pentru leafa sa.

Tot ceea ce sfatuieste Sfantul Ioan pentru roada de pocainta, nu este destul pentru mantuirea sufletului de pacat, dar este destul pentru a-i invrednici pe oameni sa se arate in fata lui Hristos. Apoi, menirea Inaintemergatorului era de a-i atentiona pe oameni, chiar si intr-o mica masura, ca sa se curateasca si sa se faca vrednici sa se arate inaintea fetei Dumnezeiesti a Mantuitorului.

Vazandu-l pe infricosatorul prooroc, catre care se imbulzea tot pamantul Iudeii si al Ierusalimului, si ascultandu-i strigatele nestiute de indemnare si infricosare cu securea si cu focul, oamenii il intrebau:

„Cine esti tu?” Nu esti tu Hristosul care trebuie sa vina?

„Nu sunt eu Hristosul”, a fost raspunsul lui Ioan.

„Esti Ilie?”

„Nu sunt.”

„Dar cine esti?” (Ioan 1:20-23)

„Eu sunt glasul celui care striga in pustie: ‘Indreptati calea Domnului!'”

Si Ioan a recunoscut si a marturisit cu smerenie: „Cel Care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si caruia eu nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.” (Ioan 1:27).

Hristos vine sa-i invete pe oameni smerenia, pe care ei o uitasera si ascultarea, pe care ei o incalcasera. El ne da o pilda desavarsita de smerenie si ascultare fata de Tatal ceresc. Si Inaintemergatorul Sau ne invata prin pildele sale de smerenie si ascultare – prin smerenia si ascultarea sa, fara de pacat fata de Hristos.

Oamenii care nu au smerenie ori ascultare, nu au nici un fel de intelepciune ori dragoste. Si cel care nu le are pe acestea nu-L are pe Dumnezeu. Si cel care nu-L are pe Dumnezeu nu se are nici pe sine, ci este ca si cum nu ar exista, aflandu-se in intuneric si in umbra mortii.

Daca cineva dintre noi ar spune: Hristos este o pilda prea desavarsita pentru mine; nu pot privi la El – atunci exista Ioan Inaintemergatorul care este, ca un om obisnuit, mai aproape de muritori. Sa priveasca la smerenia si ascultarea lui Ioan. Dar, vai, daca un om nu vrea sa lucreze binele, el va gasi mereu o pricina pentru aceasta. Dar cel care cauta sa arunce lumina asupra existentei sale jalnice pe pamant, o va gasi cu bucurie in steaua lui Ioan Inaintemergatorul. Acesta este un om fericit, caci steaua aceea, intocmai ca si steaua care i-a condus pe craii de la rasarit pana la Betleem, il va conduce la Soarele cel mai stralucitor, Domnul nostru Iisus Hristos, care este lauda ingerilor si mantuirea oamenilor, acum si pururea si-n vecii vecilor. De aceea Lui I se cuvine slava si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin.

04
ian.
15

EVANGHELIA ZILEI: 2015-01-04

DUMINICĂ
Înaintea Botezului Domnului

Evanghelia de la Marcu
(I, 1-8)

nceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în profetul Isaia: Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care-Ţi va pregăti calea; glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările, Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Şi ieşeau spre el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, cu cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v’am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duh Sfânt“.
04
ian.
15

Apostolul Zilei : 2015-01-04

DUMINICĂ
Înaintea Botezului Domnului

Ap. II Timotei 4,

5-8

f-150x1501iule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.



Blog Stats

  • 323.353 hits

Arhive

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Arhiepiscopul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Arhiepiscopul Mirelor Lichiei Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cunoașterea lui Dumnezeu Căsătoria Doamne DUMNEZEU episcopul Antiohiei [ TRINITAS TV ] episcopul Gortinei [ TRINITAS TV ] Episcopul Nicomidiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Prusiei [ TRINITAS TV ] Episcopul Romei [ TRINITAS TV ] Episcopul Tomisului [ TRINITAS TV ] Episcopul Trimitundei Familia Familia creştină Focsani fraților! făcătorul de minuni (Dezlegare la peşte) făcătorul de minuni [ TRINITAS TV ] Hristoase Hristos Icoana Iertarea Iisus Hristos Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Intampinarea Domnului Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Mitropolitul Moldovei [ TRINITAS TV ] Mitropolitul Țării Românești [ TRINITAS TV ] Mântuirea Nasterea Maicii Domnului Noi oamenii omule Ortodoxia Patriarhul Constantinopolului [ TRINITAS TV ] Piata Unirii Pocainta Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Preot Tudor Marin Rugăciunea Rugăciune către Maica Domnului răbdare Saptamana Alba Sf. Ioan Botezatorul Sfantul Ierarh Nicolae Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Petru si Pavel Sfinţenia Sfânta Cruce Sfântul Mare Mucenic Dimitrie smerenia Triodul Urmarea lui Hristos Îngerii “Maica Domnului “Miluiește-mă „Femeie „Iartă-mă „Părinte